Eseuri

A fi sau a nu fi singur

Nu putem fi niciodată complet singuri. Părți din noi păstrează relații cu ființe dragi sau cu persoane care ne-au rănit, ca amintiri, ca emoții blocate la nivel fizic sau ca fragmente de personalitate introiectată. Relații apuse demult își lasă amprente semnificative care ne însoțesc și în pustietăți și în temnițe. A fost fascinant pentru mine să constat că persoane iubite, ce păreau imposibil de regăsit în această viață, continuă să existe în esența mea, un loc al reîntâlnirii hrănitor și vindecător, în care dialogul ajunge la profunzimi și sensuri geniale, divine.

Nu putem fi niciodată complet fuzionați cu cineva. Sufletele pereche nu se pot suprapune perfect. Rămân părți din tine de neînțeles pentru celălalt, rămân părți din celălalt la care nu ai acces. Și uneori doare faptul că iubitul nu-ți vede o cămăruță anume de suflet sau că parcă nu te primește în unele unghere ale inimii lui. Alteori te simți intruzat, sufocat, pentru că iubita încearcă să te invadeze complet, să te umple cu ea, ca pe o nevoie de a-și demonstra că o iubești. Dar și atunci când își retrage tabăra din teritoriul tău poți să te simți descoperit, gol, vulnerabil, al nimănui.

Să-ți găsești echilibrul între a fi și a nu fi singur decurge din a-ți cunoaște cămăruțele sufletului. A ști care sunt pline doar cu tine și care îi conțin și pe alții: tu și emoțiile tale de la cinci ani, tu și temerile tale de adolescent, tu și suferințele tale actuale. A ști care vorbesc despre iubire sau neiubire, împărtășire sau neîmpărtășire, frici sau speranțe, împliniri sau neîmpliniri.

Câte persoane semnificative te compun? Ai să descoperi că ești cine ești datorită întâlnirii cu cei care te-au susținut ca și cu cei care încă te dor. Adică și unii și alții ți-au fost învățători. Și oricând poți comunica cu părțile din tine care sunt ei, ca să dai sensuri noi unor relații vechi, blocante pentru evoluția ta. Astfel le poți accepta, te poți asuma și îți dai voie să fii întreg. Doar așa vei putea să te schimbi, transformându-te creator precum un meșter care cunoaște toate secretele materialului său de lucru. Îl poate modela cu artă, exprimând cu multă grație viața, într-un mod accesibil tuturor.

Ești acest meșter, ai acest material – universul tău interior, stă în puterea ta să îl cunoști, să îl iubești, să lași viața să curgă prin el în toată splendoarea ei. Pentru că o alegi.

Standard
Daruri de la Rune, Poezii

Crâmpeie de vacanță

Briză de mare măturându-mi trupul întins pe nisip,
Cântec de valuri resetându-mi gândul până la nimic,
Scob în cearceaf pentru pieptul rotund și obrazul proptit,
Mare și cer măsurând infinitul și soare-n zenit.

Moft de mezin răstignit ca-n deșert pe nisipul fierbinte,
Adolescent cu căști la urechi care pare cuminte,
Prințesă rănită c-am intrat eu cu ta-so în mare,
Luptă înot cu forța curentului, grea încercare.

Înfiorare în vânt umezit și piele sărată,
Nori albi în direcții opuse-alergând pe bolta înaltă,
Răsfățul deplin: o bere, o minge sau un carnețel.
Castelul, sărutul și șoapta fierbinte: prezent efemer.

Standard
Daruri de la Rune, Eseuri

Oglinzi

Cal alb, lipițan, cu ochi de foc, vrăjit de fluxul mișcării. Prezență. Armonie muzicală. Bucuria actului perfect. Conștiența propriei performanțe. Artă. Grație. Nevoie de recunoaștere și de comuniune cu omul și cu divinitatea în același timp… „Mă vezi? Iată-mă! Îmi place că sunt!”

Femeie cu tristețe frumoasă pe chip, care mă atrage irezistibil. Are un blocaj vizibil care îi îngrădește visele. Și eu văd viața din spatele fricii clocotind. Îi spun doar… „Ești deja foarte frumoasă!”. O sărut pe obraz ca și cum mi-era dor să o fac, deși abia ne-am cunoscut. Sfidând timpul, o simt prietena mea. Îmi place s-o citesc.

