Dimineață cu lumină senină, bleu, de martie și poftă nebună de trupuri împletite. Se iubesc furat, pe timp expirat, cât să nu le-ajungă. El pleacă cu-o părere de „nu-mi rămâi”. Ea alungă gândul răutăcios, ca o frică de moarte, de „ultima dată”. Amândoi se aruncă în treburile zilei.

Și după un timp de performanță discutabilă, El sună: „Nu ți-e dor de mare?”. Ea amuțește de surpriză, abia îngână un firav „ba da…”. Și după ce El închide, este inundată de fluturi roz care explodează în zâmbet rebel.

Răzbesc cu greu prin aglomerația orașului. Neașteptat, mașina se izbește puternic într-o zonă denivelată de asfalt rașchetat. Ea se întreabă dac-o fi un semn rău. El se întreabă dacă a rezistat roata.

Drumul eliberat urcă spre cer, tăind ogoare verzi ce par tunse școlărește sau brazde cafenii proaspăt răsturnate. Tractoare roșii, verzi și albastre sunt înfipte în mijlocul planșei, între glie și cer, rememorând sentimentul patriotic de la lecția de pictură a clasei a III-a. Lumină ca-n palmă, năucitoare, cu irizații de vară. Ape sclipind argintiu ireal. Păsări ce dau binețe începutului de poveste.

În timp ce El conduce, se țin de mână, freamătă de energia momentului, de nerăbdarea reîntâlnirii cu marea. „Unde mergem?” întreabă el repetat. Ce fel de libertate, ce fel de iubire vor găsi la capătul drumului? Ea mai primește un gând-bobârnac: „oare la întoarcere vom fi primit ce așteptăm acum?”. Își face curaj să întrebe: „Găsim un loc să ne iubim?”… „Poate… Îmi place inelul tău cu scoică.”

Când se minunau de cât de repede au parcurs cei 200 de Km, se rătăcesc un pic pe final de drum: alt semn? În sfârșit ajung la marea cea mare, verde-smarald înspumat. Un loc nou, necunoscut, ca de vis. Două maluri se întâlneau față în față și între ele o limbă de nisip crea iluzia unui paradis strâmt între două universuri de apă. Pe una din „mări”, două lebede, el și ea, vedete desigur. Lebădoiul a ieșit din apă și s-a apropiat de ei. „Mă vezi?, sunt real!” a înțeles Ea. „N-ai ceva de mâncare?” a înțeles El. Lebădița, discretă, a rămas pe apă unduindu-se cochet cu valul care o fura ușor. Atunci lebădoiul o chema din fâlfâit de aripi deschise înalt și ea se întorcea ca din întâmplare. Deși se grăbiseră să nu piardă momentul și îl imortalizaseră în fotografii, lebedele nu dădeau semne să plece. Ele erau acasă, ei erau în trecere… nu era nimic de pierdut.

Cu toată lumina, cu tot seninul, întâlnirea dintre ape crea curent, așa că și-au pus toate hainele, căciuli și șaluri lungi înainte să se aventureze pe digul ud. Așteptau cuminți să tacă marea ca să poată înainta neudați pe anumite porțiuni. Și au ajuns la capăt. Aici se întâlneau spectaculos valurile de pe cele două părți ale digului, în stropi groși ca de frișcă împrăștiată. Și El a vrut să-i facă Ei fotografii înspumate. Doar că momentul așteptat cu aparatul la ochi, nu venea. Marea cânta altceva, mai suav, mai cu limba pe moațe. Abia după ce au făcut câțiva pași întorși cu spatele, a venit un val: „pot, dar nu când vreți voi!”. Nu-i nimic! Caută alt loc. Ea se apropie periculos de mult de margine, își pregătește o poziție cu mâinile depărtate privind spre cer, El apropie de ochi aparatul și… nimic! Minutele trec și marea a amuțit. Atunci El filmează așteptarea Ei, amuzamentul, nerăbdarea, vântul din părul descoperit doar pentru un pic…

O iau înapoi, înghețați. O stâncă verticală, cu o treaptă îngustă pe mijloc pare încălzită de soare, așa că îi invită să o probeze, cățărați pe ea ca-ntr-un tablou. Se întorc pe nisip și o barcă bleu însorită pare un adăpost tentant. Se întind pe lemnul cald înghesuiți în barca înclinată și stau ca puii în găoace minunându-se ca de prima întâlnire cu soarele. E incredibil de bine. Nu e nimic de spus. Îmbrățișarea lipită n-ar vrea să modifice nimic. Secundele scriu veșnicii. Într-un târziu, El o întreabă „Vrei să folosim izoprenul?”, deși lemnul cald era mult mai conținător. Ea spune un „nu” somnoros. El dă drumul sulului de izopren din mâna care atârnă afară din barcă.

