Arhive pe categorii: Eseu terapeutic

Eseu terapeutic, Eseuri

Tăticul ales

Atunci când vine vorba de vot politic, se pun în funcțiune unele dintre cele mai puternice mecanisme de apărare inconștiente. Fiecare dintre noi are la baza ființării sale și un tată. Iar azi este chiar Ziua tatălui. O ocazie numai bună să facem puțină analiză. Să devenim mai conștienți de reflexele noastre, de comportamentele întipărite, de răni vechi ușor de triggeruit… atunci când avem de ales.

Te voi ajuta să pui un pic de lumină pe relația cu tatăl tău și pe implicațiile ei în viața prezentă, fără nicio expunere. Nici măcar eu nu îți voi auzi răspunsurile. Poți fi sincer cu tine. Poți accesa adevărul tău interior.

Pentru început te invit să privești imaginea aceasta cu un tată fericit îmbrățișând un copil liniștit. Ai trăit asta în copilăria ta? Dacă acest prim răspuns este DA, înseamnă că știi cum se simte iubirea unui tată.

S-a bucurat când ai apărut pe lume? S-a jucat cu tine? S-a pus la mintea ta? Te-a primit în lumea lui și te-a învățat să faci lucruri? Te-a îndrumat atunci când ți-a fost greu? Te-a ajutat să faci față propriilor greșeli și să continui să încerci? Te-a făcut să ai încredere că te vei descurca în viață? L-ai simțit de partea ta? Ți-a dat sentimentul că aparții? Ți-a fost model? Ai simțit mândrie că e tatăl tău și că ești copilul lui? Ți-a lăsat spațiu să fii o ființă emoțională, să te clarifici, să ai nevoi, să te exprimi, să decizi, să ai dorințe, să îți urmezi visurile? Ți-a suflat în pânze?

S-a întâmplat și să ai nevoie de el și să nu fie acolo? Nu există părinte perfect. Dacă ești azi și tu în acest rol, știi deja că e cea mai grea meserie din lume. Deci dacă tu crezi că n-a greșit niciodată nimic, s-ar putea să ai o imagine idealizată despre el.

Ai trecut prin momente critice fără să fii însoțit de tatăl tău? Au fost perioade lungi în care nu a fost lângă tine? Te-a abandonat? Te-a neglijat deși erați în aceeași casă? Era prea vulnerabil? Prea slab? Prea ocupat? Prea puțin atent la tine? Ai învățat să te descurci singur și nici nu ți-a mai trebuit? Ai preluat din responsabilitățile lui? Ai devenit un sprijin pentru mama sau pentru familia ta? Ți-a lipsit? L-ai uitat? Nici măcar n-ai știut cum ar putea fi viața cu un tată?

A avut o personalitate prea puternică, prea amenințătoare? Te-a lovit? Te-a speriat? Te-a agresat verbal? Le făcea rău oamenilor dragi? Intra în concurență cu tine și te punea într-o postură inferioară? Te respingea atunci când voiai să îl ajuți sau să înveți ceva de la el? Te-a descurajat? Te-a criticat constant? Te-a nedreptățit? Râdea de tine sau de emoțiile tale? Te umilea? Te mințea? Te manipula? Te rușinai cu el în fața altora?

Deși nu aud nimic, imaginează-ți că te țin de mână în acest demers, cât să nu simți o durere prea mare sau singurătate în fața acestor trăiri. Ce zici, mai facem un pas?

Ce efecte crezi că are azi asupra ta faptul că ai avut acest tată? Se întâmplă să ai reflexul de a fi un părinte ca el? Se întâmplă, din contră, să faci lucrurile exact pe dos față de el, ca să nu scapi în comportamentele sale? Este posibil să fii tot într-o extremă și să-ți fie greu să găsești calea potrivită pentru a fi un părinte adecvat?

Ești un partener de cuplu cam ca el? Un șef cam ca el? Un angajat cam ca el? Un pacient cam ca el? Un cetățean cam ca el?

Am învățat în raport cu tații noștri revolta sau supunerea, atunci când în această relație a dominat ierarhia. Am învățat lupta, concurența, neîncrederea. Nesiguranța a impregnat tiparul fiecărei alte relații importante din viața noastră. Ne-am trezit cu un partener care ne tratează la fel sau care ne aduce în stare să facem ce făcea el. Avem un șef la fel de abuziv sau de indiferent. Ne e greu să ne tratăm mai corect subalternii. Ne e greu să fim mai apropiați de propriii copii. S-a scris în personalitatea noastră din temelii.

Avem dificultăți în raport cu autoritatea. Cu profesorii, cu medicii, cu organele de ordine. Chiar și relația cu Dumnezeu are de-a face cu modul în care ne-am raportat la tata. Azi ne supunem orbește unui tată mai mare care nu ne poate părăsi sau ne permitem luxul de a-l ignora complet.

Studiile spun că ne alegem partenerii și șefii care să ne readucă în conștiință rănile copilăriei. Ca să învățăm cum să le facem față altfel. Să le procesăm, să ieșim din sentimentul de neputință al copilului, să găsim calea aia de mijloc: spre cooperare, spre două persoane egale, spre a ține cont și de noi, și de celălalt. Cu un sentiment de putință și de încredere în oameni, în relații, în noi înșine. Așa ar arăta creșterea de după conflict.

Și acum să vedem cum ne influențează toate astea felul de a vota…

Votul este alt mod prin care ne alegem inconștient un tată. S-ar putea să fim atrași de familiar: o voce arogantă, vorbe aruncate fără frâu, o privire sticloasă înverșunată, un pumn strâns, o minciună de care avem nevoie, o imagine sclipitoare de suprafață. Cu cât simțim mai multă furie în fața intenției de a vota, cu cât folosim mai multe injective, cu cât suntem mai pătimași, cu atât este mai probabil să fim într-o luptă ierarhică, rămânând loiali prin asta părintelui de altădată. Suntem mai vulnerabili, mai emoționali, mai puțin conștienți.

Cu cât ne informăm mai puțin, dintr-o singură sursă sau ascultând o singură opinie, cu cât aplecăm urechea mai mult spre cineva care vrea să ne provoace emoțional, cu atât mai mare este pericolul să intrăm în modul luptă, supraviețuire, care-pe-care, în care alegerile noastre să fie din frică, din ură, din nevoia de a ne alina sentimentul de nesiguranță.

Ce limbaj ai vrea să aibă tatăl pe care tocmai ți-l alegi pentru copilul care ai fost sau pentru copilul pe care îl ai azi? Cât de așezat, de iertător, de calm și de cunoscător să fie? Ai vrea să aibă o politică de conflict și de luptă sau una flexibilă și de cooperare? Să pedepsească, să izoleze, să opreasă sau să încurajeze, să deschidă, să dezvolte? Vrei un Mesia care le știe pe toate sau pe cineva care crede în experți, în știință, în echipe de consultanță? Vrei pe cineva care te ajută să te conectezi cu lumea sau să te aperi de ea?

Observă cât de încordat e tatăl pe care îl alegi. S-ar putea ca nervozitatea lui să ți se pară putere. Să crezi că te va proteja de dușmani cu furia asta. Nu va face decât să mențină tiparul de conflict din viața ta.

Alege-ți un tată care să asculte alte voci, unul care să fie dispus să facă lucrurile împreună cu alții, care crede în a aparține, în conexiuni.

Amintește-ți ce nu prea îți iese ca părinte bun și alege-ți unul care să te inspire. Nu trebuie să aibă carismă. Nu trebuie să strige tare. Trebuie doar să aibă bun simț și respect față de semeni. Nu trebuie să strălucească atunci când se urcă pe scenă. Dar este esențial să gândească și să aibă umanitate.

Uneori e foarte greu să îți imaginezi părintele de care aveai nevoie. Ai putea să treci pe lângă el ca pe lângă un posibil partener bun. Căci ața te trage pe unde ai mai fost…

Standard
Eseu terapeutic, Eseuri, Terapie de cuplu

Despotmolirea. Calea spre NOI DOI

(Proiect luna iubirii – 4)

La începutul relației eram ca într-o vacanță fără sfârșit. Ne plăcea să stăm împreună, izolați de restul lumii. Râdeam, dansam, ascultam muzică, ne iubeam, vorbeam câte-n lună și-n stele și nu ne mai săturam. Timpul părea oprit în loc, sedus de iubirea noastră.

Îndrăgostiți fiind, ne-am dat unul altuia totul, până am ajuns să ne contopim. Să nu mai putem exista în afara celuilalt. Dacă intensitatea emoțională ar fi rămas la acel nivel înalt, probabil că ne-am fi mistuit precum Romeo și Julieta.

După un timp, am realizat că nu mai știam cine suntem ca indivizi. Ni s-a făcut dor de noi înșine. Am început să ne desprindem din suprapunerea aceasta perfectă.

Procesul nu a fost unul simplu. Ne simțeam când prea invadați, sufocați, când prea lăsați baltă, abandonați. Conflicte cutremurătoare ne-au trecut prin suflete niște ani… de dragoste cu năbădăi. Nimeni nu ceda. Fiecare lupta pentru dorința lui, pentru a nu fi anihilat în fuziunea cuplului.

În cele din urmă, ne-am declarat unul în fața celuilalt o individualitate distinctă și am reușit să punem la comun un NOI confortabil, agreat împreună, asumat de fiecare. Sau așa am crezut.

Apoi au apărut copiii, treburile casnice s-au aglomerat, cumpărăturile s-au diversificat, facturile au crescut. Toate l-au acaparat pe NOI. Timpul a început să ticăie nemilos, alergându-ne. Am ajuns să tragem cu dinții de timpul personal, pentru a nu fi deturnat până la ultima picătură către fondul familiei. Joburile au devenit mult mai exploatante decât păruseră la angajare. Vacanțele au ajuns să fie extenuante. Copiii s-au dovedit a fi niște ființe complexe, insațiabile, mult mai greu de gestionat decât odraslele din filme cu familii perfecte.

Ne-am trezit cu un NOI invadat de treburi, de efort, de sacrificii. Ce timp de râs, de dans, de muzică sau de vorbit să mai avem? N-a mai fost timp nici să ne iubim. Am devenit doi roboței fără drept la plăcere. Executanți. Înstrăinați. Serioși. Veșnic ocupați. Epuizați. Într-un malaxor fără ieșire care ne devora iubirea. Frustrați și furioși unul pe celălalt pentru timpul furat. Învinovățindu-ne pentru viața de nesuportat.

Dacă se întâmpla accidental să pice curentul și să se oprească malaxorul, nici nu mai știam ce să facem cu pauza aia. Uitasem cum se trăiește iubirea. Deveniserăm experți în ură. Străini și reci. Chiar și copiii erau alergați, stresați, urâcioși, supărați pe viață. Ziceam că-s răsfățați, dar ne oglindeau. Răceau des, cu complicații. Crizele noastre biliare, gastritele și durerile de spate deveniseră insuportabile. Eram pacienți de urgență.

Ne-am luat o vacanță doar noi doi, într-o încercare disperată să mai dăm un suflu relației. Ne-am trezit într-o cameră cu paturi separate. Eram mama copiiilor și patronul firmei puși să joace într-un film siropos. Nu mai știam cum să fim iubiți. Ne-am certat ca chiorii într-un oraș mohorât. Durerile cronice ni s-au acutizat. Nici de mâncare nu ne-am bucurat.

