Arhive pe categorii: Eseuri

Daruri de la Rune, Eseuri

Nu-știu-ce

Mă ascund în verdele naturii: să-l respir, să mă îmbete, să-l ascult, să mă ajustez la vibrația lui. Și deși mă inundă iubirea și-o simt în tot ce sunt, răsare o lacrimă de tristețe în colțul unui ochi, ca să-mi spună nu-știu-ce…

***

Familia mea frumoasă mă umple de bine, mă simt fericită, norocoasă și bogată avându-i pe cei ai mei. Înțeleg cât de mult ei îmi compun viața și sunt recunoscătoare pentru asta însăși vieții, lor, mie. Și totuși, abia percepută, rușinată, se distinge o senzație de încorsetare, de prins în cușcă, de aripi frânte, de chemare spre nu-știu-ce…

***

Mă simt confortabil și eu însămi în rolul de mamă. Sunt foarte mândră de copiii mei. Mă fascinează diferențele dintre ei, unicitatea lor. Accept că ei SUNT înainte să îi modelez eu și îi admir. Știu că fiecare dintre ei este mai mult decât mine. Dar uneori, un simplu gest care mie-mi pare inuman din partea oricăruia dintre ei, mă înfurie, mă face să disper, ca și cum am eșuat în rolul de părinte, ca și cum nu sunt șanse de recuperare și doare cumplit că am pierdut nu-știu-ce…

***

Profesional am ales două direcții, ambele umaniste: una foarte practică, stomatologia, alta foarte subiectivă, psihologia. Îmi hrănesc sufletul cu ele. În prima mă simt la mine acasă, un profesionist, în cealaltă încă mă formez și e fascinant. Ambele presupun cazuri noi și provocare. Și totuși, uneori căutarea pare obositoare, inutilă, fără sens. De parcă moartea poate veni într-o clipă și toată zbaterea a fost ridicolă și am alergat după nu-știu-ce de neatins…

***

Sunt o femeie împlinită. Mă simt în elementul meu când îmi exprim feminitatea prin hainele sau bijuteriile pe care le port, prin limbajul trupului care spune „mă bucur că vedeți femeia din mine”, prin iubirea pătimașă cu sufletul meu pereche. Această iubire mă uimește nesfârșit cu cât de mult îmi poate da, cu cât de mult pot primi, cu cât de mult pot oferi, cu cât de mult este primit. Împletirea trupurilor, a sentimentelor și a  gândurilor noastre realizează o comunicare perfectă, de nivel energetic. Uneori o testez cu emoții proaspete sau cu gânduri năstrușnice, abia încolțite în inima sau în mintea mea. Sunt emoții sau gânduri cu care nu am apucat să mă împrietenesc. Ca pe niște prunci care mă fac curioasă, nerăbdătoare să-i cunosc cine sunt, îi aduc între piepturile noastre, îi pun în lumina intersecției aurelor noastre, ca să văd dacă ceva ce mă sperie pe mine, poate contraria iubirea dintre noi, tulburând-o într-un fel. Și constat mereu, cu fericită surpriză, că ea e țesută cu mii de ițe, că structura ei are o claritate, o pace, o siguranță, o certitudine care va limpezi orice învolburare, care va desface orice încâlcire, care va risipi orice vârtej. Și deși nu-mi lipsește nimic, deși în această iubire mă simt cel mai mult vie și eu însămi, simt o dorință de Necunoscut, ca de Zburător. Îmi imaginez că este vorba de dorința mea veche și neîmplinită de a avea un prieten de suflet bărbat. Și sunt foarte frustrată de nu-știu-ce-ul pe care ar putea să mi-l aducă.

***

Alteori îl simt pe el, iubitul meu, desprins de mine, plecat să se caute pe sine, prin cotloanele lui, prin mulțime sau stând de vorbă cu Zburătorul lui despre nu-știu-ce…

***

Oricât de talentați sau de riguroși am fi, cu oricâtă sudoare, pasiune și iubire ne-am construi viața, ceva mereu lipsește. E un dor de nu-știu-ce… Poate de divinul de care ne-am desprins, poate de eternitatea pe care-am refuzat-o, poate de perfecțiunea de care am fugit ca să fim oameni cu limite și fără control, într-o experiență unică numită viață.

