Arhive pe categorii: Eseuri

Eseuri

Cu sau fără Dumnezeu–partea a II-a

Biblia e doar un mod de a explica viața, folosind simboluri.

Raiul e în burta mamei, în casa părintească, în luna de miere.

Adam și Eva sunt masculinul și femininul ființei mele, tata și mama, eu și perechea cu care am fuzionat.

Mușcatul din fructul oprit reprezintă îndoiala în atotputernicia altcuiva (și aspirația de a-l depăși): îndoiala că tu tatăl, tu iubitul/a, tu maestrul-model ați fi perfecți.

Expulzarea din rai este nașterea, plecarea din casa părintească, părăsirea domiciliului conjugal, ieșirea din oricare iluzie sau de sub tutela unui mentor profesional.

Pedeapsa neascultării pentru Adam e munca întru supraviețuire, pentru Eva e nașterea în durere. Bărbatul se va lupta ca adult cu teama de eșec (anxietate de performanță), femeia se va lupta ca adult cu teama de abandon (sacrificând femeia din ea în numele mamei din ea). Adolescentul pornește în viață dorindu-si inconștient să-l depășească profesional pe tată, adolescenta pornește în viață visând să devină o mamă mai bună decât a avut. Bărbatul va investi cel mai mult la nivel de viață în profesia lui, femeia în cuibul ei (copiii ei).

Și povestea continuă și în biblie și în viață.

Regulile-porunci care trebuiesc respectate oferă granițe, asigură un cadru de siguranță pentru o copilărie sănătoasă. Când le încalci o faci pentru că ești pregătit să îți testezi propriile limite, să te cunoști și să îți contruiești un cod de valori personale, o moralitate proprie în cadrul căreia să funcționezi fără a te pune în pericol ca ființă, intrându-ți în propria grijă.

Obiceiurile tradiționale sunt rețete pentru a face față etapelor vieții. Permisiunea de a juca în hora satului era recunoașterea adolescenților de către adulți și intrarea lor în alte roluri, conform unei noi trepte de vârstă. Nașterea, căsătoria și moartea erau evenimente prezentate în biserică întregii comunități, un mod prin care individul să fie văzut și recunoscut de către societatea căreia îi aparține, (fapt care îl ajută să își asume noul rol identitar). Pomenirile morților (cu pomenile de rigoare) aveau ca scop separarea progresivă de cei dispăruți, prin parcurgerea unor etape la intervale din ce în ce mai mari de timp. Chiar gestul de a da unor necunoscuți vine din nevoia nesatisfăcută de a-i mai da ceva răposatului. Vine deci să compenseze această nevoie. Discuțiile de la aceste praznice (despre bunele și relele făcute de cel dus) fac ca durerea să se exprime în cuvinte și întăresc relațiile dintre cei rămași, tot pentru a facilita desprinderea psihologică de sufletul dispărut. Păstrarea tradiției în sine conferă sentimentul apartenenței de neam, altă fațetă identitară.

Spovedania e un mod de a-ți scoate gândurile din minte, de a-ți exprima vinovăția, un pas spre iertarea de sine. Sărbătorile mari de peste an sunt prilej de odihnă și de întâlnire cu familia extinsă la intervale regulate de timp. În același timp sărbătorile dau sens trecerii timpului, sunt bucurii programate care să contrabalanseze pierderile inerente.

Toate au un rost și un sens legate de viață. Tradițiile păstrează legătura dintre generații și ne definesc identitea culturală. Când te lupți cu Dumnezeu, e pentru că te lupți cu propria poveste de viața, te zbați să îți accepți realitatea identitară. Il conții pe tatăl pe care îl renegi, oricât i te-ai împotrivi. Când îl învinovățești pe Dumnezeu pentru ceea ce ți se întâmplă e pentru că nu îți asumi responsabilitatea faptelor tale sau pentru că nu faci față fenomenelor incontrolabile.

Rugăciunile către Dumnezeu sunt meditații, modalități de relaxare psihică și fizică, ritualuri de ieșire din stare de alarmă, de stres. Ele aduc beneficii psihologice reale credincioșilor. Credința în Dumnezeu este speranță în triumful vieții, adică, în ultimă instanță, credință că vei reuși să depășești o situație dificilă (chiar dacă motivația este una externă inițial, pe ea se poate sprijini motivația internă). Recunoștința față de Dumnezeu este un mod de a exprima bucuria pentru ceea ce ai, conferindu-ți o stare de bine. Coincidențele par semne de la Dumnezeu: prin ele dăm sens întâmplărilor de viață. Credinciosul este mult mai des fericit (deși poate scăpa în iluzie) decât cel ce se luptă cu Dumnezeu. Pentru că sentimentul preponderent al credinciosului este speranța, în timp ce cel al antireligiosului este furia.

Există și o categorie de indivizi care sunt atei, fără a fi antireligioși: indivizi care se încred în sine (Dumnezeul lor stă în respectul de sine) și care își recunosc limitele impuse de viață. Nu mai luptă cu alții pentru că își acceptă propriile defecte. Înțeleg că religia e doar un mod al altora de a gestiona viața, pe care îl pot tolera.  Nu mai au nevoie de o reprezentare superioară, de un tată suprem care să îi protejeze de rău, pentru că au ieșit din dependența absolută. Au o reprezentare de sine și una a vieții, complete. Au învățat să facă față propriei singurătăți și fricii de moarte. Pentru ei Dumnezeu este însăși viața pe care știu că nu o pot controla deplin, dar în fața căreia aleg o atitudine personală care să facă diferența, care să lase amprenta propriei existențe. Aceștia sunt cei ce acceptă fără a fi resemnați. Cei ce își cunosc și puterea și vulnerabilitatea. Cei ce și-au întâlnit cumva propria moarte. Cât să respecte fiecare secundă a vieții de neprețuit și fiecare legătură interumană ca pe un prilej de iubire.

