Arhive pe categorii: Eseu terapeutic

Eseu terapeutic

Wo&Man

Întâlnirea dintre un bărbat și o femeie nu e niciodată întâmplătoare.

Nu știu să descifrez alinierea planetelor, dar sunt sigură că Micul este parte importantă a Marelui, iar Marele se reflectă întru totul în Mic.
Nu am ochi de ghicitoare, dar cred că o analiză atentă pe detaliu și o privire de ansamblu pot identifica pattern-uri și previziona destine, ca rezultate firești ale unor scenarii tipice de viață.
Nu sunt un specialist în analiză de compatibilitate genetică, dar știu că ne alegem partenerul „mirosind” diferențele dintre noi și el la nivel biologic, la nivel de ADN.

Expertiza mea în domeniul psihoterapiei individuale și de cuplu îmi oferă privilegiul de a descoperi moduri surprinzătoare și fascinante de potrivire între parteneri. Întâlnirea dintre un bărbat și o femeie înseamnă întâi de toate o emoție, iar emoția are întotdeauna o logică, pentru că emoția este informație și energie.
Ne atrag diferențele psihologice, ne atrage ceea ce lipsește din ceea ce suntem. Se potrivesc nepotrivirile noastre. Yin are nevoie de Yang, Yang are nevoie de Yin. Cuplul înseamnă mai mult decât individul, ba chiar mai mult decât cei doi indivizi, pentru că interacțiunea lor provoacă schimbare și evoluție pesonală în fiecare.

În cuplu se întâlnesc de fapt, față în față, credințe, convingeri, principii și valori de viață. Psihologii le numesc generic „mituri și credințe”. (A nu se confunda cu credințele religioase, care reprezintă doar o parte a setului de credințe personale, de familie și sociale la care aderăm.) Cine sunt eu și ce cred despre mine, despre tine, despre noi doi și despre viață se întâlnește cu cine ești tu și ce crezi despre tine, despre mine, despre noi doi și despre viață.
Ei bine, deși îndrăgostiți fiind respiram în același ritm, aveam aceleași gusturi și preocupări, gândeam la fel, visam la fel și pronunțam simultan aceleași cuvinte, diferențele dintre noi sunt cele care s-au potrivit de fapt. Mie îmi place să spun că ne-au atras semințele conflictelor de mai târziu dintre noi.

Mai explicit: Eu sunt cine sunt datorită oamenilor pe care i-am întâlnit și a experiențelor mele cu ei: mama, tata, frați, bunici, alte rude, prieteni, colegi, vecini, profesori, șefi, etc. Am învățat din aceste interacțiuni că în viață anumite lucruri sunt mai importante decât altele, că lucrurile trebuie făcute într-un anume fel, că pentru a reuși în viață ori pentru a fi iubit trebuie să fii sau să pari cumva și nu altfel. Toate acestea mă definesc ca individ. Tu la rândul tău vii cu amintirile tale la pachet, adică cu oamenii și experiențele tale, evident diferite de ale mele. Și în momentul în care ne punem viața în comun și deciziile noastre cu privire la ea se străduiesc să semene… dar nu răsare nimic, începem să vedem brusc diferențele dintre noi, ne simțim înșelați în așteptări și certurile apar din motive puerile pentru că au dedesubt nepotriviri uriașe. Acele nepotriviri care ne-au atras inconștient la început.
Să fi fost Demiurgul atât de diabolic încât să regizeze întâlniri sortite eșecului, doar ca să fie spectacolul lumesc mai dramatic? Sau… care sunt mecanismele psihologice ale acestor forțe de atracție?