Poate că în asta stă frumusețea vieții. Poate nu-știu-ce-ul, adică lipsa înțelegerii depline, e chiar motorul, motivația care ne zgândăre să facem lucruri mărețe, să ne tot schimbăm, să creștem. Poate c-ar fi foarte plictisitor să FIM, să ȘTIM, să AVEM, să nu mai fie nimic de căutat. Poate că-i prea multă seriozitate în Perfecțiune și Veșnicie, iar Pământul e un loc de joacă în care să fim mici, caraghioși, naivi, creduli și presați de timp.

Sau poate că oricât ne-am strădui, n-o să ne pricepem niciodată prea tare la viață. Pentru că nu ne împăcăm cu faptul că niciodată nu vom avea nu-știu-ce… Pentru a fi aici cu adevărat, să trebuiască oare să renunți la nu-știu-ce?… Adică la a căuta ceea ce te neliniștește? Sau chiar nu-știu-ce-ul ne pune în mișcare? Ne e model sau piedică în a experimenta viața reală? Să uităm de unde venim ca să fim fericiți, ca cei săraci cu duhul? Sau să nu uităm, ca să ne autodepășim?

Cu cât creștem, cu atât ne vedem mai tare limitele. Viața, oricât ar fi de frumoasă, este o încorsetare. Și între lumesc și visul despre nu-știu-ce, nimic nu e de ales. Le avem la pachet. Doar ne place să credem că suntem atașați de unul dintre poli. De fapt oscilăm pe axa dintre ei, când mai sus, când mai jos, precum bobițele din Abac, alunecând…

Standard
Eseuri

Tatăl și fiul

Băiatul înseamnă pentru tată un pas important spre perpetuarea numelui său. Însă dincolo de mândria că genele ce-i vor supraviețui vor avea aceeași semnătură, nașterea fiului este pentru tată reîntâlnirea cu copilul care a fost. Copilul acela pe care l-a mânat să crească și să se afirme, să nu se bâzâie și să fie bărbat, copilul pe care aproape-l uitase, iată, îl înduioșează nespus.

Tatăl și fiul, ca și mama și fata, se oglindesc unul în celălalt. Tatăl e mândru de calitățile fiului care îi amintesc de propria strălucire. Îl dor însă defectele pe care nu și le asumă, nereușitele care repetă propria poveste. Fiul îl privește pe tată ca pe un mascul feroce. Îl admiră și îl invidiază pentru că o are pe mama. Învață de la el comportamentul masculin. Tatăl pare perfecțiunea întruchipată și toate calitățile lui devin scopuri pentru fiu. Mult mai târziu, descoperind defectele tatălui, băiatul este foarte dezamăgit și va fugi de ele ca de blesteme.

Rivalitatea dintre tată și fiu în fața mamei este, mai mult decât a surprins Freud, bidirecțională. Și tatăl este gelos pe atenția și favorurile pe care mama i le acordă fiului. Mai târziu, tinerețea, succesele profesionale și bărbăția fiului îl vor face pe tată să se simtă invidios, depășit, chiar îmbătrânit, împingându-l uneori spre acte demostrative neadecvate. Iar defectele pe care tatăl le ținea sub perdea, fiul le proclamă cu premeditare atât de provocator încât tatăl o ia ca pe o ofensă personală.

Orgoliile dintre tată și fiu miros a luptă pentru afirmarea propriei masculinități. De aceea conflictele tată – fiu par mult mai dure decât cele mamă – fiică, deși ambele încep în adolescență, atunci când propria identitate cere sacrificiul desprinderii de model, uneori până la negarea lui.

Cum ar fi ca fiecare dintre protagoniști să-și asume ceea ce vede în ochii-oglinzi? Așa cum băiatul se inspiră din forța tatălui, tatăl să se reîncreadă în tăria propriei esențe, privindu-și fiul. Conștientizarea copilului interior să fie șansa redescoperirii resurselor proprii.

Cum ar fi ca nereușitele fiului să fie privite cu îngăduință, zâmbet și încredere susținută de un simplu „Sunt aici pentru tine.”? Sau, prin conștientizarea unui punct slab comun, să încerce să-l depășească împreună.

