Daruri de la Rune, Eseuri

Rune, vrăjitorul

Știți cum e să te întorci din vacanță mai obosit decât ai plecat? Sau să cauți mereu ceva care să-ți poată satisface curiozitatea, să te surprindă, să-ți umple nevoia de entuziasm și de cunoaștere? Sau să te simți după o petrecere rupt și dezamăgit? Mie mi se întâmpla des în ultimii ani.

După 12 zile cu Rune, n-aș mai fi plecat… A fost magie curată. E incredibil cum reușește să-mi golească mintea de griji, de gânduri despre alții. Cum mă convinge că viața merge înainte și fără să mă stropșesc eu, că are soluții ingenioase și elegante la care strategiile mele întortochiate n-ar fi ajuns. Că pot apăsa uneori butonul „pauză” pentru a deveni spectator în fața spectacolului vieții, în care înainte jucam cel mai epuizant rol de actor. Cum timpul devine un concept fără sens doar pentru că este împărtășit cu el.

Rune te trezește la tine însuți, te face să redevii cea mai importantă persoană din lume, să fii singura rugăciune de care ai avut vreodată nevoie. Să simți momentul prezent cu nesaț. Îmi place să povestesc despre o astfel de redeșteptare a simțurilor și să râd de mine însămi… Pe la trei dimineața am deschis larg geamul să mă scald în răcoare, am lăcrimat de frumusețea luminii de la Metro pe care o vedeam în zare și m-a înduioșat zgomotul de mașini trecând. Nu e nebunie cum pare, este a-l simți la maxim pe ACUM. Cu toate simțurile, îmbătător. Să fii foarte prezent, foarte deschis, foarte AICI.

Rune m-a învățat să pun lumină în emoții, în amintiri, în probleme, în frici, în boli, în oamenii care au nevoie, în mine, în univers. Și să râd… de iluzii, de mine, de complicațiile vieții. Și să zâmbesc. Și să ascult muzica dinăuntrul meu. Și să văd frumusețe acolo unde vedeam urâțenie. Chiar și cu moartea m-a împăcat.

Rune mi-a arătat cât de frumoși sunt oamenii. Cât de ușor e să renunți să-i mai judeci. Cât de umani sunt, de egali ca esență, cât de fascinanți prin diferență. Câtă nevoie au de iubire și cât de mult pot dărui. Și ce putere de a vindeca pot avea.

Rune m-a făcut să înțeleg cu adevărat ce înseamnă schimbare, să accept împrevizibilul, să renunț la control. Să realizez dependențele mele și să văd cât de caraghioasă sunt atunci când încerc să mențin veșnic tot ce-i trecător.

Așa că la sfârșit toți eram niște magi. Și nu pentru că ne-a investit cu puteri miraculoase, ci pentru ca am înțeles că le-am avut dintotdeauna. Doar că ni s-a spus că nu suntem buricul pământului și am pierdut încrederea în noi.

Mulțumesc, Rune. Mulțumesc, Arne, Karina, Tone, Morten și Marte. Mulțumesc, Ioan și Elena. Mulțumesc tuturor celor cărora le-a vibrat sufletul jucându-se și respirând ca și cu Rune Heivang.

Standard
Daruri de la Rune, Eseuri

Unde mă termin eu, unde începeți voi?

Când am plecat de la Sibiel eram atât de deschisă, atât de plină de mine, încât mi-am dorit să păstrez starea asta cu orice preț. Să scriu poezii a fost un  mod de a vorbi despre mine, despre sentimentele  care nu-mi mai aveau loc în piept, care-mi ieșeau pur și simplu afară din celule arzând, dogorind… Poezia este un manifest al ființei mele. E nevoia mea de prieteni, de iubire de oameni, de a mă exprima… ASTA SUNT EU!

Mă întorsesem plină de entuziasm de la Sibiel și vedeam pe fețele celor din jur nedumerire, surpriză, curiozitate, dar și șoc, dezaprobare. „Hei, sunt niște reguli în societatea asta!, ai un pic de decență, ai un pic de modestie! Nu ne interesează amănuntele vieții tale. Ba mai mult, ne stânjenesc, ne rănesc, ne dor.” Dar eu am găsit scuza că… e doar un fel de artă.

