îmi vine să
dar eu știu că
și simt așa
de-altundeva
inima mea
spune ceva
mă pune să
doar pentru că
mă lupt să fac
nu pot să tac
e ca un dor
mistuitor
aș vrea să zbor
dar și să mor
nu-ți vin de hac
tic-tac tic-tac
îmi vine să
dar eu știu că
și simt așa
de-altundeva
inima mea
spune ceva
mă pune să
doar pentru că
mă lupt să fac
nu pot să tac
e ca un dor
mistuitor
aș vrea să zbor
dar și să mor
nu-ți vin de hac
tic-tac tic-tac
Cer plumburiu atârnând greu peste marea amuțită. El, cerul, îngrijorat. Ea, marea, înspăimântată. Și oglindirea lor, unul în altul, amenințătoare. Lumină cenușie, tristețe rece în aerul dimineții.
Casa cu scoici are geamurile aburite. În spatele lor, pe fotoliul ei preferat, femeia mării într-o atitudine neașteptată. Poartă o pijama de finet alb, șosete flaușate dungate albastru și un șal tricotat gros bleumarin pe umeri. Pare un copil așteptând o poveste, doar că o trădează ochelarii cu rame negre de pe nas. Nici urmă de voaluri princiare, nici un dubiu cu privire la vârsta de după jumătatea vieții. Poate doar părul despletit și lung, poate doar poziția cu picioarele așezate turcește să mai păstreze din aerul de tinerețe rebelă al femeii misterioase.
În fața fotoliului, pe o măsuță de sticlă cu formă de floare stă o cutie îmbrăcată în mătase roz-pal creponată, cu capac inimioară… întredeschis. Un plic de un alb obosit e lăsat gol lângă cutie și o scrisoare atârnă în mâna din afara fotoliului. Pe sub ochelari, ochii plecați ușor par că ascultă de lumi interioare un timp. Apoi cu un gest hotărât, în inspir, scrisoarea este ridicată și despăturită…
***
Sunt singură. Am 28 de ani și mă simt singură. Urăsc sentimentul ăsta, expresia asta și faptul că nu mă pot abține să o scriu, dar efectiv SUNT SINGURĂ!
A venit primăvara și sunt singură. Au trecut 1 martie și 8 martie ca zile banale. Sufletul meu aștepta un ghiocel ieftin, un petic de hartie cu TE IUBESC sau amor sărbătoresc sau orice, ceva… care să confirme feminitatea mea, umbrită de mama ce sunt. Pe puiul mic îl așez în patul nostru tot mai des, ca să umplu golul dintre noi, căldura lui să mă facă să uit dorința de tine. Suntem doar mama puiului mic și tatăl puiului mic. Noi doi, iubitul și iubita, părem izgoniți pe margini de pat și este o prăpastie între noi, imposibil de trecut. Nu ne mai povestim întâmplările de peste zi, micile eșecuri sau bucurii, evităm orice detalii. Tu pentru că nu vrei să mă mai încarci cu altele, eu pentru că te enervez și mă cerți că nu am reacționat într-un anumit fel, într-o anumită situație.
Nu mai vorbim decât despre puiul mic. „Am sperat că un copil o să ne apropie, de fapt ne-a îndepărtat și mai mult!” Fraza asta auzită demult mi se părea o monstruozitate: să dai vina pe un copil într-o problemă de adulți. Credeam că un copil e firesc să apropie doi oameni care se iubeau înainte. Acum văd, practic, sunt atâtea griji, efectiv nu avem timp de noi. Toată ziua îi este dedicată puiului mic. În pauzele lui de somn noi facem piața cu el în căruț sau ne grăbim să facem alte treburi în casă. Eu aștept cu frenezie noaptea sperând să termin mai repede treburile și să te întâlnesc. Cel mai des renunți să mă mai ajuți, te uiți la televizor sau adormi pur și simplu. Ajung în pat obosită, dezamăgită, frântă trupește și sufletește, singură. Și clipele astea grele devin tot mai firești. Mă simt uitată, urâtă, îmbătrânită și mă revolt.
Trebuie să fac ceva să aduc primăvara aici, în casă, în suflete, în familia, în cuplul nostru. Desigur puiul mic este o primăvară care ne orbește, ne face să ignorăm iarna dintre noi. Îmi cumpăr haine, fac tratamente cosmetice ca să se vadă că exist, ca să trezesc femeia. Par încercări fără ecou, rămân singură, pari anesteziat, nu mă vezi. Stai însă mult cu puiul mic, îl iubești tare. Este ceea ce ne-a rămas comun, lucrul cel mai de preț, la care niciunul n-ar renunța.
