Daruri de la Rune, Eseuri

A te împrieteni cu dușmanul, a te confrunta cu problema, a-ți cunoaște umbra…

Every part of you is just another part of me

Am învățat să fugim de pericole. Am învățat să ascundem de alții ceea ce ne doare, până am ajuns să ascundem de noi înșine situații de viață devenite secrete, subiecte tabu. Am uitat că varianta confruntare din  sintagma „luptă sau fugi” poate fi uneori câștigătoare. Am pierdut și deprinderea de a asculta perspective diferite asupra problemei de viață, în jurul focului, la Sfatul bătrânilor.

„Lasă prietenii și vezi-ți de familia ta!” și „Nimeni nu te va iubi mai mult decât părinții!” ne-au făcut mai singuri, mai egoiști și mai nevrotici. Comunicăm la nivel superficial și nu mai avem timp nici de cei câtiva pe care îi numim prieteni. Marea majoritate rămasă este formată din străini reci, pentru care afișăm măști și care reprezintă un pericol potențial. Așa să trecem prin lume stingheri, pitiți sub carapacea de arici, cu toți țepii îndreptați spre noi înșine.

Înstrăinarea de ceilalți devine înstăinare de sine. Nu ne putem cunoaște, vedea, exprima decât în relația cu ceilalți. Nu putem crește sub un clopot de sticlă, ci doar oglindindu-ne în alți ochi. A nu ne vedea prin ceilalți (în exterior) devine a nu ne mai vedea în interior. Teama de a fi răniți sau de a pierde, prin decizia de a nu risca, ne ia șansa de a câștiga. Alegem blocajul, stagnarea, viața searbădă. Căci și o luptă pierdută înseamnă o lecție învățată și un pas spre creștere. În shimb, evitarea confruntării, locul călduț și sigur, e doar o celulă de temniță pe pereții căreia stă scris „Mai bine mă retrag, pentru că nu pot!”. Doar că acest „nu pot” ne va face să nu ne mai placă de noi.

Și cum să mai evadăm, dac-am fost proprii temniceri, dacă noi am hotărât exilul? Cum să mai revenim la un acasă devenit străin? Cum să mai credem în prietenii pe care îi percepem ca dușmani?

Deschizând ochii. Trezindu-ne curiozitatea. Întrebându-ne: „De ce te percep ca pe un dușman? Ce nu-mi place la tine? Ce din tine îmi amintește de ceva din mine pe care-l ascund?”

Individul este o sumă de amprente lăsate de relațiile cu alte persoane. Oameni mai depărtați sau mai apropiați (unii pe care chiar nu i-am văzut niciodată fizic, dar i-am văzut cu ochii minții când am primit de la ei un mesaj scris ori transmis verbal de ceilalți, care ne-a impresionat) ne-au creat memorie emoțională, păstrată în celulele noastre, în ceea ce suntem fizic și psihic.

E adevărat că sub această sumă de amprente (de emoții relaționale) se află sinele nostru profund, esența divină, conștiința pură, iubirea, universalul din noi, resursele nebănuite, sursa cea fără de timp. Dar acest nucleu de lumină stă bine ascuns sub straturile de gânduri și emoții depuse cronologic, ca foile de ceapă, ca să ne dea iluzia de istoric și vârstă, iluzia individualității unice.

Da, nu există două cepe la fel! Și nu putem da la o parte foile de ceapă fără să ne usture ochii și să plângem de ceea ce vedem. Dar numai așa putem ajunge la adevăr, la „poți orice”, la infinitul din prezent sau veșnicia clipei, la pace, la autocunoaștere, la viață.

Tot ce ne doare la ceilalți este despre noi. E o foiță din ceapa care suntem, usturătoare. Acordându-i atenție și acceptând-o ne putem cunoaște și mai profund. Împrietenindu-ne cu dușmanul, confruntându-ne cu problema, vom conștientiza de ce anume fugim. Vom numi frica sau furia pe care o ascundeam. Vom dezveli scârtâind foița de ceapă. Și, cu prietenii în jurul focului (sursă de lumină, căldură și siguranță), vom afla alte perspective asupra problemei, care ne vor ajuta să ieșim din ea, să devenim obiectivi, să ardem emoția în focul atotputernic, să învățăm lecția schimbării și apoi să acționăm adoptând un comportament nou, creativ.