Au trecut trei luni. Mă încăpățînez să rămân torță. Vreau să aprind lumini în sufletele celor care mă citesc. Vreau să mișc munții din inima lor. Vreau să continui să fiu.

Rune ne-a scufundat în oceanul cu emoții, în care fiecare a găsit povestea lui, dorul de ceva din propria istorie. Poezia mea reușește să emoționeze. Dar nu vorbește despre mine, așa cum am crezut și mi-am dorit, ci rezonează cu acel ceva sensibil din fiecare. Percepțiile sunt diferite pentru că receptorii sunt diferiți. Și reacțiile vor fi diferite. Aceeași Laura, aceeași poezie, aparent aceeași recunoaștere… „Scrii așa cum simt eu! Parcă scrii despre mine!” Și de fapt sunt lucruri diferite, sentimente diferite, povești diferite, oameni diferiți, interpretări diferite.

Ceea ce am sperat că este general uman se potrivea cu senzația mea că toți suntem programați să trăim aceleași dureri, aceleași frici, că avem aceleași nevoi, că trecem prin aceleași etape. Totuși dorința mea de a fi înțeleasă n-are șanse de izbândă. De fapt doar eu mă înțeleg mai bine prin propria mea poezie. Iar cei care mă citesc se înțeleg mai bine pe ei. Nu sunt mai aproape de mine, e doar o iluzie a mea. Vibrația venită ca o undă peste ei le declanșează rotițele propriului mecanism, care funcționează după legile lui și care face ce știe el.

Aceeași poezie pe unii îi umple de bucurie și de poftă de viață, pe alții îi deprimă, îi îngrijorează. Și toți sunt convinși că e vorba de sentimentele mele, că m-au citit pe mine. De fapt s-au citit pe ei…

Standard
Daruri de la Rune, Eseuri

Mă duc să mă scufund…

Număr zilele. Aproape că se termină vara și-o să plece cu vacanță cu tot. Aș mai urca un pisc de munte, aș mai simți un sărut de mare, aș mai dormi pe pământ… Lumina deja se schimbă, împrumută reflexe galben-roșii de la toamnă. Mi-e dor de vara care încă nu s-a terminat. De ce-aș mai fi putut să fac. De ce-aș mai fi putut să simt. Paradoxal, în vara asta, când am fost mai vie decât oricând în ultimii 20 de ani, nu prea am plecat de acasă.

Și iată, ultima săptămână a lui august o voi irosi ca vacanță de familie. Las copiii la bunici și… mă duc să mă scufund…în mine însămi, în profunzimile mele, în trecutul, în prezentul, în dorințele mele, în cine sunt eu…

„Nu ți-e frică?” mă întreabă Stefan. Simt nerăbdare, curiozitate, un fel de neliniște, mai degrabă entuziasm, nu frică!

Mă reîntâlnesc cu norvegienii (Rune, Arne și ai lor), cei care schimbă vieți (observați că nu pun ghilimele!), folosind nivele de relaxare și emoție foarte profunde, timp îndelungat. În Norvegia au o școală în care are loc un fel de purificare psihică și implicit fizică în 22 de zile. Și au venit la Sibiu tot pentru 22 de zile, din care sper să prind 10. Au niște rețete atât de simple și de puternice… sigur te scufunzi! Și toată apa o tulburi și cine știe ce mai găsești sau cine, ce fel de EU o să iasă la suprafață?…

Este un risc mare. Dar nu pot rata șansa. Vreau să știu totul despre mine. Vreau să râd și să plâng, vreau să vibrez la maxim, să ard…

Și-mi place să asist și la transformarea celorlalți. Îmi place să-i văd goi, despuiați de măști sociale, autentici, liberi… interacționând în mod real, firesc, dăruind și primind cu sufletul. Parcă își deschid porțile și capătă aripi. Își dau voie să iubească uitând de griji, convenții, piedici sau blocaje proprii. Împărtășesc atenție sau și-o acordă lor însuși. Iubesc și se iubesc. Chiar se îmbată cu iubire și cu o forță venită din stăfunduri. Se însănătoșesc.