Așa am ajuns la terapie de cuplu. Cu corpurile fără vlagă. Cu sufletele zdrențuite. Cu iubirea pe moarte. La pământ. Mai jos de atât nu mai era decât nimicul. Trebuia să facem ceva.

Și în terapie ne-am julit, am strigat și ne-am jelit un timp. Uneori ni s-a părut că ne împotmolim și mai tare. Momentul de mare Aha a fost acela în care am înțeles că noi suntem stăpânii nemiloși care ne sug de energie. Noi suntem adulții din familie care regizează totul. Noi facem prea mult zgomot ca să ne mai putem auzi. Noi ținem gura închisă, dar vrem să ne știe celălalt. Noi încărcăm lista cu treburi până la refuz și facem din asta o virtute.

Noi putem scoate malaxorul din priză. Putem vorbi în șoaptă. Putem porni muzica. Putem învăța și copiii să danseze. Putem fi atât de neserioși încât să ne jucăm, să glumim, să ne gâdilăm și într-o casă nemăturată. Putem să reinventăm din cenușă iubirea care ne lipsește ca aerul, începând cu NOI DOI. Putem… sau cel puțin vrem.

Să construim rutine noi, despre plăcere și bucurie, a fost foarte greu. Ne-am prins că avem în gene modelele altor oameni serioși și încordați. Sau epuizarea copleșitoare a lor, cu inacțiune. Ne-am prins că dăm moștenire viața ca un calvar, scandalurile și neiubirea. Așa cum le-am primit de la părinți. Ne-am amintit cât de dureroase erau pentru noi suferința lor, poverile lor, absența lor. Ce singuri ne simțeam! Pe ei îi tot trăim, abuzându-ne și neglijându-ne și azi. Pe ei îi tot trăim abuzând și neglijând copiii noștri în alte feluri.

Acum ne-am simțit împreună unul cu celălalt, povestindu-ne asta.

Abia apoi am început să ne ascultăm oful pe subiecte de conflict între noi, care înainte ne transformau automat într-un dulău lătrător și un arici retras sub țepi.

Am fost dispuși să învățăm iubirea din pași mici. Cum să mă povestesc fără să scot colți, așa încât să nu te aricești. Cum să ies de sub țepi și să-ți arăt ce simt, așa încât să nu mai pară că te părăsesc când ceva mă îngheață. Ne-am întâlnit cu greu, suflet cu suflet, după niște ani de singurătate.

Apoi am început să facem loc de timp pentru NOI DOI. Să ne povestim la culcare unul altuia câte ceva dintre trăirile zilei. Fără reproșuri. Destăinuiri. Să stăm unul în brațele celuilalt cinci minute. Să ieșim uneori ca doi prieteni la o cafea. Să ne plimbăm într-o pădure când suntem prea încordați. Să privim cerul ținându-ne de mână. Să ne facem un masaj. Să ne mângâiem pe umăr.

Ne-am reînvățat corpurile să asculte muzică, să danseze, să facă dragoste, să pălăvrăgească, să chicotească. Să stea. Să fie relaxate. Să fie sănătoase. Să îl simtă pe NOI. Cum am reușit asta?

Întâi am pus iubirea pe lista cu sarcini serioase. Obiective lunare, săptămânale și zilnice. Cu dată și cu dare de seamă. La început totul era artificial, cu actori de doi bani, cu gândul în altă parte. Am eșuat de multe ori până să ne iasă. Ne-am julit și ne-am împotmolit ca și în terapie, întâi. Ne-a venit să ne învinovățim când nu ne ieșea. Dar tot la un dulău și un arici se ajungea, așa că ne-am oprit.

Am continuat să ne punem bucuria pe listă. Să prioritizăm relația noastră. Să credem că asta nu e împotriva profesiilor sau a copiilor noștri. E un domeniu important al vieții care trebuie hrănit. Care ne dă energie pentru toate celelalte. Ba chiar e o lecție pentru copiii noștri despre cât de iubiți ar putea fi și ei, ca parteneri de cuplu vreodată. Despre cât timp merită sufletul lor, la orice vârstă a trupului. Despre cât de ascultați și de mângâiați, de ascultători și de mângâietori vor fi. Chiar asta le dă azi siguranța de a-și trăi copilăria, de a-și urma visurile. Pentru că mama și tata sunt bine și îi pot ține, dintr-o zonă echilibru sufletesc, personal și relațional.

Azi râdem, dansăm, ascultăm muzică, ne iubim, vorbim câte-n lună și-n stele. Putem opri timpul.

Azi se întâmplă să obosim, să ne supărăm, să ne certăm. Ne prindem că intrăm în rol de dulău și de arici. Oprim timpul. Ne liniștim și revenim să ne povestim, pe rând.

Îndrăgostirea e doar promisiunea. Doar sclipiciul. Iubirea matură se învață acasă, dacă părinții noștri își depășesc conflictul major de cuplu. Nu printr-un compromis, ci printr-o întâlnire intimă, emoțională și fizică. Evidentă prin efecte, nu prin detalii expuse până la capăt. Prin energia pe care o au ei către viață, către noi copiii. Ieșirea din conflict se învață acasă. E cu efort, cu vânturarea resurselor personale, cu doi parteneri cu bune și rele, dispuși să schimbe ceva la sine de dragul celuilalt. Bucuria, relaxarea și jocul se învață acasă. Atunci când părinții noștri își fac timp liber pentru ei ca indivizi, pentru cuplul lor și pentru familie, într-un mod echilibrat.

Dacă nu am avut norocul acesta în copilărie, e de cerut ajutor terapeutic atunci când relația ni se împotmolește. E de lucrat la reinventarea noastră ca persoane. La restructurarea interacțiunii dintre noi. La crearea altor obiceiuri, cu împărtășiri sufletești, cu siguranță emoțională, cu relaxare permisă, cu vacanțe distractive și hrănitoare. De unde să le luăm pe toate astea?

Din răspunsurile la întrebările: Ce aș fi avut nevoie acasă, în copilăria mea? Ce fel de iubire nu am primit? Ce fel de relație mi-ar fi plăcut să aibă părinții mei? Cum mi-aș fi dorit să repare greșelile lor față de mine? Cum aș fi vrut să fie mama ca iubită a tatălui meu? Cum aș fi vrut să fie tata ca iubit al mamei mele? Cum mi-ar fi plăcut să îi văd împăcându-se? În ce fel s-au sacrificat? La ce au renunțat? Ce ar fi fost bine să învăț despre iubire de la ei? Ce aș fi avut nevoie să facă pentru a-mi da încredere în propria sexualitate? Ce trăiri interioare aș fi vrut să îmi poată asculta? În ce fel mi-ar fi plăcut să mă recunoască, să mă aprecieze? În ce fel nu au reușit să se vadă unul pe celălalt? În ce fel s-au sabotat? În ce fel nu s-au putut iubi? Ce anume repet?

Acum e rândul nostru. Rotim timona și întindem velele pe o corabie numită Acasă pentru copiii noștri. Îi învățăm să navigheze pe mările vieții, în zile senine și în zile cu furtună. Prin toate avem de trecut cu iubire, până când îi lăsăm într-un port să își întâlnească perechea, să își construiască propria corabie. Povestea lor va fi întâi povestea noastră, repetată la indigo. Iubirea noastră merită orice efort pentru că dăinuie.

Standard
Eseu terapeutic, Eseuri, Terapie de cuplu

Cine să se schimbe? Piedici în calea iubirii

(Proiect luna iubirii – 3)

Oamenii vin la terapie de cuplu cu sufletul greu. Iubirea este o nevoie primordială pentru fiecare dintre noi. Să eșuăm în asta doare îngrozitor. Să recunoaștem în fața unui străin că nu mai găsim soluții pentru a ne salva relația vine la pachet cu multă rușine și cu furie. Simțim o emoție negativă și când începem să citim un astfel de articol sau când deschidem o carte pe tema aceasta. De ce să riscăm să ne stricăm ziua?! Ar însemna să admitem că avem nevoie, că nu stăm chiar bine cu relația, iar asta ne jenează și față de noi înșine.

În speranța că voi opri impulsul tău, drag cititor, de a fugi, mă voi folosi de personaje de poveste, ca și în cărțile Un dulău și un arici la psihoterapie de cuplu .

Dulăul latră orice neregulă, cere terapie, reclamă intransigent cât de neimplicat și de vinovat este ariciul, fierbe, nu vrea să ierte, nu e dispus să mai facă nimic pentru relație, amenință cu despărțirea. Ariciul pare adus cu forța, se face ghem, vrea să se poată teleporta din încăpere, îndură cu greu datul în stambă al dulăului, mai mult tace, iar când se îndură să spună ceva, pare rațional, rece, indiferent.

Dulăul nu mai dă drumul la microfon, încercând să mă seducă definitiv. Ariciul e suspicios, nu mă privește, parcă nu vrea să fie contaminat de terapie.

Sigur că există și varianta cu doi cocoși care își smulg penele reciproc și se umple de sânge. Nu se lasă unul pe altul să termine nicio propoziție: e o minciună flagrantă și o nedreptate până la cer ceea ce prezintă celălalt. Există și varianta cu două bufnițe tăcute și filozoafe undeva în sinea lor, care nu se obosesc să îmi spună ceva. Așteaptă să fac eu o magie, dacă sunt în stare. Dar până la urmă, și cocoșii, și bufnițele își dezvăluie fațetele de dulăi și de arici, polarizând cuplul.

Mă străduiesc să ofer câte o jumătate de scenă fiecăruia. Îi invit să vorbească pe rând, pentru că numai așa înțelege „baba”. Dulăul are o infinitate de puncte sensibile, e uimitor câte interpretări catastrofice poate găsi, cât de multe lucruri îl pot provoca. Ariciului îi citesc doar pe masca brusc zâmbitoare sau împietrită, că ceva l-a agățat. Cuvintele i le smulg din puțul gândirii. Când fac presupuneri despre ce simte, ca să îl ajut, sunt catalogate imediat drept speculații și generalizări.

Îmi dau foc la valiză și când le pun etichete de dulău și arici. Mi-e greu să îi mai trimit și la cărțile mele, deși știu că ele cresc încrederea în proces, sunt instrumente de lucru folosite de alți colegi, facilitează progresul terapeutic.

Toate aceste reactivități ale clienților mei oglindesc de fapt rănile lor. Colții expuși sau acele sub care se ascund sunt doar strategii cu care au răspuns în fața unor neiubiri mai vechi. Așa că nu o iau personal. Îmi fac treaba cu răbdare, cu pași mici și blânzi.

Fiecare dintre ei speră că eu voi înțelege în cele din urmă ce îndură el, că îl voi alege și că îi voi oferi dreptatea ca pe un premiu întâi, desființându-l și lăsându-l repetent pe celălalt: ce fac eu e bine și e justificat, ce face celălalt e aberant, de neimaginat.

Sunt uimiți și dezamăgiți când îl ascult și îi dau credibilitate celuilalt. Noi înseamnă două pagini ale aceleiași povești: două perspective diferite, două realități subiective care se pot aduna, nu din care să alegem doar una. Deși ei sunt în concurență, eu nu voi desemna un câștigător. Validez două jumătăți ale unui întreg: noi.

