Simt ce simți. De-asta mă dori atât de tare. Îți știu gândurile, îți gust sentimentele. Te respir. Te ascult de la distanță.
Uneori știu ce faci, fără să-mi spui. Nu știu de ce universul îmi dă informații de care n-am nevoie. Sau poate chiar tu mi le trimiți cumva.
Este OK. Accept. Te iubesc. Chiar și atunci când e frustrant să îți cunosc fiecare mișcare… pentru mine… pentru tine.
Frumusețea rece se plimbă fotografiată pe podium. Cochetează cu sexul opus. Vânează, cucerește, controlează, șmecherește, manipulează, înrobește, acaparează, orbește. Își cunoaște puterea, este narcisistă și mândră. Poate fi prototipul frumuseții. Timpul o pălește.
Frumusețea caldă este ca o pace în suflet. Dăruiește iubire. Înțelege, acceptă, mângâie, susține, alină, ajută, eliberează, luminează. Rareori este conștientă de senzualitatea pe care o emană și este modestă. Este mai greu de recunoscut. Timpul o pune în valoare.
Mi se făcuse foarte dor de Parisul romantic. Am fost atinși amândoi de aceeași nebunie sau sunt o femeie foarte răsfățată? Ce mai contează…
Am ajuns pe seară și ne-am propus s-o luăm pe jos spre Sacre Coeur. Am rătăcit pe străduțele întortochiate și aglomerate periculos ale cartierului nord-african. Am obosit de nerăbdare, dar tot ne-am întrecut urcând în fugă treptele de pe Montmartre… eu am pierdut, cu tot avansul de start acordat ca încurajare.
Sus… puzderie de tineri, comerț african, parașute luminoase de jucărie… Sacre Coeur de un alb sidefiu, cu pete de cai verzi și turn luminat auriu. N-o mai văzusem noaptea. Înăuntru misterul se amplifică. Sufletele par a avea ecou, povestind despre dureri din vieți anterioare sau poate despre alt fel de patimi. Tăcere murmurată, întreruptă pe alocuri de pași stridenți. Mii de luminițe pe margini.
Ne așezăm. Mă pătrunde pacea, aproape adorm. Ridic pleoapele și încerc să descopăr în uriașul cu mâini deschise de pe peretele cupolă Dumnezeul meu. Pare imparțial sau mai mult al altora decât al meu. Mă impresionează șase sfeșnice uriașe cu lumânări albe cât parul. Îmi imaginez ceremonia schimbării lumânărilor. Probabil abia s-a întâmplat înainte să venim, pentru că par la dimensiune maximă, aliniate perfect. Ștef rupe tăcerea… „N-am înțeles niciodată de ce biserica recurge la trucuri. De exemplu, punând beculețe în vârf de lumânări.”
Simt nevoia să fiu un pic singură cu mine. Inconștient sunt atrasă probabil de mâinile uriașului. Caut un loc în băncile din față. Pe unele scrie rezervat, altele sunt ocupate cu credincioși prea pătrunși de ritual ca să permită apropierea. Îngenunchiați, șoptesc o rugă fără sfârșit. Îmi aruncă grăbit o privire neîncrezătoare, aproape mustrătoare. Nu par de-a lor.
Îmi găsesc un loc. Mă simt stingheră. Caut despre ce să mă rog. Și cui. Reușesc să mă liniștesc. Îmi ascult profunzimile. Mă închin minunii care sunt, în mine și în afara mea.
Biserica poate fi uneori un loc de recunoștință și rugă pentru viață. Un loc de pace și limpezire în suflet. Un loc cu energii stocate de veacuri, o gură de rai.
Alteori e doar o piață în care nici nu-l văd pe neguțător. Ca și aici: nici un preot, nici un sfătuitor de suflete rătăcite. Sau e vorba de o instituție cu program fix și încurc eu lucrurile.
Ieșim. Parisul cu luminile lui e la picioarele noastre. Plecăm să ne pierdem în noapte pe străduțele lui colorate, romantice, deocheate…
Mai întâi îmi analizez gândurile violet. Le întorc pe toate fețele, le bătătoresc între palme și le așez ordonat ca pe chiftele pe foaia de copt.
Apoi mă lăfăi în senzații albe. Mă simt lebădă încoronată plutind pe un nor. Un prinț arab îmi prezintă pe covorul lui zburător darurile cu care vrea să mă impresioneze: propriile mele simțuri. Mă bucur să le descopăr ca pentru prima dată. Ca prin minune, când el le numește, se activează, se deschid ca niște porți uriașe de comunicare cu văzduhul, ca niște prelungiri nesfârșite ale mele în univers, mesageri ai mei în lume. E uimitor.
