Arhive pe categorii: Eseuri

Eseuri

Monstrul din adâncuri

Sunt apă între pământ și cer…

Îmi văd luciul apei, câte-un nufăr, câte-o barcă… forme-gând.

Îndrăznesc să privesc spre soare, ca și cum aș putea fi mai mult decât obișnuiesc să fiu. Mă mândresc cu oglindirea lui în mine. Mă bucur de lumină. Dar cu cât mă depărtez spre cer visând, imaginând, mi-e teamă că pierd contactul cu realitatea, cu mine însămi. Când mă înalț nu mai am punct de sprijin.

De-acolo de sus îmi vin și ploi, ceață, clar de lună, arșiță de vară. Dinspre pământ îmi vin vântul, păsările în zbor, miresmele crude primăvăratice, crivățul, mirosul putred de toamnă. Toate acestea uneori mă limpezesc, alteori mă tulbură. Toate în mine se oglindesc. Îmi înțeleg trăirile de suprafață: un strat subțire de deasupra, un strat subțire de dedesubt. La nivelul acesta încerc să înțeleg viața.

Am tot învățat despre vreme și schimbările ei. Despre ciclicitate. În mare totul se repetă, ca și cum mi-ar fi predate mereu aceleași lecții. Dar uneori am câte un examen mai greu… ceva de afară cu ceva dinăuntru se potrivesc brusc foarte bine, precum o cheie în broasca ei… și răbufnește monstrul din adâncuri.

În străfunduri nu mă înțeleg. Îmi zace un monstru pe fundul apei, pe care nu-l văd clar niciodată. Ieșirile lui mă surprind și mă înfricoșează. Rage, lovește, îmi zdruncină fiecare strop de apă cu învolburare, cu strigăt descătușat. Îi aud vocea tunătoare și încerc să ascult șoapta din spatele ei. Îi observ furia și deslușesc resemnarea de dinainte. Îi analizez mișcările sacadate de atâta amar de nemișcare.

Oricât încerc să îl cunosc, nu îl știu. Nu îl prevăd. Nu-mi e prieten. Înțeleg că iese din necunoscutul meu, că nu-mi poate fi nici atât de dușman pe cât am crezut. Ceva încearcă să-mi spună, ceva vrea să-mi arate: de parcă mi-a fost mai mult cândva și l-am uitat.

După ce pleacă mă lasă dezghiolată, răvășită, a nu știu cui. Mi-e greu să mă mai asum după ce mă cutremură, după ce văd câtă putere are asupra mea. Tristețea plutește tremurând… catarge rupte, pești aruncați pe mal, ceață străvezie… miroase-a prăpăd.

Respir suspinat până ce nu mă mai aud. Îmi pare rău. Îmi este rușine mie de mine. Aș vrea să repar bărcile, să-mi învii peștii, să-mi readuc păsările, să chem soarele mai aproape, să-mi reașez nisipul la locul lui.

Rămân să ascult liniștea de după furtuna lăuntrică, rămân să mă adun, să mă așez în matcă. Sunt conștientă că el îmi este la bază și îmi dă voie să mă limpezesc. Aș vrea să mă scufund eu în mine, să mă aflu profund.

Să îi aflu povestea, să îl accept, să mă împac cu monstrul din adâncuri….

Standard
Eseuri

A mă iubi

Cum ar fi să fiu indrăgostită de mine? Cum ar fi să mă ajut, să mă susțin, să mă conțin? Cum ar fi să mă iert? Să mă încurajez. Să mă țin de mână. Să mă văd. Să mă cresc.

Cum ar fi să înțeleg că îmi sunt singurul partener ce mă va însoți garantat toată viața? Cum ar fi să cred că tot ce caut în ceilalți deja este în mine? Cum ar fi să-mi fiu de-ajuns?

Viața e ca un puzzle. Fiecare experiență ne aduce o altă piesă, dar doar dacă o privim atent îi înțelegem sensul, îi găsim locul. În cele din urmă imaginea va prinde contur, încet – încet vom desluși… IUBIREA. Abia atunci când înțelegem asta profund, urmează să trăim senin, cu acceptare. Renunțând la căutare, la zbatere, la suferință și la a ști…

La sfârșitul vieții toți avem puzzel-ul complet. Era același cu al oricui, doar că bucățile au fost tăiate diferit. Tu aveai o bucată mai mare de îndrăzneală, eu aveam o bucată mai mică de orientare în spațiu, el avea o bucată mai rotundă de creativitate, ea avea o bucată mai unghiulară de rigurozitate.

Nu-i nimeni ca mine. Dar sunt ca toți. Când te doresc pe tine, de mine mi-e dor. De m-aș iubi pe mine, cu ce pace te-aș iubi…

Cum ar fi să-mi fiu fidelă?

