Povestea a început mai demult, într-o iarnă a relației. Aveam nevoie de un loc pentru „noi doi” ca să ne reinventăm, fiind ciufuliți, bulversați tare după criza noastră majoră de cuplu. Soarele viu din Larnaca și vraja din ochii pisicilor ne-au primenit iubirea. Ne-au reașezat în siguranță.
Este al doisprezece an de când venim cu regularitate aici, în extrasezon. În toamna aceasta nu prea s-au aliniat astrele ca să ne putem desprinde de treburi și de griji. După ce ultima mea carte a fost în sfârșit trimisă la tipar, am primit oferta să îi fac audiobook. Nu era ceva de refuzat. Fata mea se pregătește pentru un examen și are nevoie de ajutor cu fetițele. Băiatul cel mic va inaugura curând un magazin și vrem să-i fim aproape. Clienții și pacienții mei știu că nu lucrez în decembrie și e greu să le mai propun întreruperi. În octombrie am avut două weekenduri cu traininguri Brainspotting prea tentante ca să le refuz. Cartea urmează să apară și încerc să fac loc în noiembrie de câteva evenimente de lansare. Ștefan e prins și el cu ușa într-o cursă a lui. Unde să mai așezăm o vacanță? Renunțasem.
A trebuit să ni se facă rău fizic și să ajungem să ne certăm din senin, ca să recunoaștem că vrem să fugim în lume. Și de lume. Singuri. Toți prietenii știu că-i ducem cu vorba când ne propun să-i luăm cu noi.
Am luat bilete la suprapreț, ca pe ultima sută de metri. Am încasat câțiva ochi dați peste cap de la alții și ceva gust de vinovăție. Dar ochii noștri deja sclipeau.
Cam așa am intrat în maratonul cu David Grand începând de vineri. Nu vă mai spun câte am bifat în zilele lucrătoare anterioare, că n-ați avea răbdare să citiți poliloghii. Vă spun doar că la curs am trecut prin trei calupuri de teorie, șase sesiuni în care am fost client, șase sesiuni în care am fost terapeut și șase sesiuni în care am fost martor. Câte nouă ore intense pe zi, din care pauzele au fost de 10, 45 și iar 10 minute. Mi-am analizat în detaliu toate ungherele „sufletului”, până la părți intrauterine și antecesori, de parcă am parcurs niște ani de terapie individuală. M-am întâlnit și cu fantomele altora pe care le-am ascultat cu blândețe. Mi-am umplut tolba de terapeut cu tehnici incitante.
La final am mai rămas câteva momente în birou, să îmi așez mai bine o vorbă de-ale lui David: „Noi practicăm mindfulness. Alții se nasc și cresc într-un mediu mindfulness, trăiesc în stil mindfulness. Pentru că au părinți, bunici și strămoși care au respirat cu prezență dintotdeauna.”
Am ieșit din cameră cu o senzație nepământeană de plutire, numai bună de așezat pe pernă, cu părțile lucrate cu tot. Ștefan își luxase trei degete de la picior: era umflat și vânăt. Bagajele și treaba prin casă nu erau terminate. Nu era timp de mindfulness. Nu-mi puteam asculta nici corpul care-mi cerea din fiecare fibră perna aia. Pe la unu întindeam niște rufe și eram mai degrabă bulversată. Doar trei ore am apucat să dorm până la 4:30 când a sunat ceasul să plecăm la aeroport. E mare minune că am putut deschide ochii. Și că Ștefan putea să meargă.
În avion mă prind că Ștefan a plătit suplimentar ca să stăm așezați unul lângă altul.
La 9:30 eram deja sub soarele viu. Pisicile ne-au întâmpinat de la aeroport… așezate. Era ca o invitație să intrăm în atmosfera „laissez-faire”. Așa că m-am așezat câteva momente și eu.
Pe plaja Finikoudes, toaletele publice, cabinele de schimb și cișmelele ne-au permis să ne bucurăm de baie înainte să facem check-in la cazare, cu bagajele lângă noi. La 11 îmi făcusem deja norma de înot de „zece bazine” în marea sărată, cristalină și liniștită. Ieșeam din apă cu un sentiment de așezare și de profundă recunoștință pentru vremurile pe care le trăiesc.
Pot învăța tehnici de Brainspotting de ultimă oră de la un trainer de peste ocean din fotoliul de acasă. Doisprezece ore mai târziu pot fi pe malul Mediteranei. Și deși efortul a fost mare (după o cursă contra cronometru care nici nu mai știu când a început), mă felicitam că lucrurile mi-au ieșit fără greș.
Când… îmi sare în ochi greșeala. Bine, indicată cu degetul de Ștefan! Izbucnesc într-un râs cu lacrimi și corp zguduit… de se uită lumea de pe șezlonguri la mine… Majoritatea sunt români de-ai noștri despre care tot Ștefan zice, la mișto, că au citit cărțile mele (cu poze de aici), că altfel n-ar fi venit atâția peste noi… Plus că, deși încă plutesc a bine, am început să mă întreb cât de așezate or fi rămas părțile alea și cât de așezați suntem noi doi cu așa o simbolistică la purtător și la „perechea” mea de…
Vedeți dezlegarea misterului în imagini. Câte diferențe vedeți?
PS: Fără mișto, a fost unul dintre cele mai revelatoare cursuri la care am fost vreodată. Și eu, știti deja, sunt o cursangioaică maniacă. Iar cartea Un dulău și un arici pe sârmă: note de psihoterapie de cuplu va apărea în luna noiembrie la Editura TREI.
Atunci când vine vorba de vot politic, se pun în funcțiune unele dintre cele mai puternice mecanisme de apărare inconștiente. Fiecare dintre noi are la baza ființării sale și un tată. Iar azi este chiar Ziua tatălui. O ocazie numai bună să facem puțină analiză. Să devenim mai conștienți de reflexele noastre, de comportamentele întipărite, de răni vechi ușor de triggeruit… atunci când avem de ales.
Te voi ajuta să pui un pic de lumină pe relația cu tatăl tău și pe implicațiile ei în viața prezentă, fără nicio expunere. Nici măcar eu nu îți voi auzi răspunsurile. Poți fi sincer cu tine. Poți accesa adevărul tău interior.
Pentru început te invit să privești imaginea aceasta cu un tată fericit îmbrățișând un copil liniștit. Ai trăit asta în copilăria ta? Dacă acest prim răspuns este DA, înseamnă că știi cum se simte iubirea unui tată.
S-a bucurat când ai apărut pe lume? S-a jucat cu tine? S-a pus la mintea ta? Te-a primit în lumea lui și te-a învățat să faci lucruri? Te-a îndrumat atunci când ți-a fost greu? Te-a ajutat să faci față propriilor greșeli și să continui să încerci? Te-a făcut să ai încredere că te vei descurca în viață? L-ai simțit de partea ta? Ți-a dat sentimentul că aparții? Ți-a fost model? Ai simțit mândrie că e tatăl tău și că ești copilul lui? Ți-a lăsat spațiu să fii o ființă emoțională, să te clarifici, să ai nevoi, să te exprimi, să decizi, să ai dorințe, să îți urmezi visurile? Ți-a suflat în pânze?
S-a întâmplat și să ai nevoie de el și să nu fie acolo? Nu există părinte perfect. Dacă ești azi și tu în acest rol, știi deja că e cea mai grea meserie din lume. Deci dacă tu crezi că n-a greșit niciodată nimic, s-ar putea să ai o imagine idealizată despre el.
Ai trecut prin momente critice fără să fii însoțit de tatăl tău? Au fost perioade lungi în care nu a fost lângă tine? Te-a abandonat? Te-a neglijat deși erați în aceeași casă? Era prea vulnerabil? Prea slab? Prea ocupat? Prea puțin atent la tine? Ai învățat să te descurci singur și nici nu ți-a mai trebuit? Ai preluat din responsabilitățile lui? Ai devenit un sprijin pentru mama sau pentru familia ta? Ți-a lipsit? L-ai uitat? Nici măcar n-ai știut cum ar putea fi viața cu un tată?
A avut o personalitate prea puternică, prea amenințătoare? Te-a lovit? Te-a speriat? Te-a agresat verbal? Le făcea rău oamenilor dragi? Intra în concurență cu tine și te punea într-o postură inferioară? Te respingea atunci când voiai să îl ajuți sau să înveți ceva de la el? Te-a descurajat? Te-a criticat constant? Te-a nedreptățit? Râdea de tine sau de emoțiile tale? Te umilea? Te mințea? Te manipula? Te rușinai cu el în fața altora?
Deși nu aud nimic, imaginează-ți că te țin de mână în acest demers, cât să nu simți o durere prea mare sau singurătate în fața acestor trăiri. Ce zici, mai facem un pas?
Ce efecte crezi că are azi asupra ta faptul că ai avut acest tată? Se întâmplă să ai reflexul de a fi un părinte ca el? Se întâmplă, din contră, să faci lucrurile exact pe dos față de el, ca să nu scapi în comportamentele sale? Este posibil să fii tot într-o extremă și să-ți fie greu să găsești calea potrivită pentru a fi un părinte adecvat?
Ești un partener de cuplu cam ca el? Un șef cam ca el? Un angajat cam ca el? Un pacient cam ca el? Un cetățean cam ca el?