Tornadă în suflet, de necontrolat, pe un fond de muzică și pace. Mă credeam mai aproape de adevăr. Credeam că iubirea îmi dă mai mult echilibru. De fapt nimic din afară nu-mi dă ceva decât pe termen scurt. Eu sunt. Eu generez. Uneori liniște. Uneori zgomot. Exteriorul e doar un pretext ca eu să mă exprim, descoperindu-mă. Sunt un om. Observ frumusețea limitelor mele. Experiența însăși îmi pune granițe. Îmi dă contur. Mă face strop de Dumnezeu întruchipat, cu tălpile-n noroi, cu visele-n cer, cu năzuința mișcării perfecte într-o oază de viață iluzorie, teribil de frumoasă și atunci când doare teama că totul se pierde…

Standard
Poezii

Cărările vieții

Pe chip îți sunt desenate frumos toate cărările vieții.
Le știu pe de rost și le colind în aura dimineții.
Fiecare are poveste de spus despre sufletul din stăfund.
Nu mă mai satur să recitesc mesajul lor profund.

Și câte-amintiri comune-ntâlnesc prin riduri și prin vâlcele.
De-o viață cei mai buni prieteni am fost cu bune și cu rele.
Și câte emoții sunt scrise citeț pe frunte și lângă buze.
Un univers despre trecut cu mimici călăuze.

Dar ochii-au culoarea schimbată-n prezent a clinchet de stele.
Privesc fascinată și mă cufund prin galaxii rebele.
E-atâta sete și dor de-adevăr în puțul privirii.
Mi-e teamă că m-aș putea rătăci prin mrejele-oglindirii.

Știu cine ai fost, nu știu cine ești și ce-ai vrea să fii mâine.
Știu că te iubesc și sunt aici cu apă și cu pâine.
Și știu să mă prind în jocul lumesc să îți primesc sărutul.
Dar știu și să zbor înalt și să cânt, să cuceresc văzduhul.

Standard
Poezii

Flirt

Călătorind pe-o cărare de frunte,
Alunecând pe-nfiorata sprânceană,
În colț de ochi, peste riduri mărunte,
Rouă desprind din vârful de geană.

Pleoapa gustând pe sub ochiul fierbinte,
Tâmpla golind de păreri și de gând,
Peste pomeți pot lumina atinge,
Lobul urechii-ntre buze îl strâng.

Cobor liniștit pe al feței hotar,
Mă odihnesc în gropița din barbă,
Buze-ncrezute deasupra răsar.
Simt cum m-așteaptă și vor să mă aibă.

Colind circular prin roșul de gură.
În colț când m-apropii mă prinzi șmecheresc.
Mă lași să pătrund, mă conții cu căldură.
Nici nu mai știu dacă dau sau primesc…

Standard
Vise-vieti (povesti)

Inocentzia VII

Prințul meu se numește Ador. Am evitat să îi spun pe nume în tot acest timp, pentru că fugeam de cunoașterea unei părți din el, refuzam să îl văd pe de-a-ntregul. Sintagma „prințul meu” se potrivea mai mult iluziei, fantasmei că îmi aparținea, mie doar.

Am povestit foarte puțin și despre cum m-am îndrăgostit, pentru că de fapt îl iubeam dintotdeauna. A fost doar o recunoaștere, o regăsire a sufletelor după o lungă căutare, poate prin multe alte vieți. Mi-amintesc prima îmbrățișare, mustind a sentiment de „acasă”, cu miresme, cu gusturi, cu senzații tactile, cu căldură și energie, cu vibrație amețitoare, cu zbor, atât de ireal și de real în același timp.

„Pentru ce mă iubești?” este o întrebare care mă fâstâcește și mă face să mă simt școlăriță scoasă la tablă. Și culmea e că știu, dar parcă nu există cuvinte. Emoția este atât de puternică încât este o contradicție flagrantă între ceea ce simt și ceea ce trebuie să gândesc ca să explic. Totuși, dac-o iau pe drumul invers, dinspre emoție spre gândul care o precede scurt, pot vorbi despre calitățile prințului meu. Una definitorie pentru ființa lui este capacitatea de a privi oamenii până în suflet. Înțelege vorbe nespuse exprimate prin gesturi, surprinde microexpresii faciale fugare, percepe și simte vibrații ale lumii interne din ceilalți. Răspunde acestor informații prețioase și secrete deseori, cu atâta empatie și susținere, cu atâta adecvare, delicatețe și firesc, încât pare har divin. De multe ori sunt fascinată să constat că adorația pe care supușii lui o au pentru el vine tocmai din respectul pe care el li-l poartă, din mesajul permanent și mereu actual, „te văd”, pe care el li-l transmite.

