Arhive pe categorii: Eseuri

Daruri de la Rune, Eseuri

Între pământ și cer

Întâi am înțeles că n-am ce să caut. Că acea cunoaștere care ne-ar putea face să înțelegem rostul și misterul vieții este o iluzie. Că nevoia de a ști este un alt fel de lăcomie. Că nu există dreptate, siguranță, bun simț sau garanții decât ca aspirații, ca motive ale zbaterilor noastre. Abstracțiuni imposibil de atins.

Apoi am înțeles că sunt totul și nimic. Că toate virtuțile și păcatele omenești sunt oglindite de nenumărate fațete ale eului meu, pe care dacă le pot doborâ, lepădându-mă de tot ce simt și gândesc, rămân o fărâmă de divin, esență și adevăr, pace și liniște.

La sfârșit am înțeles că orice-aș face, schimbarea pe care o pot produce este neglijabilă. Nu doar că sunt rea, dar voi rămâne așa oricât aș învăța, oricât m-aș dezvolta și forma, oricât m-aș strădui, pentru că voi rămâne om, glod, țărână. Iar ceea ce experimentez când meditez, când iubesc, când mă las purtată de muzică sau când ascult cuvintele venite de nu-știu-unde ca să le scriu eu… prin canale deschise mă disip în afara corpului, mă înalț, mă apropii de cer, mă simt măreață și fără limite, pentru ca apoi viața să-mi arate ce mică sunt, căzând de foarte sus. N-am să fiu perfectă niciodată. N-am să ajung la capătul căutărilor, n-am să găsesc secretul, leacul, fericirea omenirii. N-am să fiu mai mult decât sunt deja. N-am să încetez să mă simt vinovată de ceea ce nu pot fi.

Am plâns în hohote pentru naivitatea Laurei, pentru cât de frumoasă o făcea entuziasmul căutării. M-am întrebat ce urmează. Cum va fi să nu mai aștept nimic. Să mă accept înfrântă. Să nu mai am pentru ce lupta. Ce căuta. Cum să fiu. Este un moment în care omul matur poate ajunge la renunțare, resemnare și o mare tristețe. Eu, perfecționista, fără scop, cum să supraviețuiesc? Eu, care iubesc să învăț, cum să accept limitele cunoașterii? Eu, prințesa, cum să mă văd urâtă, limitată, neputincioasă? Cum să nu doresc? Cum să nu visez?

Tac. Uit. Nu vreau nimic. Nu simt. Aproape că nu sunt. Singurătate rece. Nici pe mine nu mă mai am, am pierdut acest privilegiu. Sunt fără de mine, într-o ureche, ascultând nimicul, haosul dintre stele… sau dintre celulele mele.

***

Așa arăta depresia mea ieri. Și m-am aruncat din pat, și m-am împins pe ușă afară pentru că urma să întâlnesc un profesor nou (formator la școala de psihoterapie pe care o urmez)…

Și… surpriză!  Arăta a înger blond, a manechin cu dimensiuni standard, a expert proactiv excelând în domeniul în care eu clădeam vise până ieri. Și dintr-o dată a devenit modelul meu. Mi-a umplut tolba cu sentimente sclipitoare, gânduri proaspete și vise frumoase. Și ce dacă e doar o iluzie? Și ce dacă m-a re-legat de pământ? Și ce dacă e doar un sens efemer? Îmi place să gust această iluzie, s-o trăiesc aici și acum, dându-i viață.

Îmi place să mă lupt cu imposibilul știind că drumul merită mai mult decât luminița de la capătul tunelului. Îmi place să fiu atât de mică încât să mă joc de-a viața, fără s-o iau în serios. Repet în minte și nu mă mai satur de vorbele pe care mi le-a spus… „Orice lucru care înaintea ta s-a întâmplat prost, după tine are șanse să se întâmple mai bine” și „Credibilitatea se câștigă prin rezultate”.