Urmează preferatele mele, emoțiile. Sunt cele mai colorate. Mă surprind cu nuanțe neașteptate, mereu altele, dintre cele mai delicate, suave, sau din contră, stridente, obraznice. Am o relație pătimașă cu ele. Le dau târcoale, le adulmec cu grijă, încerc să le cunosc granițele dându-le ocol, mă împrietenesc cu ele, le sărut și în cele din urmă le pătrund adânc, îmbătându-mă de ele. Dispar ca niște fete Morgana de parcă nici n-au fost, lăsând în urmă o ceață străvezie și pe mine epuizată, cu un zâmbet larg de satisfacție și cu sufletul mai bogat.
Ascult apoi cuvintele sidefii. Vin de nicăieri ca o cascadă care mă spală cu lumină și eu le adun în palme, pe umeri, pe buze, pe piept, pe tâmple, în păr și fug să le scriu albastre pe coli imaculate.
Printre gânduri violet, senzații albe, emoții curcubeu și cuvinte sidefii-albastre ascult nimicul gol – goluț, haos negru care mă absoarbe, mă descompune, mă anulează. Mă trezesc mai târziu recompusă din piese noi: gânduri, emoții, senzații, cuvinte… cu care clădesc atitudini și pornesc acțiuni, revigorată și cu poftă de viață.
Trebuie: Îmi car părinții în spate, câte unul pe fiecare umăr și ei îmi spun în fiecare zi ce TREBUIE să fac. Uneori mă topesc și curg de oboseală, devin un omuleț din ce în ce mai mic și tot nu mă las. Am o obsesie pentru lucrurile terminate. Le las să mă termine…
În schimb, tu, iubitule, te respecți. Te-am invidiat întotdeauna pentru cât de important ești tu în fața lui TREBUIE. „Nu pot, sunt obosit” îl poate anihila pe acesta din urmă. Doar că eu nu-i rezist nici de data asta și îl preiau… pentru ca treaba să fie terminată. Mă rogi să renunț, dar nu pot.
Poveste: Mă simt frustrată și supărată pe tine. Stăm în același pat și la o mie de ani distanță. Adormi înaintea mea și asta mă scoate și mai mult din sărite. Durerea îmi este culcuș.
După ce mă plimb cu singurătatea prin vise agonizante, mă trezesc în miez de noapte cu stare de rău și greață. E o luptă înverșunată în mine. Corpul meu… te vrea. Mintea mea… te respinge. Și eu unde sunt? Nu știu. Părți energetice îmi pleacă din trup către tine. Un firicel de fum mă leagă de fantoma care te îmbrățișează, te atinge, se iubește cu tine. Simt cât de bine e acolo, cât de rău e aici. Mintea îmi ține trupul prizonier și nu mă mișc.
Dar tu, iată, ești prezent. Te-a trezit probabil aerul trist și chinuit respirat de mine. Vrei să mă ajuți și eu nu pot vorbi. Mi-a rămas „te iubesc” blocat în gât, când n-am vrut să-i dau drumul. Îmi aduci un pahar cu apă. Beau uimită de cât de bună e fiecare gură. Îmi spui câteva vorbe, nu mai știu care, îmi păcălești mintea să te lase să m-atingi. Simt plăcerea fantomei. Simt plăcerea reală, concretă, crudă. Atingerea îmi cotropește pielea toată. Sunt atingere. Sunt tu. Și eu unde sunt?
Seninătate: Tăcere. Ascult vibrația luminițelor din noi care umplu încăperea. E lună plină. Ca un omagiu, îmi povestești ce atitudine am avut. N-a fost premeditată și nici măcar conștientă. M-am abandonat. Gândul s-a risipit. A rămas doar senzația. Îmi trece prin gât „mulțumesc” desuet, pe care nu-l opresc. Mă ții în brațe. Te simt în suflet. Și eu unde sunt?
Avem câteodată certitudinea că ne schimbăm. De parcă suntem martorii unui proces magnific desfășurat în noi înșine. Și noi doar observăm cum ultimele câteva ingrediente adăugate fac să clocotească totul, să iasă fum și scântei, să bubuie, să ardă și apoi să se reașeze în cu totul alt mod. Unul fascinant, pe care urmează să-l descoperim și să-l cunoaștem treptat.