„Pentru ce mă urăști?” este o întrebare care mă face să mă burzuluiesc. Îmi ies pene de apărare. „Eu nu urăsc!” este primul răspuns. Dar iubitul meu insistă: „Cu ce te înfurii?” Când mă las atinsă de focul furiei, care inițial doar mocnește a enervare, dar poate deveni ușor vâlvătaie care-mi ia mințile, atunci simt frică de neiubire. O fracțiune de secundă conținând imaginea iubitului meu, iubind altă femeie – a lui –, mă omoară. Inima îmi bate cu pumnul în piept a urgență maximă și prin toate arterele mele circulă ambulanțe urlând a pericol de moarte. Degeaba încerc să le liniștesc. Țiuie să-mi spargă urechile și să-mi iasă prin piele. Și-atunci le las, mă las să le-ascult.

Așa am ajuns să-mi cunosc durerea, să mă împrietenesc cu suferința. I-am gustat fiecare etapă, am privit-o în ochi, am lăsat-o să mă ardă, m-am abandonat ei, prezentă, atentă la detalii. N-am căutat interpretări, ci înțelegere prin contact direct. Și pentru că rezultatul acestui travaliu a fost autocunoașterea, simt nevoia să-l descriu, ca pe un proces pe care repetându-l, chiar și cu intenție ca pe un exercițiu, aflu valențe noi, despre cine sunt.

1. Prima etapă este de angoasă intuitivă. Ceva nașpa se întâmplă. Simt, dar nu înțeleg ce. Încerc să alung această stare de neliniște, negând ceea ce realitatea vrea să-mi arate, găsind explicații liniștitoare pentru minte. Simt confuzie, haos în suflet, agitație, tensiune. E ca un conflict interior între ce credeam și ce aș putea afla, dar încă nu știu nimic. E o îngrijorare de care fug, mă păcălesc că nu există foc, deși iese fum.

2. Lupta dintre ceea ce îmi imaginez și ceea ce trăiesc în prezent, adică dintre fantasmă și realitate, sau dintre credințe vechi și informații actuale, face ca în a doua etapă, ceva din mine să capete mușchi. Ceva s-a copt atât cât să vrea să existe, să se exprime, ca o nevoie de adevăr. Conștientizez starea de rău. Devine mai puțin important că mă voi răni, devine mai acut să-mi dau voie să fiu. Să spun ce simt. Ca un drept la viață. Ca o renunțare asumată la iluzie.

3. Tensiunea internă ajunsă la cote mari va fi canalizată în acțiuni care să releve adevărul, realitatea. Și asta nu pentru că am ajuns dintr-o dată foarte inteligentă sau pentru că am nevoie de control, ci pentru că ascultându-mi impulsurile, pulsiunile, am devenit conștientă de ceea ce vor să-mi spună. Faptul că am dreptul să știu ce trăiesc, să fiu prezentă în tot ce simt, să înțeleg ce mi se întâmplă. Este vorba de identificarea problemei. Aflu ce părea de nesuportat. După un drum de căutări prin beznă, mă dau cu capul de cimentul realității, în lumina orbitoare a prezentului: prințul meu mă înșeală. Am pierdut un alt fel de virginitate, una psihologică.

4. Perplexitate, neputință, singurătate, lipsă de sens. Sunt la capăt de drum, eu cu mine. Am reușit să pun mâna pe adevăr și să-mi spulber iluziile.Mă simt pusă la zid și fără instrumente, fără arme.  Anestezie emoțională, probabil mintea secretă endorfine ca să mă protejeze. Mă mir că mai pot să respir. Văd și tot mai caut mici portițe să scap din realitatea care nu-mi convine: poate totuși mi se pare… Nu-mi iese. Nu mă mai pot păcăli. Acum știu. Acum văd… hainele lui la ușa dormitorului altei soții.

