Daruri de la Rune, Eseuri

Lumină în suflet – remember Sibiel

Lumină în suflet! O simt, o respir, o ascult, o doresc pentru cei dragi și o urez. Mă împacă, mă liniștește, mă umple și mă bucură.

Lumină în suflet! A trecut aproape un an de când am trăit-o conștient prima oară. Într-un context de poveste, într-un moment de refugiu din viață și griji, într-un loc recunoscut ca gură de rai, Sibiel, sub aripa energetică a unui maestru spiritual, Rune Heivang, împreună cu alți oameni care și-au dat voie să se deschidă, voi, și printre coechipieri ai maestrului, modele pentru noi novicii.

A fost ca un vis frumos, aproape incredibil în care cu toții am renăscut. Suflete de adolescenți, demult pierdute, au început să pulseze în fiecare celulă a corpurilor noastre, amintindu-ne de noi înșine. Am intrat ca prin minune în fluxul vieții, al adevărului propriu, al naturii pure. Și în spațiul acela sacru totul a fost posibil. Doar că, întorși acasă, reflexe vechi, credințe și obiceiuri cu care eram identificați și-au cerut dreptul să-și continue existența. Și mintea a început să judece și să pună în sertărașe această experiență stranie, total atipică, fiind ghidată și de părerile neavizate le necunoscătorilor.

Concluzia la care toți ceilalți doreau să ajungem suna cam așa: Era primăvară, a fost ca o fugă de realitate, de fapt v-ați cam îndrăgostit. Mi se pare trist că unii dintre noi chiar au crezut asta. Au luminat o clipă surprinși plăcut, n-au putut să creadă că starea asta de atât de bine este doar despre acasă, apoi s-au speriat de consecințele pe care tot mintea le flutura prin fața ochilor ca pe pericole, un timp și-au creat scuturi protectoare și în cele din urmă au fugit… de această experiență, de ei înșiși, de lumină.

Fenomenul Rune (deși vorbește de adevăruri universale la care poți ajunge și prin alte căi spirituale, are darul de a te duce în lumină într-un timp foarte scurt, frumos simplu ca-ntr-un joc) ne-a contaminat evident atunci pe toți. Nimeni nu i-a rezistat. Toți am primit lumina în suflet. Ne-am văzut înăuntru și în afară atît de intim și de clar încât nu ne mai putem uita. Ne-am citit unul pe altul așa cum suntem  cu adevărat, așa cum noi nu aveam curajul să credem că suntem. Întorși de la Sibiel, un timp am avut nevoie să ne revedem ca să ne confruntăm cu propria frumusețe în ochii-oglinzi ai celorlalți ca noi.

Apoi mulți s-au stins… dar au continuat să privească în urmă ca spre o luminiță pe al cărei adevăr l-au probat, dar n-au rămas decât cu o amintire dragă. Și eu, Laura, pătimașa, visătoarea, cu nevoia mea de a-i vedea pe ceilalți în lumină, cu dorința mea arzătoare să nu vă pierdeți, strig: Sunteți frumoși! V-am văzut! Eu cred în voi!

Afară plouă. Curg pe străzi și mi-e tare dor de voi. Sunteți lumină în suflet! Vă iubesc! Hristos a înviat!

Standard
Daruri de la Rune, Poezii

Posesiuni

Venim pe lumea asta goi
Și ei ne dau un nume
Ce credem că e despre noi,
Ne place să răsune.
Apoi de mamă ne legăm,
Devenim cine suntem:
Ne trebuie să ființăm
Un om să ne asculte.

Și peste tată, surori, frați,
Mătuși, unchi și bunici,
Prietenii sunt preferați,
Ne trebuie iubiți…
E ca și cum știm că putem
Să oferim iubire
Și dor nespus să o avem
Provoacă devenire.

Și cunoștințe-acumulăm
Ațâțați de căutare,
Apoi ne identificăm
Cu profesia Cutare.
Și când, iată, ai un fiu,
Întrebi cu uimire:
„Oare cum puteam să fiu
Când nu erai, copile?”

Case, conturi și mașini,
Standarde de viață
Numele par că-ți susțin…
Ești doar o paiață!
Doamne, câte-ai adunat!
Și cât ești de mare!
Nu-i așa că-i fascinant
Că poți sta-n picioare?