Am învățat în raport cu tații noștri revolta sau supunerea, atunci când în această relație a dominat ierarhia. Am învățat lupta, concurența, neîncrederea. Nesiguranța a impregnat tiparul fiecărei alte relații importante din viața noastră. Ne-am trezit cu un partener care ne tratează la fel sau care ne aduce în stare să facem ce făcea el. Avem un șef la fel de abuziv sau de indiferent. Ne e greu să ne tratăm mai corect subalternii. Ne e greu să fim mai apropiați de propriii copii. S-a scris în personalitatea noastră din temelii.
Avem dificultăți în raport cu autoritatea. Cu profesorii, cu medicii, cu organele de ordine. Chiar și relația cu Dumnezeu are de-a face cu modul în care ne-am raportat la tata. Azi ne supunem orbește unui tată mai mare care nu ne poate părăsi sau ne permitem luxul de a-l ignora complet.
Studiile spun că ne alegem partenerii și șefii care să ne readucă în conștiință rănile copilăriei. Ca să învățăm cum să le facem față altfel. Să le procesăm, să ieșim din sentimentul de neputință al copilului, să găsim calea aia de mijloc: spre cooperare, spre două persoane egale, spre a ține cont și de noi, și de celălalt. Cu un sentiment de putință și de încredere în oameni, în relații, în noi înșine. Așa ar arăta creșterea de după conflict.
Și acum să vedem cum ne influențează toate astea felul de a vota…
Votul este alt mod prin care ne alegem inconștient un tată. S-ar putea să fim atrași de familiar: o voce arogantă, vorbe aruncate fără frâu, o privire sticloasă înverșunată, un pumn strâns, o minciună de care avem nevoie, o imagine sclipitoare de suprafață. Cu cât simțim mai multă furie în fața intenției de a vota, cu cât folosim mai multe injective, cu cât suntem mai pătimași, cu atât este mai probabil să fim într-o luptă ierarhică, rămânând loiali prin asta părintelui de altădată. Suntem mai vulnerabili, mai emoționali, mai puțin conștienți.
Cu cât ne informăm mai puțin, dintr-o singură sursă sau ascultând o singură opinie, cu cât aplecăm urechea mai mult spre cineva care vrea să ne provoace emoțional, cu atât mai mare este pericolul să intrăm în modul luptă, supraviețuire, care-pe-care, în care alegerile noastre să fie din frică, din ură, din nevoia de a ne alina sentimentul de nesiguranță.
Ce limbaj ai vrea să aibă tatăl pe care tocmai ți-l alegi pentru copilul care ai fost sau pentru copilul pe care îl ai azi? Cât de așezat, de iertător, de calm și de cunoscător să fie? Ai vrea să aibă o politică de conflict și de luptă sau una flexibilă și de cooperare? Să pedepsească, să izoleze, să opreasă sau să încurajeze, să deschidă, să dezvolte? Vrei un Mesia care le știe pe toate sau pe cineva care crede în experți, în știință, în echipe de consultanță? Vrei pe cineva care te ajută să te conectezi cu lumea sau să te aperi de ea?
Observă cât de încordat e tatăl pe care îl alegi. S-ar putea ca nervozitatea lui să ți se pară putere. Să crezi că te va proteja de dușmani cu furia asta. Nu va face decât să mențină tiparul de conflict din viața ta.
Alege-ți un tată care să asculte alte voci, unul care să fie dispus să facă lucrurile împreună cu alții, care crede în a aparține, în conexiuni.
Amintește-ți ce nu prea îți iese ca părinte bun și alege-ți unul care să te inspire. Nu trebuie să aibă carismă. Nu trebuie să strige tare. Trebuie doar să aibă bun simț și respect față de semeni. Nu trebuie să strălucească atunci când se urcă pe scenă. Dar este esențial să gândească și să aibă umanitate.
Uneori e foarte greu să îți imaginezi părintele de care aveai nevoie. Ai putea să treci pe lângă el ca pe lângă un posibil partener bun. Căci ața te trage pe unde ai mai fost…
Serialul britanic „Adolescence”, recent apărut pe Netflix, este pe buzele multor vedete cu putere de influență. Asta m-a făcut să fiu suspicioasă, să cred că e vorba de un marketing agresiv. Tema prefigurându-se a fi totuși una psihologică, am aruncat un ochi… și am fost furată cu totul. Am văzut toate cele patru episoade, până apoape de ora 3 dimineața.
De ce îl recomand ca pe un must-see?
Pentru că este de un realism incredibil. Fiecare episod aduce în prim-plan trăirile altui personaj implicat în dramă. Emoțiile vulnerabile sunt surprinse de foarte aproape: mușchi încordați, schimbări în culoarea pielii, gesturi, posturi, ticuri, dinamici corporale. Radiografii de suflet. Nu mai poți judeca pe nimeni.
Pentru că modul în care este făcută filmarea îți dă sentimentul că ești acolo, făcând parte din acțiune, în pas cu personajele.
Pentru că abordează una dintre spaimele noastre cele mai mari ca părinți. Aceea că pierdem contactul cu copiii noștri în lupta cu mediul online, care îi acaparează și îi subjugă.
Pentru că jocul actorilor este atât de bun încât aproape că nu există personaje secundare. Toate sunt foarte expresive. Toate seamănă cumva cu laturi din noi, prin vulnerabilitate.
Pentru că îți arată cât de afectat hormonal, de sensibil, de singur, de înspăimântat, de nesigur pe el, de manipulabil, de reactiv este un adolescent. Și că nu poate trece prin criza identitată și de configurare sexuală fără o însoțire adecvată, fără să simtă că aparține, că îl știe și îl place cineva, decât cu riscuri majore.
Pentru că înțelegi diferența dintre un psiholog clinician care evaluează și pune diagnostice și un psihoterapeut care conține emoțional, reasigură și alină.
Pentru că vei avea revelația că nu e suficient să iubești și să fii un părinte bun, dacă nu ești prezent cu adevărat în viața emoțională a copilului tău. Mereu ți-ai imaginat că părintele unui criminal trebuie să fi fost foarte rău, nu-i așa? Filmul acesta îți arată cum îți poți pierde copilul deși e cu tine în casă, în spatele unei uși…
Proiectul “Iubire vs frică” a luat naștere din dorința de a înțelege de unde vine frica de a nu fi iubiți, de ce suntem tot mai singuri deși trăim în cele mai bune momente din istoria omenirii, de ce ridicăm atâtea mecanisme de apărare de nu mai vedem pe nimeni de ele și de ce facem tâmpenii care conduc până la urmă fix la ceea ce ne este teamă, la neiubire.
Invitata mea de astăzi este Laura Pănăzan, psiholog specialist, psihoterapeut de cuplu cu formare în Psihoterapia Experiențială a Unificării (PEU), în Terapia de cuplu Focusată Emoțional (EFT), în Metoda Dezvoltării în cuplu și în terapia traumei prin Brainspotting, autoarea cărților “Un dulău și un arici la psihoterapie de cuplu”, volumele 1 si 2.
Laura, ce reprezintă iubirea pentru tine? Ce ingrediente ai pune dacă ai putea să-ți creeezi propria rețetă a iubirii?
Iubirea e o întâlnire suflet cu suflet. Ca să existe, ea are nevoie de cineva care se povestește deschis, vulnerabil, din adevăr interior și de cineva care ascultă cu atenție, cu empatie și cu intenția de a alina.
Când vorbim de un copil, doar părintele ar trebui să creeze scena acesta, să încurajeze și să susțină destăinuirea. Când vorbim de un cuplu, este nevoie de două procese separate, cei doi parteneri jucând pe rând rolul copilului și cel al părintelui. Chiar și atunci când aduc în discuție aceeași situație. Fiecare are percepția și povestea lui și nu e de ales între ele. E de aplecat urechea pentru fiecare.
După cum vezi, eu nu spun că îndrăgostirea ar fi iubire. Ci o altă fază de dezvoltare a relației, de după conflictul major de cuplu. Învățăm să ne iubim abia după ce ne rănim.
E nevoie să mă cunosc la nivel de lume interioară, ca să mă pot povesti cu adevărat (cu răni vechi cu tot) și ca să am răbdare, blândețe și compasiune pentru adevărul celuilalt (cu răni vechi cu tot).
Eu consider că și copilul este de fapt îndrăgostit de părinte. Îi trece cu vederea greșelile. Nu poate cuprinde realitatea emoțională a părintelui. Nu poate procesa nici realitatea sa emoțională, fără un adult care să țină „scena” cu trăirea lui. Copilul nu are puterea reală de a-l susține pe părinte, nici atunci când se supraresponsabilizează, inversând rolurile cu adultul.
Deși se sacrifică pe sine (prin reprimare emoțională) pentru a nu pierde legătura de atașament cu părintele, și aceasta este o etapă relațională dezechilibrată, pe care nu o pot încadra la iubire.
Abia după ce copilul crește, se confruntă cu propriile emoții și cu greșelile părintelui față de el, poate ajunge să îl iubească într-un mod asumat, conștient. Pentru că abia atunci ajunge să se iubească pe sine.
Asta este prima condiție ca să poată avea curiozitate, înțelegere și iertare reală pentru comportamentele altcuiva. Altfel e ca o iertare în alb. Fără recunoașterea prejudiciului emoțional față de sine.
Iubirea e prea complicată ca să poată fi redusă la o enumerare de ingrediente. În cea de-a treia carte scrisă de mine, care va fi publicată anul acesta, am un capitol întreg în care prezint o formulă a iubirii. Cu adunări, cu înmulțiri și cu puteri.