Standard
Eseuri

Eu, certându-mă cu mine

– Ia uite-o și p-asta! Ce încrezută, ce fițoasă, ce prețioasă! Cum știe ea, și doar ea, să le facă pe toate perfect! cum nu greșește niciodată, ba din contră: scoate din mânecă scopul nebănuit pentru care a făcut o anume mișcare cu iz de eroare. Cum dă ea sfaturi șficuitoare! Cum îi pune pe toți la punct sau, după caz, la colț. Cum se luptă până-n pânzele albe pentru dreptatea ei, pentru logica ei impecabilă! Cum taxează, cum corijează, cum rezolvă!

– Nu-i decât o etapă. Și tu ai trecut prin asta, nu-i așa?

– Da, dar asta e atât de departe… încât mă scoate din sărite cu încăpățânarea ei, cu insistența, cu nevoia de control, cu aerul că le știe pe toate, că are soluții pentru problemele altora, că e un garant al valorilor, al principiilor, al bunului simț.

– Și că te scoate din sărite e tot o etapă. Și ești foarte frumoasă acolo unde ești, pe drumul către adevăr, iubire, acceptare. Altfel… rămâi doar să judeci, să evaluezi, să pui note. Cel din fața ta se contractă. Nu mai rămâne deschis la ceea ce-i spui. După ce critici, sfaturile nu mai au efect , oricât ar fi de bine intenționate. Dacă ataci, celălalt își trage obloanele, își coboară porțile de apărare, nu mai e nimic de primit. Și când se ascunde sub carapace, ca în poziție fetală, nu mai e nici de făcut nimic. Va aștepta să treacă uraganul, în regresie la comportamente de bază, minimale, în regim de supraviețuire. Nu va mai acționa aproape deloc.

– Bine, dar supraviețuirea poate avea și altă fațetă. Aceea a luptei, a afirmării personale. Adică cine sunt eu să suport?! Mi se ridică mușchii pe mine: vreau să fiu recunoscut, să mă știți!

– „… să îmi știți puterea, eu să fiu eu călăul și voi victimele. Să fie altul cel care se face mic… în fața mea.” E doar o inversare a rolurilor.

– Totuși învingătorii sunt modele, concurența stimulează creșterea.

– Pe termen scurt, desigur. Pe termen lung, să gândești în termeni de diferență înseamnă să scazi valoare. Doar a coopera înseamnă plus-valoare. Toți suntem la fel, dar în etape diferite, pentru fiecare fațetă de creștere în parte. Și asta ne face să fim speciali. Să dăm sens concret, strict individual, unei experiențe. Să iubești înseamnă să permiți fiecăruia să dea propriul sens unui fapt de viață. Să tolerezi înseamnă să renunți la a mai vedea diferența. Să empatizezi înseamnă să guști sensul atribuit de celălalt.

– Și totuși există un sens general, al vieții.

– Frumusețea vieții stă în aceea că ea nu are un sens. Nu există un adevăr general valabil. Există doar fațete diferite, interpretări strict personale, adevăruri proprii. Viața are o infinitate de culori, o infinitate de sensuri, nenumărate oportunități și soluții surprinzătoare prin autenticitate. A iubi necondiționat înseamnă a lăsa libertate oricărei posibilități și a renunța la efortul inutil de a forța viața să se înscrie pe un anume făgaș, conform unor credințe și norme impuse. A înțelege că în spatele fiecărei fapte există o nevoie de creștere și că tu nu poți responsabiliza decât eliberând. Bun simț înseamnă a permite cursului vieții să se desfășoare. Și a recunoaște că viața le rezolvă pe toate, de departe mai bine decât ai fi făcut-o tu…

Standard
Eseuri

Povestește-mi viața ta!

Viața mă surprinde în fiecare zi. Niciodată nu sunt suficient de creativă încât ceea ce îmi imaginez că va fi să se întâmple exact. E mereu altfel decât am crezut. E mereu mult mai mult decât aș fi proiectat eu. Uneori, din afară, poate părea că realitatea a fost sub așteptările mele. Dar eu am învățat să văd în spatele aparențelor, să desprind sensul care aduce plus-valoare unei experiențe de pierdere. Să-mi dau voie să cresc din confruntarea cu o dezamăgire. Pentru că dintr-o mică analiză a trecutului meu, reiese evident că doar eșecurile m-au provocat și m-au îmbogățit… cu mine însămi.

M-am întâlnit zilele trecute cu un prieten al adolescenței mele. Zbura din floare în floare pe atunci, ca într-o fugă de profunzime sufletească, un Don Juan jucând la mare artă iluzia libertății, în închisoarea superficialului. Eram foarte curioasă să cunosc varianta „adult” a unui puști care părea născut ca să sfideze responsabilitatea, ca să nu ia viața în serios, ca să fenteze pe toată lumea. Dacă par critică și arogantă, aflați că mi-a fost foarte drag acest prieten. Mă fascinau curajul lui de a fi nebun, faptul că nu-și refuza nimic și zâmbetul de șmecheraș. Și deși am fost și eu una dintre victimele seduse și abandonate, am învățat de la el să risc. Să-mi dau voie să gust. Să ies din tiparul cumințeniei. Și, depășindu-mi maestrul, am aflat ce anume vreau de la viață, ce caut, ce-i cer, ce nevoi am, cine sunt.