Cât despre viitor: boala lungă este moarte sigură. Arătăm ca un cuplu îmbătrânit înainte de vreme. Mă surprind încercând să atrag priviri pe stradă. Sunt ca un animal care și-a pierdut simțul pentru pradă pentru că a stat în cușcă și a fost hrănit artificial. Și dintr-o dată e liber și se chinuie să adulmece. Mă șochează fiecare rând pe care îl scriu. Totuși, când îmi pun gândurile în ordine, sunt mai în contact cu nevoile mele, mă înțeleg mai bine. E inevitabil să nu mă sperii inițial, descoperindu-mă.
„Iubitule, vrei să discutăm?” „Nu.”
Ce se întâmplă cu tine? Ai niște probleme financiare la job și ai greșit ceva din lipsă de experiență. Mă rog Domnului să se rezolve de parcă asta ar aduce lumină în casa mea. Dacă… și dacă… și dacă… cred că vei avea timp și pentru Noi. Cred că nu mă voi mai lupta singură cu morile de vânt. Cred că vei înțelege că suntem într-o mare criză și că degeaba strig eu S.O.S. dacă tu lași corabia să se scufunde…
***
Pe deasupra ochelarilor, ochii ca marea zâmbesc cu duioșie… „Cât de frumoși eram: eu îndârjită să-mi exprim feminitatea, să te fac să mă vezi, tu copleșit de responsabilități neasumate comportamental încă de părinte și de proaspăt manager. Prea multe roluri noi, prea strâmte, prea constrângătoare. Și în contrast… strigătul de libertate ca un drept fundamental la tinerețe și la iubire.”
Cu-o baghetă de salcie
Pe un peticuț de dor,
Scriu o litero-grafie
Ca o aripă în zbor
Și-o trimit spre răsărit,
Că pe-acolo sper să fie,
Ca să-i spun bine-ai venit!
Primăverii ce învie.
Și-i promit să o primesc
Și în suflet și în casă,
Fac curat și primenesc:
Aerul stătut să iasă.
Dor de nou și de schimbare
Și de viață și de cânt
Și de soare și de mare
Și de vânt și de pământ
Vă aștept să mă străbateți
Cu-o paletă de senzații
Să-mi șoptiți, să mă surprindeți
Cu înaltele vibrații…
Marți, 26 martie, București: ninsoare, înnorat, vânt moderat, maxima +1*C, RealFeel –8*C. Școlile s-au închis. Dar dincolo de datele concrete prea puțin spectaculoase, a fost o zi foarte frustrantă atmosferic.
De dimineață s-a circulat mai prost și a trebuit să dăm jos cei 20 de cm de zăpadă de pe mașină. S-au cerut purtate cizmele, căciulile, fularele și mănușile. Am simțit că toleranța noastră pentru iarnă a fost depășită, ca și cum avem dreptul la primăvară.
Eu am un fel de empatie cu vremea… sunt meteodependentă. De la fereastra mea, imaginea de afară părea dezastruoasă: rece cenușiu, tăcere grea aproape nemișcată, amintindu-mi de moarte. Pentru că sunt suficient de perspicace
, mi-am dat seama chiar în timp ce vizualizam catastrofa, că pentru un copil de 2-3 ani care nu are clar conceptul „primăvară”, bradul uriaș îmbrăcat în alb din prim planul peisajului, ar fi fost, cel mai probabil, un prilej de mare bucurie. Totuși era cumplit de nedrept că azi, când toți copiii stăteau acasă, eu aveam atât de mulți pacienți. Un spiriduș (sic!) mi-a curățat mașina… dar cele 5 minute în plus (din vina zăpezii), față de cele 8 minute de drum obișnuit către cabinet, mi-au părut o veșnicie. Nu cred să-mi mai fi fost atât de frig ca azi, în zilele iernii „trecute”.
M-am întors acasă ca dintr-o expediție la Polul Nord. Același spiriduș pregătise un prânz bun, deci nu aveam de gătit. M-am înfofolit cu două rânduri de haine (observând că băiatul meu cel mic era OK cu mânecă scurtă și pantaloni trei-sferturi) și am tras un pui de somn, ceea ce foarte rar mi se întâmplă.