Am învățat din fragedă pruncie și chiar din viețile strămoșilor mei să fiu într-un anume fel. Voi nota acest anume fel, aleator (sau din convingeri personale egoiste), cu PLUS. Și mă identific cu asta. Tu ești în alt fel, lucru care a început să mă enerveze, așa că îl notez cu MINUS, ca să arăt că ești invers decât sunt eu și trecem asta la „nepotrivire de caracter”.
Din punct de vedere psihologic, s-ar putea nota la fel de bine cu MINUS ceea ce sunt eu și cu PLUS ceea ce ești tu, deși nu mi-ar plăcea deloc.
PLUSUL și MINUSUL sunt convenții, venite din evaluări și judecăți bazate pe credințe (vă amintiți de care!). În limbaj psihologic, toate atributele (calități și defecte în limbaj popular) sunt resurse. De exemplu, opusul lui ordonat este creativ, și ambele sunt folositoare când curg din una în alta: Azi sunt mai ordonat și orientat pe treburi de executant, mâine sunt mai dezordonat și mai creativ. Dăunător pentu individ este un atribut fixat, blocat, care nu se mai poate transforma în opusul său: cum ar fi ordinea obsesiv-compulsivă sau haosul psihic al nebunului, ce trece dincolo de creativitate și destructurează personalitatea.

Ca să ne iubească părinții, am ales să fim mai mult AȘA și mai puțin ALTFEL, renunțând la părți din noi, potențiale. Suntem deci incompleți ca indivizi și avem nevoie de resursele inactive pe care le recunoaștem instinctiv la partener. Viața de cuplu ne provoacă să fim mai mult decât suntem, retrezind părți respinse din noi sau acceptând aceste părți în partener, oglindite. Oricare dintre acestea reîntregesc un tot potențial. Dar ca să se întâmple asta chiar e nevoie să poți privi de aproape ceea ce ai repins inițial. Să analizezi, să înțelegi, să empatizezi și să accepți MINUSUL. Și să îi poți spune PLUS. Despre asta este psihoterapia.

Un cuplu matur este unul care a depășit un conflict major. Un conflict în care individul a ales dintre a pleca și a rămâne să facă față diferențelor, varianta care îl crește cu adevărt. Le-a transformat astfel (diferențele) în resurse individuale sau ale cuplului.
Nevoia de iubire este universală. Oamenii care trăiesc singuri sunt incompleți. Ne-am născut dintr-un bărbat și o femeie și tânjim să fim parte a unui cuplu armonios.
Vă invit să vedeți un film în care să urmăriți conflictul unui cuplu, PLUSUL și MINUSUL, partea cu care vă identficați, partea pe care o respingeți, pericolul destrămării cuplului, strădania de a transmite urmașilor ceea ce ești, cine și când a acceptat diferențele, ce anume a condus la vindecarea relației de cuplu, cum a devenit individul mai mult decât era…

Vizionare plăcută!
Finding Altamira

Standard
Eseu terapeutic

Chiar nu m-așteptam… (II)