5. Frică, nesiguranță, durere, nedreptate, frustrare, furie. Într-un cuvânt, disperare. Voi vorbi puțin despre durere pentru că ea are o relație specială cu corpul meu. O simt ca pe o rocă radioactivă culisând într-o țeavă de tun verticală în interiorul trunchiului meu. Poate să coboare devastându-mi feminitatea, putea să urce împiedicându-mă să respir, să vorbesc, să gândesc. Atentează la identitatea mea ca femeie, la viața mea în totalitate. Uneori răzbate dincolo de țeava de tun, invadându-mi corpul și forțând frontierele pielii, care amorțește ca o sită lărgită.  Înțeleg lupta din mine, între ce am fost și ce devin. Schimbarea este posibilă. Dacă mă pot desprinde din această etapă, am șanse de evoluție personală reală. Văd riscul de a rămâne blocată aici, în acest sentiment, pentru toată viața. Cred că sunt mai mult de atât.

6. Și totuși simt încă, puternic, iubire. Am nevoie să îl ascult, să îl înțeleg. Așa că tac. E foarte greu să îmi opresc furtuna de emoții. Dar trebuie să fie liniște ca să-l pot auzi. Parcă niciodată n-am ascultat pe cineva atât de profund. De la el am învățat empatia. Povestea lui nu-i despre înșelătorie, ci despre iubire și despre căutare de sine. Povestea lui nu-i contra mea, ci pro sine. Culmea e că reușesc pentru o clipă să fiu în pielea lui de bărbat care își exprimă masculinitatea și de copil rătăcit în același timp. Înțeleg și accept. Sunt conștientă că nu-i suficient ca să iert. E ceva din mine care nu mă lasă, pentru că n-a fost văzut. E ceva din el care este neclar, necunoscut. E ceva din noi care trebuie schimbat, renegociat.

7. Refac drumul între etapele 5 și 6, ca o buclă din care nu pot ieși. Trăiesc succesiv o zi de depresie, în care nu există soluții (pentru că nu-i pot smulge din piept sentimentele și amintirile despre celelalte), una de iubire necondiționată, în care mă simt fericită, deși nu uit (știu că n-are ce să facă să nu-l mai pot iubi, asta nu-mi poate lua).

a). În această etapă în mintea mea are loc un proces de analiză a evenimentelor anului care a trecut, față de care am avut o percepție eronată. Deși îmi alimentez suferința, am nevoie să pun realitate în locul iluziei. Nu cu scopul de a învinovăți, ci ca să-mi corectez percepția asupra evenimentelor trăite, să mă recuperez din fantasmă, să-mi rescriu istoria acestui an cu adevăr. Uneori sunt atât de critică și de aspră cu Inocentzia prințesa, încât scap în paranoia, exagerând, distorsionând, urâțind și ceea ce a fost frumos. Atunci văd minciuna din adevăr.

b). Realizez că povestea asta este despre mine, adică nu alții mi-au scris-o, complotând împotriva mea, ci am o responsabilitate, o participare la această relație și la această situație. O parte din mine m-a adus aici: prințesa, perfecționista, inocenta. Eram prea sus. În același timp povestea asta este despre Ador, despre nevoia lui de mai multe femei, ca și cum setea lui afectivă și de intimitate exprimă frica de neiubire. Nu întâmplător sufletele noastre s-au găsit, recunoscându-se. Aveau nevoie unul de celălalt ca să aibă șansa schimbării, prin conflict și durere. Acesta este adevărul din minciună. Și e mult de săpat ca să-l scoatem la suprafață.

8. Prezența este etapa terapeutică, vindecătoare. Și are trei planuri:

a). planul relației noastre actuale. În zilele de iubire necondiționată, puteam face abstracție de trecut (acceptându-l) și eram deschisă să primesc iubirea prințului meu. Simțeam prezentul fără să-l întinez cu gânduri disperate despre trecut sau despre viitorul nesigur. Gustam clipa, poate tocmai pentru că părea rară, prețioasă, certă. Problemele descoperite nu erau însă și rezolvate, așa că sesizam uneori prezența lor în trăirile prințului, în vorbele și în comportamentele lui. Celelalte femei făceau parte din el și când era cu mine și uneori răzbătea grija lui perntru ele. Sau neliniști neînțelese despre el îl făceau să plece de lângă mine căutându-se în altă parte, pentru că nu știa să se caute în el.

