Toată vina e din Lina. (zicătoare, prin care se găsea vinovată pentru toate… slujnica)

Vina este conceptul în jurul căruia m-am structurat, identificându-mă ca persoană. Este unul dintre primele sentimente-amintiri. Întâi m-am simțit rușinată de o greșeală comisă, pentru care am primit un reproș, abia apoi am înțeles ce mi se cerea, cum voiau ceilalți să fiu.  Îmi amintesc chiar și sentimentul însoțitor de nedreptate, pentru că îmi închipuiam că dacă mi-ar fi explicat cineva înainte, n-aș fi ajuns să greșesc. Am devenit eu, străduindu-mă să-i mulțumesc pe ceilalți.

Judecata asta este tipică pentru copilul adaptat, adică foarte ascultător. Și orice copil este inițial adaptat, pentru că părintele este Dumnezeul lui, este planeta în jurul căreia gravitează și ar face totul să-l mulțumească. Ulterior, nevoia de cunoaștere și curiozitatea îl vor ispiti pe copil mai tare, așa încât va risca neascultarea, precum Adam în grădina raiului. Și va deveni copil rebel. Dacă părintele este un adult veritabil și nu o ia personal, va face față frustrării căderii de pe piedestal. Va accepta că a nu mai fi totul pentru copilul său, îi oferă acestuia din urmă șansa descoperirii lumii și a vieții în general. Din păcate pentru unii „oameni mari”, acestea fuseseră singurele momente de glorie personală, se hrăniseră din a fi atât de importanți pentru cineva și n-au mai fost dispuși să mai piardă asta. Așa că s-au luptat să-l disciplineze pe îngerașul schimbat peste noapte în drăcușor. Și credeau că fac asta din iubire pentru copil, deși aveau sentimentul clar al confruntării cu un dușman. Iar când le-a reușit dresajul, la mijloc era iubirea copilului. El a cedat din prea multă iubire, din prea multă încredere. Cu ce preț? Cu prețul creșterii sale. Copilul s-a conformat dorințelor, sentimentelor și gândurilor părintelui cu care s-a identificat, ne mai având șansa descoperirii propriei ființe. Va trăi sub impulsul lui „trebuie”, înregimentat în cuibul natal. Iar când va încerca să zboare, nu va ajunge prea departe:  își va găsi alt „părinte” în persoana angelică a unui partener sau demonică a unui șef. Astfel va continua să trăiască fără a fi în contact cu sinele său, ca un roboțel care nu înțelege de ce strădaniile fără sfârșit de a-i mulțumi pe alții, nu îl fac fericit. E nevoie de mult timp și de multă suferință ca să renunți la idoli și la agresori, să-ți permiți să rămâi gol de ei pentru a te regăsi, a te renaște, a-ți da șansa unei vieți autentice.

Pledoaria mea își propune desființarea vinei. Deci n-am să dau vina pe trunchi pentru a justifica unde a ajuns așchia. Pentru că și trunchiul a fost tot o așchie desprinsă din alt trunchi și am ajunge la tatăl nostru ceresc, primul vinovat, urmărind cultul vinovăției. El l-ar fi pedepsit pe primul său fiu, izgonindu-l din rai pentru vina de a fi râvnit accesul la cunoaștere? Să fi fost oare tocmai El, iubirea însăși, atât de egoist și de neiubitor? Sau de fapt omul îndoielnic, neîncrezător în propria-i divinitate, a simțit vină și blasfemie în a se considera creativ, cunoscător, egal Tatălui său?

Argumentația mea se bazează pe definiția adultului în termeni psihologici, pe scrierile lui Paul Ferrini și evident pe nivelul meu de înțelegere a vieții.

Adultul este liber și responsabil în același timp, nu intră nici în rolul de victimă, nici în cel de călău, face față propriilor sentimente negative, pe care și le asumă (spre exemplu, este rezistent la frustrare), este conștient și apt de satisfacerea propriilor nevoi, adică independent, și comunică fără a învinui.