A fost o mare surpriză să constat că adolescentul rebel era acum om la casa lui. Și deși s-a străduit să mă convingă că nu s-a dezis de libertate și de viață de huzur, avea niscaiva responsabilități zdravene. Cel mai mult mi-a plăcut povestea de iubire. Și-a găsit evident nănașul într-o fătucă la fel de plină de năbădăi ca el. Și între ei încă ies scântei. Au făcut și au desfăcut acte. Au doi copii care îi tot înghesuie între cele două himere: responsabilitate și libertate. Și, într-un mod cu totul original, îi este fidel de o căruță de ani…

„N-ai cum să nu iubești un om cu care trăiești de-o viață. Doar înveți că ceea ce nu merge nu trebuie distrus (e o iluzie să crezi că luînd-o de la capăt vei ajunge în alt punct), ci completat…” Asta era filozofia celui trecut prin toate. El a aflat-o din practică, eu am preferat calea academică, dar concluzia e aceeași, cel puțin la suprafață. Și cum mie îmi place să mă scufund, completez: Satisfacerea tuturor nevoilor noastre nu este responsabilitatea celui de lângă noi. „Completarea” se referă la părți din noi pe care trebuie să ni le asumăm. La nevoi de recunoaștere socială, profesională, general umană, care pot fi exprimate în alte tipuri de relații. Cu alți oameni.

Desigur, nevoia de semeni e nevoia de oglinzi pentru vedeta numărul unu a vieții noastre.  Setea de a primi e de fapt nevoia de a da. De a ne da. Cu prezență, cu autenticitate, cu iubire. Adică… cu profunzime. Conștient. Asumat. Asta face ca frustrarea de a fi doar actor și interpret al propriei vieți, și nu regizor-scenograf al reprezentației de mâine, să fie acceptabilă. Calitatea prestației mele dă sens fiecărei clipe trăite. Poate că altcineva face marile alegeri pentru mine, poate că-mi sunt prescrise situații, gânduri, emoții, dar eu sunt cel prin care acestea trec. Eu simt. Eu mă bucur. Eu experimentez. Și asta este un privilegiu.

Cum este viața ta?… Uneori sunt fericit. Uneori sunt nefericit. Mereu SUNT.

Standard
Eseuri

Magia cuvântului

La început a fost cuvântul…

Un bebe în burta mamei simte întâi mirosul. Se pare că ne trezim la viață strâmbând din nas… Apoi plescăim primul gust… Și abia apoi auzim. Așa că la naștere, când dăm cu ochii de această lume, nu prea vedem mare lucru, dar suntem familiarizați deja cu muzica sunetelor. Recunoaștem melodii pe care le-am ascultat cât încă eram în pântec și reacționăm la vocea mamei și la bătăile inimii ei atunci când îi stăm la piept.

Desigur, primele nevoi ne sunt legate de mirosuri, gusturi, atingeri, senzații termice și nu se știe în ce măsură cuvântul este o nevoie. Dar atunci când apare prima dorință, ea sigur poartă un nume. O asociere de sunete are putere de simbol pentru un lucru sau o persoană, așa că e foarte tentant să înveți să pronunți formula magică pentru a obține obiectul râvnit: „ma-ma”, „pa-pa”. Învățăm atât de bine asta, încât în mintea noastră cuvintele (auzite sau citite) sunt legate de imaginile obiectelor reprezentate de ele. Când spun „măr”, deja îl văd în minte. Și dacă primele dorințe erau legate de obiecte concrete din câmpul nostru vizual, pentru care învățam cuvântul (ca să cerem celor mai puternici), cu timpul tindem să neglijăm legătura dintre dorință și cuvânt.

Se spune că dorințele sunt realiste atunci când realizarea lor ține de noi înșine. Dar pentru împlinirea lor, aceasta e doar prima condiție. Următoarea este legată de cuvânt. Atunci când pui în cuvinte potrivite, atunci când definești în detaliu visul pe care îl ai, creezi în mintea ta filmul, previziunea. Și deja simțurile tale sunt ațâțate de imagini, deja guști, miroși, pipăi: mental, ca reprezentare corticală, dar și la nivel de receptor (salivezi, te înfiori, etc). În felul acesta mintea e păcălită la nivel inconștient că deja s-a întâmplat ceea ce îți doreai. Iar cum banda de conștient e foarte îngustă și controlul e deținut de inconștient, te vei comporta ca un învingător, vei avea mușchii deja pregătiți pentru acțiunile cele mai potrivite care să te facă să devii în mod conștient, ceea ce cumva erai deja. În acest mod cuvântul face ca lucrurile să se întâmple miraculos. Însuși Dumnezeu întâi a numit și apoi a făcut.