Standard
Eseuri

Cu sau fără Dumnezeu–partea I

Indiferent cât de bine sau nu și-a intrat în rol, cu toții avem un tată. Și pentru că acțiunea este specifică bărbatului, în timp ce femeia este prin definiție conținătoare, îl putem considera pe tată ca fiindu-ne creator. Și asta în ciuda diferenței colosale de efort din partea celor doi protagoniști primordiali: sarcina, nașterea și îngrijirea copilului mic fac investiția mamei la nivel de viață personală de neconcurat. Dar toate acestea urmează creației, deci nu fac subiectul discuției.

Pentru copil tatăl este atotputernic, nu doar pentru că fizic este cel mai mare, ci și pentru că mama își arată propria vulnerabilitate: ea este sentimentală, plânge, se vaită, cere ajutor, în timp ce tatăl își ascunde cultural slăbiciunile, este rațional și furnizează soluții. Așa că el este un model de perfecțiune pentru copil, dar mai ales pentru băiatul care se va identifica sexual cu tatăl său, dorindu-și să devină așa de mare, așa de puternic, așa de deștept și așa de mascul. Există o perioadă din copilăria fiecăruia dintre noi în care suntem de-a dreptul îndrăgostiți de tată, deși prima dragoste a fost mama. Chiar și un tată absent ne fascinează: misterul care îl învăluie ne face să ni-l imaginăm ca pe o zeitate abstractă fără defecte, în timp ce mama părăsită e de-un concret deziluzionant.

Părinții par perfecți pentru că ei știu cum să ne asigure supraviețuirea într-o perioadă de viață în care singuri nu ne-am descurca. Apoi pubertatea ne modifică trupul făcându-l să semene cu al celor mari și tari, iar adolescența ne face să ne îndoim de perfecțiunea lor, tocmai pentru a ne permite ieșirea din dependența de ei și a ne diferenția (eu sunt altcineva!). Începem să le vedem limitele, neputințele omenești și suntem foarte dezamăgiți. Ne simțim trădați chiar, deși doar mintea noastră a creat iluzia atotputerniciei tatălui. De ce ne doare mai tare imperfecțiunea lui? Pentru că el și-a ascuns vulnerabilitatea, a pozat în atotputernic, a uzat de imaginea sa narcisică în fața noastră. Iar acum, nefăcând față negativului tatălui, ne desprindem ca să fim noi noul erou: Tu nu ești bun cum am crezut, dar eu voi fi!

Fiul se contraidentifică cu tatăl ca să poată să plece și să devină el însuși. Fiul risipitor e mai iubit decât cel ce rămâne în ogradă nu pentru că se întoarce cu coada între picioare și trebuie răsplătit că s-a răzgândit, ci pentru că este recunoscut (de tată) ca individ care și-a dobândit autonomia, spre deosebire de cel rămas în dependență. Când a plecat era dezamăgit de defectele părintelui, dar în călătoria lui și-a cunoscut propriile defecte și limite. Asta l-a făcut conștient de viața ca un întreg. Acum știe despre el că are și plusuri și minusuri și deci că și tatăl are și plusuri și minusuri. De aceea s-a răzgândit. El nu s-a întors ca să reintre în dependență, ci pentru că s-a găsit căutând. Spre deosebire de el, cel rămas acasă persistă în paradigma perfecțiunii tatălui, care nu îi permite să afle cine este el însuși.

Povestea se repetă de-a lungul vieții la infinit, cât nu-i învățăm lecția. Ne îndrăgostim, suntem fermecați de calitățile partenerului ignorându-i defectele, rămânem fascinați la umbra lui până când îl învățăm amarnic pe de rost… Conștientizarea defectelor lui înseamnă dezamăgire profundă care ne face să ne răsculăm iar, rebeli ca în adolescență. Și dacă atunci am reușit să ne separăm sănătos de părinți (fără traume și vinovăție) o vom face și acum, căutându-ne pe noi, cei de care iar ne-am rătăcit. Altfel disperarea de a trăi fără celălalt e frică de noi înșine și vom căuta alt substitut cu care să astupăm golul din noi: altă dependență. Ne vom arunca cu ochii închiși în altă relație, ne vom amorți mintea cu fel de fel de droguri, ne vom abandona unei religii, unui domeniu al științei (făcând carieră în stil roboțel) ori unui copil (sacrificiul mamei eroine). Până la urmă doar schimbăm obiectul fascinației noastre în căutarea unui tată care să nu ne mai dezamăgească. Doar pentru că nu vrem să admitem imperfecțiunea. Doar pentru că răzvrătindu-ne nu nimerim drumul către noi. Doar pentru că ne încăpățânăm să căutăm aurul pe aiurea, ignorând ceea ce deținem deja: și aur și noroi.

Schematic acest proces arată astfel: iluzie–deziluzie-separare-conștientizare-întoarcere. Iar creatorul atotputernic, Tatăl, e doar tatăl, stăpânul universului copilăriei noastre, care ne va urmări la nivel simbolic toată viața.

Unii rămân în iluzie la umbra unui obiect al fascinației lor. Alții se blochează în deziluzie alegând suferința ca pe un mod de a fi (victimele resemnate) ori lupta fără sfârșit cu morile de vânt precum Don Quijote care vrea să schimbe lumea. Lupta cu ceilalți e doar o reflecție a luptei din tine însuți (dintre binele și răul pe care nu ți le asumi). Iar ultimii, deveniți conștienți (răzgândiți), acceptă. Nu mai trebuie nimic reparat ori cosmetizat. Nu mai e nevoie să fie pe alt continent, departe de părinți ori de propriii copii, pentru că s-au găsit. Și se întorc. Nu la ce au fost, ci cu ce au devenit. Pentru ei viața e frumoasă așa cum e și pentru că e.