Pentru că am lăsat o experiență nouă să ne facă să creștem. Pentru că știm că avem aceeași esență și toate resursele, ca focul. Și că toți ceilalți sunt, undeva profund, iubire. Doar superficialul ne face să părem diferiți. Dumnezeu se joacă cu aceleași emoții și cu aceleași gânduri pe care ni le trimite provocator, bobârnace de creștere. Și noi ne ferim… 

De fapt… Toți suntem Unul.

Standard
Daruri de la Rune, Eseuri

Între perfecțiune și realitate

Mă identific mai degrabă cu învingătorul. Am învățat că pot obține ceea ce îmi doresc cu sudoare, că aproape orice obstacol poate fi trecut cu perseverență. Chiar îmi plac țintele provocatoare și e incitant să lupt pentru ele atunci când mi se potrivesc.

Însă viața e departe de a fi o poveste fermecată. Ea se încăpățânează să-ți dovedească, chiar acolo unde te credeai de neînvins, că nu ești un supererou, că poți fi înfrânt. Și cu cât iluzia era mai mărunt brodată, cu atât dezamăgirea e mai mare. Pentru că o parte din tine, uriașă și strălucitoare, s-a spart și n-ai ce să mai pui în loc. Încerci să aduni cioburile cu fărașul, e greu și să le arunci la gunoi de dragi ce-ți erau.

Și cine-ai rămas? Cum să te împrietenești cu pipernicitul din oglindă? Cum să bați palma cu unul care nu-ți place și pe care ți-e greu să-l privești în ochi?

Credeam despre mine că sunt de neînlocuit…. Nu cumva este bine pentru copiii mei să mă poată înlocui cu alte aspecte ale vieții care îi atrag și îi desprind de mine? Nu cumva este bine pentru mama mea să fie independentă emoțional, financiar, cu anturaj și preocupări proprii? Nu cumva pentru pacienții mei e bine să poată apela, în lipsa mea, la altcineva? Nu cumva pentru bărbatul meu e bine să poată primi recunoașterea masculinității sale și din ochii altor femei? Nu cumva atmosfera din familia mea  e mai relaxată dacă renunț la a avea casa perfectă (curățenie), masa perfectă (bucate speciale), înțelegerea perfectă (comunicare ideală) între noi?

Toate acestea mi-au fost țeluri și de multe ori le-am atins, le-am gustat, mi le-am atribuit ca făcând parte din carnea mea. Asta sunt eu! Și iată că a cădea de pe piedestalul prea înalt, provoacă răni mult mai adânci, decât dacă m-aș fi urcat pe unul mai mic. Mult timp am crezut că perfecționismul este atu-ul meu, motorul care mă face specială, care mă poartă înaintea celorlalți.

Ei bine, sunt om! Și unele lucruri nu-mi ies. Unele vise nu mi se împlinesc. Pe unii oameni, foarte dragi, îi pierd. Unele aspecte ale vieții de care eram atașată și care păreau a funcționa perfect se schimbă și nu le pot controla. Trăim suficient de mult cât să gustăm și reversul medaliei. Sunt probabil la mijlocul vieții.

E ca și cum am purtat un văl pe ochi și prin el, sau în spatele lui, totul părea roz. Acum, fără el, claritatea realității mă orbește. Aș vrea să închid ochii și să uit ce-am văzut. Dar nu-mi iese.

Sunt așa dezgustată că-mi pierd entuziasmul, sensul, încrederea în mine. Nu mă mai plac. Caut să ies în lume, mă aștept să o regăsesc în ochii altora pe Laura prințesa. Ca un făcut, ceilalți evită să mă privească. Parcă refuză să mă vadă la pământ. Nici lor nu le plac fără voal.

Nu-mi rămân decât mie. Trebuie s-o cunosc pe Laura pipernicita. Să învăț să trăiesc cu ea. După multă împotrivire, după multă zbatere, am obosit, cedez și adorm. Apoi îmi amintesc de propria mea teorie: și neîmplinirile fac parte din viață, și durerea e vie. Și mă privesc cu îngăduință, cu înțelegere, cu compasiune. Văd frumusețea Laurei învinse. Recunosc că mi-e dragă și o accept. Întrevăd iubire în nefericire. Reușesc să zâmbesc înciudată fiind. Într-un fel, înving puțin și de data asta.