Cum ar fi ca defectele tatălui să primească în loc de dispreț sau groază, înțelegerea că și tata e un om, nu zeul ce părea. Unele părți din fiu, greu de recunoscut, ar face ce face tata, deși primesc propria dezaprobare. Cum ar fi ca în loc să fie negate și reprimate, să primească atenție și să fie cunoscute? Cum ar fi să fie văzute nevoile din spatele lor? Poate doar așa, prin autocunoaștere, comportamente indezirabile ar putea fi evitate, pentru că ele apar doar ca explozii a ceea ce a fost neînțeles, ascuns, neexprimat.

Comunicarea și exprimarea sentimentelor sunt, conform tradiției culturale, atribute ale feminității. Așa că cei doi bărbați par să aibă mici șanse să își negocieze relația. Numai că fiecare rămâne știrb fără celălalt.

Și cât echilibru, câtă masculinitate, câtă încredere în sine, câtă lumină emană un bărbat care poate spune „Te iubesc, tată!”, „Te iubesc, fiul meu!”…

Standard
Eseuri

Mama și/sau fata

Mama este prima ființă de care ne atașăm. Învățăm iubirea privind în ochii mamei și mult timp ea este centrul universului nostru.

Pentru o fată mama este primul model de femeie. Fascinația tocurilor, srălucirea bijuteriilor sunt legate de admirația pentru mama, prințesa de sub ochii noștri care deține aceste comori. Ne asumăm sexul feminin imitând-o pe mama.

Mama e prima confidentă cu drepturi depline. Și într-o zi fata înțelege că mama îl are pe tata și începe să se descopere pe ea. Devenind centrul atenției proprii, fata care râvnea să fie ca mama, realizează că n-ar vrea să copieze chiar tot. Împlinirea ca femeie, încrederea în propria feminitate, ajunge să însemne negarea modelului. Învățăcelul se desprinde de maestru și alege un alt drum.

Conflictul cu ființa cea mai dragă de pe pământ este tare dureros. Dar e uman și firesc, natural. Nu te poți afirma ca femeie decât renunțând la „prietenia” cu mama, care devine conștient constrângătoare. Fata alege libertatea și încalcă regulile. Iar mama își pierde aura de „cea mai…” în favoarea unui golan ce devine „cel mai…”.

Desprinderea fetei este percepută de mamă ca o pierdere, ca o trădare, ca o detronare. Lipsa controlului doare. Când fata fuge de sub aripa protectoare, frica de pericol, grija mamei, devine acută. Și când fata se descurcă doare, pentru că reprezintă confirmarea inutilității în funcția de îndrumător și a pierderii acestui statut.

Maturizarea fetei, afirmarea identității sale înseamnă exprimarea diferențelor dintre ea și mamă. Dar ceea ce o rănește pe mamă este tocmai asemănarea. Repetarea poveștii doare. Pentru că ea își retrăiește greșelile. Ceea ce altădată merita riscul, pare catastrofal pentru propriul pui.

Părți din sinele mamei negate sunt exprimate în personalitatea fetei. Umbra mamei devine un mod de viață pentru fată, adică lumină. „Mă doare la fata mea ceea ce nu accept că sunt. Ea defilează cu defectele mele”.

Și fata se sperie la gândul că va ajunge „ca mama”. Exemplul a devenit contraexemplu. „Mă lupt cu genele mele ca să fiu altcineva și nu prea-mi iese. Vorbește prin buzele mele mama. Și eu vreau un alt fel de viață.”

Cea mai strânsă legătură devine cel mai aprig conflict. Dar dincolo de zbaterea din suflet totul are un sens evolutiv. „Fata mea mă obligă să mă cunosc pe de-a-ntregul.” „Exemplul mamei mele mă provoacă să fiu mai bună”. E un prilej de creștere pentru amândouă. Și dacă orgoliile personale nu devin blocante, iubirea va aduce înțelegere și armonie. „Semănăm și ne deosebim…” și când asta mă înfurie, ceva din mine are să-mi spună ceva. E o resursă care strigă ca să se exprime, e o nevoie să mă dezvolt. Conștient.

Ce noroc să poți spune „Te iubesc, mamă!”, „Te iubesc, fata mea!”.

Standard
Eseuri

Oul, miracolul vieții

Ciocnim ouă.