Acest altcineva care ai devenit încă nu ești tu… ca și cum un intrus este în corpul tău, simte și face chestii neașteptate. Și până să devină familiar, e cam stingheră relația cu el, nu prea e loc de doi sub aceeași piele. Totuși noul e mai shic, te trage cumva ața să-l vrei pe el, ca o patimă de nestăpânit și în cele din urmă te contopești cu el. Nu îl alegi, nu renunți la identitatea veche, faci din doi unul mai complex. Îi pui pe ambii sub o pălărie mai mare.
Și pentru că l-ai asimilat pe Mr. New și ești foarte mândru de el, te crezi doar el. E atât de sclipitor!, e așa vedetă!, te orbește. Te simți mai bun, mai înțelept, mai relaxat. Zâmbești mai mult. Respiri și ești armonie. Răspândești lumină în jur. Dăruiești. Faci lucrurile să se întâmple. Un mic zeu, ce mai!
Dar… fir-ar să fie!, cineva ți-a pus un obstacol în cale înadins. Erai cam obosit și era o zi de toamnă mohorâtă. Poate și astrele au contribuit… Te-a scos din pepeni! Adică l-a scos la suprafață pe Ăla vechi! Dar parcă se schimbase… Adică n-a plecat? E tot acolo? Sunt tot eu? Continui să fiu așa? N-am scăpat?
Descurajant. Ăla vechi doar adormise puțin și acum s-a trezit cu forțe noi. Taie și spânzură ca la el acasă, siderat că și-a imaginat cineva că n-ar mai fi el stăpânul. Mr. New ar vrea să scoată o vorbă dar e nou în breaslă, nu prea are experiență în situații de criză, el e lider pe timp de pace…
Morala? N-ai cum să te ascunzi de tine. N-ai cum să fugi de umbra ta. Ești și tot ce n-ai vrea să fii.
Soluția? Iubește-te așa cum ești. Privește fiecare parte din tine ca pe un copil al tău. Nu-l abandona. Acceptă-l și lasă-l să fie. Nu va mai face tărăboi să-ți atragă atenția, dacă o va avea mereu. Ești tot ce poate fi omenesc. Ai în sânge toate păcatele și toate virtuțile lumești. Familia ta, neamul tău, poporul tău sunt în tine. Dacă schimbi continentul, îi iei cu tine. Tot ce n-ai crezut că poți fi, tot ce n-ai crezut că poți face, vei fi și vei face într-o zi. Pentru că trebuie să guști tot ce poate oferi viața. Abia când nu te vei mai opune și vei accepta totul, vei putea fi întreg și unitar. Binele și răul nu vor mai fi două extreme. Vei vedea iubire și adevăr în toate ungherele vieții.
Așa că toți cei de sub pălăria ta nu pleacă niciodată. Schimbare nu înseamnă înlocuire, ci creștere. Sub o pălărie din ce în ce mai mare, devii mai complex, te extinzi: simți mai tare, înțelegi mai bine, acționezi mai eficient, ești mai mult. Asta dacă permiți, dacă lași experienței loc de desfășurare.
Lasă spectacolul vieții să te uimească mereu, cu tot ce poate oferi.
Exercițiu: Încercați să recitiți textul conjugând verbele la persoana I singular, intrând în acest rol. „Am câteodată certitudinea că mă schimb… Las spectacolul viețiii să mă uimească mereu, cu tot ce poate oferi.”
Deschid ochii. E 6.45, luni, ultima zi a lui Octombrie.
Lumină rece. Mi-e greu să părăsesc patul. Pregătesc masa de dimineată și pachetele de școală. După ce băieții pleacă (am inclus și căpitanul!), fug în dormitor să mă încălzesc. Mă răsfăț scurt cu „știrile” de pe facebook. Citesc aproape o oră din Carl Rogers, înainte să proclam azi, prima zi de învățat, după patru luni de pauză (le-am numărat, păreau mult mai multe…).
Împart materia, planific, ascut creione, încep. Merge, îmi place. În camera vecină Teo are oră de chitară. Termin mai repede decât credeam și mai repet o dată.
Între timp Teo a venit langă mine. Are părul întins cu placa, un fel de a-l sărbători înainte să-l tundă (puțin!). Îmi povestește că fetele deja se pensează și că sprâncenele ei sunt groase. Îi spun că e foarte frumoasă, că la 12 ani e încă un copil și că are timp să fie femeie toată viața. Nu pare convinsă.