Privesc piedestalul de jos în sus. Știu că nu mă voi putea opri să-l urc din când în când. Doar că, fără voal fiind, îi văd mereu baza, ca și pe a mea. Știu că el nu face corp comun cu mine. Eu pot fi sus sau jos, dar nu sunt piedestalul. Și este incredibil de bine că sunt. Și, jos fiind, sunt recunoscătoare faptului că sunt. Ba chiar mă simt bogată, pentru că am experimentat și această poziție nouă, mi-am îmbogățit experiența cu această cunoaștere despre mine, cu aceste emoții greu de dus, cu aceste noi credințe.

Și acum vreau să văd ce urmează. Vreau să gust prezentul ăsta. Învinsă fiind, încă-mi place să trăiesc și să-mi dau șansa de a mai fi învingător.

Standard
Poezii

A scrie

Prietenei mele, Jeanina

Mi-e dor să scriu și-s pregătită,
Cu pixul pe hârtia albă umbră fac,
Tac și ascult cu-atenție-ascuțită
Și-aștept cu nerăbdare setea să-mi împac.
Azi e așa pustiu pe drumul către Tine,
M-ai uitat, Doamne, de nu-mi spui nimic?
M-am relaxat, dar, iată, tot nu vine
Nici o părere, un semn cât de mic…

Eu am răbdare și rămân la pândă,
Știu că vibrația mă va cuprinde,
Știu c-o să simt emoția crescândă
Și-am să o descifrez cu luare-aminte.
E ca un val ce vine peste mine,
Mă înfioară și sus mă ridică,
Mă poartă către cer, m-apropie de Tine,
Mesaje importante să îmi zică.

Și simt întâi o stare de poveste,
Apoi un sentiment înlăcrimat,
Uneori două-trei cuvinte sufletul primește,
Alteori e bombardament cu vers ritmat.
Și poate fi atâta greutate
-n emoția care adânc pulsează,
Încât ca s-o exprim cu claritate,
Muncesc s-aleg cuvintele care-i vibrează.

Sau pot să mă trezească-n miez de noapte
Cuvinte repetate obsedant,
Nici nu înțeleg dincolo de șoapte
Ce vrea să spună murmurul vibrant.
Abia când mă apropii de final
Capătă formă-ntreaga poezie,
Se luminează-ntregul arsenal,
Ultimul vers creează armonie.

Și-aș vrea să-ți mulțumesc pe-această cale,
Strop de talent, fărâmă de divin,
Pentru că luminezi la mine-n suflet
Și prima gust cuvintele ce vin…

Standard
Daruri de la Rune, Eseuri

Nu-știu-ce

Mă ascund în verdele naturii: să-l respir, să mă îmbete, să-l ascult, să mă ajustez la vibrația lui. Și deși mă inundă iubirea și-o simt în tot ce sunt, răsare o lacrimă de tristețe în colțul unui ochi, ca să-mi spună nu-știu-ce

***

Familia mea frumoasă mă umple de bine, mă simt fericită, norocoasă și bogată avându-i pe cei ai mei. Înțeleg cât de mult ei îmi compun viața și sunt recunoscătoare pentru asta însăși vieții, lor, mie. Și totuși, abia percepută, rușinată, se distinge o senzație de încorsetare, de prins în cușcă, de aripi frânte, de chemare spre nu-știu-ce…

***

Mă simt confortabil și eu însămi în rolul de mamă. Sunt foarte mândră de copiii mei. Mă fascinează diferențele dintre ei, unicitatea lor. Accept că ei SUNT înainte să îi modelez eu și îi admir. Știu că fiecare dintre ei este mai mult decât mine. Dar uneori, un simplu gest care mie-mi pare inuman din partea oricăruia dintre ei, mă înfurie, mă face să disper, ca și cum am eșuat în rolul de părinte, ca și cum nu sunt șanse de recuperare și doare cumplit că am pierdut nu-știu-ce…

***

Profesional am ales două direcții, ambele umaniste: una foarte practică, stomatologia, alta foarte subiectivă, psihologia. Îmi hrănesc sufletul cu ele. În prima mă simt la mine acasă, un profesionist, în cealaltă încă mă formez și e fascinant. Ambele presupun cazuri noi și provocare. Și totuși, uneori căutarea pare obositoare, inutilă, fără sens. De parcă moartea poate veni într-o clipă și toată zbaterea a fost ridicolă și am alergat după nu-știu-ce de neatins…