Se simt trădați și când le sugerez modalități noi de comportament: Adică tot eu să fac ceva? Nu înțelegi că am făcut deja asta, ani buni, n-a funcționat și nici nu mai vreau să depun efort degeaba!?”

Terapia de cuplu începe atunci când, în ciuda listei lungi cu fapte îngrozitoare săvârșite de celălalt, fiecare ia hățurile calului propriu, ca să restarteze căruța cuplului oprită în drum. Atunci când fiecare este dispus să facă ceva în slujba iubirii lor. Oricât de rănit și de fără energie ar fi. La nivel profund, ei știu că pot face asta. Că altfel s-ar fi dus la notar, nu veneau la mine.

De ce să mă schimb? Așa e personalitatea mea, asta mă definește, nu pot renunța la identitatea mea!

Un proces terapeutic complet modifică structura de personalitate: coboră prin beciuri ascunse ale sufletului, aduce în lumină noi perspective, vântură resurse, probează și exersează modalități noi de comportament. De dragul relației tale, merită să te reinventezi. Merită să devii iubitul sau iubita de care să fii mândru și tu. Și care să te facă să fii dorit, prețuit, de neînlocuit. Adică în sfârșit iubit așa cum vrei.

O terapie de cuplu restructurează nu numai lumea interioară a fiecărui partener, dar și interacțiunea dintre ei. E nevoie să ne uităm obsesiv, în detaliu, la certurile lor, ca să deslușim circularitatea negativă, cercul vicios, hora durerii în care se învârtesc nesfârșit. Pare că ne afundăm în prăpastie când facem asta. Doar astfel devenim conștienți de ceva ce era trăit automat inițial. Începem să ne descoperim participarea directă la haosul relațional.

Nu vreau să învăț nimic. Nu m-am înnebunit nici după școală, nici după teme. Nu sunt interesat de psihopupu.

Pentru a putea opri interacțiunea reflexă și pentru a construi o circularitate pozitivă, un dans al iubirii, în terapie e nevoie și de psihoeducație, de disponibilitatea de a afla lucruri despre psihic, despre creier și zone subcorticale, despre corporalitate, despre emoții, despre traume. Este modul în care să liniștim mintea rezistentă la schimbare, anxioasă în fața necunoscutului, conservatoare, înfiptă cu dinții în propria identitate atotștiutoare.

De ce trebuie să îi ascult eu suferințele? Ca să ne tăvălim amândoi de durere?, întreabă ariciul.

Asta e frica din copilăria lui. Lăsat singur cu propriile emoții copleșitoare, fără un adult care să i le coregleze, le-a reprimat și a rămas cu convingerea că ele sunt mortale. Învățând azi să facă față emoțiilor dulăului (ponderate în terapie) și dând piept cu propriile emoții, ariciul ar crește, ar deveni un adult capabil să facă față și să coregleze emoțiile copilului pentru care e părinte azi.

De ce trebuie să am eu grijă de un om mare? Sunt părinte pentru copilului meu și mi-e de-ajuns. Să îl repare cine l-a rănit în copilărie, adică maică-sa. Să se ducă la terapie. Să nu mai facă pe victima, așa e viața!, zice dulăul.

La început, niciunul dintre cei doi nu poate empatiza cu partenerul său, nu poate coborî în văgăuna celuilalt. Propria suferință îi face atât de reactivi. E un fel de „nu te pot ține pe tine pentru că tremură cămașa de pe mine, adică nu mă pot ține pe mine”.

Cât timp fugim sau suntem copleșiți de propriile emoții, vom fugi sau vom fi copleșiți și de ale altora. E nevoie să lucrăm în terapie cu noi înșine, ca să putem să susținem pe altcineva. Când facem pace cu propriile răni vechi, ne putem uita și la rănile altcuiva. Iubirea începe cu sine.

Relația de cuplu matură este una în care oamenii se pot dezvălui, au încredere, se pot susține, se pot coregla emoțional. Omul de lângă noi să ne știe așa cum suntem și să ne iubească… e ceva ce am sperat mereu.

De ce să mă povestesc? O să dea și mai tare acolo unde mă doare!

Asta spune ceva despre experiența veche, în care un părinte nu a putut susține vulnerabilitatea și a pedepsit exprimarea emoțională. Asta creează neîncredere în oameni și inventarea unei măști de putere.

De ce să îl învăț eu cum să mă iubească sau să îi cer iubire?! Dacă m-ar iubi, ar ști.

Așa arată iubirea fuzională care e posibilă în raportul dintre mamă și bebelușul ei, mai târziu între îndrăgostiții de nedespărțit. Ulterior și mama se întoarce spre alte responsabilități, și iubitul revine la o viață mult mai complexă decât focusul unic pe nevoile celuilalt. Propriile emoții, dorințe și nevoi sunt trăiri interioare. Nu pot fi ghicite în stele. Suntem primii care le simțim, stă în responsabilitatea noastră să le conștientizăm, să le exprimăm cu blândețe, să le cerem ascultare, empatie, împlinire de la celălalt.

Mult timp, îi țin doar eu, primind, validând și alinând fiecare jumătate de poveste, în încercarea de a le crea tabloul întreg. Le arăt hora durerii (vezi articolul precedent) până când ei încep să observe acest reflex automat în derulare, adică devin conștienți și se pot opri.

Apoi lucrez intrapsihic (ca o terapie individuală în prezența celuilalt) cu ariciul. Dulăul ia foc, se simte abandonat, se înfurie pe mine că îi dau iar și iar microfonul altcuiva… care nu l-a avut niciodată, de altfel.

Nu se poate așa ceva! De trei ședințe îl tot ascult. Până când să mai înghit ce am de zis?

Dulăul își arată emoțiile în fiecare propoziție. E transparent pentru mine. Ariciul e rațional. E opac din punct de vedere emoțional. Caut aur în deșert după emoțiile lui. Durează.

Primul meu scop este să echilibrez balanța: îl învăț pe arici să-și ocupe jumătatea de scenă, să intre în contact cu propriile emoții și să le exprime. Îl trezesc din amorțirea emoțională.

Al doilea scop, mult mai important, este să îl antrenez, să îl fac capabil să țină emoțiile mult mai intense ale dulăului. Adică îl implic în relație. Pregătesc ariciul ca să susțină dulăul. Abia apoi lucrez cu dulăul, îl îmblânzesc, folosindu-mă pentru asta de un arici prezent cu adevărat.

De-a lungul terapiei de cuplu, ei își permit să își arate vulnerabilitatea unul în fața celuilalt. Nu mai sunt unul puternic și unul slab. Ci doi indivizi profund umani: se povestesc cu smerenie, se ascultă cu compasiune. Reciproc. Îl pot construi pe NOI DOI.

Asta înseamnă că am lucrat împreună, mult și bine, cu cei trei clienți ai mei: doi parteneri și interacțiunea dintre ei. Am obținut două persoane mature emoțional și o relație funcțională, conținătoare, de încredere. De la centrarea pe ce pățesc eu, la o reprezentare mentală a ce pățim eu, tu și relația noastră, e o cale lungă și dureroasă. Ea se numește psihoterapie de cuplu atunci când nu e învățată acasă. Ar fi grozav să le-o predăm copiilor noștri. Prin exemplu personal.

Standard
Eseu terapeutic, Eseuri, Terapie de cuplu

Ne învârtim în cerc. Hora durerii în cuplu

(Proiect luna iubirii – 2)

Îmi vin la terapie de cuplu chiar și tineri îndrăgostiți, valsând prin iubirea romantică de început, îngrijorați că atunci când se ceartă, se prăbușesc. Cei mai mulți dintre clienții mei sunt însă oameni aflați în al doilea stadiu al relației lor, care s-au prins că nu sunt atât de asemănători cum au crezut și care nu reușesc să își tolereze diferențele. Unii sunt în pragul unor schimbări de viață importante și vor să își negocieze părerile contradictorii pentru a lua o decizie. Alții vin după pierderi mari sau după ce s-au rănit reciproc. Ajung la mine și cupluri complet deconectate care cer o încheiere sănătoasă a relației de iubire, ca să poată continua o relație de parteneriat parental.

În toate aceste cazuri, cei doi protagoniști se blochează în conflict, ca într-o horă a durerii, în care joacă roluri polarizate: de dulău și de arici. Primul e mai vocal, mai anxios (mai pățit și mai vigilent), mai intens emoțional, își apără de rele relația lătrând și muștele.
Al doilea e mai confuz, mai obosit, menține pacea cuplului cu prețul renunțării la sine, amorțit, pitit, aricit. Primului îi bubuie inima în piept să crape, al doilea e pe jumătate mort încercând să nu(-și) tulbure apele.

Cei doi își pun sare pe rană reciproc. Când dulăul atacă (uneori doar nonverbal) dintr-o postură înaltă, ariciul se simte desconsiderat, umilit, respins, așa că dispare (fizic sau emoțional). Când ariciul o ia pe câmpiile rațiunii sau amuțește, dulăul se simte abandonat, singur, al nimănui, așa că strigă și mai tare. Cu cât el amplifică scandalul (exprimă mai multă critică, dezamăgire, neîncredere sau jale), cu atât ariciul se închide, e mai absent, mai fără energie, mai prins în dependențele lui. Asta îi dă foc dulăului părăsit, rămas cu responsabilități, și ciclul deconectării dintre ei se autoîntreține.

Dulăul clocotește și ariciul se evaporă la nesfârșit. Te și miri că ei nu observă cum repetă același tipar. Spun aceleași lucruri. Fac aceiași pași: unul revine să mai zică ceva și încă ceva, altul se retrage într-un ecran, în spatele unei uși, după un zid interior sau ca să dea o tură de cartier. Copiii lor știu punct cu punct ce urmează să facă fiecare în reprezentația neschimbată… din stagiunea trecută. Comportamentele sunt evidente (ce fac, ce spun, cum spun). Trăirile interioare care stau la baza acestor acțiuni sunt ascunse însă.

Toți suntem dependenți de iubire. Toți răspundem automat (fără control voluntar), devenind dulăi sau arici atunci când iubirea ne e pusă în pericol. Și eu.

În timp ce scriu acest articol, eu și soțul meu suntem gripați, vulnerabili, ușor de iritat. Mi-a adus să iau eu ultima lingură de sirop de tuse, pe care a umplut-o până la refuz. Apoi, când a încercat să prindă ultimele picături în lingura lui, eu m-am temut că ceva i-a scăpat pe covor.

„Ai dat pe jos!”, i-am spus, fără să fiu sigură de asta, copleșită de ideea că eu, la o adică, aș face efortul de a șterge. Deși mi-era prea rău ca să verific realitatea.

În secunda doi am știut și interpetarea pe care a dat-o el cuvintelor mele, la foc automat.

„…de prost ce ești”, și-a imaginat că urma să spun.

Eu nu fac nicio asociere a acestei experiențe cu intelectul lui. Ci cu graba, cu lipsa de îndemânare, cel mult cu nepăsarea dacă ar rămâne sau nu un strop de pată pe covor. Ba mai mult, îl admir pentru că este un bărbat deștept.

Dar mintea lui (ca și a mea) percepe situațiile în funcție de experiențele vechi și de temerile remanente. La mine grija pentru curățenie e importantă. Mă simt iubită atunci când este menținută. El se crede iubit atunci când îi sunt tolerate greșelile și apreciate eforturile.

