Daruri de la Rune, Poezii

Ceva

Lumină rece, umedă și gri,
Tăcere așteptând o grozăvie…
Mi-e teamă de ceva de nicăieri,
Mi-e dor de ceva ce nu vrea să fie…

Îmi tremură ceva nedefinit
Pe după coaste și în miez de suflet.
Nu știu de-i răsărit sau asfințit.
Mă doare din simțire până-n cuget.

Aș vrea să dorm și-aș vrea să mă trezesc.
Aș vrea s-ascult și-aș vrea s-o iau la fugă.
Inima trebuie să-mi încălzesc,
Neliniștea din cămăruțe să-mi alungă.

Și până echilibrul să-mi găsesc,
Mă simt la o răscruce între vânturi.
Atât de singură în străfunzimi pășesc
Printre păreri: sentimente și gânduri…

Standard
Poezii

Plăcere

Îmi place marea fără sfârșit
Cu țărm, cu vapoare și cer,
Cu stele, răsărit și-asfințit:
Mă face să plâng și să sper.
E ca o întoarcere la origine
Măsurând veșnicia,
Necunoscut, viață și moarte,
Eroticul și magia.

Îmi place nespus să cânt:
Nu prea am voce, dar curg,
Șuvoi de emoție sunt,
În fluxul vieții ajung.
Îmi place tare să râd:
Bucurie spărgând tipare,
Ieșire din griji și probleme,
Clinchet, sclipire de gând.

Îmi place fascinanta lume a cărții,
Tărâm al cunoașterii infinit,
Bază de-antrenament, refugiu al minții
Sau răsfăț al ei intenționat prelungit…
Mintea-i mașinărie ultrasofisticată,
Găselniță de creație a lui Dumnezeu,
Chimie, inginerie, labirint cu surprize,
Instrument și obiect de studiu mereu.

Dimineți târzii fără TREBUIE mă-nfioară,
Tac să simt viața pulsând,
Mă-mbăt de tot ce mă-nconjoară,
Sunt emoție pură, simțurile-ascultând.
Îmi adorm mușchii pe rând,
Mă plimb cu atenția prin corp,
Pierd și ultimul gând,
Mă extind, mă disip, curg.

Îmi plac copiii, perle de suflet pur,
Plini de entuziasm, uimiți, delicați,
Însetați de dreptate și joc,
Curioși, creduli, atașați.
Emoțiile lor sunt deschise,
Sunt prea fericiți, incredibil de triști,
Am vrut să-i feresc, dar sentimente permise
Înseamnă, copile, să te las să exiști!

Îmi plac povești adevărate
Lecții despre locuri, fapte și oameni-oglinzi,
Schimbare, întâmplare, lucruri neașteptate,
Frânturi de viață fascinantă mă surprind.
Suntem în esență căutători de sens
Și e frumoasă zbaterea când creștem.
Viața rămâne un miracol dens,
Întrebări tot mai sunt, doar noi trecem…

Dar mai presus de toate mie-mi place
Să simt că sunt cu tine pe Pământ:
Senzație de suflet plin ce coace,
De luminițe-aprinse sub veșmânt.
Îmi place să-mi țin răsuflarea oprită,
Timpul să stea ca să simt
Atingerea dulce și infinită.
Dau și primesc, nu mai știu cine sunt…

Standard
Eseuri

Un strop de Paris, Sacre Coeur

Mi se făcuse foarte dor de Parisul romantic. Am fost atinși amândoi de aceeași nebunie sau sunt o femeie foarte răsfățată? Ce mai contează…

Am ajuns pe seară și ne-am propus s-o luăm pe jos spre Sacre Coeur. Am rătăcit pe străduțele întortochiate și aglomerate periculos ale cartierului nord-african. Am obosit de nerăbdare, dar tot ne-am întrecut urcând în fugă treptele de pe Montmartre… eu am pierdut, cu tot avansul de start acordat ca încurajare.

Sus… puzderie de tineri, comerț african, parașute luminoase de jucărie… Sacre Coeur de un alb sidefiu, cu pete de cai verzi și turn luminat auriu. N-o mai văzusem noaptea. Înăuntru misterul se amplifică. Sufletele par a avea ecou, povestind despre dureri din vieți anterioare sau poate despre alt fel de patimi. Tăcere murmurată, întreruptă pe alocuri de pași stridenți. Mii de luminițe pe margini.