Ne întoarcem acasă la părinți și frați și-ncercăm să reluăm firul comunicării de acolo de unde l-am lăsat ultima oară. Nu mai suntem cei de odinioară, ne-am schimbat, dar privim cu duioșie și cu îngăduință spre vremurile apuse. Nu ne mai cunoaștem cu adevărat, e greu să ne înțelegem unii pe alții și este complicat să explicăm ființa care am devenit. Dar pentru că vrem să ne simțim aproape… ciocnim ouă.

Ne întâlnim cu prieteni, vrem să le arătăm cine suntem, vrem să-i vedem până-n suflet și bucuroși de încercare și de emoția  de a fi împreună… ciocnim ouă.

Ne privim copiii în ochi. Ne străduim să transmitem experiențe de viață. Negociem între nevoia lor de libertate și nevoia noastră de control, căreia îi spunem uneori responsabilitate, alteori moralitate. Pendulând între apartenență afectivă și conflict între generații… cicnim ouă.

Ne privim pe noi înșine: ne ascultăm sufletul din adânc, ne observăm comportamentul în relația cu ceilalți. Tatonând drumul dintre interiorul și exteriorul nostru… ciocnim ouă.

Cochetăm cu ideea de creație. Încercăm să înțelegem divinitatea filozofând. Procreăm. Uneori ne scufundăm până-n esența proprie și asta ne inspiră în actul creator. Și ca să repetăm simbolic minunea creației… ciocnim ouă.

În toate aceste ipostaze oul este simbolul ființei, al naturii pure. În spatele unui gest arhaic stau iubirea însăși și miracolul vieții pe care le gustăm atunci când… ciocnim ouă.

Standard
Daruri de la Rune, Eseuri

Lumină în suflet – remember Sibiel

Lumină în suflet! O simt, o respir, o ascult, o doresc pentru cei dragi și o urez. Mă împacă, mă liniștește, mă umple și mă bucură.

Lumină în suflet! A trecut aproape un an de când am trăit-o conștient prima oară. Într-un context de poveste, într-un moment de refugiu din viață și griji, într-un loc recunoscut ca gură de rai, Sibiel, sub aripa energetică a unui maestru spiritual, Rune Heivang, împreună cu alți oameni care și-au dat voie să se deschidă, voi, și printre coechipieri ai maestrului, modele pentru noi novicii.

A fost ca un vis frumos, aproape incredibil în care cu toții am renăscut. Suflete de adolescenți, demult pierdute, au început să pulseze în fiecare celulă a corpurilor noastre, amintindu-ne de noi înșine. Am intrat ca prin minune în fluxul vieții, al adevărului propriu, al naturii pure. Și în spațiul acela sacru totul a fost posibil. Doar că, întorși acasă, reflexe vechi, credințe și obiceiuri cu care eram identificați și-au cerut dreptul să-și continue existența. Și mintea a început să judece și să pună în sertărașe această experiență stranie, total atipică, fiind ghidată și de părerile neavizate le necunoscătorilor.

Concluzia la care toți ceilalți doreau să ajungem suna cam așa: Era primăvară, a fost ca o fugă de realitate, de fapt v-ați cam îndrăgostit. Mi se pare trist că unii dintre noi chiar au crezut asta. Au luminat o clipă surprinși plăcut, n-au putut să creadă că starea asta de atât de bine este doar despre acasă, apoi s-au speriat de consecințele pe care tot mintea le flutura prin fața ochilor ca pe pericole, un timp și-au creat scuturi protectoare și în cele din urmă au fugit… de această experiență, de ei înșiși, de lumină.

Fenomenul Rune (deși vorbește de adevăruri universale la care poți ajunge și prin alte căi spirituale, are darul de a te duce în lumină într-un timp foarte scurt, frumos simplu ca-ntr-un joc) ne-a contaminat evident atunci pe toți. Nimeni nu i-a rezistat. Toți am primit lumina în suflet. Ne-am văzut înăuntru și în afară atît de intim și de clar încât nu ne mai putem uita. Ne-am citit unul pe altul așa cum suntem  cu adevărat, așa cum noi nu aveam curajul să credem că suntem. Întorși de la Sibiel, un timp am avut nevoie să ne revedem ca să ne confruntăm cu propria frumusețe în ochii-oglinzi ai celorlalți ca noi.