E ușor să vezi în curtea altuia, cum pierde controlul într-un conflict. E greu să ne autoobservăm, să intrăm în contact cu emoțiile noastre profunde, să ni le înțelegem punându-le în legătură cu trecutul și să le povestim cu răbdare celui drag. Să știe cum să ne iubească.

De exemplu, eu mă pot simți în pericol când tu, iubitul meu, îi vorbești cu voce caldă unei domnișoare (mai ales dacă părinții mei au experimentat tema trădării în cuplul lor). Ție ți se poate reacutiza o rană veche când eu îmi exprim voința apăsat (mai ales dacă părinții tăi au trăit în schema ea-mareșal și el-vasal).

În felul acesta, pe lângă noi, în hora durerii se prind modelele de cuplu pe care le-am urmărit certându-se în copilăria noastră: părinții, bunicii, unchii și mătușile, orice altă pereche de la care am aflat cum sunt femeile, cum sunt bărbații, cum arată o relație, cum să facem față conflictelor de cuplu. Inconștient, dansăm cu ei, ca ei, conduși de ei.

Să vorbim noi doi, pe rând, vulnerabil, despre trăirile noastre interioare, construind o siguranță emoțională cu celălalt, ne-ar face să vibrăm pe aceeași undă, ne-ar conecta. Un început de conflict, ca cel de azi din cuplul meu, pentru că ne știm punctele sensibile și interpretările eronate, se termină cu zâmbete, cu un fel de bășcălie detensionantă. Ultimele acorduri ale certei sunt false, stinse, la mișto.

Dar până să ajungem acolo (în terapie sau într-un articol viitor), primul pas este să devenim conștienți de ciclul vicios în care unul luptă, altul fuge, într-un război al deconectării. Fuga unuia provoacă lupta celuilalt, tot așa cum lupta celui de-al doilea amplifică fuga primului.

Lucrurile stau la fel și în plan sexual. Un dulău vrea să facă dragoste tot timpul, pare dependent de sex, mereu bosumflat că primește prea puțin. Un arici se simte intruzat, fără chef, mereu epuizat, retras din propriul corp. Dulăul se crede neatractiv, perimat. Ariciul se simte folosit, un instrument pentru plăcerea insațiabilă a celuilalt. Cu cât dulăul este mai insistent, cu atât ariciul este mai neinteresat. Cu cât mai mult ariciul refuză, cu atât mai mult dulăul pune presiune.

De cele mai multe ori circularitatea negativă din plan emoțional este răsturnată în plan fizic. Dulăul emoțional este un arici sexual. Ariciul emoțional este un dulău sexual. Dar există și cazuri cu dulăi care nu se dezmint, care cer cu ardoare și emoții, și apropiere fizică. Există și arici amorțiți, înghețați atât în plan emoțional, cât și în plan sexual.

O bucată bună din terapie este despre efortul de a trece tiparul negativ de interacțiune de cuplu, din plan subcortical, automat, în plan conștient. Fiecare să se prindă ce-i în curtea lui, ce-l agață din ceea ce se întâmplă, într-un timp cât mai scurt. Amândoi să vadă ce văd copiii lor: ce repetă fără sens, ajungând mereu în același punct. Reflexele de a răspunde reactiv (de dulău sau de arici) nu vor putea fi suprimate. Sunt ale animalului din noi. Biologice, de supraviețuire. Ne dorim să fie autoobservate cât mai curând după declanșarea lor și oprite înainte de a atinge cote uriașe. Să avem o intensitate mai mică și o durată mai scurtă a reactivității până la preluarea controlului (revenirea în plan conștient) este tot ce ne dorim.

Abia atunci când pot opri dulăul care sunt să latre, doar atunci când poți răzgândi ariciul care ești să se facă ghem, suntem pregătiți de a doua parte a terapiei, cea a schimbării propriu-zise. Una în care eu să îmi moderez intensitatea emoțională și tu să rămâi în contact cu propriile emoții, așa încât să ne putem întâlni la mijloc, într-un dialog al sufletelor. Fără vinovați și deținători ai dreptății.

Astfel am ieși din hora durerii transgeneraționale și am începe un dans doar al nostru, în care trupurile și sufletele s-ar asculta, s-ar coregla, s-ar susține reciproc, s-ar vindeca. Adică s-ar iubi.

Când îi învăț cum să înceapă iubirea, oamenii aflați în paradigma ori eu, ori tu mă întreabă „de ce eu?”.

Azi, la puțin timp după scânteia de scandal (pornită de dulăul care sunt), despre picătura de sirop (pe care nici n-am mai verificat-o dacă există), ariciul meu mi-a spus: „Nu știu exact cum ajunge la tine iubirea mea, dar eu simt că merit iubirea pe care ți-o port.”

Cam așa se simte iubirea din paradigma și tu, și eu, una trăită între două inimi mai mari, în care avem loc câte doi. Iubirea oferită celuilalt nu mai este ceva ce ne sărăcește. Ne crește și ne împlinește. Ne face incredibil de umani. Am schimbat jocul, conducem noi. Copiii, neamul și chiar societatea ar putea urma pașii noștri în hora iubirii.

Standard
Eseu terapeutic, Eseuri, Terapie de cuplu

Te-am ales ca să cresc

(Proiect luna iubirii – 1)

Îți amintești cum îți priveai jumătatea atunci când v-ați îndrăgostit? Ca pe un om frumos în toate felurile, plin de calități, cu care te asemănai perfect și care îți oferea exact ceeea ce îți lipsise dintotdeauna, așa-i?

Ei bine, o să te cam supăr, dar trebuie să-ți spun că rareori avem creierul mai prăjit ca în fuziunea de început, prima etapă a iubirii. Studiile spun că alegerea partenerului de viață este una inconștientă. Ca și mine, la vremea aceea, sunt convinsă că te-ai străduit să gândești și să decizi obiectiv.

Alegerea partenerială are legătură cu rănile noastre vechi, create în raport cu părinții ori cu persoanele cele mai apropiate din copilăria noastră, cu care am construit atașamentul primar. Îmi place să cred că marea majoritate dintre noi a primit iubire în multe feluri. Dar niciun părinte nu e perfect. Orice părinte ciobește măcar un pic bibeloul de porțelan… al iubirii. Fix acolo ne rămâne o rană. Acolo e o sete de iubire nesatisfăcută. Acolo am putea fi zgâriați iar.

Nevoia de iubire este atât de mare, încât la început îi arăt celuilalt doar ceea ce am mai bun. Aduc ofrande pe altarul iubirii. Ofer. Iubesc cu tot sufletul. Și asta e de nerefuzat. Ba chiar, asta îl face la fel de darnic și pe el, mânat de aceeași iubire fuzională. Cu dor de iubire și el. Uimit la rândul lui de faptul că, iată, respirăm la fel, gândim la fel, suntem la fel de sensibili, de frumoși, de altruiști. Conectați unul cu celălalt.

Toate astea se întâmplă cu ochii închiși. Cu noi, cele două personaje de poveste, scufundați în apa inconștientului. Nu e niciunul dintre noi rău-intenționat, mincinos, prefăcut, viclean. Suntem băgați la fund de valul iubirii (și al perpetuării speciei) care vine cu atâtea promisiuni, încât ne face (ochii) sclipitori.
Și, Dumnezeule, cât de bine e să te vezi frumos în ochii celuilalt!

Recunoaștem în celălalt, la un nivel inconștient, o personalitate familiară ce seamănă mult cu cea a părintelui nostru. E ca și cum ne îndrăgostim de persoana care are caracteristicile umane (ca să nu zic defectele) și potențialul maxim de a ne răni. De a recrea conflictul nostru interior, dezvoltat în raport cu persoana de atașament. Pare rău intenționat inconștientul ăsta. Și totuși el e în slujba noastră. Creând premizele reaprinderii unor dureri vechi, ne dă de fapt șansa să le vindecăm. Să le abordăm altfel de data asta. Dintr-o postură de adulți, nu de copii neputincioși.

Copiii țipă, se trântesc pe jos, latră ca dulăii. Sau înghit, amuțesc, se închid ca aricii sub țepi. Ei sunt forțați să se adapteze la o realitate a adulților. O lume creată și condusă de oamenii mari, care în loc să îi protejeze și să îi ajute să își înțeleagă emoțiile, îi destabilizează emoțional. O lume pe care ei nu au puterea să o influențeze.

Adaptarea aceasta presupune niște strategii, cu niște beneficii. Dacă fac urât, uneori conving și primesc ce am nevoie. Dacă tac, uneori ajung să ignor și eu ce mă durea, amorțesc. Ambele strategii mă fac să mă simt mai puternic, față de a fi vulnerabil, în durere, singur (neînsoțit de un părinte în furtuna emoțională din sufletul meu).

E mai ușor să fiu furios, decât să fiu trist sau înfricoșat. E mai ușor să devin rațional și focusat pe o sarcină, decât să rămân în emoția profundă, copleșitoare.

Sentimentul că sunt îndreptățit să fac scandal mă face mândru și azi de postura mea de dulău. Și, vai, câte am obținut în viață bătându-mă pentru ce-i al meu! Mă identific cu imaginea aceasta de luptător.

Sentimentul că eu nu mă las afectat de drame ca alții mă face mândru și azi de postura mea de arici. Și, vai, cât m-a ajutat în viață faptul că sunt temperat și că evit conflictele! Mă identific cu imaginea asta de călugăr Zen.

Așa că o să-i cer jumătății mele, care parcă nu mi se mai potrivește, să fie dulău ca mine, că e aiurea să fie arici călcat în picioare de alții. Chiar o să latru și pentru el în fața celor care îl nedreptățesc.

Sau o să-i cer jumătății mele, care parcă nu mi se mai potrivește, să fie arici ca mine, că e aiurea să fie dulăul ce tulbură apele tuturor. O să întervin să fac pace, să opresc urgia, să liniștesc apele.

Și exact prin asta voi pune paie pe foc în sufletul lui. Exact asta îl va face să se simtă nedreptățit, neînțeles, deturnat de la cine e el și de la ce-ar face el. Ciobit ca altă dată. Zgâriat acolo unde este mai sensibil. Așa că o să se pitească sub țepi și mai tare sau o să-și scoată colții și mai mult. Și eu o să răspund pe invers. Cu colți în fața țepilor ori cu țepi în fața colților.

Acum văd în el un dușman plin de defecte. Mă simt trădat. Mințit că aș fi fost iubit! Conflictul e în toi, relația noastră e în pericol. Bibeloul de porțelan s-a spart în același loc și mai tare.
Și, Dumnezeule, cât de rău e să te vezi urât în ochii celuilalt!

Dacă nu suntem la fel înseamnă că nu ne potrivim și că e mai bine să ne despărțim, nu?!

Ar fi calea pierzaniei, cea mai simplă. Mai greu e să cerem ajutor, să trecem împreună prin furtună, să ne confruntăm cu aceste diferențe, ascultându-ne reciproc.

În terapia de cuplu învățăm că oamenii sunt diferiți și că e foarte sănătoasă diversitatea. Învățăm să vedem avantajele acestei diversități: faptul că ne completăm reciproc într-un întreg mai mare sau că fiecare diferență aduce o resursă în familia noastră. Nu există calități și defecte. Atunci când lucrurile sunt cu măsură, există o resursă în faptul că îți exprimi emoțiile, tot așa cum există o resursă în faptul că le poți stăpâni și nu ești bulversat de ele. E nevoie și de emoție, și de rațiune ca să ne întâlnim plenar. Copiii noștri au nevoie și de emoție, și de rațiune ca să rămână întregi. Noi avem nevoie să ne întregim.