Ne așezăm. Mă pătrunde pacea, aproape adorm. Ridic pleoapele și încerc să descopăr în uriașul cu mâini deschise de pe peretele cupolă Dumnezeul meu. Pare imparțial sau mai mult al altora decât al meu. Mă impresionează șase sfeșnice uriașe cu lumânări albe cât parul. Îmi imaginez ceremonia schimbării lumânărilor. Probabil abia s-a întâmplat înainte să venim, pentru că par la dimensiune maximă, aliniate perfect. Ștef rupe tăcerea… „N-am înțeles niciodată de ce biserica recurge la trucuri. De exemplu, punând beculețe în vârf de lumânări.”

Simt nevoia să fiu un pic singură cu mine. Inconștient sunt atrasă probabil de mâinile uriașului. Caut un loc în băncile din față. Pe unele scrie rezervat, altele sunt ocupate cu credincioși prea pătrunși de ritual ca să permită apropierea. Îngenunchiați, șoptesc o rugă fără sfârșit. Îmi aruncă grăbit o privire neîncrezătoare, aproape mustrătoare. Nu par de-a lor.

Îmi găsesc un loc. Mă simt stingheră. Caut despre ce să mă rog. Și cui. Reușesc să mă liniștesc. Îmi ascult profunzimile. Mă închin minunii care sunt, în mine și în afara mea.

Biserica poate fi uneori un loc de recunoștință și rugă pentru viață. Un loc de pace și limpezire în suflet. Un loc cu energii stocate de veacuri, o gură de rai.

Alteori e doar o piață în care nici nu-l văd pe neguțător. Ca și aici: nici un preot, nici un sfătuitor de suflete rătăcite. Sau e vorba de o instituție cu program fix și încurc eu lucrurile.

Ieșim. Parisul cu luminile lui e la picioarele noastre. Plecăm să ne pierdem în noapte pe străduțele lui colorate, romantice, deocheate…

Standard
Daruri de la Rune, Eseuri

Îmi place să m-ascult

Mai întâi îmi analizez gândurile violet. Le întorc pe toate fețele, le bătătoresc între palme și le așez ordonat ca pe chiftele pe foaia de copt.

Apoi mă lăfăi în senzații albe. Mă simt lebădă încoronată plutind pe un nor. Un prinț arab îmi prezintă pe covorul lui zburător darurile cu care vrea să mă impresioneze: propriile mele simțuri. Mă bucur să le descopăr ca pentru prima dată. Ca prin minune, când el le numește, se activează, se deschid ca niște porți uriașe de comunicare cu văzduhul, ca niște prelungiri nesfârșite ale mele în univers, mesageri ai mei în lume. E uimitor.

Urmează preferatele mele, emoțiile. Sunt cele mai colorate. Mă surprind cu nuanțe neașteptate, mereu altele, dintre cele mai delicate, suave, sau din contră, stridente, obraznice. Am o relație pătimașă cu ele. Le dau târcoale, le adulmec cu grijă, încerc să le cunosc granițele dându-le ocol, mă împrietenesc cu ele, le sărut și în cele din urmă le pătrund adânc, îmbătându-mă de ele. Dispar ca niște fete Morgana de parcă nici n-au fost, lăsând în urmă o ceață străvezie și pe mine epuizată, cu un zâmbet larg de satisfacție și cu sufletul mai bogat.

Ascult apoi cuvintele sidefii. Vin de nicăieri ca o cascadă care mă spală cu lumină și eu le adun în palme, pe umeri, pe buze, pe piept, pe tâmple, în păr și fug să le scriu albastre pe coli imaculate.

Printre gânduri violet, senzații albe, emoții curcubeu și cuvinte sidefii-albastre ascult nimicul gol – goluț, haos negru care mă absoarbe, mă descompune, mă anulează. Mă trezesc mai târziu recompusă din piese noi: gânduri, emoții, senzații, cuvinte… cu care clădesc atitudini și pornesc acțiuni, revigorată și cu poftă de viață.

Standard
Daruri de la Rune, Eseuri

Și eu unde sunt?

Trebuie: Îmi car părinții în spate, câte unul pe fiecare umăr și ei îmi spun în fiecare zi ce TREBUIE să fac. Uneori mă topesc și curg de oboseală, devin un omuleț din ce în ce mai mic și tot nu mă las. Am o obsesie pentru lucrurile terminate. Le las să mă termine…

În schimb, tu, iubitule, te respecți. Te-am invidiat întotdeauna pentru cât de important ești tu în fața lui TREBUIE. „Nu pot, sunt obosit” îl poate anihila pe acesta din urmă. Doar că eu nu-i rezist nici de data asta și îl preiau…  pentru ca treaba să fie terminată. Mă rogi să renunț, dar nu pot.