Apoi mulți s-au stins… dar au continuat să privească în urmă ca spre o luminiță pe al cărei adevăr l-au probat, dar n-au rămas decât cu o amintire dragă. Și eu, Laura, pătimașa, visătoarea, cu nevoia mea de a-i vedea pe ceilalți în lumină, cu dorința mea arzătoare să nu vă pierdeți, strig: Sunteți frumoși! V-am văzut! Eu cred în voi!

Afară plouă. Curg pe străzi și mi-e tare dor de voi. Sunteți lumină în suflet! Vă iubesc! Hristos a înviat!

Standard
Daruri de la Rune, Eseuri

Călătorind către tine

De cele mai multe ori alergăm către ceilalți. Către mama, către tata, către amicul din parc, către doamna învățătoare, către o fată frumoasă, către un iubit (vestit), către un soț (ideal), către un  copil (lumina vieții noastre), către prieteni și iar către părinți.

Suntem campioni și la alergarea spre ceva. Lauda mamei, atenția tatălui, bulina roșie de la grădiniță, nota 10, un loc în clasa cea mai bună, un loc în liceul renumit, o diplomă, un titlu, un salariu bun, o garderobă, o mașină, o casă, o relație, o familie, o destinație exotică, o carieră, un renume, o recunoaștere. Nu mi-a reușit prea bine ordonarea, nu-i așa? Vă vine să faceți corecții ca să aliniați aceste trepte în funcție de ierarhia valorilor voastre de viață. Dacă da, ați picat chiar testul vieții. Transpirați spre luminița de la capătul tunelului, o himeră care vă orbește. Ați uitat să trăiți, ați ratat realitatea clipei prezente. Dacă ați fi atenți la aici și acum în loc de acolo și cândva, tunelul întunecat ar fi lumină și culoare, tril de păsărele, foșnet de iarbă, coajă de lună, râs de copil, caldă îmbrățișare…

Uneori alergăm prin tunel spre trecut, spre o luminiță pierdută: o ființă dragă ce s-a stins din viață, un iubit plecat, un fiu risipitor, un salariu pe care nu-l mai avem, o funcție din care am regresat, o recunoaștere/ un statut/ un rol pe care l-am avut cândva, amintiri, tinerețe, stări de bine trecute.

Și aici? Trăiește cineva în prezent? „Cum să nu!” Îmi răspunde cineva, „Chiar acum mă duc la muncă. Înjur în trafic în prezent.” Dă-mi voie să mă îndoiesc. Ți-e capul la ce-o să zică șeful sau clientul care te așteaptă. Ți-e capul la banii care nu-ți ajung, la vorbele vecinei care mușcă, la telefonul maică-tii de azi dimineață, la cum ai vrea să fie dar nu este partenerul, la copilul răcit pe care l-ai lăsat cu bona, la hoțul care ți-a furat portofelul, la adolescentul tău de neîmblânzit, la mătușa care te-a rănit la 10 ani, la bicicleta pe care n-ai avut-o, la prima fată care te-a refuzat, la vacanța pe care ți-o dorești, la casa visurilor tale, la lista cu TREBUIE pentru azi, pentru săptămâna asta, pentru acest an…

Dac-am putea citi mintea tuturor și am privi de sus, am înțelege că suntem roboței care funcționeză după programe pe care scrie Trecut sau Viitor și care au iluzia controlului asupra propriei vieți. De fapt, printre toate acestea, nu e loc de Prezent.

Poți să-mi spui cum era aseară cerul? Cum era îmbrăcat vecinul care te-a salutat de dimineață? În ce stadiu de trezire la viață este cel mai apropiat copac de fereastra ta? Ce insecte ai văzut ieri? Când ai strâns real ultima mână? Pe cine ai îmbrățișat azi? Oamenii pe lângă care ai trecut erau mai degrabă triști sau veseli? Ai atins pe cineva din casă înainte să pleci? Ai privit azi în ochii cuiva? Ai auzit păsărelele? Ți-a atras atenția ceva din natură?