Trăim în lumea noastră de percepții subiective, mai mult decât intr-o realitate comună, obiectivă. Întâmpinăm evenimentele cu un set de credințe preconcepute, prin care filtrăm situațiile de viață și, în funcție de potriviri sau nepotriviri, le răspundem cu anumite emoții, gânduri, dorințe, impulsuri și apoi acțiuni.
Ne așteptăm ca lumea să fie in acest anume fel, adică să se suprapună credințelor noastre, cele mai multe dintre aceste credințe fiind preluate ca mituri de la antecesori. Ne bucurăm atunci când prin sita acestor credințe personale, evenimentele curg cu ușurință și ajung să fie integrate în ceea ce suntem și devenim. Lumea externă percepută confirmă construcția lumii noastre interne, cu încă o cărămidă (din același lut).
În schimb, ne tulburăm atunci când apar nepotriviri și blocaje. Ne opunem întâlnirii cu noul, filtrul se înfundă și respinge ceea ce nu poate primi, negând realitatea exterioară pentru că nu se potrivește cu cea interioară.
Dar viața poate fi foarte insistentă. Ne trezim în fiecare dimineață și trebuie să confruntăm iar și iar același material de filtrat. Sau de nefiltrat!? E ca și cum cineva sau ceva mai presus de noi se incăpățânează să forțeze ochiurile sitei și ceea ce reușește să intre ne intoxică și ne înfurie, ne înfierbântă sângele, ca atunci când întâlnirea dintre agenții patogeni și anticorpi provoacă febră.
Vrem să recăpătăm controlul asupra situației, așa că încercăm să negociem, să facem pact cu dușmanul care ne-a cotropit, să înțelegem cum am ajuns aici și cum am putea îmbunătăți starea de fapt. Poate găsim rețeta magică…
Oricât te-ai strădui, tot e ca și cum în fiecare seară ești „în pat cu dușmanul”. Așa că deși ai negat, ai strigat și ai încercat să revii la putere, intrusul rămâne parte din realitatea ta interioară, așa că se justifică o mică depresie. Sau una mai mare? Ca un fel de capitulare, de recunoaștere a înfrângerii.
Și dacă totuși viața continuă și soarele răsare încă, până la urmă ne vom încălzi. Vom învăța să fim mai mult decât știam că suntem, acceptând cotropitorul ca pe un colocatar. Și când începem să avem curajul de a-l privi în ochi, începem să îl cunoaștem cu adevărat. Dincolo de toată grozăvia imaginată, vom descoperi și unele avantaje. Dacă tot am o mână în plus, aș putea s-o folosesc, nu? Colocatarul, noua mea credință, cotropitorul integrat, M-A SCHIMBAT.
Acum sunt ceva mai mult decât obișnuiam să fiu. Am ieșit din zona mea de confort cu greu, m-am ținut cu dinții de cel ce știam ca sunt, dar… ghici ce?! Această experiență m-a provocat să fiu și altceva, m-a crescut, mă simt mai flexibil, mai întreg. Noile cărămizi (dintr-un alt fel de lut) îmi permit comportamente noi.
David a supraviețuit primei experiențe de singurătate si s-a ridicat pe picioarele lui, aflând astfel că el este cineva în afara adultului față de care părea doar o prelungire.
Eliza a învățat să pună ordine între părți ale ei: să facă loc unei părți noi mai riguroase (cea care acum scrie doar cifre în caietul de matematică), fără a fi mai puțin creativă pe coala de desen.
Mihai a înțeles că treaba cu fetele nu-i ușoară deloc, dar nu s-a lăsat. A pictat trandafirul albastru pe o bucată de sticlă și a avut curajul să i-l ofere fetei de ziua ei.
Irina s-a studiat îndelung în oglindă și a descoperit că îî place domnișoara care a devenit. Și-a pus talia în evidență cu o curelușă neobișnuită și și-a lăsat părul lung, ca o afirmare a identității feminine.
Tudor a urmat un curs de actorie din care a aflat cum să își folosească vocea și respirația așa încât să fie un bun orator. De aici și până la a-și vinde creațiile cu succes, n-a mai fost decât un pas. Ca pasul făcut pe Lună. Altceva.
Doina a hotărât că și această nouă etapă de viață merită trăită. Și-a cumpărat haine noi, si-a revoluționat coafura, a încercat alte rețete de bucătărie, s-a apucat de sport, chiar și în dormitor a schimbat din mobilier. Și soțul s-a reîndrăgostit, ca de o persoană nouă. Deși s-ar fi putut ca lucrurile să se întâmple și altfel… Ea ar fi continuat să se bucure de viață ca de un dar și dacă el pleca.
Lucrurile la care „nu ne așteptam” sunt deci provocatoare de schimbare. Deși inițial noul ne sperie, familiarul învechit este cel care ne îmbâcsește, care ne face inadaptabili prezentului mereu schimbător. Lucrurile la care „nu ne așteptam” sunt șansa noastră de a evolua, de a ține pasul cu realitatea, în loc să trăim în trecutul devenit imaginar. Credem că suntem entități fixe și ne atașăm de o imagine a ceea ce suntem, de o identitate fixa. A fi altfel pare o violare a ființei. Dar viața este într-o continuă schimbare, natura, corpul nostru sunt într-o permanentă devenire. Doar mintea se agață de un detaliu și e trasă din prezent, rămânând blocată în ceea ce devine trecut.
Bunicele vor ca nepoții să trăiască într-un anume fel, bunicii vor ca valorile lor să dăinuie. Și noua generație pare de neînțeles. Ne așteptam ca ei, copiii sau nepoții noștri, să fie după chipul și asemănarea noastră. Și par extratereștri. E doar o iluzie că am putea ține lumea în loc, ca să se potrivească așteptării sau dorințelor noastre. A accepta înseamnă a ne permite înțelegerea unui fapt și a simți ceea ce deja este. Pentru ca prin asta să ne dăm voie să fim mai mult, să probăm acest nou mod de a fi, acționând.
Altfel.