Dar, vai, astăzi ți-a plecat
O ființă dragă…
Și-acum cine ești de fapt?
Pari așa beteag / –ă…
Și aici ce-ai mai pățit?
Iată, te-au furat hoții,
Dar pare mult mai cumplit
Că n-ai actele, nu zloții…

Și copilul s-a desprins:
Poate singur să trăiască.
Ce din tine a pretins
Că tu-l faci să viețuiască?
Și perechea ta se pare
Că se tot desprinde…
Ce rămâi și unde doare?
Ce se tot prelinge?

Fiindcă nu te-a-mbrățișat
În suflet, iată, degeri.
Cu totul te-ai fi disipat
Sub pielea sa de înger.
Cine ești tu fără el?
Dar el fără tine?
Dependența e de fel
Tocmai fuziune.

Vechi prieteni te-au rănit,
Ți-ai știrbit venitul.
Cine-ai fost, ce-ai devenit?
Unde ți-e ursitul?
Și cât trebuie să pierzi
Să te vezi pe tine?
Amintiri cât mai dezmierzi?
Când vei FI în fine?

Palmele dacă-ți aduni
Să privești de-aproape,
O să-ți spună-așa minuni,
Dincolo de șoapte
Și vei plânge săptămâni
Și-o să-ți fie bine,
Dup-atâtea căutări
Te găsești pe tine!

Standard
Daruri de la Rune, Eseuri

Călătorind către tine

De cele mai multe ori alergăm către ceilalți. Către mama, către tata, către amicul din parc, către doamna învățătoare, către o fată frumoasă, către un iubit (vestit), către un soț (ideal), către un  copil (lumina vieții noastre), către prieteni și iar către părinți.

Suntem campioni și la alergarea spre ceva. Lauda mamei, atenția tatălui, bulina roșie de la grădiniță, nota 10, un loc în clasa cea mai bună, un loc în liceul renumit, o diplomă, un titlu, un salariu bun, o garderobă, o mașină, o casă, o relație, o familie, o destinație exotică, o carieră, un renume, o recunoaștere. Nu mi-a reușit prea bine ordonarea, nu-i așa? Vă vine să faceți corecții ca să aliniați aceste trepte în funcție de ierarhia valorilor voastre de viață. Dacă da, ați picat chiar testul vieții. Transpirați spre luminița de la capătul tunelului, o himeră care vă orbește. Ați uitat să trăiți, ați ratat realitatea clipei prezente. Dacă ați fi atenți la aici și acum în loc de acolo și cândva, tunelul întunecat ar fi lumină și culoare, tril de păsărele, foșnet de iarbă, coajă de lună, râs de copil, caldă îmbrățișare…

Uneori alergăm prin tunel spre trecut, spre o luminiță pierdută: o ființă dragă ce s-a stins din viață, un iubit plecat, un fiu risipitor, un salariu pe care nu-l mai avem, o funcție din care am regresat, o recunoaștere/ un statut/ un rol pe care l-am avut cândva, amintiri, tinerețe, stări de bine trecute.

Și aici? Trăiește cineva în prezent? „Cum să nu!” Îmi răspunde cineva, „Chiar acum mă duc la muncă. Înjur în trafic în prezent.” Dă-mi voie să mă îndoiesc. Ți-e capul la ce-o să zică șeful sau clientul care te așteaptă. Ți-e capul la banii care nu-ți ajung, la vorbele vecinei care mușcă, la telefonul maică-tii de azi dimineață, la cum ai vrea să fie dar nu este partenerul, la copilul răcit pe care l-ai lăsat cu bona, la hoțul care ți-a furat portofelul, la adolescentul tău de neîmblânzit, la mătușa care te-a rănit la 10 ani, la bicicleta pe care n-ai avut-o, la prima fată care te-a refuzat, la vacanța pe care ți-o dorești, la casa visurilor tale, la lista cu TREBUIE pentru azi, pentru săptămâna asta, pentru acest an…

Dac-am putea citi mintea tuturor și am privi de sus, am înțelege că suntem roboței care funcționeză după programe pe care scrie Trecut sau Viitor și care au iluzia controlului asupra propriei vieți. De fapt, printre toate acestea, nu e loc de Prezent.