Am tot mai mulți cunoscuți și văd tot mai mulți oameni care aleg să fie singuri, care au renunțat la ideea de a avea o relație. De ce crezi că se întâmpla acest lucru?
Pentru că iubirea are nevoie de un efort mare din partea fiecăruia dintre cei doi parteneri. Și pentru că odată răniți (în iubiri anterioare și în copilărie), oamenii rămân cu frică să mai riște. Ba chiar își spun o poveste despre independență și putere, mascând singurătatea dureroasă din spatele acestor lozinci.
De fapt, ei au rămas fără speranța de a mai fi iubiți. Asta înseamnă, pe de o parte, o imagine negativă despre sine (nu merit iubirea) și, pe de altă parte, o imagine negativă despre ceilalți (nu sunt capabili de iubire).
În conflictul de cuplu, doi copii așteaptă să fie iubiți și nimeni nu poate oferi această iubire. Oamenii care se despart în plin conflict, rămân la acest nivel de copii. Își întăresc convingerea că nu există iubire pe pământ. Nu învață nici să iubească, nici să ceară iubire vulnerabil și asumat. Nu ajung la puterea de adult care se poate povesti și care poate asculta alt suflet fără a fi copleșit. Copilul e vulnerabil și în neputință.
Toate aceste procese de creștere nu se pot întâmpla peste noapte. E greu și durează până să ajungem la maturitate emoțională. Renunțarea este mai simplă, dar are un cost uriaș.
Avem nevoie de iubire și ea merită tot efortul. În spatele traumelor, dincolo de emoțiile noastre cele mai dureroase sunt resursele noastre.
Ai scris o carte despre așteptările nerealiste ale cuplurilor care vin în terapie. Te-ai gândit care sunt așteptările nerealiste cu care pornesc o relație cuplurile în ziua de azi și care duc de cele mai multe ori la destrămarea timpurie a acelei relații?
Cea mai mare așteptare nerealistă la începutul relației este că vor primi în sfârșit iubirea de care au nevoie. Nu și că trebuie să învețe cum să-l iubească pe celălalt. Adică să ofere și ei. Nu și că trebuie să învețe cum să ceară atunci când îi doare că nu primesc. Adică să se cunoască întâi pe ei.
Tot așa cum se așteaptă să fie asemănători. Două jumătăți identice. Sau speră că celălalt se va potrivi el personalității lor, renunțând la sine (aceasta este o așteptare de „dulău”). Sau că ei vor putea să răspundă cerințelor uriașe ale celuilalt, făcând efort,ca să nu dezamăgească și să nu piardă iubirea (aceasta este o așteptare de “arici”).
Nu au viziunea unui „noi” în care două persoane sunt diferite, se pot asculta reciproc și își pot lărgi perspectiva despre o situație. Adunând, nu alegând dintre două percepții. Când vreau să fii ca mine, nu e loc de tine. Când vreau să fiu ca tine, nu e loc de mine. „Noi” este despre doi care își fac loc unul altuia.
Mai au așteptarea că toate lucrurile se vor întâmpla după tiparele care li s-au părut normale în familia lor. Bărbatul se așteaptă ca femeia să se ocupe de copii, de exemplu, că așa a făcut și mama lui. Sau femeia se așteaptă ca soțul să îi predea ei salariul, că așa făcea tatăl ei. Fiecare a venit cu un set de „normalități” care se bat cap în cap. Nu au stat să analizeze ce a fost sănătos și ce nu, în ce făceau cei de dinainte sau ce se mai potrivește realității de azi. Nu au stabilit împreună cum să arate viața lor de familie. Ce are nevoie fiecare pentru un echilibru și o armonie între ei.
În general se așteaptă la fericire, ca la finalul poveștilor în care prințul și prințesa se căsătoreau și trăiau sus pe val până la adânci bătrâneți. Sunt șocați și dezamăgiți de problemele care apar, ca de dovezi de nenoroc, de neiubire. Pentru că unii părinți își ascund problemele. Nu le arată copiilor realitatea unei relații sau a vieții. Sau pentru că acești parteneri sunt în mitul perfecțiunii: părintele lor n-a greșit niciodată nimic sau nereușitele lor de copii nu au fost tolerate. Deci nici nu au învățat să le tolereze pe ale altcuiva.
În primul volum din “Un dulău și un arici la psihoterapie de cuplu”, povestești cum la prima întâlnire cu soțul tău v-ați spus unul altuia defectele. E atât de atipic, mai ales în vremurile noastre în care ne prezentăm varianta noastră cea mai bună. Care crezi că sunt avantajele metodei alese de voi?
A fost un exercițiu de intuiție și de curaj. De adevăr spus din prima. Care eliberează. Sigur că majoritatea lucrurilor spuse atunci erau temeri. Câte „defecte” fizice, de exemplu, pot avea doi tineri de 20 de ani? Dar chiar această discuție despre imperfecțiunile și despre fricile noastre era un exercițiu de împărtășire emoțională. De întâlnire reală, suflet cu suflet. Nu de prezentare a unor măști mai ușor de acceptat în ochii proprii și în ochii celuilalt.
Totuși acest start a fost doar începutul și nu a garantat succesul. A fost nevoie de ani mulți de muncă pentru a ajunge la echilibru și la iubire matură.
Spui într-una dintre cărțile tale “că într-un conflict în cuplu se ceartă de fapt doi copii pe care nu i-a auzit nimeni, nicicând”. Ce e de făcut ca acești doi copii să facă pace și ce se întâmplă dacă doar unul e conștient de acest lucru?
Fiecare trebuie să crească. Să devină matur emotional. Adică adult sănătos. Să se asculte pe sine, să se poată înțelege, să se poată povesti cu blândețe, să poată să ceară vulnerabil iubirea de care are nevoie. Să îl poată asculta, să îl poată întâlni emotional și să îl poată alina pe celălalt, oferindu-I iubirea de care are nevoie.
Când doar unul este conștient de acest lucru, înseamnă că este cu un pas înainte. Poate fi un părinte bun pentru partenerul său, îl poate coregla emoțional. Și ulterior îl poate învăța cu blândețe cum să-i răspundă și el nevoilor emoționale.
De obicei oamenii blocați în conflicte de cuplu sunt pe același nivel de creștere emoțională. Cel care iese din relația cu un partener pe care îl crede mai puțin crescut, e de fapt furios ca pe un părinte care nu-i poate oferi iubire. Deci tot în povestea unui copil este. Altfel, ar iubi „terapeutic” aș zice, și asta ar ajuta la dezvoltarea partenerului său. Egoismul de a crește de unul singur e tot o indiferență, o ignorare sau o răzbunare pe celălalt, ca într-o întrecere. Chiar dacă e o alegere inconștientă și nu una cu intenție.
Îl lași să rămână în spate sau îl ajuți și pe celălalt să vină cu tine? Sigur că, după ce ai luat-o înainte fără să te uiți înapoi, e mai greu să te oprești, să te întorci, să mai reduci diferența. Probabil că ai deja o atitudine superioară față de celălalt. Însă doi oameni care pleacă din același loc se pot susține reciproc să țină pasul unul cu celălalt. Să crească împreună, preluând pe rând conducerea.
De ce este atât de greu să trecem de la a înțelege ce trebuie să facem într-o relație în a face propriu-zis?
Pentru că avem căi neuronale bătătorite despre anumite roluri fixe în relații de iubire. Cele dintre noi și părinți. Cele dintre partenerii cuplurilor din familia veche (mama și tata, bunicul și bunica, unchiul și mătușa). Am fost parte din aceste interacțiuni. Sau am fost martori la ele și ne-am poziționat de partea cuiva. Așa încât avem deja încastrate în personalitatea noastră moduri de a răspunde la conflicte emoționale. Ca niște cărămizi într-un edificiu.
Și acum avem de construit altceva. De adus cărămizi noi, de făcut alte căi neuronale. Nu e suficient să aflăm teoria despre doi oameni vulnerabili care își ascultă reciproc adevărul sufletesc. Este nevoie să exersăm asta în practică, până dobândim căi neuronale noi și zdravene care le șuntează pe cele vechi.
Mai concret, asta înseamnă să experimentăm la început cum e să te povestești și să nu fii înțeles emoțional. Și să mai încerci o dată, cu și mai multă atenție la ton, la modul cum inviți. Ca și cum depinde doar de tine. Până îl convingi pe celălalt că nu îl acuzi. Că ai încredere să te lași pe mâna lui. Îi ceri învestindu-l ca persoană capabilă de iubire. Acesta e un drum nou, la ani-lumină de momentul în care îi reproșai cu furie că nu îți dă ce ai nevoie (aducând de fapt la suprafață sentimentele față de părintele pe care nu te-ai putut înfuria altădată).
Apoi, e greu și să oferi la rândul tău celuilalt, ceea ce are nevoie. Nu ce crezi tu că are nevoie. Să ai curiozitate să afli, fără să știi deja cine e el și ce-i face bine.
Cum pot oamenii să devină mai conștienți de propriile tipare emoționale?