Cine mi-a trimis acest înger? A funcționat legea atracției? Cui îi pasă să știe răspunsul? Mie nu.

Standard
Eseuri

Cine mă ajută?

Pentru că primăvara asta se încăpățânează să întârzie și eu am chef de nebunii, m-am gândit să particip la un concurs de poezie… sună destul de proaspăt – dulce – crud!

Știți, fiecare scriere a mea mă face să vă simt aproape… Deschid ferestre de suflet spre voi, trimit prin ele gânduri, sentimente, vise și ele bat la ușa sufletelor voastre. De multe ori le primiți înăuntru la o ceașcă de ceai cald, să tăifăsuiască cu gândurile, sentimentele și visele voastre. Dansează unele cu altele cochetând, înfloresc împreună, se simt exprimate, văzute, înțelese. Ale mele se întorc acasă mai frumoase, mai pline, uneori însoțite de unele dintre ale voastre trimise prin alte ferestre deschise. Jocul acesta îmi place nespus. Dacă aș scrie doar pentru mine, ca să-mi fac ordine în minte, nu mi-ar fi de-ajuns. Pentru mine e fascinant să văd că vibrați și vă deschideți, că sunteți atât de frumoși, de sensibili… de romantici („iaca, poznă, c-am scăpat-o!”)! Aveți nevoie de culoare, de vorbe spuse pe șleau, de sentimente lăsate să curgă. Să stați de vorbă cu voi, să vă ascultați și să vă iubiți. Iar eu sunt un pretext pentru toate astea. Și-mi place să fiu.

Am nevoie de un TOP 15 al poeziilor publicate pe blogul meu: www.astasunteu.ro (selectați în coloana din stânga categoria Poezii). Mă puteți ajuta? Dacă ați alege câteva, care vă sunt mai dragi (cinci de exemplu), ați fi mai obiectivi decât mine. Nu știu dacă să recurgem la criterii stilistice (să sune literar), afective (să emoționeze), cognitive (să aibă idei valoroase). Cred sincer că părerea voastră e mai aproape de adevăr decât orice altă evaluare. Poate nici miza concursului nu e cea declarată (publicare, debut literar). Pentru mine cred că primul scop e să mă răsfăț primind alte feedback-uri… primăvara asta și nevoia de iubire!

Doar dacă aveți timp și dacă chiar vă face plăcere…

Mulțumesc.

Standard
Daruri de la Rune, Eseuri

Răfuiala

Cineva care m-a lăsat cândva să-i privesc în suflet și căruia i-am deschis porți spre inima mea, m-a privit ieri cu ochi înveninați, răzbunători și reci.

S-a întâmplat într-un moment în care eu îi observasem tristețea și mâinile mele simțeau nevoia să-l mângâie matern. Îmi venea să mă așez lângă el și să-l întreb „ce-i cu tine?”. Și-am înțeles întâlnind acei ochi, nu doar că nu mă vrea, ci că are niște polițe să-mi plătească. Striga la mine cu năduf și fiecate cuvânt lovea adânc, cu ecou, în interiorul meu.

Când iubești cu sufletul pe cineva cu care nu împarți realmente viața, când îl accepți așa cum este dincolo de orice pact comun, te aștepți măcar să fii văzut. Îmi vine să-l apuc de grumaz și să-l zgâlțâi. Să-i spun „Hei, nu-mi mai vorbi de fapte, vorbește-mi despre noi. Mă rănești. Urmărești un scop și eu devin un pion. Și-aș vrea să te fac să mă vezi. Îmi închipui că asta te-ar învăța să vezi toate persoanele pe care le iubești din viața ta”.

De ce naiba am nevoie să-i vindec pe alții? Cine sunt eu ca să pot să schimb? Și de ce nu-mi iese?