Poți să-mi spui cum era aseară cerul? Cum era îmbrăcat vecinul care te-a salutat de dimineață? În ce stadiu de trezire la viață este cel mai apropiat copac de fereastra ta? Ce insecte ai văzut ieri? Când ai strâns real ultima mână? Pe cine ai îmbrățișat azi? Oamenii pe lângă care ai trecut erau mai degrabă triști sau veseli? Ai atins pe cineva din casă înainte să pleci? Ai privit azi în ochii cuiva? Ai auzit păsărelele? Ți-a atras atenția ceva din natură?

Dar tu? Te-ai văzut azi în oglindă? Nu atunci când te-ai bărbierit sau te-ai pieptănat. Te întreb dacă ai avut curajul să-ți privești până-n suflet. Să spui: asta simt, asta gândesc, asta respir și sunt în această dimineață. Să te accepți și să fii bun cu tine. Să-ți porți de grijă și să te respecți. Să te observi și să te placi așa cum ești. Conștient.

Un mare maestru spunea că drumul către tine are doar un singur pas. Fă-l.

Standard
Daruri de la Rune, Eseuri

Pe pământ

În sfârșit m-am întins pe pământ. Prin covorul de frunze veștede încă n-a răzbit verdele, totuși țărâna și-a deschis porii, miroase a reavăn, aspru și crud. Am un sentiment de contopire cu Mama-Pământ care mă primește cu brațe deschise. Mă lungesc cu mâinile în sus, ca să cuprind cât mai mult sărutul în care m-afund, mă rostogolesc lateral, simt cu fața, cu spatele, cu toate muchiile corpului răsfățul de copil întors acasă.

Soarele mă gâdilă blajin a dimineață de primăvară, cu mângâiere caldă jucăușă. Ascult respirația pământului și raza șoptită de pe marginea urechii, când… un maidanez supărat vine să-și revendice teritoriul. Noroc cu garda mea de corp, iubitul meu, care știe limbajul altor viețuitoare. Negociază blând, cu poveste despre o îndrăgostită care gustă momentul și lătratul devine înțelegător. Discută ca-ntre băieți despre fete cu ciudățenii amuzante. Împăcat câinele se retrage convins că suntem de-ai lui.

Continui să mă iubesc cu Mama-Pământ, pulsând în ritmul ei. Ca prin vis aud vorbele iubitului despre cât sunt de frumoasă. De mai departe răzbesc voci înflăcărate într-un meci de fotbal de școlari. Printre ei se află băiatul nostru cel mic, entuziast și ne-nfricat, cotropind terenul spre râvnita minge, cu obrajii roșii. Îl văd cu ochii minții și sunt mândră de el.

Sunt complet relaxată. I-atât de bine. Nu vreau nimic. Sunt. Doar un deget al iubitului se plimbă pe trupul meu ca să nu mă lase furată de tot de Mama-Pământ.

Standard
Daruri de la Rune, Poezii

Gânduri

Când nu ești lângă mine
Tot spațiul se disipă,
E-așa gol fără tine…
Te-așteaptă orice clipă.

***

Și dacă tu n-ai fi
În ce m-aș oglindi?
La cine m-aș gândi
În fiecare zi?

***

Ce latură din mine
-mi lipsește fără tine?
Mă doare dependența.
Percep incongruența.

***

Și între noi sunt kilometri sute
Iar ochii fără tine s-ar obișnui,
Dar buzele tot vor să te sărute
Și nu-țeleg prea mult din ce poți fi…

***

Ești plecat de-o săptămână
Și eu m-am organizat,
Mi-am fost eu tată și mumă,
Iată că m-am descurcat.

***

Și câteodată îmi imaginez
Fete frumoase cu care flirtezi…
E doar un gând pe care sursa mi-l trimite
Să vadă inima din piept cum mă înghite.

***

Aș lua un vis să mă ducă la tine,
Să mă găsești pe pernă așteptând,
Să îți pătrund în minte printre gânduri
Să-ți povestesc cât de frumoasă sunt.

***

Aseară parc-ai fost grăbit
Să scapi de convorbire
Și evident că m-am gândit
C-aveai o întâlnire…

***

Dorul sufletul îmi frânge,
Gândul se crapă în minte,
Teascul inima îmi strânge.
Tare-i greu să stau cuminte.

***

Gânduri vin și gânduri pleacă,
Emoțiile năpădesc pulsânde.
Urmăresc cum mă încearcă,
Toate vor să mă înfrunte.