Standard
Eseu terapeutic

Durerea, dragostea mea

Crăciunul este despre iubire, oameni dragi strânși împreună, fericire și pace, brad îmbelșugat, miros de sarmale și cozonac. Ca să ne bucurăm de împlinirile acestui an și să ne punem speranțe noi în cel ce va să vină.

Atât? N-am uitat nimic? Sau nu se cade să vorbim decât despre lumină? Doar n-o să amintim de funie în casa spânzuratului?! O să uităm măcar acum ce ne-a durut, ce ne-a rănit anul ăsta! O să ferecăm bine cămăruța aceea din suflet care plânge, o s-o blocăm cu scânduri puse-n cruce și o să tragem peste cortina iertării și a dezvinovățirii, mutând reflectoarele pe ce ne place… Ce ziceți, se poate?

Nu cumva scena aceasta îngustă, regizorul atent, decorul strident creează chiar condițiile depresiei de după spectacol?… Parcă nu-i Crăciun fără zăpadă și țurțuri la fereștri! Parcă avem nevoie de frig și întuneric pentru a aprecia căldura focului. Avem nevoie de sărmani, ca să fim recunoscători. Avem nevoie de post ca să aibă gust magic cozonacul. Avem nevoie să ne vedem durerile, ca să ne bucurăm de prezența vindecătoare a celorlalți.

Avem nevoie să facem și bilanțul pierderilor acestui an. Să ne amintim de morți, de singurătate, de greșeli, de insuccese, de nesiguranță, de vină, de neputință, de durere. Și oamenii dragi să ne audă și să ne cunoască real, până în cămăruța aceea din suflet care plânge. Nu despre asta este familia? Nu asta înseamnă intimitate? Nu acesta este darul cel mai uman pe care îl poți face cuiva? Să vizitezi cămăruța lui secretă… să îl ajuți să aducă lumină și viață în ea…

Durerea împărtășită, nici ferecată, nici jelită fără sfârșit, este un prilej de mare schimbare, de primenire interioară, de evoluție personală și familială. Creați în jurul bradului un moment pentru a spune nespusul… Daruiți destăinuind și ascultând. Fără sfaturi sau reproșuri. Acceptând. Despre asta este iubirea. Despre asta e Dumnezeu.

Am scris toate acestea inspirată de sufletul unui băiețel, foarte încercat. Am realizat că marea lui pierdere este cea care îl provoacă să fie special, să înțeleagă lucruri pe care alții nu le pătrund nici la vârsta maturității. Și că atunci când cei dragi îi pot conține emoțiile grele, el dă sens pierderii, își găsește singur soluții creative și crește frumos, cu adevărat spectaculos. În același timp el este un model de renaștere și o resursă pentru toată familia lui.

Titlul acestei scrieri mă bântuia de ceva vreme ca un laitmotiv, dar când mă așezam la scris nu venea nimic clar, nimic nou. Azi am intrat cumva în cămăruța secretă a acestui băiețel, fără ca el să fie lânga mine. Și m-am umplut de înțelegere, de emoție, de lumină.

Mulțumesc, M. Crăciun fericit! Crăciun fericit tuturor!

Standard
Eseu terapeutic, Pilule de reflectie

Peste umăr

Vine o vreme sau o vârstă a reflecției…

Privind peste umăr spre propriul trecut, găsim etape din viață în care am avut comportamente greu de înțeles, aproape ciudate, inacceptabile de către noi cei de azi. Ne uimește risipa de energie în direcții cumva lipsite de sens ori cu sensuri iluzorii. Parcă nu despre noi era vorba în filmul acela al istoriei personale, ci de un personaj naiv, dus pe sus de valul întâmplării. Parcă nu știam cine suntem încă, parcă ne influențau prea mult ceilalți, parcă jucam roluri strâmte străduindu-ne să părem autentici.