Dumnezeu nu pedepsește, pentru că pedeapsa înseamnă respingere, iar respingerea e inversul iubirii. Adam a plecat singur din rai, ca fiul risipitor, nu a fost izgonit. Și a făcut-o în numele unei vini închipuite, vină care a devenit cauza suferinței sale. Greșeala era doar o oportunitate de a învăța, un dar de la Dumnezeu. Experiența, chiar și aceea primordială, avea darul de a lărgi conștiința, de a schimba perspectiva, de a spori cunoașterea. Era o lecție de creștere. Doar când te încăpățânezi să nu înveți din experiență ajungi la suferință.

Iar separarea de Tată, pierderea iubirii, a devenit frică. Eliberarea de vină și iertarea de sine sunt porțile deschise spre iubire, spre acasă. Numai prin noi înșine putem ajunge la Dumnezeu. Frica e neîncredere în sine, așa cum iubirea de sine face ca teama de singurătate să fie un nonsens.

Iubirea este singura ta identitate. Adică iubirea de tine, iubirea de ceilalți și iubirea de Dumnezeu înseamnă același lucru. Încredere în tine, smerenie și credință. Sentimentele tale față de ceilalți oglindesc sentimentele tale față de tine. Ceea ce dai, primești, ceea ce faci, ți se face: nu ca o răzbunare, nu ca o pedeapsă, ci pentru că tu și celălalt sunteți unul, ca două fațete ale aceleiași monezi. A găsi vinovați pentru propria ta suferință îți dă iluzia perfecțiunii personale (deși, cum ai putea fi perfect suferind în același timp?) și te amăgește cu mitul superiorității în raport cu ceilalți. A te vedea egal cu semenii tăi și cu Dumnezeu poate pleca de la a observa că ceilalți fac alegeri asemănătoare cu ale tale în situații apropiate de viață și poate ajunge la a permite și a respecta deciziile fiecărei persoane și dreptul la calea proprie.

Lipsa de iubire față de victimă e strigătul călăului după iubirea pe care n-o recunoaște în sufletul său. Frica ne face pe noi, observatorii, să judecăm. Credințele și prejudecățile noastre ne dau iluzia separării dintre noi și de Dumnezeu. Iar reversul judecății e acceptarea, înțelegerea că există o logică profundă pe care n-o pătrundem, care îl determină pe celălalt să facă ceva ce pare de neînțeles pentru noi, dar care are un sens în evoluția sa, dincolo de evaluări superficiale. Iar un exercițiu de empatie ar fi tocmai șansa de a vedea logica (și zbaterea) unui suflet rătăcit, în timp ce a-ți justifica judecata (și a rămâne centrat pe sentimentele proprii) înseamnă a persista în iluzie, a separa forțat universul lui de universul tău.

Fericirea ta nu poate fi responsabilitatea altcuiva. Nici fericirea altcuiva nu poate fi responsabilitatea ta: sacrificiile pentru alții nu au sens. Fericirea poate fi trăită doar în prezent și e amăgire s-o cauți în trecut sau s-o amâni pentru viitor. În același timp, vina ne ține legați de trecut, în pattern-uri repetitive blocante pentru evoluție. Iar frica este grija cu privire la viitorul perfect pe care îl așteptăm. Când învinovățești refuzi să vezi ceva în tine. Vina este doar greșeala care ne-ar putea învăța lecția iubirii de sine, acum, venită din acceptarea experienței, din recunoașterea limitelor proprii și din recunoștința de a fi părtași la miracolul vieții.

Nu există rău și nu există vină. Există doar gând, diabolic, dual, despre separare: adică mintea noastră e și diavolul și iadul.  Așa că nu e nevoie de iertare, ci doar de iubire. Nici de iertare de sine, e suficientă iubirea de sine. Și toată viața noastră cu toate experiențele prin care trecem, ce ne par bune sau rele, au unicul scop de a ne întoarce acasă, la noi înșine și la El. Căci până la urmă toți vom ajunge acolo, cel mai târziu prin moarte. Cum spunea Ferrini, moartea e sfârșitul separării. Și eu aș continua… și sfârșitul vinei, cea care separă.