b). planul relației cu mine însămi. Obosită de revenirea compulsivă la etapa 5, am simțit nevoia să fiu singură cu mine, să testez dacă mi-e bine în compania mea. Am cerut o minivacanță pe malul mării și prințul mi-a făcut pe plac. A fost spectaculos că am lăsat durerea la poarta palatului și am reușit să mă simt liberă de ea. M-am ascultat, am avut grijă de mine și m-am răsfățat ca pe un copil drag pe care-l știu de demult. Am constatat că mă plac și că mă pot baza pe mine, că am resurse să mă reconstruiesc din cenușă. Dar întâi trebuie să-mi dau voie să ard.

c). planul relației cu emoția. Pe drumul de întoarcere din vacanța cu mine m-a cuprins iarăși frica: în capul pieptului, acolo unde simt fluturași în stomac când mă simt îndrăgostită de prințul meu, șuieră vântul secându-mă de energie atunci când mă simt neiubită. M-am privit în geamul caleștii și am văzut masca fricii pe chipul meu. Și i-am pus zâmbet. Întâi unul timid, caraghios, apoi unul din ce în ce mai convingător, până ce s-a prins bine de fața mea. Îmi simțeam luminile din ochi și culmea e că mă simțeam diabolic de bine. Prințul s-a speriat de noul look, inadecvat, și l-a interpretat ca aventură de vacanță. „ Când nu sunt lângă tine, gândul tău doare…” N-am rezistat în inautentic, i-am spus adevărul. Exercițiul fusese despre… „fericirea e la un pas distanță”. Uneori înainte, alteori înapoi. Dar nu asta era rețeta. Ci confruntarea reală cu suferința. Așa că la prima gură nouă de etapă 5, m-am abandonat ei. M-am lăsat jos, ghemuită pe pământ ca-ntr-o rugăciune și i-am dat voie să mă mistuie. Și iar mi-a cotropit toate celulele, și iar mi-a ieșit prin piele. Și-am înțeles că sursa durerii sunt eu și că are un singur sens, spre în afară. Adică iese prin piele ca să plece. Iar senzația de piele amorțită înseamnă că a trecut. Năucitor și scurt. Două minute. Pentru că am clasat-o la categoria amintiri, n-am mai vrut să cânte la masa mea.

9. Înțelegerea vine dacă stai s-o asculți. Am făcut liniște și mi-am luat tocul în mână. Deși păreau verzi și uscate, am scris tot ce-a venit, zeci de pagini. Nu mă mai puteam opri. Veneau și când n-am mai vrut să scriu. Pur și simplu, pentru că mi-am dat voie să fiu, cu bune și rele, acum curg, nestăvilit. Uimit de ce am aflat despre mine și despre miturile strămoșilor mei, prințul mi-a urmat exemplul ca să-și descopere adevărul lui. Dar astea sunt alte două povești, despre vieți transgeneraționale, în care noi eram doi bieți actori cu scenarii prestabilite.

10. Schimbarea abia acum urmează, bazându-se pe această înțelegere și pe persoanele noi care am devenit și pe asumarea responsabilității propriilor vieți. Sună pompos și e al naibii de greu. Important este să testăm mereu realitatea și faptul că participăm la ea, conștient, nu purtați de valul strămoșesc. Să ne întrebăm mereu cine suntem, în loc să reacționăm ca vara trecută, să probăm dacă ce simțim și gândim și ne dorim se potrivește cu ce facem și cu ce experimentăm real în relația cu ceilalți.

Dar oare schimbarea din „fiecare” va face posibilă schimbarea din „noi”, așa încât să fie loc de iertare și de evoluție împreună?

Va urma.

Standard
Poezii

Eu, Tu, Noi

M-am pierdut printre grijile mii,
Printre gânduri și dureri pătimașe.
Vreau să știi cine ești și să fii
De dincolo de fricile golașe.

Sufletu-mi spart s-a risipit,
Cioburi am de-adunat și lipit.
Te-ai rănit fiind prea iubit,
Confirmat, sfâșiat, împărțit.

Ce-a rămas din cine eram?
Cât mai pot să cred, să zâmbesc?
Ce nevoi nu îți ascultam?
Ce mocnește sub pieptu-ți lumesc?