Dar tu? Te-ai văzut azi în oglindă? Nu atunci când te-ai bărbierit sau te-ai pieptănat. Te întreb dacă ai avut curajul să-ți privești până-n suflet. Să spui: asta simt, asta gândesc, asta respir și sunt în această dimineață. Să te accepți și să fii bun cu tine. Să-ți porți de grijă și să te respecți. Să te observi și să te placi așa cum ești. Conștient.

Un mare maestru spunea că drumul către tine are doar un singur pas. Fă-l.

Standard
Daruri de la Rune, Eseuri

Pe pământ

În sfârșit m-am întins pe pământ. Prin covorul de frunze veștede încă n-a răzbit verdele, totuși țărâna și-a deschis porii, miroase a reavăn, aspru și crud. Am un sentiment de contopire cu Mama-Pământ care mă primește cu brațe deschise. Mă lungesc cu mâinile în sus, ca să cuprind cât mai mult sărutul în care m-afund, mă rostogolesc lateral, simt cu fața, cu spatele, cu toate muchiile corpului răsfățul de copil întors acasă.

Soarele mă gâdilă blajin a dimineață de primăvară, cu mângâiere caldă jucăușă. Ascult respirația pământului și raza șoptită de pe marginea urechii, când… un maidanez supărat vine să-și revendice teritoriul. Noroc cu garda mea de corp, iubitul meu, care știe limbajul altor viețuitoare. Negociază blând, cu poveste despre o îndrăgostită care gustă momentul și lătratul devine înțelegător. Discută ca-ntre băieți despre fete cu ciudățenii amuzante. Împăcat câinele se retrage convins că suntem de-ai lui.

Continui să mă iubesc cu Mama-Pământ, pulsând în ritmul ei. Ca prin vis aud vorbele iubitului despre cât sunt de frumoasă. De mai departe răzbesc voci înflăcărate într-un meci de fotbal de școlari. Printre ei se află băiatul nostru cel mic, entuziast și ne-nfricat, cotropind terenul spre râvnita minge, cu obrajii roșii. Îl văd cu ochii minții și sunt mândră de el.

Sunt complet relaxată. I-atât de bine. Nu vreau nimic. Sunt. Doar un deget al iubitului se plimbă pe trupul meu ca să nu mă lase furată de tot de Mama-Pământ.

Standard
Daruri de la Rune, Eseuri

Călătorie în lumea de jos

Deunăzi am învățat un exercițiu-joc înspirat dintr-un ritual de vindecare al incașilor din Anzi. Se spune că Mama Pământ, stăpâna lumii de jos este protectoarea părților de umbră ale sufletelor. O călătorie pe meleagurile ei prespune confruntarea cu vulnerabilitățile noastre, cu părțile din noi pe care ne e greu să le privim direct. Un mod vindecător de a recupera aceste părți de suflet este metafora, povestea călătoriei în cele șapte temple din străfunduri. Am folosit acest exercițiu pentru a descifra sufletul unui prieten.

Printr-o formulă simplă, fără greș, se făcea că mă puteam transforma în praf de stele și cu puteri de zână să mă strecor oriunde. Mi-am început căutarea sfredelind pământul pe sub pietre și ochiuri de apă pân-am ajuns la un râu. M-am presărat în el și m-am lăsat să curg până-n tărâmul de dincolo.

Părăsind râul am pornit spre Templul Energiei. Era constuit din piatră roșie și-n interiorul lui am găsit un băiețel de vreo 5 ani care pierduse ceva important. Era trist, speriat, singur, confuz. Nu era nimeni să-i sară în ajutor și nu făcea față acestei pierderi. L-am mângâiat pe creștet și am pornit mai departe.

Templul Bucuriei era portocaliu. Aici am găsit contractul de viață pe care băiatul îl semnase. Pe foi îngălbenite era scris că vinovații trebuie să plătească și că doar prin luptă și sacrificii se poate redobândi bunul pierdut. Un drum lung de căutări primejdioase trebuia urmat.

Templul Înțelepciunii era galben-auriu dar înăuntrul lui atmosfera era familiară: un fotoliu uriaș acoperit de o blană albă era înconjurat de stive de cărți așezate direct pe podea. Lemne trosneau în foc. Doar micul altar aurit amintea de fastul exterior și aici am găsit daruri pentru copil: o baghetă albă, magică să-i dea puteri nebănuite și o carte cu pagini albe în care el să-și scrie peripețiile vieții al cărei erou este.