În terapia de cuplu învățăm cum să facem față anxietății venite din aceste diferențe și cum să tolerăm diferența celuilat. Ne amintim cum ne-au fost tratate diferențele în adolescență și cam cum am fi avut nevoie să se poarte cei mari cu noi. Fără să se simtă trădați că nu suntem ca ei. Valorizând și încurajând ideile, credințele, emoțiile, dorințele, nevoile și comportamentele noastre diferite de ale lor. La fel are nevoie jumătatea noastră să ne purtăm noi azi.

Abia de aici ar putea începe „noi”. Ar putea începe iubirea. De acolo unde apreciem un om real, cu bune și rele, pe care îl cunoaștem cu trecutul lui cu tot și cu aspirațiile personale legate de viitor. Îi facem loc la noi în suflet, fără ca asta să însemne să ne dăm afară pe noi.

E nevoie ca eu să mă pot povesti ca fiind diferit, într-un mod pro-ființa mea, nu împotriva ta. E nevoie ca eu să pot auzi cum ești tu, fără ca asta să fie o invalidare a mea. E nevoie ca tu să poți primi, accepta, tolera, încuraja diferența mea. E nevoie ca tu să-mi poți cere vulnerabil să te iubesc așa cum ești, nu cu furie și cu revoltă.

Sunt patru procese mari pentru creșterea fiecăruia dintre noi. Iată care ar fi ale mele:

Eu îți cer iubire (1).
Eu primesc iubirea ta (2).
Eu aud nevoia ta de iubire (3).
Eu îți ofer iubirea de care ai nevoie (4).

(1) și (2) ar fi un copil care capătă putere de exprimare și care se bucură de satisfacerea nevoii de iubire.
(3) și (4) ar fi părintele bun inventat de dragul tău.

Sunt foarte multe aspecte ale fiecăruia dintre noi, care au de crescut pentru o iubire matură, până ca noi să fim niște adulți sănătoși, capabili de coreglare emoțională. Iată detalii despre fiecare proces al tău:

Tu mă inviți să îți cunosc rănile, te povestești blând, ceri iubire învățându-mă cum să te iubesc (1).
Tu te încrezi în iubirea pe care ți-o ofer, o primești, o lași să te aline și ai recunoștință pentru ea (2).
Tu mă asculți, înțelegi cu mintea și cu inima ce pățesc: validezi și empatizezi cu trăirea mea (3).
Tu ești dispus să îmi oferi ce am nevoie, rămâi cu mine în emoția mea, mă alini, mă reasiguri, mă liniștești prin prezența, răbdarea și conținerea pe care mi le oferi (4).

Dezvoltăm patru fațete ale personalității fiecăruia dintre noi. Dar fiecare astfel de fațetă are nuanțe și detalii multe. Sunt atitudini noi și comportamente care trebuiesc exersate îndelung.

De fiecare dată când am grijă de emoțiile și de nevoile tale, eu cresc, mă dezvolt, renunț la strategia veche de luptă sau de fugă. Fac loc și de mine, și de tine. Noi este o perspectivă nouă, mai mare, care are nevoie de un eu mai mare, capabil să cuprindă trăirile interioare ale amândurora. Eu-l inițial alegea pe unul dintre noi doi, învinovățindu-l și ignorându-l emoțional pe al doilea.

Toate defectele tale, privite cu acceptare și curiozitate acum, ar putea căpăta sensuri noi, pozitive, m-ar putea inspira, ar putea deveni părți din personalitatea mea crescută. În același mod te-ai dezvolta și tu, atunci când ai începe să te așezi în aceeași barcă cu mine, ca să ne povestim, în loc să ne renegăm și să punem ziduri între noi.

Unu și cu unu fac mai mult decât doi într-un cuplu. Fac doi oameni mai mari și o relație autentică. Ba mai mult, fiecare dintre noi va avea o relație mai bună cu sine, având spațiu de auto-explorare, de clarificare și de exprimare, oferit de celălalt. Fiecare va deveni mai empatic și mai recunoscător. Fiecare va ști cum e iubirea, pentru că o va simți. O va primi și o va oferi. Nu ca pe beția din îndrăgostire, ci ca pe conexiunea creată de adevărul sufletesc scos la lumină și de sentimentul de siguranță emoțională.

Creșterea asta a avut nevoie de un conflict major ca să se întâmple. A avut nevoie de o alegere inconștientă și de o dragoste oarbă de început. Creșterea asta ne va maturiza, ne va face părinți mai buni, capabili să își coregleze emoțional copiii. Ne va mări calitatea relațiilor cu rudele, cu prietenii, cu colegii, cu șefii. Pentru că vom ști să creăm relații egalitare între adulți, în care mereu sunt importante, ascultate, respectate, apreciate, două suflete.

Odată inventată, iubirea conștientă va fi o lecție pentru copiii noștri. Vor învăța să se povestească, să asculte emoțiile altcuiva. Dar mai ales vor crede că există iubire pe Pământ și că au șanse să aibă parte de ea într-un cuplu, primind și oferind adevăr interior într-un noi al sufletelor conectate.

Iar când vor ajunge și ei la conflict (că nici noi n-am fost părinți perfecți, i-am ciobit un pic), acesta va fi unul mai puțin intens, mai scurt, mai ușor de traversat. Vor fi dispuși să facă efortul, să învețe, să se schimbe trecând prin el. Vor ști că la capătul lui e o iubire mai mare, ivită chiar din dezvoltarea lor pe acest drum.
Și, Dumnezeule, cât de tare te voi iubi pentru că noi doi am reușit să punem asta în viața lor! Să lăsăm moștenire iubirea!

Standard
Eseu terapeutic

Paștele prin lentile de psiholog

Pentru mine Sărbătoarea Paștelui are o semnificație psihologică. Ce să fie în spatele celei mai mari minuni înfăptuite vreodată pe Pământ? Isus își asumă păcatele și suferințele noaste fiind un exemplu de conștientizare, de reîntrupare și de iluminare. Cum adică?
Te iau cu mine să îți arăt ce văd prin lentilele mele de psiholog?

Hristos crucificat este în contact cu suferința lui, prezent în simțuri. Deși se simte hulit, trădat, învinovățit, pedepsit pe nedrept și batjocorit, el rămâne atent la corpul și la trăirile lui.
Nu raționalizează, nu se revoltă, nu dă vina pe alții, nu ignoră emoția fiind puternic, nu se concentrează pe soluție, nu se alină cu vicii, nu se aruncă în muncă, etc. Se întâlnește cu durerea fizică și emoțională plenar. Vulnerabil. Corporal.
Conștient.

Deși pare că asta îl omoară, El se reîntrupează.
Omul traumatizat se deconectează de corpul lui pentru a face față durerii originare. Se întărește și nu mai simte, ca în românescul „nu mă doare, nu mă doare, c-am mâncat fasole tare!”. Asta e un fel de amorțire a simțurilor, aproape o moarte. Vindecarea vine din trecerea prin durere, care îl readuce pe individ în corpul său. E un proces dificil și îndelung. Asistat. Asta facem în terapie. E ca o renaștere. „Hristos a înviat!”

Înălțarea la cer este pentru mine simbolul adevărului sufletesc scos la lumină, revelat, asumat și exprimat. Povestit altcuiva. Împărtășit.

În casa Domnului ne spunem oful și suntem iertați (acceptați, validați emoțional, alinați). Asta presupune să ne povestim, după ce am intrat în contact cu ce simțim în corp (nu cu gânduri despre ce a făcut sau despre cum e celălalt). Dar și să fim ascultați cu adevărat. Nu asta este împărtășania (cu spovedanie)?
Vinul și pâinea, sângele și carnea sunt simboluri despre corp. „Primește corp și fii în corpul tău care simte!”, aud eu.

Cum a ajuns biserica la canoane și pedeapsă pentru păcat ține de om și de interpretarea lui, nu de divin. Eu cred că Dumnezeu iartă orice păcat și nu amenință nici măcar cu iadul din viața de dincolo. Prin acceptare, emoție împreună și iertare e drumul ca să conștientizezi și să fii mai bun. Nu prin critică, rațiune și pedeapsă. Iadul e pe pământ, când trauma ne menține deconectați de corp și de ceilalți.

Așa ajungem la boală fizică sau psihică: ignorând mesajele corpului. Așa ajungem la izolare: apărându-ne și separându-ne emoțional de cei din casa sau chiar din patul nostru. Vina reproșată și autoindusă creează iadul. E ca o structură de rezistență, ca un tipar ce se repetă în personalitatea noastră și în relațiile dintre noi. Chiar și transgenerțional, când noi nu mai suntem fizic. Rămânem în ceilalți prin ceea ce am scris în ei. Prin cum i-am făcut să se simtă. Asta e viața de apoi, nu?

În încercarea de a-și povesti sufletul, clienții mei se întâlnesc inițial cu revolta sau cu tăcerea partenerilor lor. Asta se simte ca o deconectare. Ca o singurătate în durere. Ca a fi neținut, scăpat pe jos. Când sunt în situația de a asculta ei sufletul celuilalt, aud automat că suferința acestuia e din vina lor. Tiparul era acolo, cineva trebuia să fie vinovat. „Dacă suferi tu, sunt vinovat eu. Tot așa cum, atunci când sufăr eu, ești de vină tu.”

Emoția asta (a se simți trași la răspundere pentru răul făcut celuilalt), chiar și atunci când e doar o percepție, îi copleșește. Le declanșează reactivitatea: revolta de dulău nedreptățit sau tăcerea de arici pitit sub țepi. Asta îi împiedică să fie empatici cu partenerii lor. Tremură mai tare cămașa de pe ei. Îi împiedică să afle cum i-au rănit pe cei dragi. Sufletul deschis al celuilalt, când e o împărtășire fără reproș, este o invitație la reparație, nu o judecată cu sentință. „Măcar acum mă vezi? Uite-mă!”

Ba mai mult, reactivitatea proprie le deturnează atenția spre ce face rău celălalt. Îi scoate din a rămâne în contact cu propria trăire vulnerabilă. Furia e de preferat pentru că le dă putere. Față de ea, vulnerabilitatea este dureroasă. Se simte ca o slăbiciune interioară, ca un pericol, ca un risc. Uneori, ca o rușine, ca o imagine de sine negativă. Chiar și tăcerea e o deconectare față de sine. „Tac și înghit, poate trece mai repede răul ăsta pe care nu vreau să îl mai simt. Și nici nu cred că celălalt m-ar auzi dacă aș vorbi.” Încet-încet asta devine „eu nu pățesc ceva, nu am nimic, îmi trece, lasă-mă așa”.
Vai, cât de des aud asta în cabinet!

Durerea trăită corporal și povestită este o emoție împreună, o conexiune. Ca două ouă care se ciocnesc. Cel care se sparge își arată vulnerabilitatea. Cel care rămâne întreg este adultul sănătos care intră în contact cu durerea celuilalt, empatizează, dar nu e copleșit. Rămâne suficient de puternic, de protector, cât să conțină durerea celuilalt. O validează și o alină.