Și cine suntem noi cei de azi, cei ce privim superior peste umăr? Ce ne face să fim mai conștienți de prezentul nostru, mai implicați în ceea ce facem, mai treji, mai evoluați?

Dacă și despre „acum” vom vorbi mai târziu ca despre un „atunci” îndoielnic, impropriu?

Nu cumva e ca și cum viața s-ar scrie ca o telenovelă cu episoade-etape? Nu cumva fiecare capitol nou al vieții ne entuziasmează inițial de parcă în sfârșit am găsit cel mai potrivit scenariu, mânușă peste sufletul nostru, în care intrăm cu motoarele turate la maxim mizând totul pe-o carte?… Și „cartea” merge bine o vreme, în virtutea inerției propriei fantasme, pentru ca apoi lucrurile să înceapă să se repete… Dar nu pentru telespectatorii care au ratat episoade trecute, ci pentru ca actorul principal să priceapă că joacă iar doar un rol prescris, plictisitor de previzibil…

Într-un târziu rolul devine fără sare și piper, așa că detașarea emoțională impune distanțarea fizică, ieșirea personajului din decor, regizată ca o plecare într-o altă dimensiune, ca o boală, aproape ca o moarte. Noroc că dintr-un alt punct de vedere viața e inepuizabilă și că puterea de iluzionare a individului este fantastică… Va apărea la orizont o altă posibilitate, o speranță, o șansă, magică mânușă…alt rol! Așa că din cenușa vechiului episod renaște o altă etapă a vieții, mult mai asumată…

Mă întreb de câte ieșiri din decor e nevoie sau cât de aproape morți trebuie să ajungem ca să ne dăm timp să fim noi înșine, ca să permitem comunicări emoționale profunde în care să vedem și să ne lăsăm văzuți? Mă întreb ce ar trebui să văd la „acum”, ca și cum m-aș uita la „atunci”? Mă întreb ce irosesc, ce mă iluzionează, ce îmi parazitează sensul esențial, al propriului spirit? Căci nu sunt dator cu viața mea nici antecesorilor, nici urmașilor, ci mie. Iar eu nu pot trăi deplin decât cu ei.

Roluri și măști… ca niște haine la modă, prețioase, de care în cele din urmă ne plictisim și hotărâm că au devenit demodate, așa că le lepădăm iute, să nu ne tocim coatele prin rupturile din cot… să nu ne-atingă și pe noi moartea lor. Și uităm că ne-au folosit, că purtându-le am devenit filozofii de azi care privesc plini de compasiune și aproape ironici, peste umăr…

Roluri și măști… Cum ar fi viața fără ele? Mai rămâne ceva în afara lor?

Standard
Eseu terapeutic

Zgripțuroaice și căpcăuni

Imagini pentru imagini cu monstrii

Nimeni nu e scutit în viață de întâlnirea cu cel puțin o zgripțuroaică sau un căpcăun, așa că a-i defini pare redundant. Totuși, pentru cei ce cred că au depășit poveștile cu zmeul ori cu baba cea rea, ca și pentru cei ce reușesc să-și țină bine pe nas ochelarii roz ai iluziei, voi schița aceste personaje ancestrale, folosind expresii din popor.

Zgripțuroaica e tipa veșnic nemulțumită, acră și constipată, căreia nu-i ajungi la nas nici cu prăjina, care știe mai bine ca tine cum stau lucrurile în viața ta, care urlă la lună nu doar noaptea ci și ziua, exasperată continuu că nu pricepi și tu ceea ce e strigător la cer pentru inteligența sa. Când nu țipă ca din gură de șarpe mușcând din tine, te boscorodește mărunt-mărunt, ca pe tocător, doar-doar o ieși untul din tine. Când trântește ușa și zici c-a terminat, după o secundă de infinită pace, revine aprigă și inepuizabilă și-ți mai toarnă un potop de vorbe grele, pentru că niciodată nu-i pari destul de cocoșat.