Templul Iubirii era verde-smarald și-am întâlnit în el copilul interior. Mingea era preferată în jocul lui. Îi plăcea faptul că sărea în toate părțile, surprinzându-l mereu. Nu-și dorea să aibă control pe traiectoria următoare a mingii, știa ca uneori o poate scăpa și totuși jocul continua. Arcul cu săgeți îl atrăgea alteori. Era distractiv să-și găsească ținte și să încerce să le nimerească. Uneori reușea, alteori nu, dar copilul nu-și pierdea entuziasmul și increderea în el și nu se plictisea de acest joc. L-am întrebat ce-i mai place să facă și mi-a vorbit despre mare. Necunoscutul îl fascina. Cunoștea o foarte mică parte a mării și era conștient că niciodată n-o va stăpâni. Și asta nu-l împiedica să se bucure descoperind părți noi în lumea magnifică a mării. Mesajul pe care-l avea de transmis acest copil era despre limitele cunoașterii, despre inutilitatea căutării fără sfârșit, despre absurditatea nevoii de control versus a lăsa să te surprindă viața, despre scopuri mereu noi care nu se împlinesc tot timpul.

Templul Maeștrilor era albastru-safir și muzica solemnă vibra între pereții săi. Învățați mai tineri sau mai bătrâni erau așezați pe scaune ca într-o sală de conferințe iar în față, pe scena luminoasă liderul lor era… surpriză! chiar prietenul meu.

Templul Libertății era în câmp deschis. O răscruce de drumuri trona în mijlocul său. Linia trecutului era un drum întunecat, denivelat, prăfuit, greu de parcurs. Prezentul era răscrucea luminată, iar viitorul era lumina însăși. De parcă ceva din prezent avea însemnătatea unei conștientizări. Prietenul meu stătea în răscruce însoțit de părinții săi divini.

Templul Viselor avea toate culorile universului și fiecare (chiar și cele mai întunecate) avea frumusețea ei. Am întâlnit aici animalele de putere ale prietenului meu: vulpea și lupul. Vulpea era foarte inteligentă, cunoștea o mulțime de lucruri, știa să facă grozăvii, chiar șiretlicuri, era cochetă și faimoasă. Lupul părea când singur cu sine, când înconjurat de grupul lui, haita.

M-am întors la râu, la ochiuri de apă, pietre, pământ și mi-am regăsit prietenul la suprafață. I-am adus darurile, animalele de putere și mesajul copillui interior pe care le-a redobândit, întregindu-și sufletul. El a înțeles că ceea ce pierduse a avut dintotdeauna, doar rămăseseră cumva în umbră… și nu le mai văzuse.

Și pentru că povestea lui a fost foarte frumoasă mi-am dorit să v-o împărtășesc.

Standard
Daruri de la Rune, Eseuri

EU, DIMINEAȚA

Ador diminețile. Mă uimește lumina crudă în fiecare început de zi, întâi tremurându-mi printre gene, apoi înconjurându-mă cu bun-venit.

Azi m-a așteptat la fereastră și o bucată de lună galbenă, fursec uitat mușcat în farfuria de porțelan bleu a bunicii. Ascult sporovăielile păsărilor, racordându-mă la ritmul lor. Simt așternutul răsfățându-mi pielea și nu-mi ajunge. Te provoc să mă smotocești un pic, cât să-mi placă să-ți scap printre degete tâșnind spre baie.

Mă întorc preocupată să-mi aleg hainele, în timp ce tu tragi cu ochiul înflorindu-mă. Mă prinzi și iar scap fâșneață. Îmi place să rămâi cu mâna întinsă în timp ce ești la mine în suflet și ți-ai lăsat amprenta imprimată pe trupul meu. Mă ai și mă vrei. Te vreau și te am. Gust clipa asta cât pentru o eternitate, mulțumind pentru încă o zi.

Sunt gata. Pe cai! Mă simt și sunt DIMINEAȚA.

Standard
Daruri de la Rune, Eseuri

Întâlnirea

Gânditorul, Sensibilul și Observatorul s-au întâlnit azi la masa de dimineață.