Mă doare să realizez că e vorba iar de mine. Că pe mine am nevoie să mă schimb. Că sfaturile pe care i le-aș da sunt cele de care am nevoie cel mai tare eu. Ce nu accept din mine atunci când mă intrigă el? Ce umbră din sufletul meu este ca el? Îmi dau voie să simt această neliniște și-o ascult…

Trompetele sună și mulțimea îl ovaționează pe Măria-sa. În spatele lui, îmbrăcat strident, apare înțeleptul curții, deghizat în clovn. Mulțimea aruncă spre el cu ouă și el zâmbește, iubindu-i…

La un semn mă îmbrac cu hainele lui. Sunt clovnul regelui. Mă dor ouăle clocite sparte pe față, prelingându-se reci, mirosind. Mă ustură pielea și sufletul. Nu pot să râd. Nu pot fi înțeleaptă și senină. Nu pot fi iubire și atât. Simt iubire, dar simt și umilința, simt neputința, simt trădarea, simt dezamăgirea, simt durerea. Se rupe ceva în mine.

Eu sunt  Cineva. Eu sunt răzbunătoare, încăpățânată, obtuză, înveninată, rece. Eu urăsc pătimaș. Eu țip. Eu am discursul lipsit de logică atunci când emoțiile vorbesc inadecvat momentului, despre ceva care se desfășoară în mintea mea. Fac scandal de mahala și sunt penibilă. Tremur și-mi strălucesc ochii de furie. Răcnesc prin toți porii și scrâșnesc din dinți. Înnebunesc de necaz.

Mă doare cumplit partea asta din mine. Aș vrea s-o fac mai frumoasă și ea e hidoasă și pute. Mă holbez la ea, o inspir profund, mă îmbăt cu urâțenie ca s-o accept, s-o primesc, s-o iubesc. Și-mi spun că eu nu sunt gândurile astea, nu sunt sentimentele care mă dor, nu sunt cuvintele pe care le scriu, doar mi le trimite cineva și râde de mine. Eu sunt nimicul umlut cu pete colorate de paintball, care-mi pătrund în suflet și mă dor. Mi le smulg de acolo, mi le flutur prin fața ochilor, le disec să cunosc fiecare milimetru din ele, le gust pe rând și le diger.

Și acum cine sunt? Totul. Și Nimic.

Standard
Daruri de la Rune, Eseuri

Rune se întoarce

Venirea primăverii mă umple de entuziasm ca in fiecare an. Mi-e dor să alerg, să-mi provoc copul cu exerciții fizice, să schimb meniuri, să-mi înfrumusețez casa, să-mi fac planuri, să ies în parcuri cu copiii, să mă-ntâlnesc mai des cu cei dragi.  Și mi-e dor de Rune…

M-am gândit mult dacă asta înseamnă dependență, dacă din afară părem o sectă, dacă mai am ceva grav de rezolvat în mine.

Merg la Rune pentru că îmi place tot ce se întâmplă acolo (având acoperire în metodele psihoterapeutice pe care le cunosc), pentru că relaxarea și emoția pentru mine sunt ca o cură de detoxifiere (psihică și implicit fizică). Chiar dacă am instrumentele, nu am timpul și cadrul ca să mă bucur de atâta porție de EU. Așa că e ca o vacanță, o fugă din viață pentru viață, ca o ocazie de încărcare a bateriilor mult mai rapid și mai eficient.

Simt în fiecare zi efectele primei întâlniri cu Rune, de fapt cu mine. Dar creșterea noastră nu ajunge niciodată la maxim, cât suntem în viață și nu ne blocăm. Rune e doar un ghid, nu o cale de urmat. Fiecare om are drumul său și pentru fiecare creșterea se face în raport cu el. De aceea această experiență e unică, specifică individului care o trăiește.

Marți, la ora 18, undeva aproape de Unirii, căldura și iubirea unor oameni vor facilita deschiderea altor oameni către ei înșiși și apoi către ceilalți. Primele seri sunt gratuite. Eu voi fi acolo.