Ouăle colorate sunt emoțiile noastre curcubeu. Cele roșii exprimă suferința (fizică și emoțională), sângele vărsat, trupul afectat. Le încondeiem cu atenție, cu grijă și cu răbdare. Ca să le vedem cu seninătate, cu claritate. Ca să ne întâlnim… întâi cu noi, apoi suflet cu suflet.

„Hristos a înviat!” înseamnă „îmi simt și îmi exprim durerea întrupat. Scot la lumină un adevăr interior și aștept răspunsul tău. Mă conectez cu corpul meu și cu tine împărtășindu-mă.”
E ca o întrebare. „Mă primești?”

„Adevărat a înviat!” înseamnă „te văd, mă conectez cu tine, îți recunosc suferința, primesc adevărul tău interior și îl pot ține cu grijă față de tine”.

„Cioc!” Înseamnă împreună. Doi. Conexiune. Intimitate emoțională pusă în act.

Iluminarea nu e ca o întâlnire cu lumina divină venită din afară să te răsplătească pentru că ai fost cuminte, studios și ai dobândit statutul de supus sau de guru înțelept. E un proces dinăuntru în afară care ține mai degrabă de simțire, de autocunoaștere senzorială, decât de gândire și de rațiune. E o întâlnire profundă cu tot ceea ce ești, în acceptare și în iubire de sine. O credință în adevărul tău interior. În spiritul tău. În sămânța de divin din tine. În resortul uman din tine și din ceilalți, care face posibilă conexiunea sufletească. Dumnezeiască.
Lumina care se pogoară e doar un model pentru lumina din tine. Un context de bunăvoință în care să te poți însufleți tu. Așa cum…
Hristos s-a înălțat!

Isus este fiul Tatălui, ca fiecare dintre noi. El ne arată calea de a ne purta (a ne simți și a ne asuma) păcatele (vini și alte emoții negative), garantându-ne accesul la viața veșnică. O face înaintea noastră dându-ne șansa unei vieți mai aproape de Dumnezeu. O viață întru spirit.

A rămâne vii în amintirea celorlalți este posibil atunci când am avut relații de calitate. Am contat și am influențat viața altora: arătându-ne și văzându-i. Au fost impregnați pozitiv de conviețuirea cu noi, așa că am rămas parte din ei. Din personalitatea lor. Iubirea te ajută să afli cine ești, să devii cineva și să te poți da mai departe. E ca o viață fără sfârșit. Și e altă structură de relaționare. Un tipar pozitiv. De viețuire. Așa se construiește raiul, nu?

Să fie lumină!

Standard
Eseu terapeutic, Lectia de Psihologie, Terapie de cuplu

Iubesc sau sunt dependent?

De multe ori în terapie întâlnesc clienți confuzi în a face distincția dintre iubire și dependență. Rușinați că ar putea iubi prea mult ori că ar putea cere prea multă iubire. Nesiguri pe drumul dintre responsabilitate și libertate în cuplu.

Cel mai des întâlnesc această confuzie chiar la cei care au făcut demersuri spre dezvoltarea lor personală și au fost sfătuiți să fie autonomi, pe picioarele lor, să nu depindă emoțional de altcineva. Doar că sfatul acesta se ciocnește cap în cap cu o nevoie neonorată veche și parcă se răstoarnă căruța în drum și nu mai ai energie să te aduni..

Mi se întâmplă să fiu apostrofată chiar de colegi psihologi, atunci când află de exemplu că în terapiile mele de cuplu aprofundez istoricul unui individ, de față cu partenerul său: „Și e bine să faci asta? Nu îi legi prea tare unul de altul?”

Aflu chiar de încercările altor terapeuți de a desprinde un client individual din relația de cuplu nefuncțională, înainte de a încerca să facă schimbări personale în cadrul acelei relații. Să pleci fără să înveți să faci altfel înseamnă să ai toate șansele să repeți nefericirea în următoarea relație, în care pe tine te iei în bagaj.

Până unde poate crește iubirea și de unde începe dependența?
Dependența este definită în DEX drept situația de a fi dependent de ceva sau cineva; a nu fi autonom; stare de subordonare; supunere. Această definiție sugerează o ierarhie de putere, în care cineva mai slab este în poziție inferioară față de cineva mai puternic (pentru a primi altceva la schimb, aș zice eu).

Ce știm despre iubire?
Întâi ne-am dat seama că nou-născuții neatinși mor (chiar dacă sunt hrăniți și îngrijiți cu mânuși). Apoi am definit iubirea necondiționată de care au nevoie copiii. Știam și că omul este ființă socială. Adică are nevoie de relații interumane și se dezumanizează în izolare. Îmi amintesc în facultate ce surprinsă am fost să aflu că în doar 5 zile fără contact cu altă persoană apar deja tulburări comportamentale și emoționale, la un adult.

Totuși până în anii 90 psihologii insistau pe control emoțional și defineau maturitatea, printre altele, ca independență emoțională. Una dintre cele mai mari greșeli pe care le-am făcut ca mamă a fost să îmi las copilul să plângă noaptea pentru că așa citisem într-o revistă despre creșterea copilului în 1997. Mi se garanta că voi avea cel mai cuminte copil din lume în 3 zile și că o să îl scot din simbioza nocivă. Probabil că azi vi se pare inuman, dar eu atunci eram un părinte informat, urmam indicațiile unui specialist care semna articolul și voiam ce e mai bine pentru copilul meu, chiar dacă pentru asta îmi băgam unghiile în pernă.

Copilul meu însă nu a cedat. A plâns până am cedat eu. Iar azi mă simt teribil de vinovată că mi-am trădat instinctul de mamă în numele unei așa-zise teorii care creștea oameni căliți. I-am administrat atunci puiului meu aproape o oră de traumă de abandon. Acum știu că în primii 3 ani de viață se pun bazele atașamentului securizat: legătura afectivă cu mama sau altă persoană apropiată care conferă unui individ sentimentul siguranței și al încrederii în sine, în ceilalți și în lume, cu efect asupra întregii sale vieți.

Teoria atașamentului și studiile ultimilor 20 de ani spun că iubirea este o nevoie fundamentală, general umană. Indiferent de vârstă, sex, religie, cultură, rasă, oamenii au nevoie să fie importanți pentru cineva, să fie apreciați, atinși, înțeleși, alinați. Adică însăși condiția umană presupune vulnerabilitate și ne face dependenți de ceilalți. Dependenți de iubire.

Fără iubire ne simțim în conflict cu toată lumea și cu noi înșine, suntem depresivi și anxioși, ne este greu să depășim situațiile stresante sau încărcate emoțional, ne scade imunitatea, ne îmbolnăvim și îmbătrânim mai iute.

Cu iubire suntem mai flexibili psihic, mai deschiși către explorare, mai intuitivi, spontani și creativi, ne crește reziliența la stres, în fața pierderilor sau a bolii.

Atunci când nu reușim să primim iubire, în loc de cineva, ne vom lega de ceva: alcool, droguri, mâncare, muncă, jocuri, sex, alte forme de consum excesiv. Toate acestea din urmă sunt încercări de a umple un gol. De cineva.  Sau încercări să amorțim ca să nu mai simțim. Aceste substitute creează dependențele propriu-zise, lor le spunem adicții. Par hrănitoare pe moment, dar ne alienează în fapt. Dependența propriu-zisă presupune un rău împotriva ființei, ne pune în pericol starea de bine, sănătatea, viața. Un rău de care nu ne putem desprinde. Îi vom spune dependență nesănătoasă.

Atașamentul se rescrie de-a lungul vieții. Chiar dacă în copilărie am dobândit un atașament insecurizat (nu avem încredere în forțele proprii, în aproapele nostru, suntem anxioși, ne așteptăm la rele, ne-am pierdut speranța de mai bine), avem șansa să ajungem la siguranță emoțională în contact cu un partener care are atașament securizat. Pentru că acesta ne poate oferi iubirea și siguranța după care am tânjit mereu și de la el putem învăța să oferim iubire și siguranță și noi.

Totuși se întâmplă mai degrabă ca având atașament nesigur să rezonez emoțional cu un partener cu același tip de atașament. Alegerile în dragoste sunt în mare măsură dictate de inconștient, poate tocmai pentru că nevoia profundă este ca un iubit care seamănă în multe feluri cu părintele meu neglijent să ajungă cumva să mă iubească. Asta ar putea fi reparator pentru sufletul copilului ce-am fost.

Să zicem că ne-am întâlnit deci, 21 cu 22, nu prea departe unul de altul, amândoi cu atașament insecurizat. Ne-am îndrăgostit și am sperat ca în sfârșit să contăm în ochii și în inima celuilalt. Și după sclipiciul începutului, în care iubim mai degrabă speranța că vom fi iubiți, iluzia începe să se spulbere pentru că amândoi avem pocalul gol.

Asta nu înseamnă că nu facem eforturi, că nu încercăm toate strategiile din arsenal ca să salvăm situația… Unul insistând să arate neregulile care ne duc la pierzanie, altul încercând să aplaneze conflictul, să liniștească situația care pare să scape de sub control. Fiecare încearcă de fapt să apere cum știe el relația: fiind vigilent, atent la pericole ori măturându-le din drum. Și tocmai faptul că avem strategii opuse ne face să ne simțim puși în pericol de celălalt, pe care îl percepem ori amenințător, ori indiferent.

Sfârșim prin a ne simți unul neînțeles, neimportant, părăsit, singur, celălalt confuz, insuficient, respins, pedepsit. Neiubiți. Unul mai rănit ca altul, fix acolo unde ne doare mai tare și mai de demult. S-a rescris în felul acesta povestea veche de neiubire a copilului din fiecare dintre noi. Și ne putem retraumatiza la nesfârșit, relația noastră devenind o dependență nesănătoasă. Un rău de care nu ne putem desprinde.

Și cum ar arăta o dependență sănătoasă? În clasa a șaptea am aflat din cărțile scriitorului George Șovu că „iubirea e aripă înaltă”. Iubirea te înalță, te ridică, te ajută să crești.

Să zicem că ne-am întâlnit Tanda cu Manda. Amândoi cu atașament securizat. Sau, mai realist vorbind, suntem 21 și 22 după terapia de cuplu la care am apelat conștientizând răul pe care ni-l făceam reciproc deși ne iubeam. Suntem la fel de oameni ca altă dată. Avem încă vulnerabilități și răni vechi, nu au fost șterse cu buretele din povestea vieții noastre. Acum însă suntem conștienți de ele și când e vorba de noi înșine, și când e vorba de partenerul nostru.

Acum observăm de la primele semne când în interacțiunea dintre noi doi, una dintre aceste răni se acutizează.
Chiar dacă nu am avut intenția de a-l ataca, accept că celălalt are uneori această percepție și îmi asum responsabilitatea că l-am provocat cumva, fără să vreau. Voi întreba: „Ce anume din ceea ce am făcut sau ai văzut la mine te-a supărat?” Aș putea primi răspunsul: „Ai ridicat o sprânceană, ca tata…” Am să iau în serios acest răspuns și voi fi curioasă să înțeleg cum poate răni o sprânceană ridicată o inimă de copil. „Ce semnificație are pentru tine faptul că cineva ridică o sprânceană?” „Aroganță, superioritate, putere, pericol” ar putea fi răspunsul și eu voi ști exact la ce nedreptate veche face referire, dar voi fi deschisă să primesc detalii noi. Voi recunoaște că având acest istoric este îndreptățit să se îngrijoreze pentru o sprânceană ridicată și să reacționeze cu furie sau cu detașare emoțională. Îmi voi reasigura partenerul că mie îmi pasă și îl consider un egal, îl voi ajuta să vadă diferența dintre mine și persoana din trecutul lui. Îmi voi reafirma iubirea și disponibilitatea de a-i vedea sufletul.  Imi voi exprima părerea de rău pentru că am atins un punct sensibil, precum și grija de a nu-l mai răni pe viitor.