Gătesc o mâncărică de linte. O combin cu idei proaspete de alge, morcovi, ardei, roșii, usturoi și iese delicioasă. Chicotesc mulțumită la sfârșit: o să-i surprind cu gusturi neașteptate.
Alex se întoarce de la școală (clasa a doua) în pantaloni scurți (a avut educație fizică) și constat că protestele mele nu-l fac mai puțin mulțumit de ispravă. În jurul unui ochi este „fardat” roșu: cascadorii înainte de ora de sport. Dar „nu e nimeni vinovat și nici nu doare”. „Ce ai făcut la școală?” „Am avut o singură greșeală. Alții…”
Relaxare sub duș, mă împrăștii și apoi mă adun. Plec întârziată la cabinet. Unii pacienți s-au reprogramat. Am mai mulți copii decât de obicei. Să însemne că azi m-a vizitat criza? Totuși omuleții aștia mici îmi sunt tare dragi și îmi place să văd viața prin ochii lor. Doi dintre ei m-au mișcat azi…
David are 8 ani și e mândru de el și colegii lui că țin un secret de moarte. O fetiță din clasa lor a rămas fără mamă. Deși știu, ei o protejează ca adevărul crunt să îl afle treptat, de la psihologul școlii. Preotul i-a sfătuit cum să fie buni și înțelegători cu ea. Îmi place să citesc lecția de umanitate de pe chipul copilului. Compasiune, frică de durere și fascinație în fața posibilității de a ajuta. „Iată ce putem face pentru ea împreună!”. În loc de milă, iubire. În loc de resemnare, speranță. În loc de perplexitate și nemișcare, motivație și acțiune.
Dan are 5 ani și e foarte răsfățat. Negociem mult între două acționări de turbină. La sfârșit pare victorios, am terminat toate cariile, ne despărțim. Devine foarte politicos și atent cu mine. Îmi mulțumește spontan, cu toată inima lui de puști.
Îl iau pe Vlad de la meditația de română (clasa a opta) și ne întoarcem acasă. Surprinzător, în loc să-și deschidă calculatorul, se aruncă pe „Marele Gatsby”, pentru că „e foarte interesant”. Ștefan e stresat, are de pregatit oferte pentru clienți importanți. Încerc să-i dau din energia mea, dar nu prea îmi iese. Mă bucur că vrea totuși să mergem la cursul de dans. Înainte să plecăm pornesc o mașină cu rufe. Dansăm cu greu, suntem obosiți.
E aproape 10 când ne întoarcem. Parcăm, mai ascultăm o melodie în mașină pe întuneric. Îi povestesc ziua mea: mi-a plăcut Azi, și când m-a supărat și când m-a îngrijorat și când m-a întristat și când m-a obosit și când m-a lăsat neputincioasă. Ne împletim mâini, buze… luminile altei mașini ne opresc. Ne facem curaj să urcăm la copii.
Teo ne povestește cât de admirată a fost cu părul întins. Și asta nu e tot… „Azi am luat prima notă la chimie din viața mea, 10, și la mate… (chicotește)… evident, tot 10.” Vlad încă citește și zice că n-are teme… Alex e la „fermă” pe facebook și la întrebarea „De cât timp?” răspunde „Am fost afară!”.
Întind rufele. Verific casuța de email. Mai citesc puțin. Ștef încă lucrează. Mi-e dor să scriu, dar sunt prea obosită. Mai dau o verificare pe facebook: citesc o poezie de-a lui Nichita, îmi alină pe moment pofta de scris. Mă simt plină de această poezie.
Ce-aș mai putea să scriu? Ce-ar fi să povestesc ziua de Azi? Poate Mâine…
Dacă ați citit „Idei nebunatice”, știți de ce am fugit ieri din toate grijile, la întâlnire cu…
Marea. Știam c-o să mă pierd toată în fața ei și tot m-a surprins. Calmă, caldă, clară, foarte primitoare.
Îmi imaginasem multă lumină și pustiu. Erau culorile toamnei în aer. Nimic sclipitor, așa că ochii puteau sorbi cu nesaț totul. Pe coala cerului păsările își desenau siluete creionate indecis, din încercări repetate obsesiv… caricaturi animate. Doi pescăruși se curtau strigându-se în zbor cochet deasupra mării. Bărci mici și mari, aproape și departe defilau liniștit. Nisipul cernut prin site fine îmi înghesuia scobul tălpii pătimaș. Valurile șopteau ud, cu accente clipocite pe ici-colo. Plaja era greblată în dune fine, cu același desen ca pe fundul apei cuminți.
