Arhive pe etichete: nevoie

Pilule de reflectie

Nevoia să mă închin cuiva

Singurătatea este o stare de fapt, o certitudine. Adevărul este că trebuie să înfruntăm moartea făcându-ne față nouă înșine în viață, aici și acum. Evităm asta (adică fugim de noi și de propriile limitări) în relații cu figuri sus-puse: un părinte, un partener șarmant, un terapeut, un model, un Dumnezeu. Aceștia nu doar ne protejează, ne și validează. La umbra puterii lor, suntem mai puțin vulnerabili și ne simțim văzuți de ei. Fără ei am fi singuri, noi față în față cu noi.

Irvin Yalom spunea că îi investim cu trăsături supranaturale tocmai pentru a-i folosi ca scut împotriva anxietății existențiale. De aceea dezamăgirea este uriașă atunci când afli că Buddha a murit bolnav, că tata are propriile angoase, că bunicul nu are încă răspunsuri pe care să ți le ofere ca înțelepciune de viață. Sunt teribil de umani, de vulnerabili și ei. Adică te lasă expus, descoperit, înșelat. A fost o iluzie să crezi că ți-ar ține de cald, că ar deține ei cheia, că ți-ar putea împărtăși secretul vindecării. Și ei mor. Și ei sunt singuri. Iar neputințele lor par să te strivească pe tine.

Așa că ți-ai rămas doar tu. Și durerea. Și trebuie să o trăiești până înțelegi că este o afacere despre viață și moarte. Fără învingător. Sau cu doi învinși-câștigători. Acum poți să trăiești având conștiința morții și să mori având conștiința vieții.

Asumarea singurătății te face apt să fii model unui novice, să fii suport pentru validarea altcuiva, să creezi umbră pentru ca altă luminiță să crească. Dar nu înseamnă nici că propria creștere s-ar fi împlinit, nici că vei fi scutit de alte pierderi. Doar că prezentul va avea un mod magic de a ți se revela, indiferent de culoarea pe care o poartă. Și asta pentru că fără scuturi, ești mult mai deschis.

… spre adevăr.

Standard
Pilule de reflectie

Nevoia de poveste

Înainte de a face, omul are nevoie să fie. Înainte de a te implica în ceva, ai nevoie să aparții unui spațiu care definește acel ceva. Mintea are nevoie de un cadru pentru a putea construi.

Am nevoie să știu că sunt aleasa ta ca să-mi asum planurile de viitor cu tine, să am entuziasmul de a le transpune în viață: fără asta sunt doar în vis, fantasmez.

Un copil ajuns la vârsta adolescenței are nevoie de recunoaștere din partea familiei sale a unui spațiu personal și a unui statut nou, conform schimbărilor din el, ca să și le poată asuma.

Un suflet are nevoie de o relație caldă de prietenie sau de un spațiu terapeutic care să-i ofere siguranță pentru a se deschide, pentru a-și împărtăși neliniștea și a-și găsi singur soluții.

Un artist are nevoie de un atelier-cuib al ființei sale. Pentru a crea este nevoie de un cadru ferit de anxietate: frica ne închide, ne fură spontaneitatea. Un mediu nesigur ne depărtează de intuiție. A crea înseamnă libertate.

Un copil căruia i se spune mereu „nu e voie” rămâne prea încorsetat în limite, nu are loc să exploreze, să descopere lumea. „Nu ai voie să te atingi acolo!”, „Nu e voie să fii rău!”, „Nu ai voie să plângi!” îl îngrădesc și să se descopere pe el. ”Nu e voie!” extrem  înseamnă „nu crește!”

Pentru ca o petrecere să fie reușită, cineva trebuie s-o pregătească din culise, să regizeze totul, să creeze momente surpriză.

E nevoie de un acasă drag și îngăduitor în care să fii primit cu iubire, ca să poți trece podul și să cucerești lumea.

Poți fi erou doar când există o poveste. Vrei să fiu povestea ta?

Standard
Eseuri

Aveți nevoie de vacanțe? / Spor la treabă!

E bine-venită vacanța, și pentru cei care o așteaptă conștient, și pentru cei care au impresia că „treaba lor” nu suportă amânare. Până și Dumnezeu și-a luat vacanță într-a șaptea zi. Sărbătorile mari și concediul anual sunt tradiții menite să ne scoată regulat din monotonia rutinei zilnice, din executarea robotizată a ceea ce stă sub imperiul lui „trebuie”, să ne dea ocazia reflecției despre sine, a trăirii păcii sufletești, a reîntâlnirii în tăcerea adâncului personal cu resursele creative. Doar că unora le pare periculoasă întânirea cu sine, ca și cum oprirea din muncă presupune un risc al singurătății.

„Care singurătate?”, veți riposta. „Crăciunul se face în familie, cu lume multă și gălăgioasă.” Familia reflectă cel mai bine lumea noastră interioară. Întâlnirea cu „ai noștri” ne pune în contact cu părți din noi de care încercăm să fugim. Un profesor drag spunea: „Dacă vrei să testezi cât de împăcat cu tine ești, dă o fugă trei zile la părinți…”. Și să nu credeți că dacă alegeți varianta „socrii” scăpați mai ieftin. Acolo vă veți întâlni cu părți pe care nu le acceptați din partener și cu angoase legate de cum va arăta el în viitor. Și potrivirea dintre voi doi, prin complementaritate, va face ca ceva din voi înșivă să răspundă acestei provocări. Așa că și la „ai mei”, și la „ai tăi”, ne întâlnim cu umbra noastră cea neasumată, ceea ce ne va asigura o doză apreciabilă de stres. Dar și asta cred că a fost gândită de Maestru, sărbătorile mari se fac în familie, tocmai pentru o porție zdravănă de adevăr, adică de lumină (din strălucirea bradului împodobit ori din lumânările Paștelui) peste umbră…

Așa că dacă a mai ieșit cu scandal pe ici pe colo, se cheamă că scopul a fost atins, ați fost provocați să mai deschideți puțin ochii interiori, să vă cunoașteți mai bine pe voi înșivă și să vă asumați (în timp ce vă străduiți să vă faceți recunoscuți de ceilalți, desigur!).

Și nu-i așa că pe final vi se cam făcuse dor de muncă? Parcă vă cam îmbâcsiseți cu chestii greu de digerat (alimentare, dar și informaționale, psihologice) și se cerea o pauză de la „înfulecat”, pentru a da timp metabolizării excesului. Și dacă ați fost prieteni și cu patul și telecomanda, energiile astea stagnate v-au cam amețit. Mușchii ne pun în mișcare și creierul. O restructurare psihică are nevoie de o cantitate suplimentară de aer bine oxigenat.

Intoxicați de nemișcare sau cu forțe refăcute, conștientizăm cu toții nevoia de activitate. Ceva-ceva tot am aflat nou despre noi și urmează implementarea. Așa că după ce ne-am văzut în cele mai fidele oglinzi, este cazul să arătăm cine suntem și „familiei” de la locul de muncă, exersând noile atribute, proaspăt procesate și asumate, prin integrare  în rolul profesional.

În concluzie: sigur ați mai crescut un pic, ceea ce vă face mai creativi în toate. Nu degeaba începe un an nou! E doar modul în care exteriorul încearcă să vă reveleze schimbarea din voi. Nu-i așa că aveți câteva idei noi? Spor la treabă! Și la viață!

Standard