Cum să facem să ne ridicăm,
Trup nou peste miez să plămădim?
Cum să facem să nu ne uităm,
Să fiu și să fii și să mai fim?

Suntem în pericol de moarte,
Dar ce ocazie proaspeți să fim…
Peste-adevăruri și minciuni deșarte,
Eu te iubesc. Oare noi ne iubim?

Standard
Vise-vieti (povesti)

Inocentzia VI

Inima îmi bătea cu putere să iasă din piept. Priveam farfuria din fața mea, dar desertul nu-mi mai spunea nimic. Mi-era frică de răspunsuri. În clipa următoare prințul mă așeză la el în brațe și privindu-mă în ochi începu:

– Vreau să mă asculți cu atenție… Viața se trăiește doar în clipa prezentă. Trecutul și viitorul nu au viață. Acum, aici, suntem împreună și eu te sorb din priviri. Dac-am fi nedespărțiți tot timpul, te-ai plictisi de mine. Îți las timp și spațiu doar pentru tine, ca să nu te uiți iubindu-mă pe mine. E important să rămâi în contact cu tine. Mi-ar plăcea să cobori din turn ziua, să-mi cunoști copiii, soțiile, adică tot ceea ce sunt.

– Dar e dureros!

– Poate fi, dacă tu crezi că un bărbat e sortit unei singure femei. Eu cred că bărbații pot iubi mai multe femei, în feluri diferite. Așa cum mamele își iubesc toți copiii. Și asta îi face pe bărbați să se simtă împliniți, întregi, liberi, autentici. Femeile iubesc cu adevărat un singur bărbat toată viața. Așa suntem făcuți. Tu mai ai nevoie de alt bărbat?

– Nu.

– Ce-ți lipsește?

– Sentimentul de a fi unica ta iubită, siguranța pe care mi-ar da-o. De parcă fără asta aș fi mai puțin prințesă.

– Tu erai prințesă și înainte să mă cunoști. Nici eu, nici iubirea mea nu te-au făcut prințesă. Nici lipsa mea nu ți-ar lua asta. E doar o iluzie, o eroare a minții. Eu le iubeam pe toate aceste femei înainte să te întâlnesc și asta nu m-a împiedicat să mă îndrăgostesc de tine. Și deși mi-ești cea mai dragă, continui să le iubesc și pe ele. Pentru că știu asta, ele nu suferă.

– Dar dormi cu mine doar…

– Iubirea poate avea multe forme. Foarte hrănitoare. Uneori sunt prezent în intimitatea uneia dintre ele…

Lacrimile mi se rostogoleau pe obraji. Prințul mi le ștergea continuând:

– Sunt aici. Te țin în brațe. Dacă ești aici, nu te poate răni un gând. Dacă mă simți și te bucuri de mine, nu-i loc de altceva.

– Dar când nu ești lângă mine?

– Când nu sunt lângă tine gândul tău doare. Dacă te bucuri de ceea ce faci atunci când lipsesc, prezentă în ceea ce trăiești, durerea nu va mai avea suport. Noi nu suntem identici. Avem o mare parte din suflet așezată pereche. Dar în afara acestei părți, tu ești o mulțime de alte lucruri. Conform teoriei tale, atunci când te iubești cu cărțile tale, mă înșeli.

– Cum poți compara un lucru cu o persoană?

– Compar o iubire cu altă iubire. Iubirea înseamnă intimitate. Intimitatea înseamnă comunicare. Comunicarea înseamnă prezență. Și toate sunt definite în termeni calitativi. Nu cantitativi. Nu timpul le măsoară, ci clipa. Timpul e finit. Clipa e eternă. Poți pune iubire, intimitate / atenție, comunicare / deschidere în orice faci pentru a da viață clipei. Adică viața ta. În relația cu o persoană, cu o carte, cu un pom, cu un roib, cu o stea. Când suntem îndrăgostiți, ițele care ne leagă ne împiedică să fim prezenți cu ceilalți sau în alte activități, mai ales dacă perechea lipsește. Dar adevărata iubire se întâmplă doar în acum.

– De ce mă doare iubirea noastră?

– Durerea de care vorbești tu nu e iubire. E doar un gând care te scoate din acum. Iubirea e bucuria de a fi. E contactul real cu viața.