Căpcăunul este individul nervos, deștept și sarcastic, ce știe ca nimeni altul unde să te lovească mai tare. Între sprâncenele lui, încruntate de-a pururi, juri că se produc furtunoase descărcări electrice. Mintea lui rumegă conspirații închipuite împotriva omenirii și împotriva sa. Niciodată nu îl respecți suficient, ba chiar existența ta este un afront direct la adresa lui. În criză, pare un Zeus răzbunător ce tună și fulgeră devastând tăcerea înfricoșatului spectator, ce-ar intra în pământ, ca să scape de tiranie. Nici să respiri nu-ți vine în fața lui.

Dacă mă gândesc bine, nu-s mari diferențe între ei. Amândoi umilesc, forțează la supunere, își strigă nevoia insațiabilă de putere, având ca unic argument pumnul băgat în gură până la cot. Amândoi au învățat tirania de la un alt tiran, ai cărui victimă au fost, tiran care le-a devenit inconștient model, doar ca să scape astfel din postura prea înjositoare. Și indiferent la câte roluri și funcții importante vor accende, nici lumea întregă nu le va fi de-ajuns de stăpânit, ca să se simtă puternici, după atâta amar de umilință. Mereu vor mai ramâne voci care să îi scandalizeze prin îndrăzneala nesupunerii…

Ai avut desigur o astfel de întâlnire de gradul zero… cu un părinte țâfnos și imposibil de mulțumit de la care ai învățat gustul cocktail-ului iubire-durere… cu un profesor acid și agresiv în fața căruia, oricât te-ai străduit, n-ai putut dezlipi eticheta pe care tot el ți-a zidit-o pe frunte… cu un coleg de gașcă ce își clădea reputația socială năruind-o pe a ta. Și deși crezi că ai depășit vremurile în care să te poată înspăimânta un alt seamăn, viața are căi nebănite ca să-ți amintească ce mărunt ești.

Se crează (sau chiar tu atragi?!) situații constrângătoare în care, pentru un anume motiv, ai de îndurat teroarea altei zgripțuroaice, altui căpcăun. Par experiențe fără ieșire și deși inițial crezi că ai control și accepți umilința intenționat (numai pentru avantajul acela!…), cu cât starea de fapt se prelungește, regresezi psihologic în copilul neputincios de altădată. În fond baubaul este expert în a activa starea de primejdie în cel din fața sa. Pare unicul lucru hrănitor pentru el, deși niciodată îndeajuns.

Spectacolul cu artificii acide pare un pericol pentru supraviețuire în care ambii protagoniști se luptă cu frica de moarte, așa cum știu. Zmeul sau baba cea rea își apără teritoriul, imaginea, obiectul puterii, fără de care s-ar simți depășit, îmbătrânit, pierdut, aproape mort. Iar tu, biet pretendent la aceeași putere, te crezi la un pas de leacului nemuririi și ești dispus la sacrificii în numele înaltului țel.

Nu îți imagina că nu ești fiecare personaj din poveste, există o sămânță de victimă și una de căpcăun în oricare dintre noi… (chiar și una de salvator!)

Doar observă-te…

Standard
Eseu terapeutic

Accent ADOLESCENT

20669720-silhouettes-of-young-happy-people-jumping-a-big-city-panoramic-silhouette-by-night

A fi părinte de adolescent este o adevărată provocare. Una este întâlnirea cu un adolescent străin, despre care să spui: „E frumos!”, „E rebel!”, „E teribilist!” și alta este să-i auzi pe alții, spunând aceleași vorbe despre puiul tău. Pentru că puiul tău este aproape o clonă a ta, te obligă să te întâlnești dureros cu părți uitate din tine: cu tinerețea ce părea fără de sfârșit, cu îndrăzneala de a visa și curajul de a risca, cu pasiunea iubirii primăvăratice, totale, și cu consecințele ei.

Adolescentul se autoabandonează experiențelor lui, trăind prezentul de parcă ziua de mâine nu va veni să-i ceară socoteală. Adolescentul gustă, testează, forțează limitele, descoperind lumea ca dintr-o nouă naștere de sine, una în care participă direct la conturarea identității sale. Dacă prima oară a fost zămislit după chipul și asemănarea părintelui și a celor apropiați pe care îi imita ca maimuțica, acum vrea să afle cine e el, diferit de cei dragi pe care îi neagă tocmai ca să se poată desprinde.

