Când uiți de mine tu,
celulele mele rămase în beznă
se rătăcesc de mine
în căutarea ta.
Eu îmi fac treburile cuminte,
pe întuneric,
ele fug de acasă, debusolate,
adolescenți neascultători.
Când mă vezi tu,
ochii tăi calzi și atenți
mă adună la loc
și-mi dau lumină.
Lumea mea interioară
capătă ordine și sens,
iar eu devin
o femeie aprinsă.
De câte ori îți spun pe zi
că te iubesc?
Hai nu-mi răspunde, știu.
De prea multe…
Azi, facem altfel, vrei?
Eu o să caut o altă intonație.
Tu o să te prefaci
că auzi asta prima dată.
Și o să o primești
ca pe-o surpriză mare
pe care o aștepți
de când ne știm.
Ba nu, de dinainte.
De când ești.
Ba mai de demult.
Ai stat la rând
cu părinții, cu bunicii,
cu toți strămoșii tăi.
Toți au așteptat
în numele tău
iubirea.
Aștepți .
Dintotdeauna.
Te iubesc.
aici, pe această plajă pustie
sortită doar ție și mie,
cu martori pescărușii zeci
aliniați solemn, stând drepți
cu piepturile albe-n vânt,
scrutând zenitul și-ascultând
acorduri infinite de val spart,
în locul dintre lumi ce se despart,
într-un decor de maci – paji purpurii
delimitând nisipuri sidefii,
primind sărut răsfățător
al brizei umede, sărate-ușor,
declar definitiv iubire-acum
și, iată,-o duc vapoarele din zare peste drum.
declar că marea-i paradisul meu,
lumina sclipitoare-mi este Dumnezeu.
grăunței de nisip adânc mă-nchin
precum esenței de-Univers deplin.
declar recunoștință clipei străvezii,
mă lepăd de regrete și griji cenușii
și dintre toate rolurile mele mii
rămân aici-acum doar Eva ta, să știi…
„Te iubesc” s-a cam tocit,
a chelit și a știrbit,
pare tare folosit,
deșirat și dezgolit,
fără sens și obosit…
Trebuie înlocuit!
Caut cuvânt potrivit:
blând, rotund și șlefuit,
diamant neprețuit,
cântec neasemuit,
să îl depăn nesfârșit,
să aline unduit,
să te miște negreșit,
să incite ascuțit,
să promită infinit…
Vorbele le-am frunzărit,
sufetul l-am răvășit,
gândurile-am amorțit,
trupul mi l-am domolit,
simțurile mi-am trezit
și-am stat așa la pândit,
nemișcat și liniștit…
Uite, vezi?, m-am cumințit
ca marea în asfințit,
ca nisipul mărunțit,
descompus și risipit,
ca cerul nemărginit,
prezență de neclintit,
ca aerul răspândit,
cu tot locul împletit.
Și ascult tot ce-i rostit
și ce încă n-a venit,
cu-o sete de neoprit
să percep ce s-a ivit,
să întâmpin ce-a rodit
și să gust ce-a pârguit,
fărâmă de infinit,
gură din mărul râvnit,
omenesc păcătuit
imposibil să-l evit,
clocot de nestăpânit
din nimic redefinit
și crescut până-n zenit…
„Te iubesc” a răsărit.
Altceva nu am găsit.
Tot aici am nimerit:
în cuvântul gălbejit,
redundant și fâsâit,
mii și mii de ori rostit
pân’ la cer și infinit…
Te iubesc! M-ai auzit?!
dimineață bleu, cu lumină sfioasă
profil de obraz, orizont pentru cer
zâmbet cald, îmbietor acasă
iz masculin în care mă pierd.
răcoare călduță, nici soare – nici nor
păsări ce cer primăverii să vină
timp amorțit între lene și dor
clipă-n inspir, veșnicia s-o țină…
degetul tău rătăcindu-mi pe față
ochi însetați îmi adulmecă starea
n-aș vrea să pleci, mai rămâi, mă răsfață!
astăzi sunt nemărginită, ca marea.
treburi mă cer, idei se-nfiripă
fug și revin pe nisipul tău fin
val înspumat, mărunțit, se risipă
mă adun, mă ridic, plec… și iar vin.
Mă abandonez
ție
din când în când.
Îmi arunc treburile
pe rând,
le las în urma mea
pe aleea șerpuită îngust
ce urcă la tine.
Îmi scot fricile
de prin buzunarele sufletului
și le spânzur una câte una
pe ramuril?e tale puternice.
Renunț
la mărgele pestrițe,
la rochia din voal albastru,
la dantelele ultime,
le agăț
atent
pe crenguțe subțiri.
Rămân,
iată,
eu.
Vântul dansează
cu pielea mea.
Părul îmi cântă
cu foșnetul serii.
Lumina portocalie
adie
colorându-mă.
Mă simt
teribil de femeie
în ochii tăi
calzi,
adânci.
Zâmbesc.
Mă îmbrățișezi
cu toate frunzele tale
și cerul
se umple brusc de stele.
Tac,
să nu le tulbur.
Aproape că nu respir
ca să nu pierd
clipa.
Noaptea îmi spune
povești-vise frumoase
prin șoapta ta.
Și eu
cred.
Iar luna,
decupată discret,
doar ea
ne vede.
Te-am iubit gingaș
ca o adiere de mai înmiresmată.
Te-am iubit pătimaș
ca o mare sclipind înspumată.
Te-am iubit magic
precum o baghetă fermecată, de zână.
Te-am iubit tragic
precum apa șuvoi, tulburată, nebună.
Acum te iubesc liniștit
ca o după-amiază de duminică.
Doar uneori, la asfințit,
mă inundă o energie luminică
și-ți povestesc negreșit
cum sufletu-mi copleșit
răzbate prin pori nesfârșit…
„Te iubesc. Te iubesc infinit.”
Asta Sunt Eu 