Cu aur și noroi.

Standard
Eseuri

Schimbarea în sistem

Diferența dintre un cuplu și o familie nu o face căsătoria, ci apariția puiului, primul proiect comun cu valențe de viață. Până la acest moment, familiile de origine ale celor doi tineri rămân în fantasma ca il poseda pe fiului risipitor, care pare plecat la partener ca „în tabără”. Încă îi trec cu vederea „moftul”.

Dincolo de bucuria inerentă momentului nașterii pe care toti o percep ca împrospătare a neamului și ca real motiv de mândrie (din sertărașul „reușitele odraslei mele”), schimbarea abia acum face valuri în sistem. Abia acum la nivel inconștient sună clopoțelul trădării. Așa că sistemul se va sesiza, cerându-și cu vehemență drepturile, într-un mod specific lui, dar având mereu același mesaj: „Familia asta cui o lași, mă?”

Fiecare dintre tinerii protagoniști aveau un rol bine stabilit în „familia asta”. Sistemul avea beneficii clare și se definea identitar prin acest membru constitutiv. Ieșirea din sistem are dimensiunile unei extirpări de organ vital. Amenință însăși supraviețuirea sistemului. Deci se impun măsuri de urgență întru responsabilizarea fiului risipitor. De obicei, matroanele familiilor de origine vor lua taurul de coarne.

Mama LUI își va aminti abrupt că are nevoie arzătoare de serviciile neprețuite ale fiului ei și îl va chema la datorie („avem de pus murături, ni s-a stricat mașina de spălat, trebuie să ducem colivă la biserică… și știi că tac-tu nu poate să ridice”), sabotând inconștient tocmai intrarea acestuia în rolul nou, proaspăta responsabilizare a lui ca tată.

Mama EI își va prezenta oferta de mare cunoscător în treburi mămești. Nimeni nu știe la fel de bine ca ea meseria de mamă: cum se naște, cum se ține în brațe, cum se alăptează, cum se îngrijește un prunc. Tinerii ignoranți îl pun în pericol pe bietul bebeluș. Proaspăta mămică greșește flagrant și mai ales nu întreabă un specialist („e evident că nu te descurci fără mine”). Așa că Mama cea Mare sare să facă lucrurile cum trebuie făcute, sabotând inconștient intrarea  tinerei în rolul nou, proaspăta responsabilizare a ei ca mamă.

Fiecare dintre bunice se vrea revalidată în relația directă cu propriul copil, resimțind schimbarea ca pe o subminare a propriei puteri: „Până acum eu eram cineva în viața copilului meu și acum el și-a inventat alt soare în altă ogradă.”  Deși bunicele nu ar recunoaște asta în veci (pentru că nu își conștientizează trăirile), nou-născutul este perceput de aceste mame trădate ca un concurent mult mai puternic decât neadecvata (-ul) noră (ginere). Pentru că el, puiul, exprimă asumarea de către Fiul risipitor a noii relații, implicarea foarte concretă în nou-născuta familie, adică ieșirea din rolul vechi de copil „al meu” (în serviciul meu sau sub îndrumarea mea).

Oricât de nepricepuți ar fi, tinerii vor învăța chiar din aceste greșeli, stângăciile asumate îi vor proclama ca părinți. Trădarea cu durere și vinovăție față de vechiul sistem înseamnă loialitate față de fragila nouă familie. Până la urmă ei, proaspeții părinți, sunt cei mai încercați. Ei au de făcut pasul renunțării la beneficiul de a copilări, către a te afirma. În ei se rupe ceva, în ei se naște altceva. Schimbarea de identitate și rol este colosală la nivelul ființei lor și face diferența dintre dependență și autonomie, piatră de hotar spre maturizare.

Standard
Eseuri, Vise-vieti (povesti)

Eu al cui sunt? / Însemnările unui singuratic

Ne naștem copii ai lui Dumnezeu, adică iubiți. Oricare ar fi fost împrejurările concepției, cred că dezvoltarea normală și nașterea sunt posibile doar în contextul iubirii. A mamei către puiul ei. Totuși nașterea în sine este primul abandon cu care m-am confruntat. Expulzarea în lume este prima nedreptate, dar și prima mea ieșire din dependență.

Apoi a venit ziua în care am fost înțărcat. Dacă până atunci mama era centrul universului meu, în acel moment, în ceața conștienței, incapabil să dau glas trăirilor, am fost copleșit de o emoție-senzație pe care am definit-o mai târziu… „Al cui rămân? Eu al cui sunt?” Răspunsul a venit din înțelegerea că mai există și alți frați sau alte preocupări ale părinților în afara Domniei-mele. Totuși când îmi era foame îmi dădeau bunătăți, când îmi juleam genunchii mă pansau cu un pupic și un plasture.

Apoi a venit ziua în care m-au lăsat singur la grădiniță și am început să încasez experiențe pe cont propriu. În altă zi m-au trimis la școală, unde eram evaluat. Notele pentru ce sunt, dar mai ales pentru ce nu sunt, m-au făcut să mă simt tare stingher. Iar învățătoarea aceea mașteră era un dat al vieții față de care nu-ndrăzneam să protestez. Întâlnirea cu unele materii imposibile pentru mine și ritmul alert căruia nu-i făceam față, mi-au dat primele senzații clare de singurătate rece. Parcă nu mă potriveam contextului. Parcă eram un intrus, căruia i se cerea ceea ce nu era, pe jumătate adormit, fascinat de firele de praf din razele diafane.