Și uneori toate tac,
Liniște-i la mine-n suflet,
Mi-am rămas doar eu să zac
Fără nici un fel de zumzet.

Standard
Daruri de la Rune, Poezii

Acut

M-am îmbolnăvit de primăvară,
Mi-a pătruns lumina până-n beci.
Crudul ei năvalnic mă-nfioară
Dezgropând păreri din alte vieți.

Și acum pulsez înspăimântată
De un dor venit de nu-știu-unde,
Amețesc și sunt impresionată
De miresme, de culori, de unde…

Și vreau să adorm la mine-n suflet,
Să zburd printre Laure-copii,
Raza să o prind în pumn cu-n zâmbet
Și să o prefac în stele mii.

Să-mi aprind cu ele toți rărunchii
Și iubire să-mi îndes în buzunare
Să-mi pansez cu dragoste genunchii
Scrijeliți în vieți de disperare.

Tu, lumină, m-ai rănit de moarte,
Tu, lumină, pari să mă învii,
Ești motiv și rezultat în toate,
Credincios de-a pururi îți sunt, știi!
… Mă surprinzi cu siguranță și cu pace
    Și oricând din mine faci făclii…

Standard
Daruri de la Rune, Poezii

Dacă taci…

Dacă taci poți s-asculți răsăritul
Cum inundă lună și stele.
Dacă taci poți surprinde trezitul
Din aripi de păsărele.

Dacă taci poți s-auzi cum raze
Pătrund în crânguri și-n vise,
Aducând cu ele speranțe,
Trezind viața-n semințe.

Dacă taci auzi seva sculând copacii,
Grăbită să hrănească mugurașii,
Dacă taci poți bobocul de floare
Să-l prinzi pocnind cu candoare.

Dacă taci asculți oamenii-n case,
Agitați să pornească la treabă
Și școlari cu emoții frumoase
De frică, somnolență și grabă.

Dacă taci auzi gărgărița
Ieșind de sub frunza foșnită
Și-o s-o vezi cum se pune la soare,
Nemișcată-n a ei alintare.

Dacă taci s-asculți pasul cum bate,
Răsunând pe trotuar sacadat,
O s-auzi sentimentele toate,
Frământări de om preocupat.

Dacă taci o să simți armonia
Gălăgiei acestui Pământ,
Te va fermeca simfonia
A tot ce-i lumesc și preasfânt.

Standard
Daruri de la Rune, Eseuri

Călătorie în lumea de jos

Deunăzi am învățat un exercițiu-joc înspirat dintr-un ritual de vindecare al incașilor din Anzi. Se spune că Mama Pământ, stăpâna lumii de jos este protectoarea părților de umbră ale sufletelor. O călătorie pe meleagurile ei prespune confruntarea cu vulnerabilitățile noastre, cu părțile din noi pe care ne e greu să le privim direct. Un mod vindecător de a recupera aceste părți de suflet este metafora, povestea călătoriei în cele șapte temple din străfunduri. Am folosit acest exercițiu pentru a descifra sufletul unui prieten.

Printr-o formulă simplă, fără greș, se făcea că mă puteam transforma în praf de stele și cu puteri de zână să mă strecor oriunde. Mi-am început căutarea sfredelind pământul pe sub pietre și ochiuri de apă pân-am ajuns la un râu. M-am presărat în el și m-am lăsat să curg până-n tărâmul de dincolo.

Părăsind râul am pornit spre Templul Energiei. Era constuit din piatră roșie și-n interiorul lui am găsit un băiețel de vreo 5 ani care pierduse ceva important. Era trist, speriat, singur, confuz. Nu era nimeni să-i sară în ajutor și nu făcea față acestei pierderi. L-am mângâiat pe creștet și am pornit mai departe.

Templul Bucuriei era portocaliu. Aici am găsit contractul de viață pe care băiatul îl semnase. Pe foi îngălbenite era scris că vinovații trebuie să plătească și că doar prin luptă și sacrificii se poate redobândi bunul pierdut. Un drum lung de căutări primejdioase trebuia urmat.