Grup de bărbați veseli între două vârste. Fată cu chip de gheișă, care s-a tot iubit înot cu marea, plecând și revenind. Familie obosită cu copil mic, ochi scrutând zările în căutarea sinelui pierdut. Câine lătrând interzis la scafandrul echipat amenințător, spirit de dulău apărând omenirea, aruncare în apă către extraterestru.
Iubire de toate vârstele și fără vârstă. Ochi romantici. Nostalgie. Liniște plutind.
Eu. Tu. Dans infinit pe muzica mării. Îmbrățișare afundată în nisip. Zâmbet larg cu ochi închiși. Sărut sărat nesfârșit. Flux de iubire curgând în toate direcțiile, umplând spațiul din noi, dintre noi, de dincolo de noi. Răfăț. Declarații din vârf de picior pe țărm. Timp oprit ca să simt. Pentru acum și pentru totdeauna.
Mulțumesc, iubitule.
Azinoapte m-am trezit pe la trei să stau de vorbă cu mine. Mi-am vizitat toate buzunarele sufletului, mi-am aflat toate secretele și-am plâns de drag de mine însămi.
Am aflat că tot îmi mai e necaz pe toamnă. A început să-mi fie frig, nici o zi nu mai aduce a vară, sigur s-a terminat cea mai frumoasă vacanță a mea. „De până acum” zice mintea care vrea să păstreze loc pentru un viitor și mai și…
Din vacanțele copilăriei mele nu a lipsit în fapt nimic. Emoțional însă, parcă am lipsit eu! Am trăit guvernată de frică și fără încredere în mine, viața nu-știu-cui. Mi-am dat seama că reversul e cel mai de preț dar părintesc din lume. Foarte greu de oferit. Mai ales dacă tu, părintele, nu-l ai în traista ta. Citisem despre asta mai demult prin cărțile mele de psihologie, dar azinoapte am simțit copilul din mine tremurând cu frica-n sân. Și am înțeles că cel mai important lucru e să crezi în tine și să te placi. Asta-i tot ce trebuie să fac pentru copiii mei.
Fata speriată e de fapt doar o amintire. În această vacanță am reușit s-o împac și s-o fac să se exprime cu adevărat. A fost prima vacanță despre o Laura autentică. O Laura care simte, gândește, se exprimă, trăiește în acord deplin cu ea însăși. O Laura care își ascultă nevoile, dorințele, uneori chiar capriciile pentru că e prințesă în propria sa viață. Și nici nu știți ce savoare are viața când joci după reguli pe care le faci tu. Nu mai e nevoie să cauți locuri exotice pe harta lumii în speranța că te vei umple de frumusețea lor. Tu ești mai mult decât un loc fascinant. Și nici nu trebuie să iei avionul înapoi. E ca un sejur fără sfârșit.
Înainte mă luptam să-i ajut, să-i vindec, să-i mulțumesc sau să nu-i deranjez pe ceilalți. De cele mai multe ori eram ineficientă, epuizată și caraghiosă. Când am început să mă ajut, să mă vindec, să mă mulțumesc sau să nu mă mai deranjez pe mine, i-am rănit pe unii dintre cei pe care-i iubesc. Totuși disperarea mea de a-i forța să trăiască mai bine era doar o proiecție: Laura striga după ajutor și eu n-o recunoșteam. După șocul schimbării, unii s-au îndrăgostit de Laura cea noua, alții au rămas supărați. Încă mă răsfăț și mă bucur de mine. Doar recăpătându-mi resursele voi putea da cu adevărat. Eficient. Cu iubire. Inepuizabil.
Poezia e primul pas, primul dar, prima resursă recunoscută. Prin ea mă dau cu iubire vouă. Și un comentariu de la voi contează mai mult decât 200 de exemplare de carte semnată cu numele meu. Mi-am dat seama de asta încercând să-mi public poeziile. Trebuia să le „lucrez”, adică să le scurtez, să le fac mai digerabile. După regulile cui? Iar s-o ciuntesc pe Laura ca să se potriveasca matricei sociale? Pentru ce? Nu vreau glorie sau bani din poezie. Mă bucur dacă vă emoționez așa cum sunt. Emoția voastră are ecou în sufletul meu. Și pentru asta vă mulțumesc!