Gânditorul (G) arată ca un savant, este rece, calculat și le știe pe toate. El are întotdeauna dreptate, salivează să-și spună părerea așa că intră peste ceilalți să vorbească el. Cunoașterea este rațiunea lui de a fi. Este mândru că-i cel mai inteligent dintre toți. „Vreau să știu” este deviza lui.

Sensibilul (S)  arată ca un artist neînțeles. El simte emoții prin toți porii și este măturat de ele. Când zbiară de furie, când plânge de durere, precum o coardă întinsă la maxim. Orice îl atinge rezonează cu ceva din trecutul lui și îl mișcă exagerat. Este foarte îngrijorat de ziua de mâine. Vulnerabilitatea îl caracterizează. Se simte trădat de ceilalți. „Trăiesc o dramă”- zice.

Observatorul (O) are organele de simț foarte dezvoltate. Ochi mari și pătrunzători, urechi destupate, nări adulmecând, gură salivând, mâini plecate să atingă amintesc de lupul din poveste. Este foarte atent, foarte prezent. Savurează momentul. Curiozitatea, curajul și jocul sunt esența lui. Îi observă pe ceilalți, amuzându-se de îndârjirea lor, cu acceptare și înțelegere. „Vreau să fiu” îi este slogan.

S (așezându-se cu grijă pe scaun): Mi-e rău azi. Mă dor toate. Și sunt trist. Sunt o rană pe dinafară și pe dinăuntru. Cei din jur nu mă înțeleg și nu mă ajută.

G (cu un aer hotărât): Nu pot să mănânc. N-o să fiu bun de nimic toată ziua. Mă bântuie iar ceva vechi. Nu știu să rezolv această problemă care se repetă. Ce să fac?

O (trăgând aer în piept): Înainte să fac orice, îmi las răgazul să fiu. Mă privesc în oglindă. Ia te uită ce durere! Vreau s-o vizitez în zona cea mai acută. Veniți cu mine?

În timp ce S își plânge de milă și G extrage radicali (urmându-l totuși), O pătrunde cu ochii minții (ca și cum ar fi raze laser) în mușchiul cel mai contractat și îl luminează din toate unghiurile. Este o durere-emoție pitită aici de demult și acum o descoperă, se confruntă cu ea. O privește atent, fără interpretări. O acceptă. Oprește timpul ca să se relaxeze în această durere…  și în afara ei, observând-o. Intră să o simtă, iese să o vadă.

O (liniștit): Tac. Ascult. Inspir. Pun degetul pe rană.

S (tremurând): Mă năpădesc emoții.

G (încruntat): Recunosc amintiri vechi care ies din această rană.

O: Le observ și pe ele. Ce chestie! Asta durea! ceva așa vechi! Ce copil neajutorat eram! Ce tineri și neexperimentați erau cei ce m-au rănit!

S: Îi simt. Și pe copil și pe ceilalți. Le aud inima bătând, le trăiesc emoțiile.

G: Le aud gândurile. Vorbe nespuse atunci le aflu acum, de la fiecare. Vreau să știu tot.

O (cald, împăciuitor): E tot ce puteau face mai bine la momentul acela! Atât au putut! Observând relaxat și detașat, am înțelegere pentru fiecare. Pot accepta situația veche privind-o cu drag, ca pe o parte a mea, ca pe un fiu rătăcitor, alungat, pe care îl primesc iar acasă.

S (plângând): Dar încă mă doare!

G (încordat): Dar copilului cine-i face dreptate?

O: Durerea e scurtă cât o iluzie dac-o privesc în ochi. Și toți aveau dreptatea lor. Aprind toate luminile ca să mă bucur de noul venit, ca să-mi văd fiul cât pentru toți anii în care nu l-am văzut. Aprind focul iubirii să ne-ncălzim. Ne strângem în brațe și oasele trosnesc. Ne atingem sufletele. Respirăm împreună. Suntem unul.

S: Mă simt împăcat… întreg… bine. Mi s-a luat o piatră de pe inimă.

G: Vreau să verific starea mușchiului.

O: E luminos, e relaxat, e plin de viață. Nu mai doare nimic, nu mai trebuie nimic. Ce-ar fi să vă luați o pauză de cinci minute? Bucurați-vă de nimic.

Standard