Puterea cuvintelor m-a vrăjit însă cu mult înainte să încep să descifrez tainele minții. În copilărie ele mă purtau în lumea poveștilor, și nu doar a celor fermecate. Bunica îmi povestea vieți adevărate din tezaurul ei experiențial. Cuvintele ei creau imagini aprinse în mintea mea însetată de culoare, unele mi-au rămas și azi la fel de vii. Mai târziu, cuvinte cu greutate din scrieri celebre mi-au adus parfumul unor epoci clasice și m-am lăsat purtată de ele în timp și spațiu, în alte vremuri și lumi.

Dar de departe cuvântul mă fascinează când e vorba de suflet: emoția înghesuită în cuvânt și care explodează când acesta e rostit; cuvântul care șochează și blochează prin sensul fix, rigid, care îi este atribuit; cuvântul care rănește, care atacă, dar și cel care susține, care încurajează, care hrănește emoțional; și mai ales metafora…

Metafora emoționează, metafora conține umor, metafora se prelinge în inconștient și descătușează energii, metafora resemnifică surprinzător, metafora reconstruiește, metafora înnoiește, renaște, umple de sens. Metafora spune o poveste. Metafora are o logică savuroasă. Metafora este esență de viață. Metafora mișcă. Metafora transformă. Metafora întotdeauna bucură. Metafora este măsura creativității.

Metafora e un joc de cuvinte care trezește copilul din noi cu tot entuziasmul, pofta de viață și darurile sale. Metafora diagnostichează și vindecă.

Metafora este pentru cuvânt ceea ce omul este pentru Dumnezeu.

Standard
Eseuri

Vina

Toată vina e din Lina. (zicătoare, prin care se găsea vinovată pentru toate… slujnica)

Vina este conceptul în jurul căruia m-am structurat, identificându-mă ca persoană. Este unul dintre primele sentimente-amintiri. Întâi m-am simțit rușinată de o greșeală comisă, pentru care am primit un reproș, abia apoi am înțeles ce mi se cerea, cum voiau ceilalți să fiu.  Îmi amintesc chiar și sentimentul însoțitor de nedreptate, pentru că îmi închipuiam că dacă mi-ar fi explicat cineva înainte, n-aș fi ajuns să greșesc. Am devenit eu, străduindu-mă să-i mulțumesc pe ceilalți.

Judecata asta este tipică pentru copilul adaptat, adică foarte ascultător. Și orice copil este inițial adaptat, pentru că părintele este Dumnezeul lui, este planeta în jurul căreia gravitează și ar face totul să-l mulțumească. Ulterior, nevoia de cunoaștere și curiozitatea îl vor ispiti pe copil mai tare, așa încât va risca neascultarea, precum Adam în grădina raiului. Și va deveni copil rebel. Dacă părintele este un adult veritabil și nu o ia personal, va face față frustrării căderii de pe piedestal. Va accepta că a nu mai fi totul pentru copilul său, îi oferă acestuia din urmă șansa descoperirii lumii și a vieții în general. Din păcate pentru unii „oameni mari”, acestea fuseseră singurele momente de glorie personală, se hrăniseră din a fi atât de importanți pentru cineva și n-au mai fost dispuși să mai piardă asta. Așa că s-au luptat să-l disciplineze pe îngerașul schimbat peste noapte în drăcușor. Și credeau că fac asta din iubire pentru copil, deși aveau sentimentul clar al confruntării cu un dușman. Iar când le-a reușit dresajul, la mijloc era iubirea copilului. El a cedat din prea multă iubire, din prea multă încredere. Cu ce preț? Cu prețul creșterii sale. Copilul s-a conformat dorințelor, sentimentelor și gândurilor părintelui cu care s-a identificat, ne mai având șansa descoperirii propriei ființe. Va trăi sub impulsul lui „trebuie”, înregimentat în cuibul natal. Iar când va încerca să zboare, nu va ajunge prea departe:  își va găsi alt „părinte” în persoana angelică a unui partener sau demonică a unui șef. Astfel va continua să trăiască fără a fi în contact cu sinele său, ca un roboțel care nu înțelege de ce strădaniile fără sfârșit de a-i mulțumi pe alții, nu îl fac fericit. E nevoie de mult timp și de multă suferință ca să renunți la idoli și la agresori, să-ți permiți să rămâi gol de ei pentru a te regăsi, a te renaște, a-ți da șansa unei vieți autentice.

Pledoaria mea își propune desființarea vinei. Deci n-am să dau vina pe trunchi pentru a justifica unde a ajuns așchia. Pentru că și trunchiul a fost tot o așchie desprinsă din alt trunchi și am ajunge la tatăl nostru ceresc, primul vinovat, urmărind cultul vinovăției. El l-ar fi pedepsit pe primul său fiu, izgonindu-l din rai pentru vina de a fi râvnit accesul la cunoaștere? Să fi fost oare tocmai El, iubirea însăși, atât de egoist și de neiubitor? Sau de fapt omul îndoielnic, neîncrezător în propria-i divinitate, a simțit vină și blasfemie în a se considera creativ, cunoscător, egal Tatălui său?