***

Sunt o femeie împlinită. Mă simt în elementul meu când îmi exprim feminitatea prin hainele sau bijuteriile pe care le port, prin limbajul trupului care spune „mă bucur că vedeți femeia din mine”, prin iubirea pătimașă cu sufletul meu pereche. Această iubire mă uimește nesfârșit cu cât de mult îmi poate da, cu cât de mult pot primi, cu cât de mult pot oferi, cu cât de mult este primit. Împletirea trupurilor, a sentimentelor și a  gândurilor noastre realizează o comunicare perfectă, de nivel energetic. Uneori o testez cu emoții proaspete sau cu gânduri năstrușnice, abia încolțite în inima sau în mintea mea. Sunt emoții sau gânduri cu care nu am apucat să mă împrietenesc. Ca pe niște prunci care mă fac curioasă, nerăbdătoare să-i cunosc cine sunt, îi aduc între piepturile noastre, îi pun în lumina intersecției aurelor noastre, ca să văd dacă ceva ce mă sperie pe mine, poate contraria iubirea dintre noi, tulburând-o într-un fel. Și constat mereu, cu fericită surpriză, că ea e țesută cu mii de ițe, că structura ei are o claritate, o pace, o siguranță, o certitudine care va limpezi orice învolburare, care va desface orice încâlcire, care va risipi orice vârtej. Și deși nu-mi lipsește nimic, deși în această iubire mă simt cel mai mult vie și eu însămi, simt o dorință de Necunoscut, ca de Zburător. Îmi imaginez că este vorba de dorința mea veche și neîmplinită de a avea un prieten de suflet bărbat. Și sunt foarte frustrată de nu-știu-ce-ul pe care ar putea să mi-l aducă.

***

Alteori îl simt pe el, iubitul meu, desprins de mine, plecat să se caute pe sine, prin cotloanele lui, prin mulțime sau stând de vorbă cu Zburătorul lui despre nu-știu-ce…

***

Oricât de talentați sau de riguroși am fi, cu oricâtă sudoare, pasiune și iubire ne-am construi viața, ceva mereu lipsește. E un dor de nu-știu-ce… Poate de divinul de care ne-am desprins, poate de eternitatea pe care-am refuzat-o, poate de perfecțiunea de care am fugit ca să fim oameni cu limite și fără control, într-o experiență unică numită viață.

Poate că în asta stă frumusețea vieții. Poate nu-știu-ce-ul, adică lipsa înțelegerii depline, e chiar motorul, motivația care ne zgândăre să facem lucruri mărețe, să ne tot schimbăm, să creștem. Poate c-ar fi foarte plictisitor să FIM, să ȘTIM, să AVEM, să nu mai fie nimic de căutat. Poate că-i prea multă seriozitate în Perfecțiune și Veșnicie, iar Pământul e un loc de joacă în care să fim mici, caraghioși, naivi, creduli și presați de timp.

Sau poate că oricât ne-am strădui, n-o să ne pricepem niciodată prea tare la viață. Pentru că nu ne împăcăm cu faptul că niciodată nu vom avea nu-știu-ce… Pentru a fi aici cu adevărat, să trebuiască oare să renunți la nu-știu-ce?… Adică la a căuta ceea ce te neliniștește? Sau chiar nu-știu-ce-ul ne pune în mișcare? Ne e model sau piedică în a experimenta viața reală? Să uităm de unde venim ca să fim fericiți, ca cei săraci cu duhul? Sau să nu uităm, ca să ne autodepășim?

Cu cât creștem, cu atât ne vedem mai tare limitele. Viața, oricât ar fi de frumoasă, este o încorsetare. Și între lumesc și visul despre nu-știu-ce, nimic nu e de ales. Le avem la pachet. Doar ne place să credem că suntem atașați de unul dintre poli. De fapt oscilăm pe axa dintre ei, când mai sus, când mai jos, precum bobițele din Abac, alunecând…

Standard
Poezii

Umanistul

Mezinului meu

Ai venit să ne-nveți bunătatea,
Să ne spui că ne vezi în străfund:
Esența și calitatea,
Tot ceea ce suntem profund.