Poveste: Mă simt frustrată și supărată pe tine. Stăm în același pat și la o mie de ani distanță. Adormi înaintea mea și asta mă scoate și mai mult din sărite. Durerea îmi este culcuș.

După ce mă plimb cu singurătatea prin vise agonizante, mă trezesc în miez de noapte cu stare de rău și greață. E o luptă înverșunată în mine. Corpul meu… te vrea. Mintea mea… te respinge. Și eu unde sunt? Nu știu. Părți energetice îmi pleacă din trup către tine. Un firicel de fum mă leagă de fantoma care te îmbrățișează, te atinge, se iubește cu tine. Simt cât de bine e acolo, cât de rău e aici. Mintea îmi ține trupul prizonier și nu mă mișc.

Dar tu, iată, ești prezent. Te-a trezit probabil aerul trist și chinuit respirat de mine. Vrei să mă ajuți și eu nu pot vorbi. Mi-a rămas „te iubesc” blocat în gât, când n-am vrut să-i dau drumul. Îmi aduci un pahar cu apă. Beau uimită de cât de bună e fiecare gură. Îmi spui câteva vorbe, nu mai știu care, îmi păcălești mintea să te lase să m-atingi. Simt plăcerea fantomei. Simt plăcerea reală, concretă, crudă. Atingerea îmi cotropește pielea toată. Sunt atingere. Sunt tu. Și eu unde sunt?

Seninătate: Tăcere. Ascult vibrația luminițelor din noi care umplu încăperea. E lună plină. Ca un omagiu, îmi povestești ce atitudine am avut. N-a fost premeditată și nici măcar conștientă. M-am abandonat. Gândul s-a risipit. A rămas doar senzația. Îmi trece prin gât „mulțumesc” desuet, pe care nu-l opresc. Mă ții în brațe. Te simt în suflet. Și eu unde sunt?

Standard
Poezii

Fulg

Un fulg în palma ta mă simt
Atunci când mă așezi pe piept,
Mă cuibăresc și mă alint
Cu capul sub umăru-ți drept.
Inimile noastre îmbrățișate
Își potrivesc ceasurile sincron.
E cald și-i atâta seninătate.
Aici veșnicia e de bon ton.

Mă simt un fulg în palma ta
Și pumnu-ți cu tandrețe mă-nconjoară
Aici e acasă, dragostea mea,
Toată ființa-ți mă-mpresoară.
Grijile-mi fug la culcare,
Simțurile mi se trezesc.
Te respir cu fiece răsuflare,
Mă deschid ca o floare și cresc.

În palma ta mă simt un fulg.
Pot să te mângâi cu mine,
Și frici eu știu să îți alung,
Cioburi pot scoate din tine.
Pătrund chiar la tine în suflet
Și sunt o femeie uimită…
Dulceață, lumină și sunet
Mă-mbată și sunt fericită.

Mă simt în palma ta un fulg
Și tu îmi sufli printre fire.
Mă înfiori, te simt flămând,
Gustăm un strop de nemurire.
Cât îți iau și cât îți ofer
N-am să știu sigur niciodată.
Vrej împletim urcând spre cer.
Joc pe iubire miza toată.

Standard
Daruri de la Rune, Poezii

Prieten

Ce mai faci, prieten de departe?
Nu mai știu de tine de demult.
Deși o lume-ntreagă ne desparte,
Tare îmi doresc să te ascult…

Ce mai respiri? Ce gânduri te animă?
Ce visezi? Ce speri? Ce îți dorești?
Cât de mult mai poți să dai lumină?
Ce-a rămas din cine știu că ești?

Îmi vine să te-ntreb de toate
În ochii tăi aș vrea să povestesc…
Știu că ți-e teamă c-aș putea să judec.
Mi-e dor să simt ce simți… să te-ntâlnesc!

Standard
Poezii

Nuanțe de iubire

Femeia când spune „te iubesc enorm”
O face inspirând și se deschide.
Energie prin pori pare s-adune.
„Te vreau, cer iubire și iat-o absorb”.