Sentimentul general al zilei a fost de singurătate. Și nu de orice fel. Una existențială. Când o trăiești pe asta, oricâte îmbrățișări și mângâieri pe creștet primești, tot singur în interior rămâi. Nu ține de lipsa cuiva, nu poți învinovăți pe nimeni pentru starea asta. Culmea e că nici măcar pe tine. Singurătatea asta ține de veșnicie, de moarte, de Dumnezeu. De lipsă de sens, de absurd, de nimic. Și nu cred să trăiască cineva fără s-o întâlnească. E pur și simplu un dat al vieții, o raportare la propriile limite.
Și care să fie atitudinea sănătoasă… (că până aici ăsta pare un mesaj suicidar!). Să accepți. Să capitulezi în fața emoției. Să o conții: scurt și intens. S-o lași să treacă prin tine, cu curaj. Și să ai grijă de copilul care ești, indiferent de vârstă.
M-am trezit cu poftă de un desert crud și cu o rețetă dictată din tărâmul de vis. Poate mai sunt și alții în nevoie… un măr ras-mare, 1 linguriță de scorțișoară, musli stropit cu 1/2 de portocală, cubulețe de fructe deshidratate (stafide, caise, goji, etc), și nuci mărunțite. Mie mi-a făcut bine. Deși încă nu râd… mai ninge și la noapte!
te-aș ruga, Doamne, să te-nduri,
să renunți la răceala asta prelungită între noi forțat,
să nu mai fi așa morocănos și bosumflat.
să scapi spre mine câteva zâmbete părintești însorite.
să izbucnești prin mugurașii de la geam, premiu de-ncurajare.
să mă trezești la viață prin păsările-ți cântătoare.
te-aș ruga, Doamne, într-o doară…
să-mi intri pe sub piele-a primăvară.
dar tac. m-am hotârât să nu îți mai pretind.
doar ce vrei tu să-mi dai, s-aștept.
ba chiar nimic să nu aștept.
să văd dacă n-o să mă surprindă propriul zâmbet interior,
dacă n-o să-nmuguresc cu emoții nebunatice,
cu idei temerare ori cu cântec de dorințe sălbatice.
ca să-ți fiu eu model de primăvară,
într-o doară…
Drumul de la intenție la faptă este presărat cu multe capcane care te întorc la poziția de start.
Observ că nu mai sunt funcțional într-un domeniu al vieții. Acolo lucrurile merg prost sau stau pe loc. Și cum boala lungă și nemișcarea duc la moarte, impulsionat de neputință (ca reacție la ea), de rușinea generată de pierderea unei poziții inițial recunoscute și de însăși frica de moarte, mă străduiesc să înțeleg cum am ajuns aici și să fac ceva. Problema prezentă poartă un mesaj evolutiv, restabilește un echilibru care a fost perturbat printr-o atitudine fixistă. Eu, familia mea sau strămoșii mei repetăm cu îndârjire un anume comportament, hrănind o credință cu valoare de mit pentru noi. Obișnuim să fim cumva, facem ceva într-un anume fel, suntem inflexibili în fața schimbărilor, ca o nevoie de identitate: „așa suntem noi și într-un anumit alt fel nu suntem”.
Și iată, mi-a venit rândul să mă confrunt cu o situație dificilă de viață, care deloc întâmplător, seamănă cu cele ale înaintașilor mei. Ea mă provoacă să fac eu schimbarea, să mă adaptez la nou cu o replică adecvată. Să ies din karma neamului, să fac pasul evolutiv, cruțând urmașii de blestemul familiei. Să fiu cum ei n-au îndrăznit să fie. Să mă confrunt cu adevăruri nespuse, să restabilesc ordinea prin dreptate, să umplu goluri generate de emoții interzise, să accept istorii neînțelese, judecate, condamnate de clan. Să iert și să iubesc dincolo de fapte. Am intenția să fac schimbarea cu mine.
Adică cum? Concret. Să zicem că în familia mea au fost mereu blamați bărbații care înșelau. Bărbat fiind am ajuns să înșel și eu. La prima vedere, prin faptul că sunt în pielea blamatului, îl înțeleg mai bine și cred că îl iert. De fapt la acest nivel, înțeleg doar confuzia pe care a trăit-o el, faptul că s-a simțit condus de soartă, ca într-un scenariu prestabilit. În mintea lui era un haos, îl trăgea ața, ca o nevoie vitală să repete povestea altcuiva. Era ca o boală, dar și ca o magie de vis, însoțită de o emoție devastatoare pornită din centrul ființei sale, ca și la mine.