Vezi oamenii de după mască,
Simți spiritul dincolo de rol,
Îți place armonia să domnească
Și flori tu știi să pui în suflet gol.

Vorba ta bună pare îngerească,
Și-mbrățișarea ta-ncălzește-un uriaș,
Tu știi semințele din noi să faci să crească
Și ne înveți spre noi să facem pași.

Dacă-ncercăm să ferecăm emoții,
Tu le descui, le-ncurajezi să zboare,
Ne rogi să fim mai buni cu toții
Și orice mic conflict te doare.

Și ce model de introspecție poți fi
Când ne explici ce simți amănunțit,
Metafore brodezi, fiord descrii
Atât de natural și iscusit.

Toate acestea le faci printre șotii,
Iubești fete, joci fotbal, glumești,
Ne-ntrecut ești în tainele școlii
Și minte și mușchi vrei să crești.

Continui să fiu fascinată
De puiul ce luptă să crească,
În contrast cu lumina curată
Ce ESTE doar ca să IUBEASCĂ…

Standard
Poezii

Prințesa

„Am un vis frumos cu o fetiță,
Roz-bombon și păpuși să-i dăruiesc.
Bijuterii, dantele și rochiță,
Cochetării să poarte îmi doresc…”

Și am privit spre cer cu rugăminte,
Apoi l-am implorat pe-al meu iubit,
Cu ochi adânci și cu sărut fierbinte:
„Te iubesc! Vreau o fată!” i-am șoptit.

Cam așa suna a mea dorință
Într-un miez de vară aurie,
Iubeam cu patimă și cu cerință
La ceasul când a fost să fie…

Și am primit o mică cuconiță
Cu aer de prințesă din povești,
Știa ce vrea și ce nu vrea cu fiță,
Pretenție de case-mpărătești.

În plină iarnă ea voia rochiță,
„De ce n-am toc? De ce am unghii mici?”
O adorau băieții-n grădiniță
Și ea strâmba din nas că sunt prea pici.

Azi e prietenă cu o oglindă,
Își poartă părul lung, buclat, castan-roșcat
Și haine toată ziua schimbă,
Cu unghii lungi, machiaj de bal mascat…

Dar are și talente-aristocrate:
Pe clape de pian inima-ți frânge,
Pictează cu culori sofisticate
Și ca să scrie din adânc stiloul strânge.

Dacă prin casă-un lucru-am rătăcit,
Cu ochi de vultur ea îndată îl găsește,
Ca pe chichița ce-n problemă s-a-ncâlcit,
Ca pe umorul care din conflict bufnește.

Pare cea mai dezordonată fată,
Dar când face curat ea mă uimește,
Pare obraznică și răsfățată,
Dar când mă-mbrățisează mă topește.

Atâta frumusețe și atâta sensibilitate,
Deși îmi amintesc de tot ce mi-am dorit,
Așa de bine se-mpletesc cu creativitate,
Încât e incredibil, Doamne, ce-am primit…

Standard
Poezii

Copil cu har

Fiului meu cel Mare

Atunci când mă gândesc la tine
Iubire-nlăcrimată mă cuprinde,
Din miez până în țărmuri vine
Cu griji și cu speranțe să inunde.

De-ai ști cam cât de mândră m-ai făcut,
Să te cunosc, tu, spirit ne-mblânzit,
Un prinț năvalnic și de ne-ntrecut,
Ca din povești în a mea viață ai venit.

Te-am admirat și nu te-am înțeles,
Erai atât de diferit de mine,
Atât de prețios și de ales,
Că n-am știut să mă comport cu tine.

Dar am luptat nespus să mă pricep,
Am studiat și m-am bătut cu mine,
M-am tot schimbat ca să te înțeleg
Și ca să pot comunica, cu tine.

Deși părea că mă apropii,
Tu mai departe ai fugit mereu,
Ba prea serios, ba pus pe șotii,
Tu râzi de viața muritorilor precum un zeu.

Și deși știu că nu ți-am făcut față:
Nu te-am convins că-i strașnic pe Pământ,
Mă-ntreb în fiecare dimineață
De ce-ai venit, de ce eu mamă-ți sunt?

Sub pleoape grele când mă las să FIU,
Nu mă mai tem c-ai putea să te pierzi,
Că o să-ți placă viața toată ȘTIU,
Cu harul tău minuni c-o să creezi.