Argumentația mea se bazează pe definiția adultului în termeni psihologici, pe scrierile lui Paul Ferrini și evident pe nivelul meu de înțelegere a vieții.

Adultul este liber și responsabil în același timp, nu intră nici în rolul de victimă, nici în cel de călău, face față propriilor sentimente negative, pe care și le asumă (spre exemplu, este rezistent la frustrare), este conștient și apt de satisfacerea propriilor nevoi, adică independent, și comunică fără a învinui.

Dumnezeu nu pedepsește, pentru că pedeapsa înseamnă respingere, iar respingerea e inversul iubirii. Adam a plecat singur din rai, ca fiul risipitor, nu a fost izgonit. Și a făcut-o în numele unei vini închipuite, vină care a devenit cauza suferinței sale. Greșeala era doar o oportunitate de a învăța, un dar de la Dumnezeu. Experiența, chiar și aceea primordială, avea darul de a lărgi conștiința, de a schimba perspectiva, de a spori cunoașterea. Era o lecție de creștere. Doar când te încăpățânezi să nu înveți din experiență ajungi la suferință.

Iar separarea de Tată, pierderea iubirii, a devenit frică. Eliberarea de vină și iertarea de sine sunt porțile deschise spre iubire, spre acasă. Numai prin noi înșine putem ajunge la Dumnezeu. Frica e neîncredere în sine, așa cum iubirea de sine face ca teama de singurătate să fie un nonsens.

Iubirea este singura ta identitate. Adică iubirea de tine, iubirea de ceilalți și iubirea de Dumnezeu înseamnă același lucru. Încredere în tine, smerenie și credință. Sentimentele tale față de ceilalți oglindesc sentimentele tale față de tine. Ceea ce dai, primești, ceea ce faci, ți se face: nu ca o răzbunare, nu ca o pedeapsă, ci pentru că tu și celălalt sunteți unul, ca două fațete ale aceleiași monezi. A găsi vinovați pentru propria ta suferință îți dă iluzia perfecțiunii personale (deși, cum ai putea fi perfect suferind în același timp?) și te amăgește cu mitul superiorității în raport cu ceilalți. A te vedea egal cu semenii tăi și cu Dumnezeu poate pleca de la a observa că ceilalți fac alegeri asemănătoare cu ale tale în situații apropiate de viață și poate ajunge la a permite și a respecta deciziile fiecărei persoane și dreptul la calea proprie.

Lipsa de iubire față de victimă e strigătul călăului după iubirea pe care n-o recunoaște în sufletul său. Frica ne face pe noi, observatorii, să judecăm. Credințele și prejudecățile noastre ne dau iluzia separării dintre noi și de Dumnezeu. Iar reversul judecății e acceptarea, înțelegerea că există o logică profundă pe care n-o pătrundem, care îl determină pe celălalt să facă ceva ce pare de neînțeles pentru noi, dar care are un sens în evoluția sa, dincolo de evaluări superficiale. Iar un exercițiu de empatie ar fi tocmai șansa de a vedea logica (și zbaterea) unui suflet rătăcit, în timp ce a-ți justifica judecata (și a rămâne centrat pe sentimentele proprii) înseamnă a persista în iluzie, a separa forțat universul lui de universul tău.

Fericirea ta nu poate fi responsabilitatea altcuiva. Nici fericirea altcuiva nu poate fi responsabilitatea ta: sacrificiile pentru alții nu au sens. Fericirea poate fi trăită doar în prezent și e amăgire s-o cauți în trecut sau s-o amâni pentru viitor. În același timp, vina ne ține legați de trecut, în pattern-uri repetitive blocante pentru evoluție. Iar frica este grija cu privire la viitorul perfect pe care îl așteptăm. Când învinovățești refuzi să vezi ceva în tine. Vina este doar greșeala care ne-ar putea învăța lecția iubirii de sine, acum, venită din acceptarea experienței, din recunoașterea limitelor proprii și din recunoștința de a fi părtași la miracolul vieții.

Nu există rău și nu există vină. Există doar gând, diabolic, dual, despre separare: adică mintea noastră e și diavolul și iadul.  Așa că nu e nevoie de iertare, ci doar de iubire. Nici de iertare de sine, e suficientă iubirea de sine. Și toată viața noastră cu toate experiențele prin care trecem, ce ne par bune sau rele, au unicul scop de a ne întoarce acasă, la noi înșine și la El. Căci până la urmă toți vom ajunge acolo, cel mai târziu prin moarte. Cum spunea Ferrini, moartea e sfârșitul separării. Și eu aș continua… și sfârșitul vinei, cea care separă.

Standard
Eseuri

Punct

Stop! Punct. Doar punct. Sunt. Am obosit de eforturi. Decretez: nu mai trebuie să repar nimic! Nu mai salvez. Nu mai vreau. Nu mai lupt. Nu mai fac. Nu mai aștept.