Și desigur, voi căuta un moment ulterior în care să vorbesc și despre sprânceana pe care am ridicat-o ca răspuns la ceva care nici mie nu mi-a picat bine. Altă poveste trecută (a mea, de data asta) care determină altă percepție prezentă (realitatea mea subiectivă), alt punct sensibil atins (rana mea veche), urmat de un comportament reactiv învățat tot de la un părinte (sprânceana arogantă), dar care are un sens emoțional. Și partenerul meu va lăsa deoparte realitatea lui subiectivă ca să se pună pentru o clipă în șoșonii mei și să aibă grijă el acum de rana mea.

În felul acesta ne putem alina reciproc. Putem fi pe rând părinte reparator pentru celălalt. Vom renunța la poziția de putere (în care dau ca să nu mă mai doară). Voi renunța la percepția inflexibilă a unei realități „obiective”, ne vom coborâ până la rana celuilalt și îl vom ajuta să se ridice („iubirea e aripă înaltă”) știind că și el poate face asta pentru noi. Asta ar fi o dependență sănătoasă în care ne-am regla emoțional reciproc, onorând trăirile interioare ale fiecăruia dintre noi ca pe două realități subiective care își crează spațiu una alteia (în loc să se excludă).

Acesta este un proces în sine, are nevoie de timp, de efort comun și uneori de ajutorul unui terapeut de cuplu. Eu îi spun „drumul de la ori, ori la și, și.” De la competiție, la cooperare. De la deconectare, la conectare. De la „Mă descurc și singur!” (ca altădată), la vindecare împreună. Ca să creștem, avem nevoie de iubire. Ca să ne vindecăm, avem nevoie de o altă ființă, în ochii căreia să ne oglindim. Doar iubirea poate alina neiubirea.

Și dependența nesănătoasă în cuplu cum arată? Dacă aș rămâne veșnic în rol de copil și i-aș cere iubitului să-mi fie părinte la nesfârșit (fără efectul vindecător care m-ar crește) ar însemna că nu-mi pot alina rana veche pentru că nu pot fi atent la ce-mi oferă prezentul și sunt blocat într-un trecut ce mă menține însetat și îndurerat. Iar de fiecare dată când îmi vei cere tu sprijin, îmi vei părea egoist, răsfățat, copil mic și îți voi pretinde să fii adult și să te descurci singur sau să te duci la maică-ta să-ți dea ce ea trebuia să-ți fi dat, adică nu stă în responsabilitatea mea. Aș refuza să-ți fiu mamă (bună) eu, deși aș fi deja o mamă (afurisită) pentru tine prin acest refuz.

Dependența nesănătoasă e despre roluri fixe în care unul dă la nesfârșit sacrificându-se și celălalt doar primește, fără ca asta să îi crească. E despre un vinovat și un acuzator. Dacă eu aș fi cea nefericită, care cere tot timpul dar nu adună nimic, mai devreme sau mai târziu m-aș simți victimă în fața unui călău. Iar el, făcând eforturi să mă mulțumească fără rezultat, se va simți invalidat și respins, victimă în fața altui călău, eu. Între victimă și agresor e o relație de nedesfăcut, interșanjabilă. Un rău de care nu se pot desprinde, precum copiii neputincioși care nu pot modifica universul reprezentat de propriii părinți și nu au altă soluție decât resemnarea.

Iubirea e despre doi oameni care își acceptă vulnerabilitățile, își recunosc calitățile, își respectă diferențele și înțeleg că ele se completează reciproc. Că împreună sunt mai mult decât luați separat. Se văd întregi, cu rațional și emoțional. În evoluție, cu trecut personal, prezent și viitor. Își înțeleg interacțiunea diadică, adică modul în care se influențează reciproc. Își acordă încredere, construiesc împreună, deschid unul altuia drumul speranței de mai bine împreună. Și se întreabă mereu: „Ceea ce fac construiește sau dărâmă relația mea? Ceea ce spun te ridică sau te coboară? Te conectează sau te deconectează de mine? Mă simți cu tine în barcă sau împotriva ta?”

Așa că dezvoltarea mea personală, calitatea de a fi adult maturizat psihologic, nu mă pune deasupra ta și nu te acuză când intri într-o criză emoțională copilărească (de isterie ori care te face să întorci spatele bosumflat). Din contră, mă face să te simt la fel de vulnerabil și om cum știu că sunt și eu. Voi ști că ai nevoie de ajutorul meu, că ceva te-a făcut să te simți rupt de mine. Și că e treaba mea să te reasigur de iubirea mea.

 

Prim anunț: Începând cu joi, 14 februarie, între orele 18.15 – 21.15 reiau Programul Wo@Man, de conectare masculin-feminin, într-un format nou, cu doar 3 cupluri. Primele 4 întâlniri se vor desfășura joia, una pe săptâmână, în zilele 14, 21, 28 februarie și 7 martie. Detalii pe wo-man.life.

Standard
Eseu terapeutic, Pilule de reflectie, Terapie de cuplu

Tu în ce film joci?

„Cum ai putea să faci altfel?” este una dintre întrebările deschise folosite în psihoterapie. Și deși atunci când am       întâlnit-o ca învățăcel mi-a părut provocatoare, ca un buton de propulsare spre creativitatea persoanei căreia m-aș fi adresat, practica avea să mă aducă în fața unor clienți pentru care formula magică să nu facă minuni.

Oamenii ajunși pe canapeaua celebră par convinși că altcineva trebuie să facă altfel lucrurile. „El este vinovat pentru viața mea mizerabilă! Și nici nu va fi capabil să se schimbe vreodată. El așa e!” „Tu ești un terapeut bun, dar nu există leac pentru noi. Suntem prea diferiți, vrem lucruri total opuse.” „Pierdem timpul, m-a dezamagit prea tare și nici  măcar n-o mai iubesc.”

Și totuși oamenii ăștia vin la terapie în loc să meargă la tribunal: cel puțin la nivel inconștient ei speră, ei își doresc, ei caută în ochii mei curajul de care au nevoie ca să mai lupte pentru povestea lor de iubire. Dar lupta e mereu cu celălalt. Celălalt a greșit. Ei înșiși par de nemodelat. Ei au dreptate, lor li se cuvine ori nu mai știu cum să facă altfel. Identitatea lor pare un dat bătut în cuie.

În ultima vreme, îndiferent unde mă uit, văd aceeași paradigmă.
Un popor dezamăgit de conducătorii săi (și în grădina noastră și peste ocean).
O mamă disperată că fetița ei de 9 ani minte, ascunde și fură.
Până și psihologii se simt înșelați și sunt revoltați pe reprezentanții lor în Colegiu.

Și toată lumea se plânge: unii mai vocal-agresiv, mai cu pumnul în masă, alții mai smiorcăit-apocaliptic. Toți știu exact cum ar trebui să stea lucrurile, ce anume face greșit celălalt. Mai greu e cu propria responsabilitate. De propria greșeală nici nu încape vorba…

Am să enunț două axiome recunoscute în psihologie.

  1. Între doi adulți, responsabilitatea relației este egală, deși pozițiile lor sunt deseori complementare și nu identice (prieteni, parteneri de afaceri, soț-soție, edil-cetățean, șef-angajat, mentor-discipol).
    Atunci când lucrurile merg prost, niciunul nu și-a făcut bine partea lui.
    Când vorbim de copil, lucrurile stau altfel, responsabilitatea este a părintelui: părintele trebuie să descopere nevoia copilului care a determinat comportamentul indezirabil, el trebuie să fie creativ, să schimbe contextul copilului, așa încât să hrănească această nevoie.
  2. Cât timp eu repet același comportament, celălalt nu se va schimba.

Jacques Salome a explicat foarte plastic aceste axiome folosind metafora eșarfei.
Relația dintre noi doi este ca o eșarfă. Eșarfa are doar două capete, nimeni altcineva nu o poate influența.
De la capătul meu de eșarfă trimit mesaje care fac relația armonioasă sau care o distrug.
Modul în care primesc mesajele tale poate fi pro sau contra relației noastre.
Chiar dacă nu sunt mulțumit de modul în care ții tu eșarfa, eu pot face lucruri doar la capătul meu de eșarfă. E foarte puțin probabil să primesc alt răspuns din partea ta, dacă mișcarea mea e aceeași la nesfârșit. E ca și cum m-aș autosabota.

Așa că acum toată povestea pare dintr-un film prost. Un film în care altă dată au jucat părinții noștri, ne are pe noi ca actori principali. Un film ca un destin implacabil.
„Pe mine nimeni nu mă va iubi pe lumea asta!” „Țara asta e blestemată să n-aibă parte de conducători integri!” „Fata mea e pierdută, nu-i pasă de nimeni și de nimic!” „Nu renunță la ciolan, nu mai scăpăm de ei, mama lor de hoți nenorociți!”

Încercăm formula magică? „Cum ai putea să faci altfel?”
Doar despre tine e vorba! E provocarea ta, e parte din viața ta, joci în filmul ăsta! Participi la asta! Scrii această realitate! Ai rolul tău, poziția ta, scenariul tău, răspunsul tău, interpretarea ta.
În ce film ai vrea să joci? Schimbă un pic decorul! Reconsideră textul! Pune-ți sufletul în cuvinte! Fă altfel și fii altfel ca să te potrivești filmului dorit.

Comportă-te ca și cum trăiești deja în țara visurilor tale, aceea în care zici c-o să emigrezi. Respectă oamenii, plătește taxele cinstit, reciclează gunoiul și fii patriot tu.

Iubește tu, ca în povestea în care ești deja iubit. Reinventează-ți vocea, fă-o caldă și tandră, să miște eșarfa armonios.

Spune-i fetei tale că ești sigură că în adâncul sufletului ea e cinstită și bună, că va crește mare, va avea un soț frumos și niște copii reușiți. Că va avea jobul preferat, plătit bine. Că va fi o mamă iubitoare. E înfricoșător pentru ea să facă pasul către toate astea, când nimeni nu crede că va reuși, când vede că toți sunt triști și dezamăgiți din cauza ei.

Înainte să deschizi gura, întreabă-te dacă ceea ce vrei să spui e din filmul vechi, nedorit, în care dărâmi sau din cel potențial, râvnit, în care construiești. Schimbă recuzita, fii actorul din celălalt film. Așează-te pe poziția corectă tu și scrie povestea pe care ți-o dorești începând de acum.

Faci parte din prezent. Pentru bucata ta de film, fii regizorul tu!