Standard
Eseuri

Tatăl și fiul

Băiatul înseamnă pentru tată un pas important spre perpetuarea numelui său. Însă dincolo de mândria că genele ce-i vor supraviețui vor avea aceeași semnătură, nașterea fiului este pentru tată reîntâlnirea cu copilul care a fost. Copilul acela pe care l-a mânat să crească și să se afirme, să nu se bâzâie și să fie bărbat, copilul pe care aproape-l uitase, iată, îl înduioșează nespus.

Tatăl și fiul, ca și mama și fata, se oglindesc unul în celălalt. Tatăl e mândru de calitățile fiului care îi amintesc de propria strălucire. Îl dor însă defectele pe care nu și le asumă, nereușitele care repetă propria poveste. Fiul îl privește pe tată ca pe un mascul feroce. Îl admiră și îl invidiază pentru că o are pe mama. Învață de la el comportamentul masculin. Tatăl pare perfecțiunea întruchipată și toate calitățile lui devin scopuri pentru fiu. Mult mai târziu, descoperind defectele tatălui, băiatul este foarte dezamăgit și va fugi de ele ca de blesteme.

Rivalitatea dintre tată și fiu în fața mamei este, mai mult decât a surprins Freud, bidirecțională. Și tatăl este gelos pe atenția și favorurile pe care mama i le acordă fiului. Mai târziu, tinerețea, succesele profesionale și bărbăția fiului îl vor face pe tată să se simtă invidios, depășit, chiar îmbătrânit, împingându-l uneori spre acte demostrative neadecvate. Iar defectele pe care tatăl le ținea sub perdea, fiul le proclamă cu premeditare atât de provocator încât tatăl o ia ca pe o ofensă personală.

Orgoliile dintre tată și fiu miros a luptă pentru afirmarea propriei masculinități. De aceea conflictele tată – fiu par mult mai dure decât cele mamă – fiică, deși ambele încep în adolescență, atunci când propria identitate cere sacrificiul desprinderii de model, uneori până la negarea lui.

Cum ar fi ca fiecare dintre protagoniști să-și asume ceea ce vede în ochii-oglinzi? Așa cum băiatul se inspiră din forța tatălui, tatăl să se reîncreadă în tăria propriei esențe, privindu-și fiul. Conștientizarea copilului interior să fie șansa redescoperirii resurselor proprii.

Cum ar fi ca nereușitele fiului să fie privite cu îngăduință, zâmbet și încredere susținută de un simplu „Sunt aici pentru tine.”? Sau, prin conștientizarea unui punct slab comun, să încerce să-l depășească împreună.

Cum ar fi ca defectele tatălui să primească în loc de dispreț sau groază, înțelegerea că și tata e un om, nu zeul ce părea. Unele părți din fiu, greu de recunoscut, ar face ce face tata, deși primesc propria dezaprobare. Cum ar fi ca în loc să fie negate și reprimate, să primească atenție și să fie cunoscute? Cum ar fi să fie văzute nevoile din spatele lor? Poate doar așa, prin autocunoaștere, comportamente indezirabile ar putea fi evitate, pentru că ele apar doar ca explozii a ceea ce a fost neînțeles, ascuns, neexprimat.

Comunicarea și exprimarea sentimentelor sunt, conform tradiției culturale, atribute ale feminității. Așa că cei doi bărbați par să aibă mici șanse să își negocieze relația. Numai că fiecare rămâne știrb fără celălalt.

Și cât echilibru, câtă masculinitate, câtă încredere în sine, câtă lumină emană un bărbat care poate spune „Te iubesc, tată!”, „Te iubesc, fiul meu!”…

Standard
Eseuri

Mama și/sau fata

Mama este prima ființă de care ne atașăm. Învățăm iubirea privind în ochii mamei și mult timp ea este centrul universului nostru.

Pentru o fată mama este primul model de femeie. Fascinația tocurilor, srălucirea bijuteriilor sunt legate de admirația pentru mama, prințesa de sub ochii noștri care deține aceste comori. Ne asumăm sexul feminin imitând-o pe mama.