Azi sunt punct. Nu am nici un pas de făcut în afara lui. Și în jurul meu se trasează un cerc. Încă unul, încă unul… cercuri din fibră de sticlă, multe. Iată… sfera de cristal înconjurând punctul care sunt. Orice părere din exterior se reflectă pe suprafața cristalină. Nimic nu mă atinge. Nici un gând, nici o emoție, nici o dorință, nici o ambiție. Nici pe Tine nu te vreau, Doamne, azi. Mă am doar eu.

Punct. Într-o secundă infinită. Protecția sferei și răsfățul de a fi punct. Abandonul în tăcerea, în pauza din punct. Aproape că nu respir, ca să nu tulbur nimicul, ca să nu perturb ordinea, ca să nu dezechilibrez armonia… punctului. Nu aud, nu văd, nu simt, nici măcar nu-mi imaginez. Sunt toată înăuntrul meu. Ca un arici cu acele ieșite. Ca un melc în cochilie. Ca într-o autoîmbrățișare.

Sunt punct. Fără intenție. Pe loc repaus. Hibernez. Nici vise n-am, care să mă mai lege de lume. Paradoxal, visele nu au loc în punct pentru că mi-ar putea aminti de realitate, m-ar putea trezi la viață.

Evadare în punct. Sau autoîntemnițare. Cât confort în celula propriei ființe. Câtă eliberare în a(-mi) fi prizonier. Cât zbor în nimic. Câte grade de libertate în punct. Ce mai loc din care aș putea porni, din care aș putea crea, din care m-aș reinventa. Aș putea aluneca într-o virgulă, apoi într-un ochi de spirală, din ce în ce mai largă până aș atinge sfera, m-aș da pe tobogan pe suprafața ei internă, i-aș pătrunde în fibră (pot orice, sunt doar un punct!) și m-aș prelinge pe suprafața externă, înapoi în lume, să fiu cu tine sau cu Tine, dacă aș vrea…

Dar nu vreau. E bine aici. Nu-i nici o pretenție, nu-i nici o cerință. Cât natural și firesc. Câtă toleranță. Fără presiuni, fără trebuie, fără responsabilități… Doar responsabilitatea de a(-mi) fi temnicer. Câtă autoasumare. Mi mă am. Atât de plină de mine că mi s-au terminat și cuvintele. Nici ele nu mai au loc. Punct.

Și de la capăt.

Standard
Eseuri

Iubește-te!

„Aș sta așa in izmene să mă jelesc prin colțuri in timp ce-mi fac treburile…” îmi spunea cineva deunăzi. O femeie, desigur (deși se crede bărbat în izmene!). O femeie poate să-și facă treburile și să-și lingă rănile în același timp. O femeie își regăsește seva în treburile care sunt „ale ei”. Și, Doamne, cât de singur trebuie să fii și câtă treabă pe pilot automat trebuie să ai, ca să ajungi la tine. Cât de ușor e să te pierzi și să te cauți în altul sau în altceva. Și cât de străin pare drumul spre cine esti tu, spre nevoile tale, spre resursele tale, spre iubirea de tine.

Băiatul meu cel mic (9 ani) mi-e mare învățător. Ieri îmi spunea: „Mamă, ar fi de ajuns să fii frumos și deștept. Dar eu sunt mult mai mult de atât…” E fascinat, e îndrăgostit de el. Și eu, îndoctrinată cu mitul narcisic și cu tradiționalul „lung al nasului” sunt puțin șocată de îndrăzneala lui. Apoi realizez că educația românească, de care am beneficiat din plin, e despre respect de ceilalți. Dar nu de egali, ci de cei investiți cu autoritate. Și nu e un respect reciproc, ci unul ca o recunoaștere a puterii celuilalt. Adică, tiranie. Nu e un respect născut natural, e pretins. Mucosul trebuie să plece capul și să tacă, să nu gândească neadecvat, să nu simtă ce e interzis, să nu vadă ce nu trebuie pronunțat. Să nu observe ceea ce scârțâie în familie, să facă pe prostul, până când ignoranța se întinde peste propria lui persoană.

Și copilul adaptat acestei societăți ajunge inevitabil, ca adult confruntat cu neiubirea, să citească prin cărți concepte abstracte de genul: „Iubește-te!”. Adică cum? Nu m-a învățat nimeni cum să fac asta. Îmi trebuie instrucțiuni, algoritm, rețetă.

De fapt instrucțiunile de folosință sunt în interiorul tău. Te-ai iubit cândva, așa ca băiatul meu. Doar că ți s-a spus că e blasfemie. Te credeai buricul pământului și te-au convins că ești foarte mic. Așa că nici tu nu te-ai mai văzut. Asta mă face să-i spun băiatului meu: „Să nu uiți asta niciodată!”, pentru că știu cât de greu e să-ți aduci aminte, să reînveți iubirea de tine, atunci când viața te face să te simți mic. Cât de frică îți e să te confrunți cu tine, cât de tare te agăți de dependențe, să nu cazi în abisul din tine… 

„Iubește-te!” ar putea începe cu ceea ce crezi că ești: o mamă, un soț, un cosmonaut, o gospodină. Nu contează dacă ai succes în ceea ce faci sau nu, nu te crampona de nota pe care ți-o pui singur. Deci, spune ce ești și apoi uită că ai fi asta. Ca și cum ai da la o parte foi de ceapă: manevră crudă, dureroasă, recunosc. Sunt soția lui… Și dacă n-aș fi? Ce rămân? Sunt mama lui… Și dacă n-aș fi? Ce rămân? Sunt specialist în… Și dacă n-aș fi? Ce rămân? Sunt prietenul lui… Și dacă n-aș fi? Ce rămân? Sunt copilul lui… Și dacă n-aș fi? Ce rămân? , …, …, Și dacă n-aș fi? Ce rămân?