Templul Înțelepciunii era galben-auriu dar înăuntrul lui atmosfera era familiară: un fotoliu uriaș acoperit de o blană albă era înconjurat de stive de cărți așezate direct pe podea. Lemne trosneau în foc. Doar micul altar aurit amintea de fastul exterior și aici am găsit daruri pentru copil: o baghetă albă, magică să-i dea puteri nebănuite și o carte cu pagini albe în care el să-și scrie peripețiile vieții al cărei erou este.

Templul Iubirii era verde-smarald și-am întâlnit în el copilul interior. Mingea era preferată în jocul lui. Îi plăcea faptul că sărea în toate părțile, surprinzându-l mereu. Nu-și dorea să aibă control pe traiectoria următoare a mingii, știa ca uneori o poate scăpa și totuși jocul continua. Arcul cu săgeți îl atrăgea alteori. Era distractiv să-și găsească ținte și să încerce să le nimerească. Uneori reușea, alteori nu, dar copilul nu-și pierdea entuziasmul și increderea în el și nu se plictisea de acest joc. L-am întrebat ce-i mai place să facă și mi-a vorbit despre mare. Necunoscutul îl fascina. Cunoștea o foarte mică parte a mării și era conștient că niciodată n-o va stăpâni. Și asta nu-l împiedica să se bucure descoperind părți noi în lumea magnifică a mării. Mesajul pe care-l avea de transmis acest copil era despre limitele cunoașterii, despre inutilitatea căutării fără sfârșit, despre absurditatea nevoii de control versus a lăsa să te surprindă viața, despre scopuri mereu noi care nu se împlinesc tot timpul.

Templul Maeștrilor era albastru-safir și muzica solemnă vibra între pereții săi. Învățați mai tineri sau mai bătrâni erau așezați pe scaune ca într-o sală de conferințe iar în față, pe scena luminoasă liderul lor era… surpriză! chiar prietenul meu.

Templul Libertății era în câmp deschis. O răscruce de drumuri trona în mijlocul său. Linia trecutului era un drum întunecat, denivelat, prăfuit, greu de parcurs. Prezentul era răscrucea luminată, iar viitorul era lumina însăși. De parcă ceva din prezent avea însemnătatea unei conștientizări. Prietenul meu stătea în răscruce însoțit de părinții săi divini.

Templul Viselor avea toate culorile universului și fiecare (chiar și cele mai întunecate) avea frumusețea ei. Am întâlnit aici animalele de putere ale prietenului meu: vulpea și lupul. Vulpea era foarte inteligentă, cunoștea o mulțime de lucruri, știa să facă grozăvii, chiar șiretlicuri, era cochetă și faimoasă. Lupul părea când singur cu sine, când înconjurat de grupul lui, haita.

M-am întors la râu, la ochiuri de apă, pietre, pământ și mi-am regăsit prietenul la suprafață. I-am adus darurile, animalele de putere și mesajul copillui interior pe care le-a redobândit, întregindu-și sufletul. El a înțeles că ceea ce pierduse a avut dintotdeauna, doar rămăseseră cumva în umbră… și nu le mai văzuse.

Și pentru că povestea lui a fost foarte frumoasă mi-am dorit să v-o împărtășesc.

Standard
Daruri de la Rune, Eseuri

EU, DIMINEAȚA

Ador diminețile. Mă uimește lumina crudă în fiecare început de zi, întâi tremurându-mi printre gene, apoi înconjurându-mă cu bun-venit.

Azi m-a așteptat la fereastră și o bucată de lună galbenă, fursec uitat mușcat în farfuria de porțelan bleu a bunicii. Ascult sporovăielile păsărilor, racordându-mă la ritmul lor. Simt așternutul răsfățându-mi pielea și nu-mi ajunge. Te provoc să mă smotocești un pic, cât să-mi placă să-ți scap printre degete tâșnind spre baie.

Mă întorc preocupată să-mi aleg hainele, în timp ce tu tragi cu ochiul înflorindu-mă. Mă prinzi și iar scap fâșneață. Îmi place să rămâi cu mâna întinsă în timp ce ești la mine în suflet și ți-ai lăsat amprenta imprimată pe trupul meu. Mă ai și mă vrei. Te vreau și te am. Gust clipa asta cât pentru o eternitate, mulțumind pentru încă o zi.

Sunt gata. Pe cai! Mă simt și sunt DIMINEAȚA.

Standard
Daruri de la Rune, Eseuri

Întâlnirea

Gânditorul, Sensibilul și Observatorul s-au întâlnit azi la masa de dimineață.

