De multe ori în terapie întâlnesc clienți confuzi în a face distincția dintre iubire și dependență. Rușinați că ar putea iubi prea mult ori că ar putea cere prea multă iubire. Nesiguri pe drumul dintre responsabilitate și libertate în cuplu.

Cel mai des întâlnesc această confuzie chiar la cei care au făcut demersuri spre dezvoltarea lor personală și au fost sfătuiți să fie autonomi, pe picioarele lor, să nu depindă emoțional de altcineva. Doar că sfatul acesta se ciocnește cap în cap cu o nevoie neonorată veche și parcă se răstoarnă căruța în drum și nu mai ai energie să te aduni..

Mi se întâmplă să fiu apostrofată chiar de colegi psihologi, atunci când află de exemplu că în terapiile mele de cuplu aprofundez istoricul unui individ, de față cu partenerul său: „Și e bine să faci asta? Nu îi legi prea tare unul de altul?”

Aflu chiar de încercările altor terapeuți de a desprinde un client individual din relația de cuplu nefuncțională, înainte de a încerca să facă schimbări personale în cadrul acelei relații. Să pleci fără să înveți să faci altfel înseamnă să ai toate șansele să repeți nefericirea în următoarea relație, în care pe tine te iei în bagaj.

Până unde poate crește iubirea și de unde începe dependența?
Dependența este definită în DEX drept situația de a fi dependent de ceva sau cineva; a nu fi autonom; stare de subordonare; supunere. Această definiție sugerează o ierarhie de putere, în care cineva mai slab este în poziție inferioară față de cineva mai puternic (pentru a primi altceva la schimb, aș zice eu).

Ce știm despre iubire?
Întâi ne-am dat seama că nou-născuții neatinși mor (chiar dacă sunt hrăniți și îngrijiți cu mânuși). Apoi am definit iubirea necondiționată de care au nevoie copiii. Știam și că omul este ființă socială. Adică are nevoie de relații interumane și se dezumanizează în izolare. Îmi amintesc în facultate ce surprinsă am fost să aflu că în doar 5 zile fără contact cu altă persoană apar deja tulburări comportamentale și emoționale, la un adult.

Totuși până în anii 90 psihologii insistau pe control emoțional și defineau maturitatea, printre altele, ca independență emoțională. Una dintre cele mai mari greșeli pe care le-am făcut ca mamă a fost să îmi las copilul să plângă noaptea pentru că așa citisem într-o revistă despre creșterea copilului în 1997. Mi se garanta că voi avea cel mai cuminte copil din lume în 3 zile și că o să îl scot din simbioza nocivă. Probabil că azi vi se pare inuman, dar eu atunci eram un părinte informat, urmam indicațiile unui specialist care semna articolul și voiam ce e mai bine pentru copilul meu, chiar dacă pentru asta îmi băgam unghiile în pernă.

Copilul meu însă nu a cedat. A plâns până am cedat eu. Iar azi mă simt teribil de vinovată că mi-am trădat instinctul de mamă în numele unei așa-zise teorii care creștea oameni căliți. I-am administrat atunci puiului meu aproape o oră de traumă de abandon. Acum știu că în primii 3 ani de viață se pun bazele atașamentului securizat: legătura afectivă cu mama sau altă persoană apropiată care conferă unui individ sentimentul siguranței și al încrederii în sine, în ceilalți și în lume, cu efect asupra întregii sale vieți.

Teoria atașamentului și studiile ultimilor 20 de ani spun că iubirea este o nevoie fundamentală, general umană. Indiferent de vârstă, sex, religie, cultură, rasă, oamenii au nevoie să fie importanți pentru cineva, să fie apreciați, atinși, înțeleși, alinați. Adică însăși condiția umană presupune vulnerabilitate și ne face dependenți de ceilalți. Dependenți de iubire.

Fără iubire ne simțim în conflict cu toată lumea și cu noi înșine, suntem depresivi și anxioși, ne este greu să depășim situațiile stresante sau încărcate emoțional, ne scade imunitatea, ne îmbolnăvim și îmbătrânim mai iute.

Cu iubire suntem mai flexibili psihic, mai deschiși către explorare, mai intuitivi, spontani și creativi, ne crește reziliența la stres, în fața pierderilor sau a bolii.

Atunci când nu reușim să primim iubire, în loc de cineva, ne vom lega de ceva: alcool, droguri, mâncare, muncă, jocuri, sex, alte forme de consum excesiv. Toate acestea din urmă sunt încercări de a umple un gol. De cineva.  Sau încercări să amorțim ca să nu mai simțim. Aceste substitute creează dependențele propriu-zise, lor le spunem adicții. Par hrănitoare pe moment, dar ne alienează în fapt. Dependența propriu-zisă presupune un rău împotriva ființei, ne pune în pericol starea de bine, sănătatea, viața. Un rău de care nu ne putem desprinde. Îi vom spune dependență nesănătoasă.