Adolescența este și întâlnirea cu neputințe și frustrări, cu prime eșecuri, cu dezamăgiri, cu tragedii amoroase, iar modul în care le facem față sau nu își va pune amprenta asupra adultului de mai târziu. Dacă părintele și-a integrat pierderile timpurii folosindu-le ca lecții de transformare, atunci va revedea mai ușor filmul în reluare, cu puiul său ca protagonist de scenă și îi va putea normaliza experiențele, ajutându-l să le folosească drept pietre de temelie ale acceptării de sine. Dacă nu, rănile lui vechi, cosmetizate îndelung, se redeschid și se suprainfectează cu „conflicte între generații”…

Viața adolescentului este una tumultuoasă și așa devine și cea a părintelui său. E greu ca părinte să renunți la rolul exersat până la reflex, de veghe și vigilență întru bunăstarea puiului tău. E greu să îi lași lui frâiele propriului viitor (adică și al lui și al tău, cel de dincolo de viața ta!) când pare atât de impulsiv și nesăbuit sau, din contră, indiferent și delăsător. După ce te-ai străduit să îi oferi toate condițiile unui început de succes (departe mult de ceea ce ai primit tu!), acum pare că totul se joacă la ruletă, iar tu, bătrân căpitan, adorat altădată, nu mai ai control.

Și de parcă n-ar fi îndeajuns de greu să privești neputincios la acest spectacol de proporții, cel pentru care ai făcut totul uitându-te deseori pe tine, pare că nu mai dă doi bani pe ceea ce ești. Ei bine, tocmai pentru că ți-a fost prea loial, adolescentul duce o luptă interioară pe care o exteriorizează ca luptă cu tine, pentru a reuși să părăsească, psihologic și apoi fizic, cuibul copilăriei sale și a lua lumea în piept pe cont propriu.

Cam asta are de îndurat părintele de adolescent.

Când are doi adolescenți, rezultatul dă mai mult decât înmulțirea cu doi.

Când părintele e singur, are mult mai multe șanse să o ia personal, să se simtă invalidat și deposedat de sensuri, decât atunci când este într-o relație partenerială care să îi ofere feedback și suport. Atunci când tânărul tună și fulgeră atacându-l pe părintele de același sex, celălalt părinte își poate ajuta partenerul sa iasă din conflict, să știe cine e dincolo de comentariile răutăcioase ale fiului risipitor, să se amuze chiar, să-și amintească de clocotul propriei tinereți. În același timp, părintele neluat în colimator are de dat feedbach relaxat și rebelului, ajutându-l să înțeleagă consecințele vorbelor sale în sufletul și chiar în relația cu părintele atacat. De aceea părintele singur are nevoie de o figură parentală din anturaj (rudă sau prieten de familie care să suplinească modelul părintelui lipsă).

Când între soți sunt conflicte preexistente și, în plus, când rebelul este doar copilul unuia dintre ei, cresc exponențial șansele ca partenerul să pună paie pe foc în loc să atenueze conflictul cu adolescentul, perturbând în cele din urmă și echilibrul instabil al relației de cuplu. „Seamănă cu tine și cu tot neamul tău!” sau, și mai rău, „Seamănă cu iubirea ta dintâi!” nu lasă loc acceptării, recunoașterii individului în devenire.

Adolescentul este un factor de risc recunoscut pentru creșterea nivelului de stres într-o familie. În același timp adolescența este o nouă șansă de a reașeza corect relația dintre părinte și copil, reparator față de greșelile vechi, ale părintelui mai neexperimentat, din copilăria puiului său. Criza adolescentină depășită cu bine (din care nici părintele, nici tânărul nu ies prea șifonați, ci revalidați reciproc, ca indivizi independenți) reprezintă o nouă treaptă de maturizare și de acceptare de sine pentru fiecare dintre ei, ca și o confirmare a calității relației de cuplu dintre soți.