Gânditorul (G) arată ca un savant, este rece, calculat și le știe pe toate. El are întotdeauna dreptate, salivează să-și spună părerea așa că intră peste ceilalți să vorbească el. Cunoașterea este rațiunea lui de a fi. Este mândru că-i cel mai inteligent dintre toți. „Vreau să știu” este deviza lui.

Sensibilul (S)  arată ca un artist neînțeles. El simte emoții prin toți porii și este măturat de ele. Când zbiară de furie, când plânge de durere, precum o coardă întinsă la maxim. Orice îl atinge rezonează cu ceva din trecutul lui și îl mișcă exagerat. Este foarte îngrijorat de ziua de mâine. Vulnerabilitatea îl caracterizează. Se simte trădat de ceilalți. „Trăiesc o dramă”- zice.

Observatorul (O) are organele de simț foarte dezvoltate. Ochi mari și pătrunzători, urechi destupate, nări adulmecând, gură salivând, mâini plecate să atingă amintesc de lupul din poveste. Este foarte atent, foarte prezent. Savurează momentul. Curiozitatea, curajul și jocul sunt esența lui. Îi observă pe ceilalți, amuzându-se de îndârjirea lor, cu acceptare și înțelegere. „Vreau să fiu” îi este slogan.

S (așezându-se cu grijă pe scaun): Mi-e rău azi. Mă dor toate. Și sunt trist. Sunt o rană pe dinafară și pe dinăuntru. Cei din jur nu mă înțeleg și nu mă ajută.

G (cu un aer hotărât): Nu pot să mănânc. N-o să fiu bun de nimic toată ziua. Mă bântuie iar ceva vechi. Nu știu să rezolv această problemă care se repetă. Ce să fac?

O (trăgând aer în piept): Înainte să fac orice, îmi las răgazul să fiu. Mă privesc în oglindă. Ia te uită ce durere! Vreau s-o vizitez în zona cea mai acută. Veniți cu mine?

În timp ce S își plânge de milă și G extrage radicali (urmându-l totuși), O pătrunde cu ochii minții (ca și cum ar fi raze laser) în mușchiul cel mai contractat și îl luminează din toate unghiurile. Este o durere-emoție pitită aici de demult și acum o descoperă, se confruntă cu ea. O privește atent, fără interpretări. O acceptă. Oprește timpul ca să se relaxeze în această durere…  și în afara ei, observând-o. Intră să o simtă, iese să o vadă.

O (liniștit): Tac. Ascult. Inspir. Pun degetul pe rană.

S (tremurând): Mă năpădesc emoții.

G (încruntat): Recunosc amintiri vechi care ies din această rană.

O: Le observ și pe ele. Ce chestie! Asta durea! ceva așa vechi! Ce copil neajutorat eram! Ce tineri și neexperimentați erau cei ce m-au rănit!

S: Îi simt. Și pe copil și pe ceilalți. Le aud inima bătând, le trăiesc emoțiile.

G: Le aud gândurile. Vorbe nespuse atunci le aflu acum, de la fiecare. Vreau să știu tot.

O (cald, împăciuitor): E tot ce puteau face mai bine la momentul acela! Atât au putut! Observând relaxat și detașat, am înțelegere pentru fiecare. Pot accepta situația veche privind-o cu drag, ca pe o parte a mea, ca pe un fiu rătăcitor, alungat, pe care îl primesc iar acasă.

S (plângând): Dar încă mă doare!

G (încordat): Dar copilului cine-i face dreptate?

O: Durerea e scurtă cât o iluzie dac-o privesc în ochi. Și toți aveau dreptatea lor. Aprind toate luminile ca să mă bucur de noul venit, ca să-mi văd fiul cât pentru toți anii în care nu l-am văzut. Aprind focul iubirii să ne-ncălzim. Ne strângem în brațe și oasele trosnesc. Ne atingem sufletele. Respirăm împreună. Suntem unul.

S: Mă simt împăcat… întreg… bine. Mi s-a luat o piatră de pe inimă.

G: Vreau să verific starea mușchiului.

O: E luminos, e relaxat, e plin de viață. Nu mai doare nimic, nu mai trebuie nimic. Ce-ar fi să vă luați o pauză de cinci minute? Bucurați-vă de nimic.

Standard