Cuvânt înainte: Cred cu tărie că în esență toți suntem emoție. Deși gândul ne-a desprins de animal și ne-a facut să credem că luciditatea este atuul nostru evolutiv, subclasând emoția ca slăbiciune, vreau să vă țin o pledoarie despre blamata EMOȚIE.
În epoca inteligenței artificiale care depășește inteligența umană (în privința capacității de memorie, a rezolvării de probleme), emoțiile par să fie factori perturbatori în procesul decizional. Așa ca educația tradițională de sistem încurajează și recompensează omul tip robot, care se stăduiește să-și țină emoțiile sub control, funcționând mai degrabă în registrul cerebral, cognitiv (cogniție = cunoaștere), decât în cel emoțional. Paradoxal, cercetătorii se străduiesc să construiască robotul cu viață afectivă, trăsătură care să-l facă mai uman (vezi robotul Jules de la Universitatea din Bristol, Marea Britanie). Procesele cognitive superioare uzează de neuroni din scoarța cerebrală (partea cea mai evoluată a creierului) în timp ce emoțiile sunt controlate preponderent involuntar din centrii subcorticali pe căi nervoase vegetative simpatice și parasimpatice.
E adevărat ca emoțiile au și o componentă cognitivă (recunoașterea unei situații ca fiind, de exemplu, periculoasă). Componenta fiziologică este guvernată de modificările de ritm cardiac, acompaniate de modificări respiratorii, sudoripare și de tensiune musculară. Componenta comportamentală este dată de acțiune sau inacțiune, fugă sau luptă.
Emoția precedă cogniția și în evoluția speciei (filogeneză) și în evoluția individului (ontogeneză). Le vom analiza pe rând.
Filogenetic: Forma cea mai primitivă de creier, deținută de reptile, este trunchiul cerebral, situat la capătul superior al măduvei spinării. El controlează funcțiile de bază ale vieții asigurând supraviețuirea. Aici au apărut primii centri emoționali dovedind legătura organică și funcțională dintre emoții și organe interne, dar și rolul important al emoțiilor în adaptare și supraviețuire (intuit de Charles Darwin). Prima sămânță de emoție e lobul olfactiv, cu celulele specializate în miros.
Mamiferele au în plus sistemul limbic, dispus concentric peste trunchiul cerebral. Frica, furia și emoțiile sexuale (îndrăgostirea) au sediul aici. Dar și învățarea și memoria sunt coordonate de la acest nivel, permițând mari salturi calitative în adaptarea la mediu. Până aici am vorbit de creierul care simte, creierul emoțional.
Creierul care gândește, neocortexul uman, este prezent la nivelul emisferelor cerebrale, care au la baza lor sistemul limbic, ce le unește. Analiză, sinteză, strategie și planificare sunt posibile doar la acest nivel superior. Gândul este trăsătura distinctiv umană în timp ce emoția am moștenit-o de la primate. Aici sentimentelor și simțurilor li se atribuie gânduri. Neocortexul permite subtilități și complexități ale vieții emoționale, cum ar fi legăturile de atașament (familiale și parentale protectoare sau de iubire). Așa cum spunea Daniel Goleman, creierul emoțional are un rol crucial în arhitectura neurală, este rădăcina de la care s-a dezvoltat noul creier (neocortexul). De aceea poate influența funcționarea restului creierului, inclusiv a centrilor gândirii.
Sistemul limbic prezintă de o parte și de alta câte un nucleu amigdalian (câte unul sub fiecare emisferă cerebrală, având formă de migdală). Acesta are un rol esențial pentru viața noastră afectivă. Fără el nu am mai distinge semnificația emoțională a evenimentelor, nu am mai avea pasiuni de orice fel, nu am mai avea memorie afectivă și am trăi o viață lipsită de sens personal. În caz de urgență, pentru a se interveni rapid (timpul este prețios), se întrerupe legătura cu neocortexul (drumul ar fi de două ori mai lung) și amigdala preia controlul, gândirea fiind blocată. Și astfel reacții emoționale foarte puternice, bazate pe memoria afectivă inconștientă (uneori amintirea este foarte puțin asemănătoare situației actuale) explodează necontrolat declanșând comportamente de tipul fugă sau luptă cu rol în supraviețuire. Cazul fericit, deși necesită timp mai lung, este acela în care informațiile de la amigdală ajung în lobii prefrontali stângi din neocortex care echilibrează tensiunea emoțională, cântărid reacțiile înainte de a acționa. Lobii prefrontali drepți sunt sediul central al sentimentelor negative (frică, agresivitate), în timp ce lobii prefrontali stângi îi inhibă pe primii. A-ți folosi în mod inteligent emoțiile înseamnă și să le faci să conteze într-un raționament și să reușești să le conștientizezi, să le observi, să le analizezi. Pentru că de cele mai multe ori experimentarea emoțiilor nu este o alegere deliberată, ci una spontană, cu derulare rapidă și cu reacții expresive involuntare recunoscute universal.