Standard
Eseu terapeutic, Terapie de cuplu

O să mă iubești?

pigeonFrica nu ne lasă să iubim. Antonimul psihologic al iubirii este frica. Tremurăm de ură pentru că, profund, tremurăm de frică.
Am mai scris despre asta în primăvara lui 2015, scurt și la obiect.

http://www.astasunteu.ro/2015/03/frica-nu-ne-lasa-sa-iubim-iubire-versus-frica/

Acum vreau să sap în ură, s-o disec.
Cum ajungem să urâm un om pe care l-am iubit? Ne-a făcut să ne simțim neiubiți, să trăim nesiguranța și neîncrederea.
Cum ajunge un copil să urască școala? Nu are o relație cu profesorul sau cu clasa. Uneori pentru că are un conflict acasă care nu-i lasă energie pentru explorare. Alteori pentru că a fost pedepsit deja cu prea multe note de 3 ori cu prea multă respingere din partea colegilor. Se simte neapreciat, de neiubit și cel mai des îi e frică.
Cum ajunge un individ să fie criminal? Din neiubire. E singurul mod în care poate atrage atenția cuiva, în care se poate simți puternic și performant. Când îl întemnițez, când îl pedepsesc, întăresc sentimentul lui de a fi inadecvat, insuficient și respins. La un nivel mai profund, inconștient, sâmburele urii este sentimentul de a fi neiubibil. Ca un destin implacabil. „Pe mine mă va iubi cineva cu adevărat în viața asta?” Asta e frica (noastră?) primordială.

Despre ce e iubirea?
Întâi e despre câtă nevoie am să fiu iubit. Despre nevoia mea de a primi iubire. Așa mă îndrăgostesc. Cred că tu mă vezi, cred că tu mă apreciezi, cred că pentru tine sunt important. Cred că tu vei vindeca rănile mele vechi. Combustibilul îndrăgostirii este speranța, imaginarul, nu realitatea. Te întreb doar… „O să mă iubești până la capăt?”

Copilul are nevoie de iubire ca să trăiască, se hrănește cu iubire. Ne este ușor să întelegem nevoia copilului de a primi iubire și de cele mai multe ori ne e mai ușor să dăruim atenție, grijă, afecțiune unui copil. Pentru că un copil e vulnerabil prin definiție.
Dacă istoricul meu de viață este unul de neiubire, înseamnă că nu am avut un model de la care să fi învățat să dau iubire. Și oricum am sacul gol. Sufletul gol. Mi-e sete de iubire și mă îndrăgostesc. Iar atunci când tu, iubire, vei avea nevoie de atenția, de grija, de afecțiunea mea, am să mă revolt. „Da’ ce, ești copil? Da’ ce, sunt mama ta? Nu e vina mea că n-au făcut-o părinții tăi.” Deși eu vreau iubire. Sunt aici ca să mă iubești tu. Și asta nu mi se mai pare comportament infantil.
În același istoric de neiubire am trăit nesiguranța, deci nu am încredere în oameni. Nici măcar în cei apropiați, nici măcar în tine. Mă aștept să mă părăsești, să mă rănești. La un nivel profund în suflet, mi-e frică…

Orice om are nevoie de iubire, nu doar copiii. Orice om e vulnerabil din când în când, indiferent de vârstă, indiferent de sex, indiferent de cultură, indiferent de educație sau de experiența de viață.

Iubirea matură este aceea în care poți să ceri, poți să primești și poți să dai iubire.
Credința că în iubire nu trebuie să ceri e un mit. Copilul nu știe că are această opțiune. El află iubirea după cum o primește sau nu. Și un părinte bun îl învață să ceară o îmbrățișare când are nevoie, să vină să vorbească despre durerile lui. Dacă nu i se permite asta, rămâne ca adult cu reflexul de a-și ascunde vulnerabilitatea și i se va părea nenatural, nefiresc să ceară atenție, ajutor, mângâiere, sex. „Dacă ție nu-ți vine să faci asta pentru mine… Dacă lucrurile astea nu vin de la sine…”

De cele mai multe ori, în cuplurile tinere se întâlnesc oameni însetați de iubire, fiecare cu mare nevoie de a primi și fără experiență în a cere și a da iubire. Orice nepotrivire între ei va fi motiv de ceartă și se va sfârși cu întrebarea „O să mă iubești vreodată?”. Când un astfel de cuplu va avea de gestionat o pierdere (personală sau comună), setea se va acutiza. Partenerii se vor simți vulnerabili și neiubiți, pentru că vulnerabilitatea și neiubirea s-au scris împreună în inima fiecăruia de atâtea ori în trecut. Nu vor cere, dar vor reproșa. Nu vor da, dar vor răni. Și toate astea vor avea efect de neiubire pentru amândoi.
Pentru a înțelge mecanismele întortocheate ale neiubirii, să ne imaginăm un exemplu concret. El își pierde jobul, se simte nedreptățit și respins, înșelat în așteptări… singur în durere, neimportant, rușinat… prea rănit ca să mai aibă încredere în ceilalți, prea rănit ca să nu i se pară tot o nerecunoaștere orice pretenție a ei. Și neincrederea ajunge să inunde totul cu nuanțe de galben, maron, verde-cenușiu. „Nici tu nu mă iubești! și am obosit să mai sper că mă vei iubi.” Inconștient se așteaptă să îl concedieze și ea.

Ceea ce face dintr-o „îndrăgostire” o iubire matură este conflictul depășit împreună. E nevoie de timp, de răbdare și de multă durere până să înțelegem că fluxul iubirii se restabilește cu a da iubire, cu a cere iubire și cu a primi iubire. E nevoie să fim prieteni, să ne cunoaștem și să ne acceptăm. E nevoie să-ți pese și atunci când ai nevoie să-i pese celuilalt. Să înveți să speri și atunci când ți-e frică. Și să riști. Iubirea nu are garanții. Și chiar dacă uneori vei mai simți impulsul de a pleca pentru a fi singur (așa cum ai fost mereu în fața durerii), vei rămâne deconectat doar cât să te racordezi la nevoia ta de iubire, să îți amintești că ai nevoie de celălalt, de conexiune. Și că îți pasă.
Ai nevoie să-i pese cuiva de suferința ta, oricât de puternic te-a făcut exercițiul de a îndura durerea în singurătate. Și când vorbești despre tine dintr-o poziție de vulnerabilitate, când nu mai sună a reproș sau a dezamăgire, ci a destăinuire, sunt mult mai multe șanse să fii auzit și să afli că și celuilalt îi pasă. Așa afli că ești iubibil și ajungi să te iubești, adică să știi că meriți iubirea, să poți să o ceri și să crezi că o vei primi.

Ai nevoie de altă ființă, pentru că ești om. Vulnerabil. Când știi asta, ești deja puternic.

Standard
Eseu terapeutic

„Fii bărbată, Zoe!” (II)

WOMANORMANDe unde ai învățat să fii femeie sau să fii bărbat? Ce modele de sex-rol ai avut? Ca cine ai vrut să fii? Ca cine ti-ai dorit să nu fii? Ce mesaje ai primit din familie sau din societate despre cum ar fi dezirabil sa fii, despre ce anume te-ar valida în ochii celorlalți ca femeie ori ca bărbat?
Dacă ar fi să privim în urmă și să comparăm, rolul femeii si rolul bărbatului s-au diversificat astăzi.
A fi iubită, soție, mamă și gospodină era deja complicat, dar toate astea se intâmplau în casă și în preajma ei. Femeia excela acasă, în comunicarea cu cei dragi, pe care îi strângea în jurul mesei. Era liantul familiei. Acum femeia trebuie și să se afirme profesional. Prin faptul că muncește și este remunerată ea și-a câștigat rolul în societate. Are o poziție, uneori chiar de lider, în afara casei, să zicem… peste drum.
Bărbatul era expert în spațiul din afara casei. El pleca la vânătoare, la război ori în expediție. Explora mări și oceane, ținuturi îndepărtate. El aducea provizii, resurse. Ii era mai familiară acțiunea de peste drum, decât emoția din intimitatea lui acasă, din întâlnirea cu copiii.
Proclamarea egalității femeii cu bărbatul a facut ca femeia să adopte roluri masculine, iar bărbatul să adopte roluri feminine. O femeie poate candida la președenție, un bărbat poate intra în concediu paternal.
Dar oare asta absolvă femeia de la rolul ei de bază, acela de a fi sensibilă și blajină, adică iubită, soție , mamă și gospodină? Și absolvă bărbatul de la a fi cel puternic, cel care aduce banii, exploratorul de peste drum? Absolvă femeia de la a simți și a conține și bărbatul de la a gândi și a face?
Confuzia de roluri ne face să uităm cum să fim mame sau tați. Mama hrănește, iubește, liniștește și alină, ascultă emoțiile copilului, ocrotește și vindecă rănile. O mamă în rol de tată arată a polițist isteric. Tatăl oferă protecție, instaurează reguli și ordine adică stabilitate și siguranță, încurajează acțiunea. Mama ne permite să fim vulnerabili acasă, ne umple bateriile, prin afecțiune și căldură face din familie un loc drag. Tatăl ne scoate în lume, ne ajută să ne afirmăm, ne susține să facem față frustrării de peste drum, muncii și interacțiunii cu grupul extern, cu societatea.
Dacă ne sunt clare rolurile, înțelegem ce i-a lipsit unui copil care nu vrea să mai plece de acasă, care vrea să rămână veșnic copil protejat. Înțelegem și ce i-a lipsit celui care performează profesional dar nu reușește să-și găsească perechea ori să-și întemeieze o familie și mai și pretinde că n-ar avea nevoie.
A merge mai departe, a evolua, nu înseamnă să renunți la tradiție. Cum să sfidezi istoria umanității? Cum să sfidezi pierderile și experiența de viață a strămoșilor tăi? Ele fac deja parte din tine și a le ignora înseamnă să ignori părți din tine. A le recunoaște locul și valoarea înseamnă să îți asumi ceea ce ești. Și abia apoi să poți deveni…
Pentru că atunci când ne pierdem de esența noastră devenim confuzi, adică nevrotici.
Uneori, oricât de doamnă director ai ajuns, a face curat prin ungherele casei tale în locul menajerei plătite e ca o sfințire a casei. Uneori, a croșeta un fular poate fi un antidepresiv formidabil. Uneori a frământa cu mâinile tale o pâine, deși ai o mașină de copt performantă, poate fi ca o descătușare, ca o reașezare în matcă. Te conectează cu femeia arhaică, cu energia ei. Iar când aluatul crește, e ca procesul creației, îți amintește de rostul tău de femeie. Uneori, ca mamă, singurul lucru de care are nevoie copilul tău este o îmbrățișare.
Ca bărbat, oricât de plăcut e să faci afaceri stând acasă ori să trăiești călduț mulțumindu-te cu puțin, e bine să-ți amintești cum e să răzbați prin ploaie sau vânt, să descoperi lucruri noi ori să lupți pentru ceva până în pânzele albe. Ca tată, oricât de prieten ai vrea să fii cu copilul tău, e nevoie să îi stabilești limite, să impui reguli, să îl confrunți cu consecințele faptelor lui. Nu putem învăța democrația înainte de a respecta autoritatea. Nu putem fi cu adevărat liberi, cât timp nu suntem responsabili.
A onora femeia care ești presupune să îți exprimi sensibilitatea, blândețea, grija față de ceilalți și abilitatea de a-i aduna acasă, să fii flexibilă și intuitivă, empatică și iubitoare.
A onora bărbatul care ești înseamnă să îți folosești forța, curajul, perseverența, cunoașterea, să fii ferm, să acționezi, să descoperi, să performezi, să te afirmi, să decizi, să conduci.

Standard