Și-ntr-o zi, ca din senin, am început să mă trezesc, să mă pricep, să știu. Până și maștera a fost nevoită să mă recunoască, deși cumva cu ciudă.

La gimnaziu singurătatea mea a căpătat alte valențe. Unele ore de curs mi se păreau nesfârșite, de parcă timpul oprit mă ținea nemișcat în bancă, în timp ce ceilalți continuau să deruleze caraghios un film neverosimil. Acasă părinții mei au început să se certe. Ridicându-și privirile de la noi copiii, au început să se vadă pe ei și relația lor secătuită de griji. Confruntându-mă cu posibila lor despărțire, m-am întrebat iar: „Eu al cui sunt?” Am hotârât că sunt al temelor pe care le făceam cu sârg, simțindu-mă mai în siguranță în lumea cărților.

Apoi am ajuns la liceu. M-am îndrăgostit întâi imaginar, apoi de o persoană vie despre care n-am vrut să aflu nimic concret. Apoi de un om cu care chiar am vorbit și căruia i-am dat inima mea, deși nu prea îi detectam virtuțile. Și într-o zi l-am văzut la braț cu altcineva și m-am întrebat confuz, „Eu al cui sunt?”

Am plecat la facultate într-un oraș mare și m-am străduit să-mi fac prieteni. Dar ceilalți parcă excelau într-un limbaj al superficialității și eu aveam pretenții din  povești. „Eu al cui sunt?”

M-am specializat într-o profesie carieristică. Am tras să devin cât mai bun. Uneori, când greșeam ceva, mi se făcea brusc frică și, ca o nevoie de protecție, îmi răsuna în ureche întrebarea: „Eu al cui sunt?”

În cele din urmă mi-am găsit perechea și mi-am trăit povestea de dragoste vreo 20 de ani. În timpul ăsta am făcut pui pe care îi hrăneam cu bunătăți și cărora le puneam pupici și plasturi peste julituri. Și într-o zi mi-am văzut perechea trecând la braț cu altcineva și am înnebunit întrebând: „Eu al cui sunt?”

Apoi copiii au crescut și au început să plece de acasă, iar rostul meu a început să nu-mi mai fie clar… „Eu al cui sunt?” M-am mai agățat o vreme de nepoți, dar ăștia au crescut mai repede și mai extratereștri, de-am rămas iar al nimănui.

Târziu, la bătrânețe, după ce am alergat o viață înfricoșat de singurătate, am revenit la ritmul lent, acela în care vezi fire de praf plutind printre raze diafane. Am început să privesc atent omul de lângă mine, oricine-ar fi fost. Să văd că-l pot avea vreme de câteva clipe pentru că accept adevărul din el. Abia atunci „Eu al cui sunt?” s-a alinat cu maturitatea răspunsului: „Al meu!”

Standard
Eseuri

A fi sau a nu fi fericit

Fericirea este un concept abstract care definește o stare de armonie fizică, psihică și spirituală de scurtă durată guvernată de o emoție de bucurie intensă, de o senzație de prea-plin sufletesc. Ea are valențe diferite de la individ la individ. Un apus de soare, un tril înaripat, a face sau a consuma artă, a depăși un obstacol sau propriile limite, iubirea împărtășită, sacrificiul matern sunt dovezi de subiectivism în materie de fericire. Pe toate însă le-aș încadra în categoria: conversații cu Dumnezeu, pentru că, într-un fel sau altul, toate sunt moduri de a contempla viața (dinăuntrul sau din afara ta).

Eu cred că a fi fericit este o stare naturală de prezență, care ne inundă din fragedă pruncie, odată cu primii zori ai conștienței, și de care ne depărtăm doar ca să îi putem recunoaște valoarea atunci când o reîntâlnim. A fi nefericit mi se pare la fel de sănătos și de prezent, ca experiență de scurtă durată. Grav este să fugi de oricare dintre aceste stări, ca de o slăbiciune. Când de fapt tocmai această vulnerabilitate ne face umani.

„Fericirea este la un gând distanță” pentru că gândul (o amintire de care stă legat un resentiment, o grijă cu privire la viitor) este cel care ne separă de starea de bine, ne scoate din prezență. Prelungirea exagerată a fericirii (euforia) ține de iluzie și de patologic în aceeași măsură ca și depresia (tristețe intensă, prelungită). Gândurile ne bombardează diabolic tocmai pentru a ne alunga din Paradisul (care altfel ar deveni banal) pe care, odată pierdut, ni-l imaginăm în note nerealiste. Năzuim după bani, confort, faimă pentru că sperăm că ne vor oferi contextul unor întâlniri umane semnificative. Că prin ele vom fi acceptați, recunoscuți de ceilalți. Nu avem încredere să ne oferim direct și scoatem la înaintare o funcție importantă, o haină de firmă, un act de proprietate.

Eu cred că fericirea este dată de intimitatea sufletească: tu cu tine și tu cu alt seamăn. Amândouă.

Părinții noștri au trăit o mare parte a vieții într-un regim totalitar în care prietenii îi trădau, în care lucrurilor nu li se spunea pe nume, în care masca era la mare preț și garanta reușita în viață. Și asta i-a înstrăinat de ei înșiși, i-a făcut să piardă contactul cu propria ființă. Adolescenții noștri se rănesc din prea multă libertate, pentru că lipsa regulilor nu le mai conferă granițe. Noi, cei dintre cei prea înrobiți și cei prea liberi, nu mai știm să definim fericirea. Încă simțim teama de a scoate masca, încă interpretăm ca fiind periculos a comunica real. N-avem nici exercițiu, nici curaj pentru asta. Trăim ca roboțeii sau cel mult ca actorii buni, după scenarii prestabilite, după o morală neasumată, viața nu-știm-cui.