Alte amănunte despre eveniment găsiți aici: www.soulpilot.ro

Standard
Eseuri

Recunoștință

Prima mea profesoară de română mi-a fost întâiul dascăl-model. Părea atât de greu și de tentant să fii ca ea, să știi atât de multe, să te poți exprima cu așa grație. Respira… siguranță, rigurozitate și eleganță… ordine, logică și frumusețe… cult pentru limba și literatura română… artă și pasiune de a preda.

Nu știu cum, dintr-o fată timidă, care uita de emoție și puținul pe care-l știa, am ajuns să simt că sunt eleva ei preferată. Mi-amintesc stăruința mea de a nu pierde cuvinte prețioase din fluxul ei metaforic, cum mă uimeau înțelesurile profunde ale vreunui vers pe care ne ajuta să-l descifrăm, cum ajunsesem să gândesc gramatical orice vorbă auzită pe stradă. Când am realizat că fiecare compunere a mea era citită la sfârșitul orei, ca un ritual, ca o surpriză așteptată, fără să fie nevoie de notă, a fost ca și cum am desoperit cine sunt.

M-a iubit într-un mod foarte decent, profesional aș spune. Nu-mi amintesc dacă ne-am îmbrățișat vreodată. Dar pot să retrăiesc emoția simțită într-o cabină telefonică din care o anunțam că am primit un premiu special la olimpiada națională. Sau cadoul ei simplu și profund… o carte. Sau credința noastră comună, ca o intuiție, că eu voi deveni scriitoare.

În anii de liceu am mai întâlnit-o de câteva ori. Deși aș fi avut să-i spun că rezultatele mele școlare sunt foarte bune, încercam mereu un sentiment de jenă, inexplicabil. Abia acum, după un sfert de veac, l-am descifrat. Succesele mele în profilul real mă îndepărtau de literatură. Parcă o trădam.

Am intrat în viața de adult, mi-am împlinit vise pretențioase. Dar pe fetița care credea că va fi scriitoare am uitat-o complet. Când mă impresiona ceva bine scris, aveam un sentiment de univers pierdut, viața mă prinsese în ițele ei prea departe de poezia sufletului meu.

Și, total neașteptat, vara trecută, în urma unor exerciții de relaxare și emoție profundă dintr-o tabără de dezvoltare personală cu Rune Heivang, scufundându-mă în adâncimile proprii, am regăsit cheia tărâmului pierdut. M-am îmbătat de mine și de cuvintele care vin curgând de nu-știu-unde, copleșindu-mă. O simt fizic pe fetița de 12 ani plină de emoția scrisului de sub peniță. Uneori parcă e doar o altă compunere de clasa a șaptea, cu floricele pe margini. Dar îmi place așa cum este și-i dau drumul să zboare în lume, fără să știu niciodată până unde va ajunge.

Și pentru că am avut nevoie să fiu citită cu voce tare, mi-am amintit cu dor nespus de doamna profesoară. Mi-am dorit să știe că sunt pe drumul spre casă, un drum al pasiunii, al inimii, al limbajului propriu. Am mai vrut o notă. Să știu părerea celei care a plantat semințele, despre verdele crud ce vibrează în mine, despre fructele-poezii.

Epuizasem, căutând-o, toate sursele electronice și, cu totul întâmplător, am mai găsit un fir… Așteptam cu așa nerăbdare răspunsul, cu-o inimă de 12 ani. Și am primit… „Regrete… a murit acum vreo 2-3 ani.”

Îmi vine să strig spre cer. Oare cât de departe au ajuns ultimii atomi respirați de ea? Cum să fac să mă audă urmele ei disipate în spațiu? Afară e atât de alb totul. Zăpada pare să mă înțeleagă. Ea îmi amintește să tac. Ca într-un moment de reculegere, închid ochii și mă cufund în relaxare, îmi învăț trupul plâns să accepte și simt „mulțumesc” în fiecare celulă.