Peste un timp, El, ridicat, scrutează în larg una dintre mări. La capătul unui dig lateral din scoici și bolovani, oprit in ultimele stânci, un punct bleu, izoprenul purtat de vânt și de apă. Pare provocator pentru ei să se lupte parcă cu destinul, până la el. Ajung cu greu. Sulul este pitit ca într-o peșteră. Imploră marea să-l împingă cu valul până la buza peșterii, de unde El, să-l prindă cu un băț… Greu, dar reușește. Ea îl ovaționează, călare pe o stâncă și vrea o poză cu recompensa. El face poza și, cum totul se petrece pe o margine abruptă, la limita cu apa, o mișcare nevinovată face ca ceva strălucitor să alunece din buzunarul din care tocmai scosese aparatul, se lovește de stânca de mai jos și plescăie apa. „Cheia mașinii” spune Ea liniștit. El verifică buzunarele, fără rezultat. Și pentru că apa nu pare mai adâncă decât o lungime de braț în imediata vecinătate a stâncii, scoate căciula, fularul, geaca de vânt și ursonul și cu mâneca suflecată la cămașă până la umăr, în genunchi, aplecat rostogol peste stânca udă, pipăie marea, o gâdilă sub braț să se-ndure… Nu se îndură. Ea privește cu veselie tâmpă, cât de frumos e El luptându-se cu imposibilul, cât de neîngrijorată este Ea de situație, cât de frig îi e Ei înfofolită, cât de ud și de vânăt e El… Și spune o rugăciune-mulțumire, deși nu știe sigur pentru ce… pentru găsirea cheii, pentru minunea clipei…

„Gata, iubitule! S-a pierdut!”. Și El se ridică, își scoate cămașa udă. Ei îi pare incredibil de sexy cu pieptul gol în vântul rece și ud. Îi indeasă căciula, îi pune fularul în timp ce El se îmbracă cu restul. Pantalonii îi rămân uzi până la genunchi, ca și bocancii. Râd ca-ntr-o descătușare, în fața surprizei, nu a pierderii. Se intorc printre scoici și bolovani până la nisip, până la mașină. Și, altă surpriză, o găsesc deschisă, caldă în soare, un acasă neașteptat. În ea regăsesc sandwich-urile de la care își luaseră deja adio. Mănâncă tacticos, ca omul care apreciază lucrul rar. Ea scoate și borcanul cu ciocolată, incredibil…

Se pun pe dat telefoane: prieteni, rude, reprezentanțe auto, servicii de tractare. În fața lor, cele două lebede își continuă spectacolul. Și în sfârșit optează pentru o soluție. Va veni un trailer din cel mai apropiat oraș și vor lasa mașina acolo vreo săptămână, până vin cheile comandate peste mări și țări.  Așteptându-l, se face dintr-o dată întuneric: nor negru uriaș, furtună de nisip și stropi de apă. Imaginea e ca de sfârșit de lume, dar nu pare să-i mai sperie ceva. Mai degrabă se amuză. Ultimele poze sunt cu ea dansând în decorul lugubru.

Vine un băiat săritor, familiar, le face o demonstrație de tehnologie… cât de ușor se urcă o mașină pe trailer. Înainte să urce în cabina șoferului, Ea vrea să-și ia geanta și, ca din întâmplare, ia și telefonul și laptopul lui. Ajung la destinație și constată că între timp mașina s-a închis automat…

Tot ca din întâmplare, un prieten drag, cu care nu s-au mai văzut de mult, pleacă în aceeași seara din acest oraș spre orașul lor. Așa că El are timp să o invite la restaurant până la ora de întâlnire. Îi trimit un mesaj prietenului cu locația restaurantului. În următoarele secunde telefonului îi moare bateria și doar în agenda lui era numărul amicului. Prietenului i se face rău când să plece spre ei, mai că ar vrea să renunțe. Vine totuși la întâlnire, cu o mașină aproape identică cu a lor, pe care va trebui să o conducă El. Discuțiile de pe drum par ireale, secundele curg grele, cu valoare, ca într-un spațiu din afara timpului. Ea descoperă că piatra din scoica verde-albastră din inelul ei lipsește.

Înapoi acasă: după multe pierderi, cumva mai bogați. Revine întrebarea: „Vom fi primit ce am așteptat?”… „Ne-a costat mult ieșirea asta, iubitule!”. „A meritat fiecare bănuț. Am făcut dragoste tot timpul, iubito.”