Vine o vârstă când capeți înțelepciunea de a învăța de la copii. Ați auzit de „Adevăr sau provocare!”? Este un joc în vogă la puștii în jur de 10 ani. Despre „scoate masca!”, „spune-o!”, „asumă-ți!”, „fii viu!”. Și fericirea nu e garantată. Uneori procesul este foarte dureros. Ceea ce e sigur este că, fericit/nefericit, vibrezi, se mișcă ceva în tine. Indiferența ne omoară. A evita contactul interuman sau a-l superficializa: asta este alienant, asta ne aplatizează, ne îmbătrânește, ne îmbolnăvește. De teamă că vom fi răniți, ratăm viața.

Fericirea este adevărul despre tine: la care ai curajul să te uiți și pe care îl afirmi, îl exprimi în relația cu ceilalți. Asta te pune în contact cu resursele tale și te impulsionează să acționezi conform potențialului propriu. Cineva te-a făcut cândva să te simți vinovat pentru ceea ce ești: atunci ai ales să renunți la tine și ai uitat cum este fericirea. Regăsirea sinelui (reîntâlnirea cu copilul interior) te va umple de iubire pentru tine și pentru ceilalți (pentru că respectându-te vei învăța să respecți). Vei înțelege că și a fi nefericit este o formă de iubire, de recunoaștere a vieții și a ceea ce ești. O vei trăi scurt și vei permite curgerea spre starea următoare… oare care?

Standard
Eseuri, Pilule de reflectie

Intimitate și implicare

Cred că  intimitatea și implicarea sunt condiții esențiale pentru nașterea, funcționarea, durabilitatea oricărei relații interumane. E adevărat că intimitatea cu șeful, intimitatea cu un prieten vechi, intimitatea cu mama, intimitatea cu soția, intimitatea cu amanta și intimitatea cu propriul copil sunt complet diferite, iar că atunci când nu poți face distincția între ele, devii creatorul unor tragi-comedii. Totuși fără oricare dintre aceste două ingrediente, plăcerea/satisfacția trăită în apropierea, în prezența unei alte persoane nu este suficientă pentru a menține viața în acea relație. Să le definim pe rând.

Intimitatea presupune o apropiere, o legătură strânsă, un cadru strâmt, un spațiu (psihologic și fizic) și un timp pentru „noi”. Aici ne permitem să atingem profunzimea unui gând, adâncimea unui sentiment, aici ne lăsăm garda jos, ne arătăm defectele, vulnerabilitățile, neputințele, ignoranța, fricile, secretele, durerile, amintirile vechi, dorințele ascunse. Atmosfera familiară, senzația de „acasă” și, în același timp, de libertate sunt un mediu prielnic pentru deschidere personală. Suntem ca într-un glob magic în care se spun adevăruri. Comunicarea este directă, reală. Atingem esența, calitatea, umanul. Ne simțim văzuți și recunoscuți. Este un spațiu al împărtășirii experienței, al reflecției, al refacerii energetice. Pentru că întâlnirea cu orice persoană este întâi de toate o întâlnire cu tine însuți. Și autenticitatea ei reflectă calitatea contactului tău cu tine. O relație în care te arăți este hrănitoare, te face să te simți tânăr, viu. Tu și celălalt sunteți oglinzi unul pentru altul. Te vezi pentru că te vede, te vede pentru că te vezi. Se vede pentru că îl vezi, îl vezi pentru că se vede.

Vă las pe voi să cochetați cu înțelegerea despre triada intimitate afectivă – intimitate ideatică – intimitate trupească, despre distincția și despre împletirea lor. Și când credeți că vă e clar conceptul, întrebați-vă, ca exercițiu: Cum ar fi mai suportabil, mai puțin grav pentru voi, să fiți înșelați fizic sau emoțional?

Implicarea presupune a fi conștient, a alege, a decide, a-ți asuma consecințe. Un angajament, o responsabilitate personală. Este cealaltă fațetă a monedei. Ceea ce mi se cere pentru ceea ce primesc. Nu ca o condiționare, ci ca o participare activă. Fără asta, intimitatea este prostituție. Deși până și acolo plătești. Mă amuză teribil amantele care vrăjesc domni respectabili cu libertatea pe care le-o flutură ca pe-o batistă roșie la început… „Ești un pămpălău sub papucul nevestei. Fii bărbat.” și inevitabila lor nevoie de a-i lega, strigată în cele din urmă… „Asumă-ți. Fii responsabil. Recunoaște-mă în fața tuturor.Fii bărbat.”

Implicarea înseamnă „mă aduc pe mine în relație”: cognitiv (vin cu credințele mele, cu inteligența și cu ceea ce știu – expertiza mea, gândesc pentru „noi”), afectiv (te iubesc, îmi pasă de tine), volitiv (am vise comune cu tine), comportamental (fac lucruri împreună cu tine, acționez pentru noi). Toate acestea au corespondent în viață, sunt direcții în care construim relația noastră spre lume. Dacă intimitatea ne izola, implicarea ne face să ne afirmăm social ca pereche. Intimitatea poate rămâne pură fantezie, cât timp nu are corespondent în viața reală. Aceasta este fațeta lipsă a relațiilor secrete (față de părinți, față de prieteni, față de partenerul oficial).