Și dintr-o dată țâșnește din mine hohot de bucurie. O regăsesc pe doamna Popescu Rodica în mine, în verdele meu crud, e atât de vie întâlnirea cu ea, e așa profundă îmbrățișarea și nu mai contenim să ne mulțumim reciproc.

Simt iubire și recunoștință, doamnă profesoară! Și n-am loc în „MULȚUMESC ”…

Standard
Eseuri

Mama mea

Mama mea este una dintre cele mai curajoase persoane pe care le cunosc. Deși mult timp mi s-a părut mică și fricoasă. Abia de curând am înțeles că în fața deciziilor grele a fost măreață și puternică. A ales să mă nască la 20 de ani, a ales să supraviețuiască unor mari pierderi, a ales să iubească fără să mai aștepte răspuns și să accepte viața așa cum este.

Este ușor să fii curajos la vârsta marilor împliniri. Dar bilanțul se face abia după ce te confrunți cu vârsta marilor pierderi, când vinul dulce-i pe sfârșit și-au rămas mai multe cupe pline de amar. Când viața te face să te pleci și trebuie să lupți ca să te ridici. Când iubirea ți s-a scurs printre degete și singurătatea ți-a rămas tovarăș de drum.

Te iubesc, mamă, pentru diminețile în care tu mă suni să mă înveți să ridic capul și să mă bucur de tot ce-mi oferă ziua.

Te iubesc, mamă, pentru că n-ai capitulat.

Te iubesc, mamă, pentru că o mare parte din mine ți se datorează.

La mulți ani, mamă! Știu că ai putere să le dai frumusețe! Și să fii iubire!

Mulțumesc că exiști!

Standard
Daruri de la Rune, Eseuri

Multumesc, 2011

Sunt recunoscătoare anului ce tocmai a trecut pentru că m-a surprins cu experiențe neașteptate.

M-a schimbat împrospătându-mă cu tinerețe și maturitate. M-a învățat să iubesc tot ce trăiesc, să accept ce părea de neacceptat, să renunț la control. Să-mi trăiesc plenar orice emoțíe. Să văd frumusețea din spatele durerii, să caut binele în rău. Să cred în bunătatea mea, în devenirea mea. Să-i plac pe ceilalți așa cum sunt. Să nu mai judec și să fiu singurul om pe care să vreau să-l schimb și să-l vindec. Să mă bucur de tot ce am și de clipa prezentă, trăind aici și acum. Să iubesc necondiționat. Să privesc oamenii în ochi. Să simt înainte să gândesc. Să fiu înainte să fac. Să iubesc înainte să aștept iubire. Să mă relaxez înainte să mă încordez. Să respir când mi-e frică.

M-a învățat că am nevoie de prieteni de suflet. M-a învățat să comunic din inimă oricare ar fi riscurile, interpretările sau fricile altora. M-a învățat să fiu eu însămi, să mă deschid, să mă cunosc, să mă accept, să mă iubesc.

Mi-a readus în viață poezia, prietenă a adolescenței mele, pe care nu mai speram s-o întâlnesc și care acum este o adevărată resursă pentru sufletul meu: n-am să știu niciodată care e creatorul, eu sau ea (ori umbra ei divină), pentru că sunt copleșită de cât de mult primesc, de câtă iubire îmi dă ceea ce scriu.

Ai fost un an frumos și plin, 2011. Mi-ai rămas în sânge.

Standard
Eseuri

Planeta NOI

Corpurile noastre împreună funcționează perfect. Fiecare gropiță e completată fidel de o rotunjime pereche, fiecare nevoie primește îmbrățișarea unei dăruiri, într-un puzzle multidimensional al unduimilor, al valurilor energetice, al sentimentelor empatizate, al gândurilor intuite.