– Tot ce spui tu sună perfect. Dar eu vin de la capătul lumii. La mine acasă asta însemna trădare. E ca și cum tu ai 25 de vieți paralele. Ca și cum oprești sentimentele pentru mine, apăsând pe un buton, ca să poți fi cu alta. Ca și cum eu nu-ți ajung. Ca și cum tu ești stăpânul și noi supusele tale. Și deși am fost foarte fericită anul acesta, acum cred că am trăit o iluzie. Acum simt revoltă. Despre asta e clipa mea.

Va urma.

Standard
Vise-vieti (povesti)

Inocentzia V

Un timp am fost în stare de șoc și nu prea am înțeles situația reală. Îmi imaginam că prințul a fost forțat de tradiție să trăiască așa, dar mai mult ca sigur că întâlnirea cu mine l-a schimbat. Era prea frumoasă iubirea noastră ca să o poată umbri ceva. Eram prea prințesă ca să-mi poată face una ca asta. Eram prea deșteaptă ca să mi se-ntâmple mie.

Minunile din turnul meu mă desfătau în fiecare zi. Mai mult ca niciodată mă puteam ocupa de mine, învățam pe nerăsuflate ghidată de profesorii mei, mă aflam într-o adevărată călătorie de autocunoaștere. Încă nu știam suficient de multe despre mine ca să mă pot hotărî ce să fac cu camera din spatele ușii albe.

Uneori mă întrebam cum de nu ne-am gândit (nici eu, nici părinții mei regi, nici vreun înțelept de la curtea tatălui meu) că un prinț arab poate avea un harem? Probabil că iubirea din ochii prințului meu făcea de neconceput o asemenea posibilitate. Sau,  noi fiind dintr-o lume așa depărtată, ideea unui harem părea o fantezie mai degrabă, decât să poată fi bănuită ca realitate.

Coboram din turnul meu seara târziu sau puțin după răsărit, ca să nu întâlnesc pe nimeni. Zendor mi-a devenit bun prieten. Mă asculta cu ochi mari și apoi mă purta călare prin vânt, până ce-mi pieptăna mintea de gânduri și emoții. Părea că ne cunoaștem din alte vieți, sufletele noastre comunicau cu iubire.

Cinele în sala luminoasă au fost evitate. Pe copii îi priveam de la ferestre, dar niciodată nu interacționam direct cu ei. Din iubire pentru prințul meu, am învățat curând limba lui și Iriza îmi aducea uneori câte o tânără din alt turn, ca să-mi țină companie. Și ele erau din alte colțuri ale lumii, de aceea copiii mai mici vorbeau limbi diferite: învățau și limba mamei lor. Eram mereu privită cu ușoară jenă și admirație de aceste femei, confirmându-mi faptul că eram privilegiata. Nu citeam însă invidie pe chipul lor și asta mă contraria. De parcă eram un fel de surori, cu aproape aceeași soartă.

Dar ceea ce mi-a dat echilibru în această perioadă de confuzie, a fost iubirea din ochii albaștri. Adevărul și certitudinea pe care  le exprimau. Chiar dacă uneori, ziua, lipseau de lângă mine, când erau prezenți mă simțeam cea mai iubită femeie de pe pământ. Iar nopțile erau toate ale mele.

Trecuse un an. Într-o zi, privindu-l pe prinț cum se juca cu copiii prin grădină, am înțeles dintr-o dată că fugeam de realitate. Din viața prințului eu eram doar un segment. Ignorasem restul. Mi-am amintit de nevoia mea de a ști. De a mă confrunta cu tot adevărul.

Așa că am gătit bucate alese pentru prințul meu și l-am invitat la o cină specială, unde credeți? Chiar în biroul lui. I-am spus că am un secret și mi-a dat mână liberă amuzat. Supușii mei m-au ajutat să pregătesc totul, deși le surprindeam priviri când admirative, când contrariate de îndrăzneala mea. Culori și gusturi neașteptate l-au surprins și încântat pe prinț. Dar înainte de desert s-a oprit:

– Te ascult, prințesa mea, ai ceva să-mi spui.

– Așa e, iubitule. Ți-am spus din prima mea zi aici că vreau să înțeleg viața ta. Vreau să știu cine ești tu.

– Când sunt cu tine, tu ești universul meu. Ce-ar mai putea conta?