Intimitatea este despre libertatea de a fi tu însuți. Implicarea este despre responsabilitatea de a face ceva cu asta. Prima pare într-o mai mare măsură iubire, a doua pare într-o mai mare măsură respect/apreciere. Deși te respect enorm atunci când pot să îți încredințez sufletul meu și te iubesc infinit când vreau să construim viață împreună. Prima pare mai mult despre ce iau, a doua mai mult despre ce dau. Deși dau din mine când mă expun ție și este de-a dreptul hrănitor să fac ceva cu tine din toată inima.

M-am axat în analiza mea pe relația bărbat-femeie. Dar intimitatea și implicarea sunt evident necesare și când vorbim de relația părinte-copil de exemplu. Fără oricare dintre ele apar resentimente și ruptură. Extrapolați la relația doctor/terapeut –  pacient. Chiar dacă acestea din urmă nu par relații egalitare la prima vedere, sănătos pentru relație și pentru noi înșine este să îl tratăm pe celălalt cu respectul pe care îl pretindem, indiferent de vârsta, priceperea sau suferința în care se află. Căci dincolo de aparenta poziție, suntem la fel de umani. Când „ne coborâm” la nivelul celui slab, ne recunoaștem, ne acceptăm și ne tratăm propria slăbiciune.

Dacă devii conștient de intimitatea și de implicarea din fiecare dintre relațiile tale, dacă știi să le echilibrezi și să pui în ele adevăr, se cheamă că ești fericit. Că ființa ta toată este în armonie. Că ai desigur și un spațiu de intimitate proprie și un teren de implicare față de tine. Că îți faci față singurătății și de-asta ești victorios, înconjurat de semeni.

Sau măcar înțelegi și simți unde ești acum.

Standard
Eseuri

Durerea: între realitate și iluzie

Durerea este subiectivă. Ea ține de percepția noastră cu privire la un anumit eveniment. Depinde de istoricul personal de viață și de scenariul transgenerațional al cărui proaspăt actor suntem. Asta ne poate face să fim cu adevărat talentați în a performa în calitate de suferinzi. Pentru unii devine chiar un sens existențial: sufăr, deci exist.

Mă îndurerează un aspect exterior mie, pentru că întâlnirea mea cu acest aspect mi-a acutizat un conflict interior. Două părți din mine se luptă. Ringul este chiar sufletul meu. Eu pe mine mă însângerez. Îmi dau cu stângul în dreptul ori cu sus-ul în jos ori cu noul în vechi. Rostul suferinței este schimbarea, asumarea părții respinse. Integrarea. Adică lecția constă în a-mi resemnifica partea „rea”, în a mă împăca cu mine, în a fi mai mult decât credeam că sunt atunci când nu mă plăceam pe de-a-ntregul.

Dar să revenim la durere. Căci ea e atât de greu de dus încât, fugind de ea, ratăm transformarea, blocăm propria evoluție. Suferim pentru că n-am fost văzuți, pentru că nu ne-a fost recunoscută valoarea. Iar asta a fost posibil tocmai pentru că noi înșine n-am fost conștienți de ea și nu am exprimat-o cu încredere. Trebuie să doară atât cât, arzând, să renaștem din propria cenușă. Riscul însă este să scăpăm în valea autovictimizării. Și să facem din asta un șlagăr al tuturor timpurilor. Să nu trecem dincolo de suferință, de dragul suferinței. Să încercăm să devenim importanți impresionând, valorificând durerea și nu partea aceea din noi pe care continuăm să o respingem. Durerea fără sfârșit este dovada eșecului, a ignorării lecției personale. Preferăm să îî învinuim pe alții pentru suferința pe care ne-au adus-o, printr-un refren deja demodat, în loc să ne confruntăm curajos cu rana din propria ființă, cu umbra noastră.

Durerea vine din frica de pierdere, în ultimă instanță din frica față de moartea proprie. Și cât timp nu-ți accepți pierderea și moartea, nu scapi de durere. O prelungești. De aceea este benefic să-ți amplifici emoția voit. Să-ți imaginezi că ai fost deja părăsit, că ți-ai pierdut deja job-ul, casa, copilul, iubita, mama, familia, tinerețea, sănătatea, corpul, mintea, viața. Și apoi să constați că încă EȘTI. Mergi pe un drum pe care tot mai pierzi, dar știind asta, frica nu mai este justificată. Sigur că este drumul spre moarte. Și sigur încă nu ești acolo. Și dintr-o dată, privind dinspre moarte, perspectiva se schimbă. În punctul în care ai pierdut totul, frica se anulează. Tu acum trăiești. Și asta este o mare ocazie. O mare onoare. Ura nu mai are sens. Ci doar iubirea. De tine și de ceilalți. Resentimentele față de trecut și grija față de viitor spoliază prezentul de propria-ți prezență. De bucuria de a gusta clipa. De a fi în acord cu aici și acum și nu impregnat de atunci și acolo.

În concluzie: scopul durerii este să te pună în contact cu ceea ce nu accepți din tine însuți. Chiar și atunci când are o exprimare corporală (accidentare, boală), are și un corespondent psihologic. E un strigăt al ființei tale de a te chema către sine. Încearcă să n-o prelungești fugind de ea, trăiește-o la maxim și va fi scurtă. Inspir-o adânc și vei găsi dincolo de ea resurse pentru a ieși din criză. Soluția îți vine din acceptarea de sine, din lumina pusă pe propria umbră. Din faptul că văzându-te în sfârșit, vei ști cum să te arăți celorlalți.

Durerea nesfârșită este o iluzie, este negarea vieții, este ieșirea autoimpusă în afara acesteia. Când faci dintr-o emoție scurtă un stil de viață, ignori toată paleta de emoții prin care ai putea ființa. Îți creezi o realitate strâmtă, precum o temniță din care splendoarea vieții devine inaccesibilă ție. Iar temnicerul, cel care a vrut să te ferească de marea pierdere, ești tu. De frica morții, ratezi însăși viața.