Revenirea la realitate este o problemă. Nu prea mai știi să minți. Nu prea mai are sens să fii un roboțel. La naiba, cât de tare contezi! Prioritățile și nevoile se restructurează. Ești într-o metamorfoză fascinantă. Creezi ca dintr-un izvor nesfârșit. Te simți nefiresc de tânăr. Ești. Simți. Trăiești cu adevărat. Dai voie emoțiilor să existe, să se consume… și constați că le supraviețuiești. Te împaci în sfârșit cu tine.

Abia aștept. Număr zilele. Ne vedem joi…

Mă duc să mă scufund…

Standard
Eseuri

Sărut-mâna, tanti Angela

Era o femeie dârză, mărunțică și uscată, desprinsă din neamul Moromeților, cu mintea ascuțită pe ambele tăișuri: foarte lucidă și aprigă la vorbă. Avea un mod al ei de a înțelege viața, de a-și explica simplu evenimentele și alegerile oamenilor și nici o altă părere din afară nu stătea în picioare în fața ei.

Era una din cele trei fete ale unei familii din Siliștea-Gumești. Mama, fată de popă, renunțase la avere ca să se ia din dragoste cu un flăcău sărac. Se spunea ca părinții au blestemat-o de necaz. Singurul lor băiat, Niculae, mic de statură, se născuse cu un handicap la mâna stânga, pentru că mama, gravidă, căzuse dintr-un cireș. Tatăl a îndurat greu sărăcia și necazurile vieții, de parcă n-a izbutit să fie la înălțimea nevestei și a socrilor, și a murit tragic, călcat de tren, beat.

Angela s-a măritat la oraș, la Pitești, cu un bărbat falnic cu ochi albaștri. Unica lor fată, Mariana, moștenise înălțimea tatălui. Arăta ca o zeiță greacă, sculptată voluptos, cu părul lung și des. Avea douăzeci și ceva de ani când, plecând cu iubitul la mare, într-un accident de mașină, a paralizat de la piept în jos.

Au trecut de atunci peste 35 de ani, pe care tanti Angela i-a petrecut singură cu fata ei într-o garsoniră devenită insalubră de la etajul nouă al unui bloc turn. A îndurat destinul fără să se plângă, dar separându-se de lume: „Nu ieșim, să nu ne râdă ăștia!”.

Deși părea de neînfrânt la cei peste 85 de ani, starea de sănătate i s-a înrăutățit brusc. Avea cancer de colon în fază terminală. Măicuței care venea s-o îngrijească la spital îi cerea s-aducă brânză proaspătă pentru fata ei. „Ți-oi plăti eu.”

Mari, nepoată după frate, a vizitat-o ieri. „Mă lăsarăți aici…”. „Vrei să stau cu tine, tanti?” … „Cum vrei tu.”… și mai apoi… „Stinge lumina, dar lasă lumânarea aprinsă.”

S-a stins imediat după ce Mari a plecat dimineața. Cred că a ales să moară singură, să-și mai înfrunte o dată destinul, viața și în cele din urmă moartea. I-a purtat grijă lui Mari, să n-o încarce cu imaginea morții al cărei unic spectator în noapte ar fi fost. Și Mari a citit rugăciuni pentru tanti Angela la lumina lumânării până târziu. Grijă pentru grijă.

Viață ca o pedeapsă nedreaptă, îndurată, acceptată.

Niculae, fratele Angelei, era bunicul meu; Mari e sora cea mai mică a mamei mele.

Sărut-mâna, tanti Angela!