„Te iubesc” masculin e confirmarea:
„Asta trebuie să-nsemne ceea ce simt acum,
Îți dau iubire în valuri și-mi place s-o spun.
Curge din mine spre tine iubire cât marea…”

Standard
Daruri de la Rune, Eseuri

Simt că mă schimb

Avem câteodată certitudinea că ne schimbăm. De parcă suntem martorii unui proces magnific desfășurat în noi înșine. Și noi doar observăm cum ultimele câteva ingrediente adăugate fac să clocotească totul, să iasă fum și scântei, să bubuie, să ardă și apoi să se reașeze în cu totul alt mod. Unul fascinant, pe care urmează să-l descoperim și să-l cunoaștem treptat.

Acest altcineva care ai devenit încă nu ești tu… ca și cum un intrus este în corpul tău, simte și face chestii neașteptate. Și până să devină familiar, e cam stingheră relația cu el, nu prea e loc de doi sub aceeași piele. Totuși noul e mai shic, te trage cumva ața să-l vrei pe el, ca o patimă de nestăpânit și în cele din urmă te contopești cu el. Nu îl alegi, nu renunți la identitatea veche, faci din doi unul mai complex. Îi pui pe ambii sub o pălărie mai mare.

Și pentru că l-ai asimilat pe Mr. New și ești foarte mândru de el, te crezi doar el. E atât de sclipitor!, e așa vedetă!, te orbește. Te simți mai bun, mai înțelept, mai relaxat. Zâmbești mai mult. Respiri și ești armonie. Răspândești lumină în jur. Dăruiești. Faci lucrurile să se întâmple. Un mic zeu, ce mai!

Dar… fir-ar să fie!, cineva ți-a pus un obstacol în cale înadins. Erai cam obosit și era o zi de toamnă mohorâtă. Poate și astrele au contribuit… Te-a scos din pepeni! Adică l-a scos la suprafață pe Ăla vechi! Dar parcă se schimbase… Adică n-a plecat? E tot acolo? Sunt tot eu? Continui să fiu așa? N-am scăpat?

Descurajant. Ăla vechi doar adormise puțin și acum s-a trezit cu forțe noi. Taie și spânzură ca la el acasă, siderat că și-a imaginat cineva că n-ar mai fi el stăpânul. Mr. New ar vrea să scoată o vorbă dar e nou în breaslă, nu prea are experiență în situații de criză, el e lider pe timp de pace…

Morala? N-ai cum să te ascunzi de tine. N-ai cum să fugi de umbra ta. Ești și tot ce n-ai vrea să fii.

Soluția? Iubește-te așa cum ești. Privește fiecare parte din tine ca pe un copil al tău. Nu-l abandona. Acceptă-l și lasă-l să fie. Nu va mai face tărăboi să-ți atragă atenția, dacă o va avea mereu. Ești tot ce poate fi omenesc. Ai în sânge toate păcatele și toate virtuțile lumești. Familia ta, neamul tău, poporul tău sunt în tine. Dacă schimbi continentul, îi iei cu tine. Tot ce n-ai crezut că poți fi, tot ce n-ai crezut că poți face, vei fi și vei face într-o zi. Pentru că trebuie să guști tot ce poate oferi viața. Abia când nu te vei mai opune și vei accepta totul, vei putea fi întreg și unitar. Binele și răul nu vor mai fi două extreme. Vei vedea iubire și adevăr în toate ungherele vieții.

Așa că toți cei de sub pălăria ta nu pleacă niciodată. Schimbare nu înseamnă înlocuire, ci creștere. Sub o pălărie din ce în ce mai mare, devii mai complex, te extinzi: simți mai tare, înțelegi mai bine, acționezi mai eficient, ești mai mult. Asta dacă permiți, dacă lași experienței loc de desfășurare.

Lasă spectacolul vieții să te uimească mereu, cu tot ce poate oferi.

Exercițiu: Încercați să recitiți textul conjugând verbele la persoana I singular, intrând în acest rol. „Am câteodată certitudinea că mă schimb… Las spectacolul viețiii să mă uimească mereu, cu tot ce poate oferi.”

Standard
Eseuri

Ieri

Deschid ochii. E 6.45, luni, ultima zi a lui Octombrie.

Lumină rece. Mi-e greu să părăsesc patul. Pregătesc masa de dimineată și pachetele de școală. După ce băieții pleacă (am inclus și căpitanul!), fug în dormitor să mă încălzesc. Mă răsfăț scurt cu „știrile” de pe facebook. Citesc aproape o oră din Carl Rogers, înainte să proclam azi, prima zi de învățat, după patru luni de pauză (le-am numărat, păreau mult mai multe…).