Și după ce termini persoanele semnificative din viața ta, care sunt o parte din tine, ajungi la caracteristicile tale: sunt activ, sunt glumeț, sunt devreme acasă, sau nu… Și dacă n-aș fi? Ce rămân?…  De obicei vei vorbi despre ce faci, despre ce gândești, abia apoi despre ce simți, ce-ți place, ce nevoi, ce dorințe, ce așteptări ai. Ai răbdare cu tine, acceptă-ți ritmul. Imaginează-ți că vrei să te iei în căsătorie, partener de viață. Și nu vrei s-o faci la modul inconștient… de data asta. Chiar vrei să te cunoști. Lasă amintiri să se depene, imagini, emoții…

Fii conștient că toate atributele tale sunt polare. Ești și rău, și bun. Și curajos, și fricos. Și tot, și nimic. Și om, și Dumnezeu. Știi, când ai venit pe lume toți te-au recunoscut, te-au privit ca pe un zeu. Doar că te-au învățat să fii om și nu au mai fost fascinați. S-au luat cu treaba, sau cu altcineva, și te-au uitat. Și asta te-a făcut să crezi că nu ești important.

Tu ești cel mai frumos lucru care ți se putea întâmpla! Să fii! Adică și fizic, și psihologic, și social, și spiritual. Și doar tu ai puteri reale asupra ta. Ceilalți te pot încuraja sau huidui de pe margine. Drumul îti aparține. Contează prea puțin dacă te plac sau nu. Contează ce te conving pe tine să-ți fii. Și dacă în copilărie te-ai structurat pe părerea lor, acum cel mai bine ar fi să nu-ți mai pese de ea. Să le dai drumul, un timp. Să-ți redefinești conturul și să te conții. Să afli iubirea de tine, să te îmbogățești cu ea și abia apoi să ai pretenția că știi să iubești. Abia apoi să te întorci spre ceilalți.

Nu poți accepta pe cineva, când nu te îngădui pe tine. Când am înțeles asta, am început să văd altfel călăii. Agresivitatea e strigăt de neiubire. Întotdeauna ce faci ți se face de către tine, chiar în acel moment. Ești primul care primește darul oferit de tine altcuiva. Ești primul umplut de veninul pe care îl împroști în vorbe de ocară. Ești oglindit în fiecare din relațiile pe care le ai, deși e mult mai simplu să dai vina pe celălalt.

Cum particip la situația asta? Ce am de învățat din acest conflict? Ce nu vreau să schimb? Ce din mine înlocuiesc cu tine? Ce nu-mi ajung? Ce substitui pentru că nu-mi asum? Ce resursă îmi țin ascunsă, ca să mă simt răsfățat în relația cu tine? Și cum ar fi să-mi dau voie să cresc? Să fiu adult, egal ție. Să nu te mai responsabilizez cu mine. Și cum ar fi iubirea noastră de pe poziții egale, dacă nu ne-am mai cârpi unul pe altul cu ceea ce credem că ne-ar lipsi? Cum ar fi să fim întregi fiecare, și nu în iluzia că am fi întregi doar împreună? Cum ar fi să ne iubim (între noi), sprijinindu-ne pe noi înșine?

Ar fi păcat să trăim fără experiența asta. Pentru că de fapt am rata iubirea…

Standard
Eseuri

Există iubiri disperate?

Iubirea e aripă înaltă… (George Șovu)

Iubirea înalță, iubirea te învață să zbori. Iubirea te ajută să crești și te face să te simți liber. Iubirea îți dă putere și speranță. Iubirea te umple, te inundă și radiază în jurul tău, molipsitor pentru ceilalți.

Iubirea nu poate fi un gol, o durere, o stare de rău. Nu poate fi disperare și cu atât mai puțin, resemnare. Suferința în numele iubirii e un nonsens. În spatele suferinței nu poate sta decât frica. Nici furia nu poate fi în slujba iubirii. Sunt doar strigăte după iubire, moduri compulsive de a ne apăra dreptul la fericire. De parcă cineva ni l-a luat, de parcă ar putea fi furat. Când noi suntem sursa iubirii. Când în interiorul nostru se află izvorul cu apă vie care ne poate potoli setea de iubire. Pentru noi înșine și pentru alții.