Standard
Eseuri

Dor de prieteni

Primul meu prieten, tovarăș de joc, a fost Claudel. Ne jucam pe aleea din fața casei bunicilor mei, pe la 2 – 3 ani. Una dintre primele mele amintiri este cu el…

Lumină de dimineață pătrunzând în spațiul dintre case, flori țâșnind parcă de sub temelie, sprijinite de perete și concurând în înălțime cu noi, cei doi prichindei… Treptele casei, înguste, păreau foarte înalte, o provocare pentru noi, care le tot urcam și coboram. Drumul de pe alee, pe trepte, prin săliță, peste treapta de la intrarea în camera mare și drept până la sobă, repetat obsesiv dus – întors, în sus – în jos, un joc al cunoașterii spațiului, chicotind, grăbind mereu ritmul în încercarea de a-l imita sau de a-l depăși pe celălalt și de a stăpâni situația: nu cădem, nici măcar nu ne împiedicăm, ne iese!

Claudel era un băiețel obișnuit, puțin mai scund și mai rotofei ca mine. Sau poate eu doar păream mai înaltă, pentru că eram de-a dreptul fragilă. Avea capul rotund, era simplu și firesc; eu eram puțin mai complicată, îi explicam unele lucruri. O altă amintire cu el este o senzație…de prieten din suflet. O amintire despre sentimente, fără imagini, nelocalizată exact în timp. Avea un loc aparte în inima mea, ca o odaie secretă. O senzație de „al meu” și „noi doi”, separați de restul lumii, cea a celor mari.

De atunci am avut doar prietene fete: Magda la grădiniță, Narcisa și Carmen în anii de școală. Băieții n-au mai intrat în inima mea. Erau mai greu de înțeles și oarecum periculoși. Primii iubiți au rămas în zona asta de pericol: mă atrăgeau și mă înfricoșau în același timp. Sentimente greu de stăpânit, dorință și fugă. Comunicarea era la nivel de emoție și energie hormonală probabil, cu foarte puține cuvinte. Un fel de atracție fără intimitate reală, fără ca băiatul să mai ajungă ca Claudel, „al meu”. Fiecare din noi căuta ceva, poate pe sine însuși, și căutările astea nu se întâlneau. N-ajungeam „doi”, separați de restul lumii. Constatarea că lipsea prietenia mă trezea, mă scotea din transă, renunțam la joc.

Și în liceu confidente mi-erau fetele: Cătălina, apoi Anto. Când m-am îndrăgostit de-a binelea la 15 ani, iubirea s-a consumat…  din priviri. Năprasnice priviri. Uneori erau zeci de metri între noi, ne priveam prin ferestre paralele ale liceului-cetate, în corpuri de clădire aflate vis-a-vis. Între noi era o lume întreagă în curtea interioară, dar ochii ne ardeau, emoția curgea în punte pe deasupra tuturor, unindu-ne și separându-ne de rest. Vreo doi ani am iubit cu ochii, fără cuvinte. Și într-o zi mi-am dat seama că-l confundasem mereu, căutându-l pe listele cu rezultate școlare, cu altcineva cu același nume, din an diferit. Nu ne cunoșteam de fapt, nu eram prieteni. Mi-a trecut…

Acesta a rămas criteriul după care îmi evaluam legăturile amoroase. Mai devreme sau mai târziu le treceam prin microscopul Claudel și picau testul. În prima vacanță de vară din studenție, începusem să cred că e ceva în neregulă cu mine, după un an de libertate în care nu reușisem să mă leg sufletește de nici un băiat. Deși mă curtau, nu erau autentici în fața mea. Purtau măști sau mergeam pe drumuri care nu se intersectau, nu-mi vedeau în ochi sufletul sau nu mă lăsau să-l văd pe al lor. Mă întorceam deci acasă, în provincie, necăjită foc, până și cu prietena mea dragă, Ioana, reușisem să mă cert.

Pe la sfârșitul lui august eram toată nerăbdare și nevoie de iubire. Și am găsit-o brusc, am recunoscut-o de parcă ne știam de-o viață. Am înțeles din prima clipă că el este alesul. Ștefan. Deși psihologii spun că dragostea la prima vedere este o iluzie,după 20 de ani încă mă simt foarte tare perechea lui, continuând să fiu surprinsă și entuziasmată de magia și de emoția din fiecare clipă lângă el. Iubirea noastră n-are șanse să lâncezească pentru că suntem foarte pasionali. Între noi sar scântei uneori pentru că ne certăm și pare sfârșitul lumii, alteori pentru că ne împăcăm și parcă doar noi am mai rămas pe Pământ, mereu pentru că ne iubim.