Împart materia, planific, ascut creione, încep. Merge, îmi place. În camera vecină Teo are oră de chitară. Termin mai repede decât credeam și mai repet o dată.

Între timp Teo a venit langă mine. Are părul întins cu placa, un fel de a-l sărbători înainte să-l tundă (puțin!). Îmi povestește că fetele deja se pensează și că sprâncenele ei sunt groase. Îi spun că e foarte frumoasă, că la 12 ani e încă un copil și că are timp să fie femeie toată viața. Nu pare convinsă.

Gătesc o mâncărică de linte. O combin cu idei proaspete de alge, morcovi, ardei, roșii, usturoi și iese delicioasă. Chicotesc mulțumită la sfârșit: o să-i surprind cu gusturi neașteptate.

Alex se întoarce de la școală (clasa a doua) în pantaloni scurți (a avut educație fizică) și constat că protestele mele nu-l fac mai puțin mulțumit de ispravă. În jurul unui ochi este „fardat” roșu: cascadorii înainte de ora de sport. Dar „nu e nimeni vinovat și nici nu doare”. „Ce ai făcut la școală?” „Am avut o singură greșeală. Alții…”

Relaxare sub duș, mă împrăștii și apoi mă adun. Plec întârziată la cabinet. Unii pacienți s-au reprogramat. Am mai mulți copii decât de obicei. Să însemne că azi m-a vizitat criza? Totuși omuleții aștia mici îmi sunt tare dragi și îmi place să văd viața prin ochii lor. Doi dintre ei m-au mișcat azi…

David are 8 ani și e mândru de el și colegii lui că țin un secret de moarte. O fetiță din clasa lor a rămas fără mamă. Deși știu, ei o protejează ca adevărul crunt să îl afle treptat, de la psihologul școlii. Preotul i-a sfătuit cum să fie buni și înțelegători cu ea. Îmi place să citesc lecția de umanitate de pe chipul copilului. Compasiune, frică de durere și fascinație în fața posibilității de a ajuta. „Iată ce putem face pentru ea împreună!”. În loc de milă, iubire. În loc de resemnare, speranță. În loc de perplexitate și nemișcare, motivație și acțiune.

Dan are 5 ani și e foarte răsfățat. Negociem mult între două acționări de turbină. La sfârșit pare victorios, am terminat toate cariile, ne despărțim. Devine foarte politicos și atent cu mine. Îmi mulțumește spontan, cu toată inima lui de puști.

Îl iau pe Vlad de la meditația de română (clasa a opta) și ne întoarcem acasă. Surprinzător, în loc să-și deschidă calculatorul, se aruncă pe „Marele Gatsby”, pentru că „e foarte interesant”. Ștefan e stresat, are de pregatit oferte pentru clienți importanți. Încerc să-i dau din energia mea, dar nu prea îmi iese. Mă bucur că vrea totuși să mergem la cursul de dans. Înainte să plecăm pornesc o mașină cu rufe. Dansăm cu greu, suntem obosiți.

E aproape 10 când ne întoarcem. Parcăm, mai ascultăm o melodie în mașină pe întuneric. Îi povestesc ziua mea: mi-a plăcut Azi, și când m-a supărat și când m-a îngrijorat și când m-a întristat și când m-a obosit și când m-a lăsat neputincioasă. Ne împletim mâini, buze… luminile altei mașini ne opresc. Ne facem curaj să urcăm la copii.

Teo ne povestește cât de admirată a fost cu părul întins. Și asta nu e tot… „Azi am luat prima notă la chimie din viața mea, 10, și la mate… (chicotește)… evident, tot 10.” Vlad încă citește și zice că n-are teme… Alex e la „fermă” pe facebook și la întrebarea „De cât timp?” răspunde „Am fost afară!”.

Întind rufele. Verific  casuța de email. Mai citesc puțin. Ștef încă lucrează. Mi-e dor să scriu, dar sunt prea obosită. Mai dau o verificare pe facebook: citesc o poezie de-a lui Nichita, îmi alină pe moment pofta de scris. Mă simt plină de această poezie.

Ce-aș mai putea să scriu? Ce-ar fi să povestesc ziua de Azi? Poate Mâine…

Standard