Toată energia negativă pe care încercăm s-o asociem iubirii vine din condiționare. „Ca să te iubesc, trebuie să fii altfel. Și pentru că nu vrei să te schimbi, eu sufăr. Și pentru că pleci de lângă mine, mă distrugi. Și fără tine, cine rămân?” Cum poate deveni iubirea dintr-un preaplin, un gol? Cum poate să plece cineva cu o parte din tine, dacă înainte să-l fi cunoscut erai întreg? Cum poate iubirea să te devasteze? Cum poate depinde cine ești tu de iubirea altcuiva? „Ca să te iubesc, trebuie să fii altcineva.” Și dacă ți-ar reuși asta, s-ar mai putea spune că te iubesc pe tine? Când de fapt ai ajuns cel mult un tu schimonosit sau mascat, doar ca să pari cine mi-ar plăcea mie să fii.

De ce ți-e frică? Nu există neiubire. Nu-ți rămâne decât să recunoști iubirea din tine și din toate câte sunt. Pune-ți urechea pe trunchiul unui copac și vei auzi iubirea din seva lui curgând. Întinde-te pe iarbă să-mbrățișezi pământul și te vei confunda cu liniștea universului. Apropie-ți inima de a altcuiva prin atingere și-o vei simți pulsând pe a ta. Privește adânc în ochii oricui și-ai să te vezi pe tine. Căci tu ești iubirea pe care o cauți. Ai vibrație divină și e de-ajuns să taci, ca să-ți dai seama că ești deja armonie deplină. Iar suferința nu-i decât calea pe care ai ales-o, foarte umană de altfel, ca să ajungi să te recunoști. Când vei obosi de atâta durere, vei renunța să te mai lupți cu viața. „Vreau să se-ntâmple asta” nu e iubire. Abia când te abandonezi și accepți totul, te limpezești, te descoperi, îți vezi frumusețea și iubirea din fiecare celulă, te regăsești creație care poate crea. Dar mai ales ființă prin care trece iubire armonioasă, pentru că se lasă să fie în flux.

Nu există iubiri disperate. Ci doar împăcate. Cu sine, cu ceilalți și cu Dumnezeu. Și dacă n-ai ajuns acolo, ești sigur pe drum.

Standard
Eseuri

De-a toamna

E mijloc de octombrie, 16,  și eu tot verific întrerupătorul de lumină, care parcă e uitat deschis. De fapt soarele e cel care luminează încrezut a vară, printr-o minune, habar n-am cum mai poate.
Așa că azi am avut chef să gătesc colorat și complicat: salată de vinete, pilaf cu legume, clătite cu magiun și nuci. I-am oferit soarelui și rufele mele să se joace de-a v-ați ascunselea printre ele și mi-a promis să mi le lase energizate. Mă duc și la prietenele mele, aparatele din parc, pentru că azi nu au mânerele reci ca data trecută și mă ajută să stau cu capul sus. Pe o bancă, sub un pom ce încă se ține verde, am să citesc din cartea roșie… e despre trauma psihologică și mă oglindește clarificator. Pe drumul de întoarcere vizitez hala pieței, mi-e poftă de crudități. Mai am să fac și o plimbare cu aspiratorul prin casă. Îl chem pe nea Mitică să-l tocmesc pentru o mână de var în bucătărie, ca s-aduc un aer proaspăt. Și pe seară ies la o limonada verde (adica cu menta!) cu cineva, să mi se pară fugă adolescentină de acasă.

Alaltăieri era toamnă rece și mă îmbrăcam mohorât. Și pe dinăuntru eram pustie și desfrunzită. Nu mai știu dacă se prelingea picătura pe geam sau prin colțul ochiului, era tot una. Dar sigur mi-era neașteptat de frig. N-aveam chef de nimic. Și deși te străduiai, tu nu-mi erai…

Aseară mi-a înflorit o idee cu pătrățele nebunatice alb-roze și mi-a adus o boare de primăvară în suflet, care m-a încălzit nițeluș. Și deși n-ai făcut nimic special, mi-ai fost…

Știu că iarna o să mă prindă până la urmă și mă va îngheța a moarte. Dar am să joc fiecare act al zilelor de toamnă, când cu ochi adânci de doamnă atotcunoscătoare, când cu ploape tremurânde de căprioară speriată de ce va urma.

Și mai am încă luminițe în suflet. Acum una mi-a ajuns până-n minte, pocnind năstrușnic… Un exercițiu de singurătate. Aruncăm ca la darts cu-o săgeată pe harta Europei. În orașul cel mai apropiat de țintă ne cazăm la hoteluri diferite. Trei zile, sau poate cinci, la depărtare de griji și de casă, cu telefoanele închise, hoinărim singuri prin orașul necunoscut și prin lumea noastră interioară. Să vedem ce mai aflăm despre noi, să vedem cu ce ne mai surprinde viața, să vedem cum mai arătăm în interior fără a ne reflecta în aceeași veche oglindă. Și ca să dea a poveste romantică și a tinerețea noastră, la sfârșit ne reîntâlnim la ceas în aeroport.

Vrei?

Standard