Ne respirăm. Ne confundăm. Ne împletim strâns strivind aerul dintre noi într-o conectare perfectă, a inimilor. Și unu plus unu nu mai fac doi. Eu plus tu fac altceva: neașteptat, dulce-crud, magic, copleșitor. Formăm împreună o planetă vie, pulsatilă, armonioasă, în mișcare. Un flux de lumină, energie și alchimie curge din unul în altul amețitor și devenim un bulgăre de foc, centrul Universului. Toată planeta asta e un fruct. Toată planeta asta e gura care mușcă. Eu și tu ne pierdem identitatea în acest mecanism care funcționează după legi cosmice. Ne abandonăm. Nimeni nu mai are control conștient. Nu știm care-i următoarea mișcare. Dacă am cere, dacă ne-am dori, dacă am avea intenții, n-am ghici acele dulci secrete cu care necunoscutul ne surprinde. Planeta NOI e incredibil de frumoasă… are ochii mei limpezi, are gura ta fierbinte amestecate printre alte minuni. Și se dilată clipa…

Rămân parte a planetei NOI și după ce pleci, de parcă distanțele nu pot anula forța de atracție dintre noi. Continuăm să gravităm pe rând unul în jurul celuilalt. Ne transmitem telepatic lumină, energie, alchimie sau pur și simplu IUBIRE în flux.

Standard
Eseuri

Criză

Durere. Ca o vibrație de joasă frecvență. Frică, panică, nesiguranță, singurătate. Îmi tremură vocea, respirația, pieptul, tâmplele, mâinile, sufletul, privirea.

Ce să fac? Ce-aș mai putea să fac? Nu mai cred în strategii potrivite. Nu vreau să mă mai lupt cu gândurile. Vreau să rămân în ce simt. Să-mi dau voie să fiu sfâșiată. Doare în piept, orizontal, ca o felie din torace, etajul lui mijlociu. Respir vâscos și fierbinte. Prima culoare a durerii a fost de vișină putredă. Apoi a curs gri în pântece, mâini și picioare. Simt presiune în urechi, ca niște doape, de parcă durerea ar prinde contur exterior, prelungindu-se în toată pielea. Și iată sunt plină de durere, am coajă de durere. Simt mușchi încordați la picioare și îi forțez să se destindă. Pentru o clipă zâmbesc, cu greu, descrețind riduri, ca și cum aș vrea să schimb masca.

Ascult curgerea țâsâită din calorifer. Ascult ceața de afară. Ascult plopul nemișcat din depărtare. Toate tac ca să m-aud pe mine. Eu cu mine. Ce-ar fi? Câți pași mai sunt până acolo? Cât mai e până la a mă confrunta cu mine însămi? Cu eul meu real, neîndulcit, nereflectorizat, necârpit, nevalorizat de tine, perechea mea? Cine sunt eu fără tine?

Mi-e mai bine, dar nu bine. Am ajuns la un fel de așteptare indiferentă, după ce am trecut durerea înot. Pot să respir adânc.

Realizez dintr-o dată că viața poate fi necugetată, nedreaptă, haotică, provocatoare, pătimașă, tragică și că n-am control asupra ei. Salvator, ca un prinț călare, apare gândul că durerea și toate prelungirile ei în perspective sumbre, atât de ușor și atât de greu de imaginat, fac parte din viață, nu din moarte. Durerea e vie, asta îi dă frumusețe și autenticitate. Acest gând e ca o îmbărbătare, ca o bătaie pe umăr. Voi continua ziua cu viața la braț, eu cu mine.  Voi lăsa durerea să curgă, topindu-se încet… I-am supraviețuit.

Standard
Eseuri

Nuanțe de iarnă

Iarnă înghețată, mută, întunecată, pustie, cu miros de crivăț, răzbunătoare, cu gust de moarte, invadând timp și spații, suflete și vieți.

Iarnă albă, pufoasă, strălucitoare, cu obraji roșii și fes de Moș Crăciun, cu miros de cozonac și de brad, cu senzație de casă caldă, surpriză și vacanță.

Iarnă observată, acceptată, trăită. Și atât.

Standard