Până la urmă această experiență, cu toată nebunia ei, poate fi ca o gură de aer proaspăt, revitalizantă pentru un părinte, ca o reîntâlnire cu marile lui resurse și ca o șansă de reconectare cu sinele său și cu adevărata iubire.

Nimeni nu te provoacă mai tare ca puiul tău…

Standard
Eseu terapeutic

Eu cu Mine

– Sunt zile în care viața pare de-a dreptul anapoda. În care toată zbaterea mea devine inutilă. În care realizez cât sunt de vulnerabilă ori de neputincioasă și depun armele, înghițită parcă de lipsa de sens. Și tocmai pentru că am înțeles că n-am control nici măcar pe mine însămi, devine caraghioasă pretenția de a mă reimplica în haosul lumii. Și totuși nebunia asta merită toți banii. Minunea că sunt justifică zbuciumul vieții mele. Cheltuiesc viață cu scopul de a avea parte de ea.

– Ce-ți place ție pe lumea asta, draga mea? Cum ai vrea să stea lucrurile?

– Aș vrea ca cineva să fie cumva anume în raport cu mine…

– Dar știi, dorințele despre alții nu au șanse de împlinire. Trebuie să te pui în ecuație…

– Bine, reformulez. În loc de… Vreau ca EL să îmi ofere flori., voi spune… EU am nevoie de flori. Și să le primesc. În loc de… Vreau să se întâmple ceva anume., voi spune… Vreau să trăiesc (să experimentez, să simt) ceva anume.

– Asta deja presupune participarea ta la situația respectivă. Observi în ce măsură este vorba de a da și a primi? Nu evalua în bine/rău, doar constată ce ai nevoie să primești, ce vrei să dai (și ce primești în timp ce dai…).

– Concret, din pași mici: Vreau ca fiul meu să fie mai responsabil. devine (în termeni personali)… Mi-ar plăcea să constat că lucrurile sunt deja așa, asta m-ar face să mă simt o mamă împlinită. În termeni de dat/primit: aș primi recunoaștere, mi-aș valida rolul parental.

– Cum ai putea fi o mamă bună acum? Cum ai putea face modificări în context așa încât să responsabilizezi copilul?

– N-ar fi ca și cum l-aș manipula?

– Manipulezi tot timpul, și fără să vrei, și fără să deschizi gura. Poziția corpului, atitudinea, gesturile, deschiderea ochilor tăi, toate au un mesaj suplimentar, care îl influențează pe celălalt.

– Deci, măcar să manipulez conștient…

– … modificând contextul.

– Da. Aș putea să nu mai fac lucrurile în locul lui, aș putea să regizez întâlniri cu oameni responsabili care să îi fie model. Aș putea să găsesc o activitate (cu responsabilitate) pe care să o facem împreună și să îi susțin eforturile. Aș putea să îi transmit încrederea mea că se poate descurca singur. Aș putea să îl trimit intr-o tabără tematică.

– Alege întâi varianta cea mai la îndemână și stabilește unde, când, cum o pui în aplicare. Dincolo de asta, oamenii din viața noastră ne sunt oglinzi, iar copiii în mod special îi reflectă pe părinți: în ce domeniu al vieții tale ai nevoie să fii mai responsabilă?

– Am un aspect profesional în care lâncezesc…

– Ca să te trezești așa cum ai vrea, pornește de la ce îți place pe lumea asta…

– Da, mi-e mai clar. Îmi place pe lumea asta să scriu, să ascult muzică, să dansez, să cunosc oamenii de aproape, să împărtășesc cu ei adevăr sufletesc. Mi-ar plăcea să fac să meargă acel aspect profesional.

– Modifică-ți contextul pentru ca astea să fie posibile. Și primele, și ultimele.

– Ar fi ca și cum m-aș manipula… Smile

– Te manipulezi și când te autoconvingi că e mai bună lâncezeala.

– Aș putea să… Pot. Desigur pot să… și aleg să trăiesc asta concret… (unde, când, cum).

– Cum te-ai simțit în relație cu mine?

– Manipulată Smile. Ascultată, ghidată, responsabilizată. Mulțumesc.

– A fost un privilegiu. Mulțumesc. Succes.

Standard