Ontogenetic întâi simțim, apoi gândim. Bătăile inimii pot fi percepute la 10 săptămâni de sarcină, în timp ce activitatea electrică a creierului abia în a 26-a săptămână de viață intrauterină. La naștere viața psihică este foarte simplă, fiind formată din senzații și stări de afect. Emoțiile sunt deci prezente și diferențiate de la naștere (Izard, 1991). Ariile subcorticale și asociative corticale corespunzătoare simțurilor se maturizează începând din momente diferite prenatal. Între 6 și 9 luni prenatal se dezvoltă analizatorii în ordinea: miros, gust, auz, văz, tact, copilul răspunzând prin reacții motrice la stimulii respectivi, dovedind pregătirea funcțională prenatală a acestor analizatori. Prepsihismul cuprinde și procese de învățare simplă înainte de naștere, legate de recunoașterea vocii, a bătăilor inimii mamei sau a unei melodii, de exemplu. Starea afectivă a mamei se transmite copilului, determinându-i reacții asemănătoare și răspunsuri motrice și constituind viața afectivă prenatală. La naștere sistemul auditiv este mai avansat decât cel vizual (a fost stimulat mai devreme prenatal), gustul și olfacția sunt bine dezvoltate. Există un mecanism înnăscut pentru detectarea fețelor umane. Analizatorii și ariile lor de proiecție cerebrală continuă să se dezvolte postnatal. Între a doua și a treia lună de viață se formează primele percepții. Percepția propriei imagini în oglindă are loc la 12 luni, prin urmărirea mișcărilor proprii. Inteligența este o modalitate superioară de adaptere la mediu. După Piaget, până la 2 ani are loc stadiul inteligenței senzorio-motorii, fiind urmat între 2 și 6 ani de stadiul inteligenței preoperaționale.
La nou-născut stările afective sunt doar negative (țipăt, spasme, grimase, plâns), iar la 3 luni 15% vor fi pozitive. Deși a fost consemnat de la 5 zile, zâmbetul exprimă inițial starea organică de bine, nu are funcția de semnalizare și comunicare. După 4-6 săptămâni, zâmbetul poate fi semnul emoției. Și reacțiile emoționale negative sunt inițial legate de satisfacerea unor nevoi și după 5 luni pot avea o semnificație psihologică. În măsura în care se construiesc conduitele inteligente apare reacția de triumf la finalul acțiunilor reușite, astfel că la 6 luni 65% din reacțiile afective sunt pozitive. Primul an de viață are un rol hotărâtor în formarea atașamentului față de mamă, care începe din perioada prenatală și care se răsfrânge asupra personalității și a formării comportamentelor adaptative ale individului.
De la senzație la gând: Procesele senzoriale se desfășoară aici și acum, în prezent. Gândirea își extrage conținuturile din memorie, din trecut și elaborează anticipări și predicții asupra viitorului. Stările afective înnăscute au valoare adaptativă și de supraviețuire fiind transmise genetic prin memoria colectivă a speciei, iar emoțiile dobândite se bazează pe memoria afectivă individuală. Deci numai senzațiile ne țin în prezent. Percepțiile pot fi influențate de amintirea unor experiențe trecute, care ne pot deforma realitatea. Emoțiile vin din amintiri (individuale sau colective), deci ne pot împiedica să percepem corect situația prezentă. Gândurile sunt credințe, vin din nevoia noastră de individualitate, de ego, sunt explicații ale trecutului, predicții ale viitorului. Simt asta pentru că… Vreau asta pentru că… Amintirile mele înlănțuite înseamnă timpul vieții mele.
Senzația poate fi însoțită de emoție, emoția pleacă de la o senzație sau percepție, emoția conține și un gând, gândul conține și o emoție.