Explorându-și istoricul personal în terapie. Confruntându-se cu răni vechi și cu strategiile de a face față acelor situații dificile. Lătratul dulăului. Retragerea sub țepi a ariciului. Sunt strategii care atunci i-au ajutat, dar care acum nu doar că nu mai sunt de folos, ci le și creează în sens invers, tiparul relational din trecut. Un conflict exterior a determinat un conflict interior care a avut ca soluție o strategie. Iar acum strategia (care e deja o fațetă a personalității: de dulău, de arici) readuce la suprafață conflictul interior nerezolvat și repune în scenă un conflict exterior.
E mai ușor să vedem tiparele emoționale ale celuilalt, decât pe ale noastre. Așa că poate fi de ajutor să îi întrebăm pe oamenii dragi dacă văd la noi comportamente de dulău (anxios, critic, intens emotional) sau de arici (evitant, rațional, orientat pe soluții). Să ni le semnaleze blând.
Sue Johnson, părintele Terapiei de cuplu Centrate Emoțional, în care te-ai format și tu ca psihoterapeut, spune că “dependența sănătoasă este esența iubirii”. Ce înseamnă această dependență sănătoasă în contextul în care se dezvoltă în ultimul timp tot mai mult ideea că nu trebuie să depindem de alții?
Teoria atașamentul stă la ora actuală la baza tuturor metodelor de abordare psihoterapeutică. Este folosită în toate școlile de psihoterapie. Iubirea este o nevoie fundamentală a fiecăruia dintre noi. Suntem ființe vulnerabile și avem nevoie să fim văzuți și când ne ies, și când nu ne ies lucrurile. Avem nevoie să împărtășim și momentele de fericire, și cele de nefericire. Asta este condiția umană.
Dependența sănătoasă la adulți are două caracteristici. Te ajută să crești (față de dependența nesănătoasă care e dezadaptativă pe termen lung) și este în dublu sens. Susții și ești susținut. Primești și oferi coreglare emoțională.
La copil, dependența sănătoasă e mai ușor de înțeles, pentru că el e vulnerabil prin definiție. El e coreglat emoțional de părintele. Aici e un singur sens. Părintele nu e coreglat de copil. Și nu e dependent de copil, ci doar de un alt adult.
Dacă într-un cuplu, pe termen lung, unul singur oferă coreglare emoțională, fără a cere ajutor în gestionarea propriilor emoții și fără a-și arăta și el vulnerabilitatea, atunci joacă rol de părinte. Dependența dintre cei doi este nesănătoasă, nesustenabilă. Primul va aduna frustrare, se va epuiza și se va revolta până la urmă.
Ideea că nu trebuie să depindem de alții e din vremuri în care copiii nu trebuiau pupați ca să nu se învețe prost. Erau trimiși la internat de mici, ca să se călească și să nu-și deranjeze prea mult părinții. Au fost idei greșite care puneau emoția mai prejos decât rațiunea. Acțiunea mai presus de individ. Așa am ajuns roboței apreciați de străini pentru cât muncesc, dar care nu sunt bine cu ei și cu cei dragi. Reprimarea emoțională este traumatizantă. Duce la înstrăinarea de noi înșine și de semeni.
I-ai mulțumit soțului tău pentru că “datorită lui și împreună cu el ai învățat ce înseamnă iubirea”. Te-ai întrebat vreodată cum ar fi arătat viața ta dacă la prima întâlnire ai fi plecat speriată de defectele pe care ți le-a prezentat?
„…sau dacă el ar fi plecat speriat de defectele pe care i le-am prezentat”, aș completa eu întrebarea ta. Pentru că altfel pare pusă de un bărbat arici, care se așteaptă ca doar femeia să fugă de defectele lui.
Oricare ar fi fost copleșit de „defectele” celuilalt, ar fi fost în acel moment într-un mit al perfecțiunii pe care trebuie să o mai caute.
Dacă eu făceam asta, probabil că drumul până la iubire și până la a fi un terapeut, și încă unul de cuplu, ar fi fost mult mai lung. Și cred că pentru fiecare dintre noi doi, acel moment ar fi fost o altă rană, o altă dovadă că iubirea e imposibilă.
În terapiile mele încerc să îi conving pe cei doi parteneri că și defectele au beneficii. Așa că toate însușirile sunt resurse, atunci când sunt folosite conștient, cu măsură adecvată situației. Dar ca să ajungi acolo, trebuie să îți iei în responsabilitate și calitățile, și defectele. Să poți discerne între ce e functional și ce e disfuncțional din ceea ce pui în act în relațiile tale, indiferent unde le-ai încadra.
La o analiză conștientă poți descoperi că o însușire pe care o considerai calitate te-a dus într-un tipar disfuncțional. Pentru că nu era adecvată prezentului. Ținea mai degrabă de o personalitate rigidă. De un „așa sunt eu” sau de „așa obișnuiesc eu”. Uneori curajul sfidează pericolul. Sau calmul permite abuzul. Sau altruismul duce la renunțare la sine.
Prezentul e mereu altul. Tipul de răspuns și măsura lui trebuie alese în fiecare moment pentru a fi adecvate și pentru a ține cont de mine și de celălalt în mod egal.
Adevărul este că în acel moment de început, eu și soțul meu ne-am simțit, printr-o magie, în siguranță să spunem tot. Ne-a fost frică, dar am avut și încredere. Sentimentul acesta de risc amestecat cu siguranță și încredere s-a repetat și în alte situații magice din viața noastră. Îmbrățișarea din primul nostru dans. Mâinile care ardeau împreunate la cununia religioasă, nașterile copiilor noștri la care soțul meu a avut o prezență active.
În momentele de criză, ne-am raportat la momentele magice. Ne-am luat de acolo energia pentru a le depăși. Când știi cum se simte conexiunea, te poți întoarce mai ușor la ea.
Cartea lui Jeannette Walls, Castelul de sticlă apărută la Editura Young Art este o autobiografie sfâșietoare. Povestea de viață a familiei simbiotice disfuncționale este privită prin ochii fetiței. Narațiunea se construiește din percepțiile specifice fiecărei vârste, păstrând un ton blând până la sfârșit.
Astfel, imaginea de ansamblu a lui „acasă” se tot modifică, pornind de la fascinația pentru tatăl idolatrizat și de la gândirea magică a copilului, manipulată de părinte în mod excesiv, sfidător față de realitate. Promisiunile fantastice sunt visuri năruite cu perseverență.
Respectul față de natură, lipsa de judecată față de persoanele diferite sau defavorizate și inteligența membrilor familiei conferă un plus de apartenență și un sentiment de superioritate față de restul lumii. Astfel lucrurile grele (sărăcia, minciuna, neglijența și abuzul) pot fi mai ușor ignorate.
Pe parcurs fetița aude părerile critice ale sorei mai mari. Experimentează senzații corporale de pericol și emoții de nesiguranță contracarate rapid de explicații șarmante. Apar gânduri abia șoptite de neîncredere în părinte, din ce în ce mai greu de reprimat sau de alungat. Sunt exprimate voci în minte și sunt susținute scurte priviri, cu mult înainte ca cineva să poată articula: „Ție ți-e rușine cu noi?” sau „Tu ești îngrijorată în privința mea?”.
De-a lungul timpului, relația părinților cu autoritatea (instituțiile statului) este una sfidătoare, de nerespectare a regulilor și de neîncredere, chiar și atunci când familia ar putea primi ajutor real. Această atitudine oglindește revolta inconștientă față de autoritatea primordială reprezentată de familiile de origine ale fiecărui părinte: disfuncționale și fuzionale la rândul lor.
Părinții de azi sunt loiali părinților de altădată de care nu s-au desprins psihologic, prin temeri, tăceri, supuneri strigătoare la cer. Ca și prin menținerea unor principii rigide, a unor mituri transgeneraționale la care nu pot renunța în ciuda neadecvării lor la situațiile de viață reală. Fapte grave sunt trecute cu vederea și nu pot fi articulate. Resursele familiei rămân nefolosite fiind puse mai presus de individ.
În familia autoarei trauma flagrantă prin neglijență din partea părinților duce compensator la supraresponsabilizarea copiilor. Acest raport inversat devine izbitor în momentul în care Jeannette, după ce își luase complet în stăpânire rolul de părinte pentru frații mai mici și îndrăznise să spună lucrurilor pe nume față de mama sa, este forțată prin corecție fizică să se supună și să recunoască statutul de părinți al adulților din casă.
Relația cu tatăl devine ambivalentă: îl iubește și îl detestă în același timp, nereușind să îi țină piept.
Și deși întrebarea repetată „Te-am dezamăgit eu vreodată?” nu primește niciodată un răspuns, rămânând mereu elefantul din cameră, conștientizarea, revolta și separarea își urmează drumul sănătos. Dar pentru că familia simbiotică nu te lasă să te desprinzi de ea și vine după tine, a fost nevoie de o limită pusă în forță, de un fel de „divorț” față de toți ceilalți membri ai familiei vechi care întrețineau într-un fel sau altul tiparul simbiotic.
Deși reușesc profesional, în relațiile lor de cuplu, copiii familiei Walls refac conflictele din casa parentală, neavând modelul unui „noi” funcțional. Jeannette alege compensator un bărbat din înalta societate care îi oferă stabilitatea materială care-i lipsise, dar în raport cu care nu simte că are spațiu să fie ea însăși.
Cea de-a doua relație a lui Jeannette, cartea aceasta și copilul fratelui său sunt locurile prin care viața țâșnește dând o nouă șansă unui trunchi putred. Adevărul exprimat prin spunerea poveștii, cu acordul tuturor, este calea spre sănătate. Integrarea și vindecarea pot avea loc doar după recunoașterea faptelor. Nu poți ierta cu adevărat ceea ce nu aduci la lumină.