Atașamentul se rescrie de-a lungul vieții. Chiar dacă în copilărie am dobândit un atașament insecurizat (nu avem încredere în forțele proprii, în aproapele nostru, suntem anxioși, ne așteptăm la rele, ne-am pierdut speranța de mai bine), avem șansa să ajungem la siguranță emoțională în contact cu un partener care are atașament securizat. Pentru că acesta ne poate oferi iubirea și siguranța după care am tânjit mereu și de la el putem învăța să oferim iubire și siguranță și noi.

Totuși se întâmplă mai degrabă ca având atașament nesigur să rezonez emoțional cu un partener cu același tip de atașament. Alegerile în dragoste sunt în mare măsură dictate de inconștient, poate tocmai pentru că nevoia profundă este ca un iubit care seamănă în multe feluri cu părintele meu neglijent să ajungă cumva să mă iubească. Asta ar putea fi reparator pentru sufletul copilului ce-am fost.

Să zicem că ne-am întâlnit deci, 21 cu 22, nu prea departe unul de altul, amândoi cu atașament insecurizat. Ne-am îndrăgostit și am sperat ca în sfârșit să contăm în ochii și în inima celuilalt. Și după sclipiciul începutului, în care iubim mai degrabă speranța că vom fi iubiți, iluzia începe să se spulbere pentru că amândoi avem pocalul gol.

Asta nu înseamnă că nu facem eforturi, că nu încercăm toate strategiile din arsenal ca să salvăm situația… Unul insistând să arate neregulile care ne duc la pierzanie, altul încercând să aplaneze conflictul, să liniștească situația care pare să scape de sub control. Fiecare încearcă de fapt să apere cum știe el relația: fiind vigilent, atent la pericole ori măturându-le din drum. Și tocmai faptul că avem strategii opuse ne face să ne simțim puși în pericol de celălalt, pe care îl percepem ori amenințător, ori indiferent.

Sfârșim prin a ne simți unul neînțeles, neimportant, părăsit, singur, celălalt confuz, insuficient, respins, pedepsit. Neiubiți. Unul mai rănit ca altul, fix acolo unde ne doare mai tare și mai de demult. S-a rescris în felul acesta povestea veche de neiubire a copilului din fiecare dintre noi. Și ne putem retraumatiza la nesfârșit, relația noastră devenind o dependență nesănătoasă. Un rău de care nu ne putem desprinde.

Și cum ar arăta o dependență sănătoasă? În clasa a șaptea am aflat din cărțile scriitorului George Șovu că „iubirea e aripă înaltă”. Iubirea te înalță, te ridică, te ajută să crești.

Să zicem că ne-am întâlnit Tanda cu Manda. Amândoi cu atașament securizat. Sau, mai realist vorbind, suntem 21 și 22 după terapia de cuplu la care am apelat conștientizând răul pe care ni-l făceam reciproc deși ne iubeam. Suntem la fel de oameni ca altă dată. Avem încă vulnerabilități și răni vechi, nu au fost șterse cu buretele din povestea vieții noastre. Acum însă suntem conștienți de ele și când e vorba de noi înșine, și când e vorba de partenerul nostru.

Acum observăm de la primele semne când în interacțiunea dintre noi doi, una dintre aceste răni se acutizează.
Chiar dacă nu am avut intenția de a-l ataca, accept că celălalt are uneori această percepție și îmi asum responsabilitatea că l-am provocat cumva, fără să vreau. Voi întreba: „Ce anume din ceea ce am făcut sau ai văzut la mine te-a supărat?” Aș putea primi răspunsul: „Ai ridicat o sprânceană, ca tata…” Am să iau în serios acest răspuns și voi fi curioasă să înțeleg cum poate răni o sprânceană ridicată o inimă de copil. „Ce semnificație are pentru tine faptul că cineva ridică o sprânceană?” „Aroganță, superioritate, putere, pericol” ar putea fi răspunsul și eu voi ști exact la ce nedreptate veche face referire, dar voi fi deschisă să primesc detalii noi. Voi recunoaște că având acest istoric este îndreptățit să se îngrijoreze pentru o sprânceană ridicată și să reacționeze cu furie sau cu detașare emoțională. Îmi voi reasigura partenerul că mie îmi pasă și îl consider un egal, îl voi ajuta să vadă diferența dintre mine și persoana din trecutul lui. Îmi voi reafirma iubirea și disponibilitatea de a-i vedea sufletul.  Imi voi exprima părerea de rău pentru că am atins un punct sensibil, precum și grija de a nu-l mai răni pe viitor.