Mama e prima confidentă cu drepturi depline. Și într-o zi fata înțelege că mama îl are pe tata și începe să se descopere pe ea. Devenind centrul atenției proprii, fata care râvnea să fie ca mama, realizează că n-ar vrea să copieze chiar tot. Împlinirea ca femeie, încrederea în propria feminitate, ajunge să însemne negarea modelului. Învățăcelul se desprinde de maestru și alege un alt drum.

Conflictul cu ființa cea mai dragă de pe pământ este tare dureros. Dar e uman și firesc, natural. Nu te poți afirma ca femeie decât renunțând la „prietenia” cu mama, care devine conștient constrângătoare. Fata alege libertatea și încalcă regulile. Iar mama își pierde aura de „cea mai…” în favoarea unui golan ce devine „cel mai…”.

Desprinderea fetei este percepută de mamă ca o pierdere, ca o trădare, ca o detronare. Lipsa controlului doare. Când fata fuge de sub aripa protectoare, frica de pericol, grija mamei, devine acută. Și când fata se descurcă doare, pentru că reprezintă confirmarea inutilității în funcția de îndrumător și a pierderii acestui statut.

Maturizarea fetei, afirmarea identității sale înseamnă exprimarea diferențelor dintre ea și mamă. Dar ceea ce o rănește pe mamă este tocmai asemănarea. Repetarea poveștii doare. Pentru că ea își retrăiește greșelile. Ceea ce altădată merita riscul, pare catastrofal pentru propriul pui.

Părți din sinele mamei negate sunt exprimate în personalitatea fetei. Umbra mamei devine un mod de viață pentru fată, adică lumină. „Mă doare la fata mea ceea ce nu accept că sunt. Ea defilează cu defectele mele”.

Și fata se sperie la gândul că va ajunge „ca mama”. Exemplul a devenit contraexemplu. „Mă lupt cu genele mele ca să fiu altcineva și nu prea-mi iese. Vorbește prin buzele mele mama. Și eu vreau un alt fel de viață.”

Cea mai strânsă legătură devine cel mai aprig conflict. Dar dincolo de zbaterea din suflet totul are un sens evolutiv. „Fata mea mă obligă să mă cunosc pe de-a-ntregul.” „Exemplul mamei mele mă provoacă să fiu mai bună”. E un prilej de creștere pentru amândouă. Și dacă orgoliile personale nu devin blocante, iubirea va aduce înțelegere și armonie. „Semănăm și ne deosebim…” și când asta mă înfurie, ceva din mine are să-mi spună ceva. E o resursă care strigă ca să se exprime, e o nevoie să mă dezvolt. Conștient.

Ce noroc să poți spune „Te iubesc, mamă!”, „Te iubesc, fata mea!”.

Standard
Eseuri

Oul, miracolul vieții

Ciocnim ouă.

Ne întoarcem acasă la părinți și frați și-ncercăm să reluăm firul comunicării de acolo de unde l-am lăsat ultima oară. Nu mai suntem cei de odinioară, ne-am schimbat, dar privim cu duioșie și cu îngăduință spre vremurile apuse. Nu ne mai cunoaștem cu adevărat, e greu să ne înțelegem unii pe alții și este complicat să explicăm ființa care am devenit. Dar pentru că vrem să ne simțim aproape… ciocnim ouă.

Ne întâlnim cu prieteni, vrem să le arătăm cine suntem, vrem să-i vedem până-n suflet și bucuroși de încercare și de emoția  de a fi împreună… ciocnim ouă.

Ne privim copiii în ochi. Ne străduim să transmitem experiențe de viață. Negociem între nevoia lor de libertate și nevoia noastră de control, căreia îi spunem uneori responsabilitate, alteori moralitate. Pendulând între apartenență afectivă și conflict între generații… cicnim ouă.

Ne privim pe noi înșine: ne ascultăm sufletul din adânc, ne observăm comportamentul în relația cu ceilalți. Tatonând drumul dintre interiorul și exteriorul nostru… ciocnim ouă.

Cochetăm cu ideea de creație. Încercăm să înțelegem divinitatea filozofând. Procreăm. Uneori ne scufundăm până-n esența proprie și asta ne inspiră în actul creator. Și ca să repetăm simbolic minunea creației… ciocnim ouă.

În toate aceste ipostaze oul este simbolul ființei, al naturii pure. În spatele unui gest arhaic stau iubirea însăși și miracolul vieții pe care le gustăm atunci când… ciocnim ouă.

Standard