De ce Rune este un vrăjitor? Pentru că fiecare exercițiu, fiecare linie melodică, fiecare meditație, vocea lui, ochii lui, oamenii lui ne-au emoționat. Profund. Am descoperit emoții vechi, amintiri despre cine eram cândva. Atunci când individualitatea noastră era în formare și toate talentele noastre păreau resurse, daruri neprețuite, aparținându-ne firesc. Relaxarea și emoția te duc în zona de flux. Relaxarea îți scade frecvența cerebrală și te aduce într-o stare de deschidere, de atenție îndreptată spre interior. O emoție foarte puternică reactivată în aceste condiții va fi trăită cu toată ființa, cu tot corpul, fără barierele lucidității care n-o lăsau să se exprime. Tocmai pentru că gândul e pus pe minim și emoția pe maxim, emoția are șanse să ardă, să se consume. Dispare frica de emoție (un gând, o credință). Un timp încă mai asculți niște gânduri, din ce în ce mai lente, și apoi parcă se termină și doar simți. Și bătăile inimii sunt evidente. Îți pulsează plexul solar. Parcă tot corpul vibrează și se extinde. Parcă respiri prin toți porii și faci schimb de informații cu Universul la care ești perfect conectat. E o stare de profundă inspirație (intuiție). Singurul firișor rămas treaz spre neocortex te face să fii observator. De parcă a rămas un singur neuron aprins pe scoarța cerebrală și acela privește în întuneric, cu nesaț, ecranul pe care Universul se arată. Și e fascinant.
Care este mecanismul? Sistemul limbic e poarta de intrare în această stare prin celebrul exercițiu de relaxare cu palmele „1-2” care conectează emisferele și permite coborârea punctului de control spre profunzime. Și deși se menține firișorul aprins spre mansardă, vedeta devine trunchiul cerebral (pe care același sistem limbic pune reflectorul): cu emoțiile cele mai brute, instinctive (frică, furie, sexualitate), inima și organele interne, funcțiile vitale ale organismului. Emoțiile prin definiție au scurtă durată. Când nu le blochează gândurile, sunt simțite cu tot corpul, dar mai ales cu zona plexului solar (inimă, stomac, plămân) și se epuizează rapid. Așa are loc catharsisul, curățarea de emoții vechi și reechilibrarea energetică, vindecarea celorlalte organe interne. E ca și cum un șuvoi de energie din Univers este lăsat să intre și să ne spele. Și vindecare are loc până la nivel celular, pentru că emoțiile vechi erau blocate în corp la nivel de memorie celulară. Și asta nu e doar lipsa bolii, e stare de bine, e revenire în matca proprie, e reactivare de resurse, e redescoperirea sinelui pierdut, e despre a fi în paradis în viața asta.
Emoția, undă energetică: După ultimile cercetări, inima generează cel mai puternic câmp electro-magnetic al organismului, mai mare decât cel generat de creier. Trimitem unde de energie cu punct de plecare în inima noastră la mare distanță de corpul nostru fizic. Emoțiile noastre sunt contagioase pentru cei din jur. Valul de emoție vine peste ei. Cei din familia noastră sunt și mai receptivi pentru că sunt mai deschiși față de noi (rețele de comunicare nonverbală bătătorite) și pentru că au în memoria lor celulară înscrise aceleași tipuri de emoții. Atunci când sunt activate aceste emoții (cele negative) în viața de zi cu zi, componenta comportamentală primează, încercăm să le descărcăm urlând, lovind, trântind. Amigdala bat-o vina, taie firul de la telefonul directorial și-și face de cap. Și reacția e animalică de-a dreptul. Din păcate asta nu e vindecare, e doar un comportament învățat care se va repeta fară să-l putem controla.
Epilog: În condiții de relaxare e mai greu să dai cu pumnul în masă. Organismul nu mai intră în regim de urgență. Într-un cadru securizant nu-ți mai vine să dai vina pe altul, rămâne o afacere la nivel de tu-cu-tine, ai ceva de înțeles despre tine și-ți dorești asta, nu te mai interesează să-i judeci, să-i pedepsești, să-i corectezi pe ceilalți. Rămâi doar tu, nu mai fugi de ce urmează să simți și e fascinant că poți să te schimbi.
Toată povestea asta a fost o justificare pentru vindecarea prin relaxare și emoție. Pentru că mintea vrea să înțeleagă, ca să nu mai caute. Acum i-am dat de lucru și va putea renunța la gând atunci când vom experimenta astfel de exerciții tămăduitoare pentru trup și suflet deopotrivă.Gândul nu ne lasă să ne vindecăm, gândul ne face să fugim de emoții, gândul ne apropie și ne depărtează de umanitate.
În esență suntem emoție. Prin emoție ne putem vindeca.
Asta Sunt Eu 