Și desigur, voi căuta un moment ulterior în care să vorbesc și despre sprânceana pe care am ridicat-o ca răspuns la ceva care nici mie nu mi-a picat bine. Altă poveste trecută (a mea, de data asta) care determină altă percepție prezentă (realitatea mea subiectivă), alt punct sensibil atins (rana mea veche), urmat de un comportament reactiv învățat tot de la un părinte (sprânceana arogantă), dar care are un sens emoțional. Și partenerul meu va lăsa deoparte realitatea lui subiectivă ca să se pună pentru o clipă în șoșonii mei și să aibă grijă el acum de rana mea.

În felul acesta ne putem alina reciproc. Putem fi pe rând părinte reparator pentru celălalt. Vom renunța la poziția de putere (în care dau ca să nu mă mai doară). Voi renunța la percepția inflexibilă a unei realități „obiective”, ne vom coborâ până la rana celuilalt și îl vom ajuta să se ridice („iubirea e aripă înaltă”) știind că și el poate face asta pentru noi. Asta ar fi o dependență sănătoasă în care ne-am regla emoțional reciproc, onorând trăirile interioare ale fiecăruia dintre noi ca pe două realități subiective care își crează spațiu una alteia (în loc să se excludă).

Acesta este un proces în sine, are nevoie de timp, de efort comun și uneori de ajutorul unui terapeut de cuplu. Eu îi spun „drumul de la ori, ori la și, și.” De la competiție, la cooperare. De la deconectare, la conectare. De la „Mă descurc și singur!” (ca altădată), la vindecare împreună. Ca să creștem, avem nevoie de iubire. Ca să ne vindecăm, avem nevoie de o altă ființă, în ochii căreia să ne oglindim. Doar iubirea poate alina neiubirea.

Și dependența nesănătoasă în cuplu cum arată? Dacă aș rămâne veșnic în rol de copil și i-aș cere iubitului să-mi fie părinte la nesfârșit (fără efectul vindecător care m-ar crește) ar însemna că nu-mi pot alina rana veche pentru că nu pot fi atent la ce-mi oferă prezentul și sunt blocat într-un trecut ce mă menține însetat și îndurerat. Iar de fiecare dată când îmi vei cere tu sprijin, îmi vei părea egoist, răsfățat, copil mic și îți voi pretinde să fii adult și să te descurci singur sau să te duci la maică-ta să-ți dea ce ea trebuia să-ți fi dat, adică nu stă în responsabilitatea mea. Aș refuza să-ți fiu mamă (bună) eu, deși aș fi deja o mamă (afurisită) pentru tine prin acest refuz.

Dependența nesănătoasă e despre roluri fixe în care unul dă la nesfârșit sacrificându-se și celălalt doar primește, fără ca asta să îi crească. E despre un vinovat și un acuzator. Dacă eu aș fi cea nefericită, care cere tot timpul dar nu adună nimic, mai devreme sau mai târziu m-aș simți victimă în fața unui călău. Iar el, făcând eforturi să mă mulțumească fără rezultat, se va simți invalidat și respins, victimă în fața altui călău, eu. Între victimă și agresor e o relație de nedesfăcut, interșanjabilă. Un rău de care nu se pot desprinde, precum copiii neputincioși care nu pot modifica universul reprezentat de propriii părinți și nu au altă soluție decât resemnarea.

Iubirea e despre doi oameni care își acceptă vulnerabilitățile, își recunosc calitățile, își respectă diferențele și înțeleg că ele se completează reciproc. Că împreună sunt mai mult decât luați separat. Se văd întregi, cu rațional și emoțional. În evoluție, cu trecut personal, prezent și viitor. Își înțeleg interacțiunea diadică, adică modul în care se influențează reciproc. Își acordă încredere, construiesc împreună, deschid unul altuia drumul speranței de mai bine împreună. Și se întreabă mereu: „Ceea ce fac construiește sau dărâmă relația mea? Ceea ce spun te ridică sau te coboară? Te conectează sau te deconectează de mine? Mă simți cu tine în barcă sau împotriva ta?”

Așa că dezvoltarea mea personală, calitatea de a fi adult maturizat psihologic, nu mă pune deasupra ta și nu te acuză când intri într-o criză emoțională copilărească (de isterie ori care te face să întorci spatele bosumflat). Din contră, mă face să te simt la fel de vulnerabil și om cum știu că sunt și eu. Voi ști că ai nevoie de ajutorul meu, că ceva te-a făcut să te simți rupt de mine. Și că e treaba mea să te reasigur de iubirea mea.

Prim anunț: Începând cu joi, 14 februarie, între orele 18.15 – 21.15 reiau Programul Wo@Man, de conectare masculin-feminin, într-un format nou, cu doar 3 cupluri. Primele 4 întâlniri se vor desfășura joia, una pe săptâmână, în zilele 14, 21, 28 februarie și 7 martie. Detalii pe wo-man.life.