O carte grea, încâlcită și care pe alocuri îți pare plictisitoare, ca viața armenilor din orășelul Berd. Un secol de istorie greu îndurată care se reflectă în grijile, în obiceiurile anxioase și în traumele familiale ale locuitorilor săi.
Patru povești de viață ale femeilor pe care le-a iubit zidarul Simon. Un prolog și o încheiere cu povestea morții sale, străjuind cele patru destine, conținător. O nevastă și patru amante pentru care el a „zugrăvit” esențe, a punctat viață.
Am fost tentată să abandonez această carte de câteva ori și am fost chiar foarte aproape să fac asta înainte de cea de a patra poveste. Mă și gândeam că îi voi da puține stele pe Goodreads.
Ce tare mă bucur că m-am întors să citesc! Acum, la final, vreau să o iau de la capăt.
Ideea de a renunța la lectură a fost doar încercarea mea inconștientă să opresc durerea unor povești de viață cruntă, crudă, cu bucurii pasagere. Am încercat să mă feresc de această durere în multe feluri. Citind cu întreruperi mari, uitând detalii importante, încurcând personaje și destine. Au fost momente în care nu mă prindeam dacă ceva îmi scapă mie sau nu a fost spus încă. De tocilară ce sunt și din nevoia de a înțelege, mi-am impus să mă tot întorc la sarcină.
Dar spre final, linia timpului prinde contur clar. Vezi viața lui Simon ca pe un șir de iubiri întrețesute cu sens și de multe alte mici amantlâcuri pe care nu mai ai puterea de a le judeca. Cele patru femei au fost văzute de Simon într-un mod în care alții n-au putut să vadă și asta le-a făcut să se poată vedea ele. Dincolo de a fi salvatorul care confirmă trauma victimei, el este gura de iubire, conexiune și viață care permite deblocarea și schimbarea spre vindecare. A lor și a lui.
„Dragostea, după cum se știe, e cel puțin jumătate din succesul oricărui lucru.”
Oriunde deschid cartea acum, textul care-mi părea anost mi se relevă sclipitor. Narine Abgarian are o inteligență greu de cuprins din prima. Când puzzle-ul se structurează, te bucură descoperirea atâtor fire de legătură. Personaje pierdute și fără speranță au un rol ascuns și aproape magic. Sunt fire aprinse fără de care întregul nu ar fi fost posibil. Te uimește și te hrănește faptul că îți amintești.
Și dacă te temi ca mine că ai fi putut rata ceva, te mai bucuri o dată reluând lectura. Pentru ca, din ceea ce părea doar trist și traumatizant, să savurezi nuanțele de frumos și de vitalitate. Pentru că viața nu este bună sau rea. Ea doar este. Iar atunci când nu o mai evaluezi și o privești de aproape, ea capătă înțelesuri subtile și devine fascinantă.
„Dumnezeu ne-a făcut unul pentru celălalt, dar noi, proștii, n-am știut asta și ne-am rătăcit.”
Mulțumesc Adinei Giurgea și fetelor de la clubul de carte Părinți pe sârmă pentru experiența împreună.
Urmărisem procesul creării acestei cărți de pe margine. Adina Giurgea îmi povestise cu entuziasm, de la nivel de idee, că are în plan un volum colectiv, cu întâmplări reale din viața de părinte. Mă cucerise deja.
Îmi plac poveștile de viață. Sunt psihoterapeut. Desprind sensuri, caut tipare și învăț din poveștile clienților mei, împreună cu ei, în fiecare zi.
Citisem multe postări emoționante pe platforma Adinei Părinți pe sârmă: instantanee de zbucium părintesc, cu tâlc, demne de a fi transmise lumii întregi.
Apoi a venit invitația pe grupul Facebook, să contribuim la scrierea cărții. Ceva mă chema și pe mine, ceva mă ținea pe loc.
Găseam tot felul de contra-argumente. Cum că sunt deja o bunicuță care a depășit stadiul de părinte. Cum că sunt psihoterapeut și autor: aș veni cu o atitudine de expert care poate ar face notă discordantă. Cum că am deja prea multe proiecte și nu apuc să scriu la cartea pe care o am în lucru.
Am fost la curent și cu weekendul creativ al echipei fantastice care s-a reunit la Brașov, din alte colțuri ale țării, ca să îmbine poveștile și să dea contur cărții.
Mă zgândărea un regret că nu am făcut parte din ceva atât de frumos, că nu am pus și eu osul să o ajut pe Adina.
Așa că pe ultima sută de metri nici nu mai știu care dintre noi două a venit cu propunerea. Cert este că am oprit manuscrisul în drumul lui spre tipar, ca să scriu câteva cuvinte și eu pe copertă.
Am citit presată de timp, în zile complicate și nedormite, la ore imposibile. După miezul nopții și mult înainte de răsărit. Într-un colț al casei din care să nu-mi trezesc familia și într-un avion.
Deși îmi făcusem o părere de la primele două povești, nu am putut să sar niciun rând. M-am delectat cu gustul „dulce-amar” al acestei cărți până la ultimul cuvânt.
Povești pe sârmă este o carte savuroasă despre momente cheie în familie, văzute prin ochi diferiți, trăite din piepturi diverse, dar care toate îți lasă un sentiment de împreună. Aparținând.
Îți trebuie un trib întreg ca să crești un copil, spun africanii. Dacă nu ai tot satul sau o familie mare aproape, îți recomand Părinți pe sârmă. Îi poți aduce în casa ta prin cartea aceasta. Poveștile lor sunt poveștile tale. O să râzi, o să plângi, o să te simți înțeles și văzut, o să fii împreună cu oameni ca tine. Care și ei se străduiesc. Care și ei se-mpotmolesc. Care și ei obosesc. Dar mai încearcă o dată să fie un părinte mai bun. Suficient de bun.
Să fii părinte cred că este cel mai frumos, dar și cel mai greu rol din lume. Doi ochișori cu luminițe te pot face să te simți iubit cum n-ai fost niciodată. Aceiași doi ochișori, speriați și triști, te fac să te crezi cel mai rău om de pe Pământ și să te rușinezi. În nicio altă relație nu te doare mai tare când nu știi ce să faci sau când greșești. Nimic nu te provoacă mai mult să îți amintești… Niciunde nu ești mai stimulat și mai motivat să înveți și să crești. Asta îți spune această carte.
„Anii sunt scurți, iar nopțile lungi” pentru un părinte. Experiența creșterii unui copil îți fură timp personal, dar îți dilată sufletul și-ți extinde mintea. Îți face trupul rezilient în multe feluri. Odată cu trăirile puiului tău, evantaiul emoțiilor tale se desface spectaculos. Între extaz și agonie poți trece în câteva clipe, dus-întors, amețitor. Tot cartea zice asta.
Povești pe sârmă este un loc sigur pentru atunci când te simți nesigur și singur. Pentru atunci când mai vrei o perspectivă. Pentru atunci când ai nevoie de un plus de încredere în tine.
Aceste povești sunt resurse. Experiența împărtășită cu generozitate îl așază mai bine în matcă pe autor și îl inspiră pe cititor. Amândoi sunt îmbogățiți.
Aceste povești sunt un mod subtil de învățare. Ele nu te învinovățesc, nu te rușinează pentru ce nu știi. Te acceptă și te îndrumă aproape imperceptibil să încerci lucruri noi…
Să ceri iertare unui boț de om. Să faci balansul între rolurile tale de femeie și mamă. Să te lasi inspirat de copii. Să guști reușita de a fi un părinte bun și să fii mândru de copilul tău când face ceva grozav. Să trăiești cu prezență și cu simplitate. Să depășești rușinea prin puterea prieteniei. Să fii un părinte creativ. Să planifici vacanțele. Să trăiești cu recunoștință pentru sănătate. Să pui limite adecvate pentru tine și pentru copil. Să îți înțelegi și să îți ierți propriul părinte. Să ajuți alți părinți. Să vorbești copiilor despre divorț. Să conții emoțiile copiilor. Să depășești situații critice. Să descoperi lecția pierderii.
Mi-am luat din paginile cărții și două vorbe înțelepte pentru cabinetul de psihologie: Mamă împlinită, copil fericit!
Eștisuficient de în siguranță pentru a te îndrăgosti de viață și a-ți asuma riscurile ei. (Deb Dana)
Mai găsești aici: Pagini de jurnal. Lucruri de ținut minte. Umor. Ponturi și idei năstrușnice. Perlele copiilor și legile lui Murphy în familie.
Vei afla cum te poate purta experiența de părinte către vindecarea copilului interior, către saltul psihologic și vindecarea traumei transgenerationale.
Vei întâlni adevăr necosmetizat despre teme majore: Sarcină. Naștere. Înțărcare. Viață cu gemeni. Copil bolnav. Depresie. Perfecționism. Burnout parental. Cuib rămas gol. Mituri. Judecăți. Gura lumii. Lucruri enervante. Gafe. Regrete și vini. Resurse personale și exterioare. Regăsire de sine. Rutine. Principii. Bucurii. Miracole.
Chiar și cele mai dureroase povești au și un sens pozitiv: cu acceptare, cu iertare de sine și de celălalt și cu speranță pentru viitor.