Standard
Eseuri

Responsabilitatea libertății

Cele mai mari nebunii le facem în numele libertății. Uneori plutind pe aripa ei roz-dulce-ncrezătoare, alteori doar ca să (ne) dovedim tinerețea, puterea, nelimitarea. La început având elanul purcederii în viață din nevoia de afirmare ca novice printre seniori, mai târziu luându-ne energia din nevoia de recunoaștere ca senior printre novici. În ambele situații mânați de teama de a nu reuși, de a nu fi văzuți.

Numai că excesul de libertate duce invariabil la plictiseală și la lipsă de sens. Promisiunea plăcerii devine concretețea dezgustului. Speranța moare sufocată de dezamăgire. Și atunci ne întrebăm ce a lipsit. Ce am fi putut face ca să menținem motoarele (cândva „inepuizabile”) în funcțiune?

Am întâlnit bărbați care au ales să-și abandoneze copiii spunând „Responsabilitatea nu este despre mine.” Am întâlnit bărbați care nu mai știu gustul libertății de teama dezgustului. Și unii și alții au ales o extremă, fugind de cealaltă. Iar viața continuă să-i provoace (uneori brutal) cu situații care reflectă polaritatea respinsă. De ce ți-e frică nu scapi. Problema nu constă în a fi ales greșit libertatea în locul responsabilității sau invers. Ci în faptul că te încăpățânezi să nu vezi că viața este pe tărâmul dintre cele două. Un dans când spre una, când spre cealaltă, niciodată într-un pol, niciodată în punctul zero al indeciziei dintre ele. Viața înseamnă mișcare, asumare, implicare. Punctul R (responsabilitate absolută), punctul L (libertate absolută) și punctul zero înseamnă nemișcare și moarte (psihologică inițial, fizică în final) pentru că fiecare reprezintă un abandon al propriei ființe sau al unei părți din ea.

Suntem definiți de ambele și ne negăm pe noi atunci când nu ne place una dintre ele. Libertatea ne apropie de cer, de divin, responsabilitatea ne leagă de pământ, de umanul brut. Prea sus suntem în fantasmă, prea jos suntem robi. Uneori este nevoie să ne apropiem periculos de mult de o extremă ca să înțelegem necesitatea celeilalte, ca să ni se facă sete de aceasta din urmă.

Când eram mică mi-era frică de tata. Am rămas cu frică de autoritate mai apoi și într-un târziu am ajuns să cred că-mi sunt suficientă și nu mai am de ce să mă tem. Acum știu că „Dumnezeu te vede oricum!” se referă la faptul că tu însuți te vezi totdeauna. De tine nu te poți ascunde. Trebuie să rămâi responsabil atunci când înoți spre libertate.

Când învățam habotnic în sesiune, la finalul ei aproape că intram în depresie. Uitasem libertatea. Alții pot vorbi despre nevroza de duminică sau de lipsa de sens a sărbătorilor, pentru că au ales de prea mult timp doar munca și momentele de vacanță par adevărate temnițe. Trebuie să rămâi liber atunci când te cufunzi în responsabilități.

Cealaltă parte din tine te va striga printr-o suferință. Durerea sufletească nu e decât semnalul alienării de tine însuți. Conflictul exterior nu e decât oglindirea conflictului interior. Acolo ești rupt. Iar drumul de întoarcere spre polul respins înseamnă să te întregești cu ceea ce singur ți-ai refuzat și să te arăți apoi celorlalți.

„Rămân singur și liber” sau „rămân singur să-mi văd de treburi” sunt tot fugă de tine insuți. Când te desparți de lume o faci pentru că nu mai poți să te vezi în ochii ei. O fată dintr-un leagăn de copii mi-a spus deunăzi un mare adevăr: „În mine mai este cineva… eu cu mine”. Contactul real cu acel cineva interior te duce invariabil la iubire, la altcineva exterior. La a împărtăși, la a dărui, la a te arăta, la a te implica. Emoția ultimă este iubirea. Ca și înțelegerea ultimă.

Standard
Eseuri

Chiquitita

Aseară am ascultat Chiquitita. Pentru o clipă m-am simțit iar copilul de 9 ani din vremea lansării acestui hit și am retrăit sentimentul unui acasă feeric, venit din echilibrul relației părinților mei, într-o imagine plină de lumină și de armonie muzicală.

Mai târziu lucrurile s-au stricat între ei și m-am simțit ruptă-n două și vinovată cumva. Acum știu că lumea unui copil este definită de aceste repere fundamentale: mama și tata. Că el percepe separarea lor ca pe o disociere interioară. Și că nevoia lui de a unifica aceste părți din el îl supraresponsabilizează față de conflictul părinților. Dacă aceștia ar reuși să separe relația de cuplu de relația cu copilul, mai întâi ca pe o clarificare în schema mentală personală și apoi ca pe un efort de ordonare a haosului din sufletul copilului, lucrurile ar putea ajunge mai ușor de digerat pentru acesta. E mai suportabil faptul că tata a părăsit-o pe mama, față de a mă simți abandonat de cel puțin un părinte. De obicei actorii principali sunt prea implicați în conflictul dintre ei, ca să mai aibă energie pentru a-și proteja copiii. Iar uneori, din disperare, chiar se folosesc de ei în conflict.