Ștefan este cel mai bun prieten al meu. Nu cred să-l mai poată egala cineva vreodată în inima mea. Și totuși…parcă nu-mi mai ajunge.
Mi-e sete de oameni, de comunicare reală, autentică. Prietena mea Ioana, care mi-e foarte aproape suflește și azi, a rămas prea puțin „a mea”. Nu este timp.
Toți oamenii par foarte ocupați, își ascund cu talent emoțiile. Se sperie când le faci destăinuiri sau le intri în suflet. Au învățat să judece, să evalueze, să eticheteze, să clasifice. Și nu mai sunt firești, uită să trăiască, le este frică să aibă prieteni. Să fie doi, separați de restul lumii, într-un moment, cu altcineva. Unii nu reușesc asta nici în relația de cuplu… Dar să o facă uneori cu un prieten de sex opus?!… când fiecare are și pereche acasă… chiar și gândul este terifiant. „Este periculos! Nu poate fi vorba decât despre sex! Ce-o să zică lumea? Cineva este trădat!”.

Mie mi-e dor să mă joc cu Claudel. Ce zici, lume?

Standard
Eseuri

Gelozie

Scorpie bătrână care sfâșii suflete îndrăgostite, m-ai îmbolnăvit de moarte. Ai mușcat prea adânc din mine, sângerez prea tare. Nici aer nu mai pot să trag în piept.

Am nevoie de o explicație miraculoasă, chiar iluzorie, ca să-mi pansez rana cu ea, ca să mai cred ca prin minune că 2 x 3 = 23. Ca să mă mai simt plină de viață, de entuziasm, de lumină, de iubire, de mine.

Am nevoie de un semn, de-o vorbă, de un glas care să mă mângâie cu orice ar spune, ca să mai cred că-l cred, ca să aducă o mică luminiță în bezna din inima mea.

Aștept. De ore bune, tăcute, aștept. Cu sete. Cu foame. Cu nevoie de aer. Cu disperare. Cu dor. Cu speranță. Cu nebunie. Cu frică. Cu haos în suflet. Cu tornadă în minte. Cu corpul siluit de durere. Cu atâta lipsă de sens. Cu atâta dezamăgire.

Capitulez, gelozie. M-ai învins.

Standard
Daruri de la Rune, Eseuri

Despre NIMIC…

[audio:https://astasunteu.ro/wp-content/uploads/2022/08/1b63a-ingerii-pazitori-ai-copiilor.mp3%5D
Stare de moflete…Secundele curg in picatură chinezească. Orice încerc să fac pare obositor si fără sens.

Adorm. Mă trezesc la fel de somnoroasă. Îmi observ detașarea. Entuziasmul de a nu face nimic. E ca o haină nouă, cam străină. Mă privesc in ochi-oglinzi nedumeriți…„De ce te-ai despuiat de haina veche? Te admiram toți in ea. Erai PERFECTĂ. Și acum, cine ești tu?„

Sunt iată…nesigură, pierdută in spațiul dintre sentimente. Din când in când poposesc pe câte o insula-emoție. Uneori găsesc furtună care-mi plouă în suflet, care-mi tună și-mi fulgeră între coaste. Alteori găsesc soare si montagne-russe și inima-mi pulsează unde spre infinit, de parcă mă disip în Univers, printre stele, planete, galaxii.

Revin. Plutesc iar, in spațiul dintre gânduri. Aud secundele: pic!, pic! Respir NIMICUL. E ca si cum mor puțin. Toate celulele îmi stau cu burta la soare: unele sunt in vacanță, unele au dat faliment si altele s-au pensionat de-a dreptul. Si eu nu le mai controlez. Renunț la TREBUIE. Demisionez. Măcar pentru un timp. Cât să gust această stare nouă de NIMIC. E ca un răsfăt. Devenise plictisitor să fiu perfectă.

Fac pluta printre cuvinte…shsht!…

Standard