„Poveștile înseamnă iubire și fără ele viața e mai săracă”, spune Adina Giurgea și cartea aceasta îi dă mare dreptate.
La începutul relației eram ca într-o vacanță fără sfârșit. Ne plăcea să stăm împreună, izolați de restul lumii. Râdeam, dansam, ascultam muzică, ne iubeam, vorbeam câte-n lună și-n stele și nu ne mai săturam. Timpul părea oprit în loc, sedus de iubirea noastră.
Îndrăgostiți fiind, ne-am dat unul altuia totul, până am ajuns să ne contopim. Să nu mai putem exista în afara celuilalt. Dacă intensitatea emoțională ar fi rămas la acel nivel înalt, probabil că ne-am fi mistuit precum Romeo și Julieta.
După un timp, am realizat că nu mai știam cine suntem ca indivizi. Ni s-a făcut dor de noi înșine. Am început să ne desprindem din suprapunerea aceasta perfectă.
Procesul nu a fost unul simplu. Ne simțeam când prea invadați, sufocați, când prea lăsați baltă, abandonați. Conflicte cutremurătoare ne-au trecut prin suflete niște ani… de dragoste cu năbădăi. Nimeni nu ceda. Fiecare lupta pentru dorința lui, pentru a nu fi anihilat în fuziunea cuplului.
În cele din urmă, ne-am declarat unul în fața celuilalt o individualitate distinctă și am reușit să punem la comun un NOI confortabil, agreat împreună, asumat de fiecare. Sau așa am crezut.
Apoi au apărut copiii, treburile casnice s-au aglomerat, cumpărăturile s-au diversificat, facturile au crescut. Toate l-au acaparat pe NOI. Timpul a început să ticăie nemilos, alergându-ne. Am ajuns să tragem cu dinții de timpul personal, pentru a nu fi deturnat până la ultima picătură către fondul familiei. Joburile au devenit mult mai exploatante decât păruseră la angajare. Vacanțele au ajuns să fie extenuante. Copiii s-au dovedit a fi niște ființe complexe, insațiabile, mult mai greu de gestionat decât odraslele din filme cu familii perfecte.
Ne-am trezit cu un NOI invadat de treburi, de efort, de sacrificii. Ce timp de râs, de dans, de muzică sau de vorbit să mai avem? N-a mai fost timp nici să ne iubim. Am devenit doi roboței fără drept la plăcere. Executanți. Înstrăinați. Serioși. Veșnic ocupați. Epuizați. Într-un malaxor fără ieșire care ne devora iubirea. Frustrați și furioși unul pe celălalt pentru timpul furat. Învinovățindu-ne pentru viața de nesuportat.
Dacă se întâmpla accidental să pice curentul și să se oprească malaxorul, nici nu mai știam ce să facem cu pauza aia. Uitasem cum se trăiește iubirea. Deveniserăm experți în ură. Străini și reci. Chiar și copiii erau alergați, stresați, urâcioși, supărați pe viață. Ziceam că-s răsfățați, dar ne oglindeau. Răceau des, cu complicații. Crizele noastre biliare, gastritele și durerile de spate deveniseră insuportabile. Eram pacienți de urgență.
Ne-am luat o vacanță doar noi doi, într-o încercare disperată să mai dăm un suflu relației. Ne-am trezit într-o cameră cu paturi separate. Eram mama copiiilor și patronul firmei puși să joace într-un film siropos. Nu mai știam cum să fim iubiți. Ne-am certat ca chiorii într-un oraș mohorât. Durerile cronice ni s-au acutizat. Nici de mâncare nu ne-am bucurat.
Așa am ajuns la terapie de cuplu. Cu corpurile fără vlagă. Cu sufletele zdrențuite. Cu iubirea pe moarte. La pământ. Mai jos de atât nu mai era decât nimicul. Trebuia să facem ceva.
Și în terapie ne-am julit, am strigat și ne-am jelit un timp. Uneori ni s-a părut că ne împotmolim și mai tare. Momentul de mare Aha a fost acela în care am înțeles că noi suntem stăpânii nemiloși care ne sug de energie. Noi suntem adulții din familie care regizează totul. Noi facem prea mult zgomot ca să ne mai putem auzi. Noi ținem gura închisă, dar vrem să ne știe celălalt. Noi încărcăm lista cu treburi până la refuz și facem din asta o virtute.
Noi putem scoate malaxorul din priză. Putem vorbi în șoaptă. Putem porni muzica. Putem învăța și copiii să danseze. Putem fi atât de neserioși încât să ne jucăm, să glumim, să ne gâdilăm și într-o casă nemăturată. Putem să reinventăm din cenușă iubirea care ne lipsește ca aerul, începând cu NOI DOI. Putem… sau cel puțin vrem.
Să construim rutine noi, despre plăcere și bucurie, a fost foarte greu. Ne-am prins că avem în gene modelele altor oameni serioși și încordați. Sau epuizarea copleșitoare a lor, cu inacțiune. Ne-am prins că dăm moștenire viața ca un calvar, scandalurile și neiubirea. Așa cum le-am primit de la părinți. Ne-am amintit cât de dureroase erau pentru noi suferința lor, poverile lor, absența lor. Ce singuri ne simțeam! Pe ei îi tot trăim, abuzându-ne și neglijându-ne și azi. Pe ei îi tot trăim abuzând și neglijând copiii noștri în alte feluri.
Acum ne-am simțit împreună unul cu celălalt, povestindu-ne asta.
Abia apoi am început să ne ascultăm oful pe subiecte de conflict între noi, care înainte ne transformau automat într-un dulău lătrător și un arici retras sub țepi.
Am fost dispuși să învățăm iubirea din pași mici. Cum să mă povestesc fără să scot colți, așa încât să nu te aricești. Cum să ies de sub țepi și să-ți arăt ce simt, așa încât să nu mai pară că te părăsesc când ceva mă îngheață. Ne-am întâlnit cu greu, suflet cu suflet, după niște ani de singurătate.
Apoi am început să facem loc de timp pentru NOI DOI. Să ne povestim la culcare unul altuia câte ceva dintre trăirile zilei. Fără reproșuri. Destăinuiri. Să stăm unul în brațele celuilalt cinci minute. Să ieșim uneori ca doi prieteni la o cafea. Să ne plimbăm într-o pădure când suntem prea încordați. Să privim cerul ținându-ne de mână. Să ne facem un masaj. Să ne mângâiem pe umăr.
Ne-am reînvățat corpurile să asculte muzică, să danseze, să facă dragoste, să pălăvrăgească, să chicotească. Să stea. Să fie relaxate. Să fie sănătoase. Să îl simtă pe NOI. Cum am reușit asta?
Întâi am pus iubirea pe lista cu sarcini serioase. Obiective lunare, săptămânale și zilnice. Cu dată și cu dare de seamă. La început totul era artificial, cu actori de doi bani, cu gândul în altă parte. Am eșuat de multe ori până să ne iasă. Ne-am julit și ne-am împotmolit ca și în terapie, întâi. Ne-a venit să ne învinovățim când nu ne ieșea. Dar tot la un dulău și un arici se ajungea, așa că ne-am oprit.
Am continuat să ne punem bucuria pe listă. Să prioritizăm relația noastră. Să credem că asta nu e împotriva profesiilor sau a copiilor noștri. E un domeniu important al vieții care trebuie hrănit. Care ne dă energie pentru toate celelalte. Ba chiar e o lecție pentru copiii noștri despre cât de iubiți ar putea fi și ei, ca parteneri de cuplu vreodată. Despre cât timp merită sufletul lor, la orice vârstă a trupului. Despre cât de ascultați și de mângâiați, de ascultători și de mângâietori vor fi. Chiar asta le dă azi siguranța de a-și trăi copilăria, de a-și urma visurile. Pentru că mama și tata sunt bine și îi pot ține, dintr-o zonă echilibru sufletesc, personal și relațional.
Azi râdem, dansăm, ascultăm muzică, ne iubim, vorbim câte-n lună și-n stele. Putem opri timpul.
Azi se întâmplă să obosim, să ne supărăm, să ne certăm. Ne prindem că intrăm în rol de dulău și de arici. Oprim timpul. Ne liniștim și revenim să ne povestim, pe rând.
Îndrăgostirea e doar promisiunea. Doar sclipiciul. Iubirea matură se învață acasă, dacă părinții noștri își depășesc conflictul major de cuplu. Nu printr-un compromis, ci printr-o întâlnire intimă, emoțională și fizică. Evidentă prin efecte, nu prin detalii expuse până la capăt. Prin energia pe care o au ei către viață, către noi copiii. Ieșirea din conflict se învață acasă. E cu efort, cu vânturarea resurselor personale, cu doi parteneri cu bune și rele, dispuși să schimbe ceva la sine de dragul celuilalt. Bucuria, relaxarea și jocul se învață acasă. Atunci când părinții noștri își fac timp liber pentru ei ca indivizi, pentru cuplul lor și pentru familie, într-un mod echilibrat.
Dacă nu am avut norocul acesta în copilărie, e de cerut ajutor terapeutic atunci când relația ni se împotmolește. E de lucrat la reinventarea noastră ca persoane. La restructurarea interacțiunii dintre noi. La crearea altor obiceiuri, cu împărtășiri sufletești, cu siguranță emoțională, cu relaxare permisă, cu vacanțe distractive și hrănitoare. De unde să le luăm pe toate astea?