– Dar când nu ești cu mine? Dar înaintea mea? Mi-e foarte greu să întreb… dar după mine?

Va urma.

Standard
Vise-vieti (povesti)

Inocentzia (IV)

„Știți, niciodată o femeie n-a mai intrat în acest birou” zise Iriza lângă ușa care mă despărțea de prinț.

Cum am pășit înăuntru, o ploaie de sărutări pătimașe m-a primenit. Aproape c-am uitat de toate grozăviile din turnul meu. Eram iar noi doi și iubirea. „Am doar un sfert de ceas până la următoarea întâlnire, dar mi-era prea dor, prințesa mea. Am lipsit mult timp și am multe de rezolvat, iar mie mi-e gândul numai la tine.” „Și mie mi-a fost dor, pe drumul spre tine am pășit în ritmul bătăilor inimii mele… E un univers în turnul meu, dar de departe te prefer pe tine. Și am atâtea să te întreb.” „Te iubesc! este răspunsul pentru toate întrebările.” Am zâmbit încântată, dar nu m-am lăsat: „Cum de sunt toate așa noi, cum de mi se potrivesc…” „Turnul a fost construit special pentru tine.” „Wow!… De ce femeile nu au voie aici?” „Pentru că treburile de stat sunt plictisitoare pentru ele și nici nu le stârnesc curiozitatea.” „Eu nu sunt „femeile”. Eu sunt Inocentzia și sunt foarte curioasă să înțeleg viața iubitului meu.” „În viața mea tu însemni foarte mult. Restul, pentru tine, nu ar trebui să conteze.” „Și copiii? Cine sunt copiii?” Un surâs de mândrie și împlinire însoți răspunsul: „Nu-i nimic secret. Vei afla totul la masa de seară. Acum trebuie să pleci. Ești superbă-n culori…”  „Nici n-am mulțumit…” „Îmi mulțumești prin faptul că ești prințesa mea.” O îmbrățișare din care nu m-aș mai fi desprins, pe sus, m-a adus și m-a lăsat la ușă.

Nu mai știu ce-am făcut până seara. Îmi amintesc doar emoția așteptării, un amestec de teamă și dor. M-am lăsat aranjată de noii mei supuși care mă priveau ca pe un înger. Mi-am pus o rochie de un albastru intens și bijuterii din scoică verde-albastră.

Lângă ușile uriașe din cristal ale salonului pentru masă, m-aștepta cu iubire-n privire și zâmbet prințul meu. Mi-a sărutat mâna și cu ochi adânci mi-a spus: „Iubito, ești atât de frumoasă încât nu mi-e foame decât de tine!” Ușile s-au deschis și lumina părea orbitoare. Prințul însuși anunță cu voce puternică: „Prințesa Inocentzia!” Toate privirile erau ațintite spre mine: vreo 25 de femei tinere și vreo sută de copii (sau atât de mulți mi-au părut!). Masa în formă de U avea pe latura din mijloc doar două scaune, impozante, pentru noi doi. Restul mesenilor ocupau lateralele nesfârșite. Ne-am așezat. Prințul mi-a mai luat o dată mâinile într-ale lui și privindu-mă cald a continuat: „Aceasta este familia mea!”

Am rămas blocată în ochii lui albaștri. A început să cânte muzica. Totul se învârtea în jurul meu. În urechi îmi răsunau ultimele două cuvinte, fără să le pot atribui vreun sens. Mâinile și ochii lui mă susțineau să nu mă prăbușesc. Iubirea izvorâtă din ei părea singura certitudine. M-am abandonat acestei iubiri și…

M-am trezit dimineața, printre valuri albe, la pieptul iubitului meu. Ochii albaștri mă priveau de aproape cu atâta iubire încât o vreme i-am lăsat să vorbească ei cu ochii mei. S-au privit adânc și-au început să se-nțeleagă prin lacrimi. Și-au spus… despre prinț, despre mine, despre iubirea noastră, despre marea din țara mea, încât n-a mai fost loc de cuvinte.

Am înțeles. Mă iubea enorm. Mă adusese de la capătul lumii. Locuiam în cel mai înalt din cele 25 de turnuri, neasemuit de frumos, construit special pentru mine. Și… avea un harem. Eu! făceam parte dintr-un harem.

Va urma.

Standard