Părinții mei au menținut familia unită, în ciuda unor crize conjugale acute la intrarea în fiecare nouă decadă de vârstă. Deși separarea lor era pentru mine frică existențială, după ce apele se linișteau uitam tot răul. Parcă în mintea mea se ștergea cu buretele tot ce era de nedus și reveneam la acel acasă plin de lumină și de sunet. Abia spre pensionarea lor s-au despărțit definitiv. Și deși eu aveam acum vârstă adultă și copiii mari, m-am simțit iar fetița ruptă în două, care percepe notele înalte ale durerii părinților (pe care însă nu le poate metaboliza) și care se simte abandonată de fiecare dintre ei. Doar că de data asta nu era abandonat doar copilul, ci și – prin identificare cu mama – femeia. Dacă li s-a întâmplat părinților mei, care reprezintă pentru mine perechea primordială, mă aștept să mi se întâmple și mie. M-am simțit amenințată cu abandonul ca femeie.

Am citit și am săpat mult în mine până  să înțeleg că nu sunt responsabilă pentru relația lor. Dar și că eu sunt locul din lumea asta în care ei continuă să fie împreună, în pofida separării lor fizice ca indivizi. Și am învățat să mă raportez la fiecare dintre ei, atentă la relația (încă posibilă) părinte-copil, nu la cea (eșuată) dintre ei. Când am devenit conștientă că în mine ei doi încă se pot iubi, am început să-mi împrietenesc, să-mi pun în contact părțile din mine.

Mi-a rămas doar să pot face față durerii fiecăruia dintre ei în concret. Copil fiind am fugit de această durere. Adult fiind m-am răzvrătit față de ea mușcând din ei. Încă mi-e greu să conțin suferința mamei mele. Dar știu că are mare nevoie să o văd de aproape. Că nevăzută va urla la nesfârșit în multe feluri. Și cred că pasul acesta va fi examenul meu de viață care mă va valida în ochii mei și ca fiică, și ca mamă și ca psihoterapeut, mai mult decât oricare dintre multele note de 10 pe care le-am obținut într-ale psihologiei.

Cât despre femeia amenințată… Se spune că îmbunătățirea relației cu părinții se reflectă în propria relație partenerială, așa cum îmbunătățirea relației de cuplu se reflectă în relația cu copiii. O lecție învățată nu mai face necesară repetarea poveștii.

Ceea ce avem de integrat este o parte din noi, prin contactul direct cu propria suferință.

Standard
Eseuri

Tu ce ai de pierdut?

Toți pornim in viață cu o frică primordială pe care ne-am construit-o în copilărie… plângând pe înfundate în baie ori pe sub plapumă. Ceva anume părea de nesuportat. Ceva anume ne rugam să nu ni se întâmple niciodată. Ne imaginam că acea situație ar desființa sensul vieții noastre. Pentru că de fapt era doar o formă, un pretext în fața celei mai mari pierderi, moartea însăși. Moartea proprie.

Eram copii atunci când ne-am întâlnit prima dată cu răul acesta. I se întâmpla altcuiva. Și noi ne-am promis că vom veghea viața noastră, să nu alunece pe panta disperării. Un timp a funcționat, am crezut că merităm să nu ni se întâmple răul. Am crezut că suntem cumva speciali, că știm ce să facem pentru a-l evita. Că suntem chiar aleși ori că am dobândit dreptul de a fi cruțați… Tare îndrăgostiți mai eram de imaginea noastră de învingători în fața destinului… și a morții. Frica revenea uneori, când ne prindea pe picior greșit. Dar învățasem să fugim de ea.

Și când ne credeam mai stăpâni pe noi, mai de neînvins… atunci am pățit-o. Sec. Definitiv. Ca pe cea mai crudă lecție de viață. Și deși aveam vârstă adultă, emoțional am descoperit că suntem tot copiii aceia zguduiți de teroare. Simțeam un gol imens în centrul ființei noastre, în plexul solar. Și parcă nu mai aveam echilibru, nu mai aveam sens. Și culmea!, nici nu muream din asta, cum am crezut. Trebuia să îndurăm ceea ce decretasem deja că e de neîndurat.

Fuga este cea mai jalnică soluție în fața suferinței. Trebuie să guști pelinul, trebuie să cari povara, ca să înțelegi, ca să poți să schimbi. Fuga a fost sănătoasă pentru copilul care erai, el chiar n-ar fi putut face față. Dar tu acum, suferind, devii adult. Accepți. Și prețuiești. Și devii. Pierderea aceasta catastrofală are potențial maxim evolutiv. Nu doar la nivelul tău ca individ, ci și -prin tine- la nivel transgenerațional. Acum tu-adultul ai șansa de a face altfel decât cei dinaintea ta, pentru că ai ales să fii altfel. Copilul n-ar fi putut să schimbe ceea ce se tot repetă din străbuni ca un tăvălug al destinului comun, dar tu poți să spui altceva generațiilor viitoare. Tu poți să-i cruți pe copiii tăi pentru că ai ieșit din cerc. Punând lumină pe ceea ce au făcut predecesorii și inspirând asumat suferința.

Și-apoi, de ce ne era frică până la urmă? În ultimă instanță chiar de moarte. Și acum preferăm să murim de frică. Să facem ceea ce ne-ar fi putut face obiectul fricii, dar nu ne-a făcut. Nu moartea ne-a omorât. Frica de moarte ne omoară (ne scoate din acțiune: inacțiunea tot o moarte este). Alegem moartea de frica morții.

Moartea e infinită. Viața e un strop. De ce să vrem să fugim de ceva atât de prețios prin faptul că e efemer, pentru ceva în care ne vom pierde pentru veșnicie oricum? De ce să nu acceptăm provocarea de a fi mici Dumnezei creând altceva din noi înșine și din trecutul nostru integrat? De ce să nu încercăm măcar? Ce avem de pierdut în plus după ce tocmai ne-am confruntat cu pierderea primordială și cu propria moarte?

Miza este secunda următoare.

Standard