Din răspunsurile la întrebările: Ce aș fi avut nevoie acasă, în copilăria mea? Ce fel de iubire nu am primit? Ce fel de relație mi-ar fi plăcut să aibă părinții mei? Cum mi-aș fi dorit să repare greșelile lor față de mine? Cum aș fi vrut să fie mama ca iubită a tatălui meu? Cum aș fi vrut să fie tata ca iubit al mamei mele? Cum mi-ar fi plăcut să îi văd împăcându-se? În ce fel s-au sacrificat? La ce au renunțat? Ce ar fi fost bine să învăț despre iubire de la ei? Ce aș fi avut nevoie să facă pentru a-mi da încredere în propria sexualitate? Ce trăiri interioare aș fi vrut să îmi poată asculta? În ce fel mi-ar fi plăcut să mă recunoască, să mă aprecieze? În ce fel nu au reușit să se vadă unul pe celălalt? În ce fel s-au sabotat? În ce fel nu s-au putut iubi? Ce anume repet?
Acum e rândul nostru. Rotim timona și întindem velele pe o corabie numită Acasă pentru copiii noștri. Îi învățăm să navigheze pe mările vieții, în zile senine și în zile cu furtună. Prin toate avem de trecut cu iubire, până când îi lăsăm într-un port să își întâlnească perechea, să își construiască propria corabie. Povestea lor va fi întâi povestea noastră, repetată la indigo. Iubirea noastră merită orice efort pentru că dăinuie.
În era tehnologiei, putem ajunge chiar și noi un soi de roboței. Ni se cer rațiune și productivitate, nu emoție și sensibilitate. La concurență cu inteligența artificială, riscăm să devenim asemenea ei. Artificiali. Funcționarea din modulul logică și eficiență ne ocupă tot timpul.
Câtă energie mai avem pentru familie, pentru cuplu, pentru noi înșine?
Lăsăm subiectele profunde pentru mâine, ne așteptăm ca lucrurile să se rezolve singure, ne temem să nu le agravăm aducându-le în discuție. Le abordăm din același modul de roboței. Cu focus pe soluție sau cu directivitate. Nu cu suflet deschis. Amânăm să cerem. Uităm să oferim. Reacționăm ca dulăii care latră nereguli, mușcă și pedepsesc. Sau ca aricii care se retrag, se închid, amorțesc.
Îmi vine în minte o glumă care maschează metaforic o realitate dureroasă. Punctuația neglijentă și fondul negru sunt din același film cu roboței grăbiți, așa că le-am redat întocmai.
Nu doar că suntem într-o goană fără sfârșit. Dar și atunci când ne oprim, din greșeală, nu mai știm să ne conectăm, să ne relaxăm, să ne bucurăm de vacanțe, să intrăm în roluri de iubiți.
Sunt mai confortabile rolurile de părinți sau cele de profesioniști. Sunt roluri de putere, care ne dau un sentiment de autoritate. Rolurile de iubiți nu le mai știm. Doar pretindem iubirea, o așteptăm, ne văităm că nu o primim. Ni se cuvine. Nu avem nici răbdarea, nici blândețea, nici timpul să o oferim.
Așa că avem nevoie să ne învețe cineva cum să ieșim din rolurile de roboței. Cum să ne relaxăm. Cum să cerem vulnerabil iubire. Cum să o oferim. Cum să ne jucăm. Cum să ne oprim din a face și să ne bucurăm că suntem. Cum să ne întâlnim cu noi înșine. Cum să ne trezim corpul. Cum să gustăm prezentul. Cum să îl experimentăm renunțând la temeri sau la filozofii.
Vă invit în Tabăra pentru cupluri – Primăvara iubirii în care să dăm un nou suflu relației parteneriale. Să primenim cuplul reinventând rolurile de iubiți. Să renaștem ca natura primăvara, după înghețul iernii.
Ce presupune asta?
Să recunoști că relația ta s-a cam răcit sau că are nevoie de întreținere. Că i-ar prinde bine o primăvară.
Un weekend.
Programul începe vineri 22 martie la ora 17 în Villa V din Brașov și se termină duminică 24 martie la ora 12:
vineri între orele 17 – 20,
sâmbătă între orele 9.30 – 13.30 și 14.30 – 17.30
duminică între orele 9 – 12.
Sâmbătă, începând cu ora 20, vom avea o Seară cu surprize.
Toată vila va fi a noastră. Evenimentul este restrâns, cu maximum șase cupluri. Fiecare cuplu va lucra în intimitate exercițiile, fără presiunea de a împărtăși experiența către grup. Vom cânta, vom dansa, vom interpreta jocuri de rol, vom învăța să oferim masaje de relaxare partenerilor și să le ascultăm sufletul. Pe lângă exercițiile serioase, de conștientizare, ne vom întoarce la spiritul ludic, cel care face posibile intimitatea, răsfățul și amuzamentul în doi.
O investiție financiară. Detalii despre cazare, masă și costurile aferente programului găsești aici.
Extraofertă de 8 Martie – La pachetele Early bird se aplică o reducere suplimentară de 8%, doar pentru înscrierea și plata întegrală efectuată în weekendul 8-10 martie.
Disponibilitate către o experiență nouă, emoțională și corporală. Fiecare cuplu va aduce o saltea fitness, o minge ușoară, o păturică plușată, o pernuță. Sunt necesare îmbrăcăminte lejeră, de sală și șosete.
Programul însumează 13 ore de exerciții de descoperire și de modelare a emoțiilor, exerciții senzoriale, corporale menite să ofere o experință de conectare, nouă, de împrospătare și de renaștere a relației de iubire. În plus, în Seara cu surprize, ne vom aminti de vremurile fără griji, fără să contorizăm timpul.
Cine sunt eu?
Laura Pănăzan, psiholog specialist, psihoterapeut de cuplu cu formare în Psihoterapia Experiențială a Unificării (PEU), în Terapia de cuplu Focusată Emoțional (EFT), în Metoda Dezvoltării în cuplu și în terapia traumei prin Brainspotting, autorul cărților Un dulău și un arici la psihoterapie de cuplu, volumele 1 și 2.
Alături de mine va fi colega mea Voinea Adina, psiholog clinician, formator, supervizor și coach Adlerian, psihoterapeut cu formare în cuplu, psihodramă, experențială, somatoterapie și psihoterapie adleriană, cu o experiență de peste 23 ani în cabinet privat și 15 ani în spitalul de psihiatrie. Membra ESHRE, organizator de evenimente și colaborator al Universității din Brașov, pentru practica cu studenții de la psihologie.
O tabără nu ține loc de o terapie. Dar poate fi un început bun pentru întoarcerea „acasa”, în corpuri și în cuplu. Prin relaxare, conectare, joc și vacanță. Hai să regăsim împreună autenticitatea, profunzimea, sensibilitatea și sensul pierdut al ființei noastre! Să ne amintim cum se simte în corp iubirea!
Oamenii vin la terapie de cuplu cu sufletul greu. Iubirea este o nevoie primordială pentru fiecare dintre noi. Să eșuăm în asta doare îngrozitor. Să recunoaștem în fața unui străin că nu mai găsim soluții pentru a ne salva relația vine la pachet cu multă rușine și cu furie. Simțim o emoție negativă și când începem să citim un astfel de articol sau când deschidem o carte pe tema aceasta. De ce să riscăm să ne stricăm ziua?! Ar însemna să admitem că avem nevoie, că nu stăm chiar bine cu relația, iar asta ne jenează și față de noi înșine.
În speranța că voi opri impulsul tău, drag cititor, de a fugi, mă voi folosi de personaje de poveste, ca și în cărțile Un dulău și un arici la psihoterapie de cuplu .
Dulăul latră orice neregulă, cere terapie, reclamă intransigent cât de neimplicat și de vinovat este ariciul, fierbe, nu vrea să ierte, nu e dispus să mai facă nimic pentru relație, amenință cu despărțirea. Ariciul pare adus cu forța, se face ghem, vrea să se poată teleporta din încăpere, îndură cu greu datul în stambă al dulăului, mai mult tace, iar când se îndură să spună ceva, pare rațional, rece, indiferent.
Dulăul nu mai dă drumul la microfon, încercând să mă seducă definitiv. Ariciul e suspicios, nu mă privește, parcă nu vrea să fie contaminat de terapie.
Sigur că există și varianta cu doi cocoși care își smulg penele reciproc și se umple de sânge. Nu se lasă unul pe altul să termine nicio propoziție: e o minciună flagrantă și o nedreptate până la cer ceea ce prezintă celălalt. Există și varianta cu două bufnițe tăcute și filozoafe undeva în sinea lor, care nu se obosesc să îmi spună ceva. Așteaptă să fac eu o magie, dacă sunt în stare. Dar până la urmă, și cocoșii, și bufnițele își dezvăluie fațetele de dulăi și de arici, polarizând cuplul.
Mă străduiesc să ofer câte o jumătate de scenă fiecăruia. Îi invit să vorbească pe rând, pentru că numai așa înțelege „baba”. Dulăul are o infinitate de puncte sensibile, e uimitor câte interpretări catastrofice poate găsi, cât de multe lucruri îl pot provoca. Ariciului îi citesc doar pe masca brusc zâmbitoare sau împietrită, că ceva l-a agățat. Cuvintele i le smulg din puțul gândirii. Când fac presupuneri despre ce simte, ca să îl ajut, sunt catalogate imediat drept speculații și generalizări.
Îmi dau foc la valiză și când le pun etichete de dulău și arici. Mi-e greu să îi mai trimit și la cărțile mele, deși știu că ele cresc încrederea în proces, sunt instrumente de lucru folosite de alți colegi, facilitează progresul terapeutic.
Toate aceste reactivități ale clienților mei oglindesc de fapt rănile lor. Colții expuși sau acele sub care se ascund sunt doar strategii cu care au răspuns în fața unor neiubiri mai vechi. Așa că nu o iau personal. Îmi fac treaba cu răbdare, cu pași mici și blânzi.
Fiecare dintre ei speră că eu voi înțelege în cele din urmă ce îndură el, că îl voi alege și că îi voi oferi dreptatea ca pe un premiu întâi, desființându-l și lăsându-l repetent pe celălalt: ce fac eu e bine și e justificat, ce face celălalt e aberant, de neimaginat.
Sunt uimiți și dezamăgiți când îl ascult și îi dau credibilitate celuilalt. Noi înseamnă două pagini ale aceleiași povești: două perspective diferite, două realități subiective care se pot aduna, nu din care să alegem doar una. Deși ei sunt în concurență, eu nu voi desemna un câștigător. Validez două jumătăți ale unui întreg: noi.
Se simt trădați și când le sugerez modalități noi de comportament: Adică tot eu să fac ceva? Nu înțelegi că am făcut deja asta, ani buni, n-a funcționat și nici nu mai vreau să depun efort degeaba!?”
Terapia de cuplu începe atunci când, în ciuda listei lungi cu fapte îngrozitoare săvârșite de celălalt, fiecare ia hățurile calului propriu, ca să restarteze căruța cuplului oprită în drum. Atunci când fiecare este dispus să facă ceva în slujba iubirii lor. Oricât de rănit și de fără energie ar fi. La nivel profund, ei știu că pot face asta. Că altfel s-ar fi dus la notar, nu veneau la mine.
De ce să mă schimb? Așa e personalitatea mea, asta mă definește, nu pot renunța la identitatea mea!
Un proces terapeutic complet modifică structura de personalitate: coboră prin beciuri ascunse ale sufletului, aduce în lumină noi perspective, vântură resurse, probează și exersează modalități noi de comportament. De dragul relației tale, merită să te reinventezi. Merită să devii iubitul sau iubita de care să fii mândru și tu. Și care să te facă să fii dorit, prețuit, de neînlocuit. Adică în sfârșit iubit așa cum vrei.
O terapie de cuplu restructurează nu numai lumea interioară a fiecărui partener, dar și interacțiunea dintre ei. E nevoie să ne uităm obsesiv, în detaliu, la certurile lor, ca să deslușim circularitatea negativă, cercul vicios, hora durerii în care se învârtesc nesfârșit. Pare că ne afundăm în prăpastie când facem asta. Doar astfel devenim conștienți de ceva ce era trăit automat inițial. Începem să ne descoperim participarea directă la haosul relațional.
Nu vreau să învăț nimic. Nu m-am înnebunit nici după școală, nici după teme. Nu sunt interesat de psihopupu.
Pentru a putea opri interacțiunea reflexă și pentru a construi o circularitate pozitivă, un dans al iubirii, în terapie e nevoie și de psihoeducație, de disponibilitatea de a afla lucruri despre psihic, despre creier și zone subcorticale, despre corporalitate, despre emoții, despre traume. Este modul în care să liniștim mintea rezistentă la schimbare, anxioasă în fața necunoscutului, conservatoare, înfiptă cu dinții în propria identitate atotștiutoare.
De ce trebuie să îi ascult eu suferințele? Ca să ne tăvălim amândoi de durere?, întreabă ariciul.
Asta e frica din copilăria lui. Lăsat singur cu propriile emoții copleșitoare, fără un adult care să i le coregleze, le-a reprimat și a rămas cu convingerea că ele sunt mortale. Învățând azi să facă față emoțiilor dulăului (ponderate în terapie) și dând piept cu propriile emoții, ariciul ar crește, ar deveni un adult capabil să facă față și să coregleze emoțiile copilului pentru care e părinte azi.
De ce trebuie să am eu grijă de un om mare? Sunt părinte pentru copilului meu și mi-e de-ajuns. Să îl repare cine l-a rănit în copilărie, adică maică-sa. Să se ducă la terapie. Să nu mai facă pe victima, așa e viața!, zice dulăul.
La început, niciunul dintre cei doi nu poate empatiza cu partenerul său, nu poate coborî în văgăuna celuilalt. Propria suferință îi face atât de reactivi. E un fel de „nu te pot ține pe tine pentru că tremură cămașa de pe mine, adică nu mă pot ține pe mine”.
Cât timp fugim sau suntem copleșiți de propriile emoții, vom fugi sau vom fi copleșiți și de ale altora. E nevoie să lucrăm în terapie cu noi înșine, ca să putem să susținem pe altcineva. Când facem pace cu propriile răni vechi, ne putem uita și la rănile altcuiva. Iubirea începe cu sine.
Relația de cuplu matură este una în care oamenii se pot dezvălui, au încredere, se pot susține, se pot coregla emoțional. Omul de lângă noi să ne știe așa cum suntem și să ne iubească… e ceva ce am sperat mereu.
De ce să mă povestesc? O să dea și mai tare acolo unde mă doare!
Asta spune ceva despre experiența veche, în care un părinte nu a putut susține vulnerabilitatea și a pedepsit exprimarea emoțională. Asta creează neîncredere în oameni și inventarea unei măști de putere.
De ce să îl învăț eu cum să mă iubească sau să îi cer iubire?! Dacă m-ar iubi, ar ști.
Așa arată iubirea fuzională care e posibilă în raportul dintre mamă și bebelușul ei, mai târziu între îndrăgostiții de nedespărțit. Ulterior și mama se întoarce spre alte responsabilități, și iubitul revine la o viață mult mai complexă decât focusul unic pe nevoile celuilalt. Propriile emoții, dorințe și nevoi sunt trăiri interioare. Nu pot fi ghicite în stele. Suntem primii care le simțim, stă în responsabilitatea noastră să le conștientizăm, să le exprimăm cu blândețe, să le cerem ascultare, empatie, împlinire de la celălalt.
Mult timp, îi țin doar eu, primind, validând și alinând fiecare jumătate de poveste, în încercarea de a le crea tabloul întreg. Le arăt hora durerii (vezi articolul precedent) până când ei încep să observe acest reflex automat în derulare, adică devin conștienți și se pot opri.
Apoi lucrez intrapsihic (ca o terapie individuală în prezența celuilalt) cu ariciul. Dulăul ia foc, se simte abandonat, se înfurie pe mine că îi dau iar și iar microfonul altcuiva… care nu l-a avut niciodată, de altfel.
Nu se poate așa ceva! De trei ședințe îl tot ascult. Până când să mai înghit ce am de zis?
Dulăul își arată emoțiile în fiecare propoziție. E transparent pentru mine. Ariciul e rațional. E opac din punct de vedere emoțional. Caut aur în deșert după emoțiile lui. Durează.
Primul meu scop este să echilibrez balanța: îl învăț pe arici să-și ocupe jumătatea de scenă, să intre în contact cu propriile emoții și să le exprime. Îl trezesc din amorțirea emoțională.
Al doilea scop, mult mai important, este să îl antrenez, să îl fac capabil să țină emoțiile mult mai intense ale dulăului. Adică îl implic în relație. Pregătesc ariciul ca să susțină dulăul. Abia apoi lucrez cu dulăul, îl îmblânzesc, folosindu-mă pentru asta de un arici prezent cu adevărat.
De-a lungul terapiei de cuplu, ei își permit să își arate vulnerabilitatea unul în fața celuilalt. Nu mai sunt unul puternic și unul slab. Ci doi indivizi profund umani: se povestesc cu smerenie, se ascultă cu compasiune. Reciproc. Îl pot construi pe NOI DOI.
Asta înseamnă că am lucrat împreună, mult și bine, cu cei trei clienți ai mei: doi parteneri și interacțiunea dintre ei. Am obținut două persoane mature emoțional și o relație funcțională, conținătoare, de încredere. De la centrarea pe ce pățesc eu, la o reprezentare mentală a ce pățim eu, tu și relația noastră, e o cale lungă și dureroasă. Ea se numește psihoterapie de cuplu atunci când nu e învățată acasă. Ar fi grozav să le-o predăm copiilor noștri. Prin exemplu personal.
Invitata mea de astăzi este Laura Pănăzan, psiholog specialist, psihoterapeut de cuplu cu formare în Psihoterapia Experiențială a Unificării (PEU), în Terapia de cuplu Focusată Emoțional (EFT), în Metoda Dezvoltării în cuplu și în terapia traumei prin Brainspotting, autoarea cărților “Un dulău și un arici la psihoterapie de cuplu”, volumele 1 si 2.
Laura, ce reprezintă iubirea pentru tine? Ce ingrediente ai pune dacă ai putea să-ți creeezi propria rețetă a iubirii?
Iubirea e o întâlnire suflet cu suflet. Ca să existe, ea are nevoie de cineva care se povestește deschis, vulnerabil, din adevăr interior și de cineva care ascultă cu atenție, cu empatie și cu intenția de a alina.
Asta Sunt Eu 