Repetiția apare doar pentru că lecția nu a fost învățată la nivel familial. Emoția din plexul solar e ca un motoraș suplimentar activat ca să-mi dea șansa schimbării, creșterii evolutive la nivel de individ. Magia vine din alterarea contactului cu realitatea, pe care acum o văd mai roz și mai lipsită de pericol ca oricând. Ceața din minte e pentru că mă apropii de o zonă fierbinte, dureroasă a inconștientului, față de care strămoșii mei au activat rezistențe negând-o. Și lucrul de care au fugit? O emoție! Una care părea de nesuportat, una care le amenința viața: de tip neputință, singurătate, furie sau frica. Patru sensuri ale propriei ființe (reperele crucii, coordonatele existențiale), care, atunci când li se permite să se manifeste, echilibrează individul.
Înfruntarea emoției negative, întâlnirea cu ea și arderea ei, deblochează resurse revitalizante: curajul, iubirea, afirmarea și deschiderea. În felul acesta, ceva care părea rău se transformă în ceva bun, la care altfel decât prin suferință nu am fi ajuns. Raiul trebuie să fie la capătul iadului. În sensul acesta cei care au suferit deja pe pământ ajung în rai. Iar iadul nu este o pedeapsă dată de un părinte nemilostiv, ci doar drumul firesc de acces către lumină.
Abia când înțeleg că blamatul dinaintea mea m-a provocat să integrez sensul/reperul pierdut, abia când mă reîntregesc cu resursa reactivată, îl iert cu adevărat, pentru că îi sunt recunoscător. Cât despre iertarea de sine, am trăit-o înainte de a-l ierta pe el, când mi-am permis să trăiesc emoția negativă, când mi-am acceptat umanul, suferința, iadul.
Iar fapta va curge firesc, de la sine. Pentru că înainte să fac, acum sunt. Pe deplin.
Obișnuim să adoptăm o anume atitudine față de viață. O mască preferată: plictisitul, dezamăgitul, țâfnosul sau, dimpotrivă, zâmbărețul, credulul, hiperactivul, etc. Când joci același rol indiferent de situație, trăiești iluzia că fiecare zi ar fi la fel. De fapt reacția ta este mereu aceeași, nepotrivită cu permanenta schimbare.
Te întreb: ce crezi că obții din asta? Ce beneficii secundare ai din a performa în pielea acestui personaj? Și ce ascunzi dedesubt? Ce din tine nu lași să iasă la suprafață de teama că nu va fi acceptat de ceilalți? Ce anume nu accepți tu că ești? Ce e atât de vulnerabil, de dureros, de periculos pentru însăși existența ta, încât să nu îți asumi partea asta a ta, să o respingi, să o negi?
Poate e un mod de a atrage atenția celorlalți: fiind Gică-contra sau Mr. Nice-Gay. Te străduiești să-ți fabrici o imagine extremă, pentru că ți se pare insuficient să fii autentic, ca și cum ai fi mediocru trăind și plusul și minusul. Te identifici cu unul dintre ele, respingându-l pe celălalt.
Poate că asta ai învățat dintr-un eveniment trecut: că e riscant să fii în rolul contrar, pe care l-ai asociat unei pierderi. Și acum fugi ca de drac. Sau ca dracul de tămâie? Fugi de ceva din exterior sau de ceva din interiorul tău? De ceva ce ai putea să faci sau de ceva ce deja ești? Nu cumva situațiile de viață pe care le eviți, te feresc de ceea ce conții profund?
Și cum ar fi GRIUL? Să nu mai fi perfect. Sau să nu mai fi invizibil. Să fii orice, spontan, fără grija constrângătoare de a-ți păstra identitatea, fiind mereu într-un anume fel. Nu cumva a ține cu dinții de imaginea pe care am fabricat-o despre noi ne face dezadaptați, bătrâni? Și a da drumul imaginii vechi, a lăsa loc pentru schimbare, a fi mereu noi, ne-ar putea da un aer de tinerețe?
Și de fapt, în spatele măștii e o sămânță din tine care reprezintă cea mai mare nevoie actuală a ta. Ceea ce nu permiți să se exprime, strigă, clocotește, face tărăboi să fie văzut în timp ce tu faci pe mortul indiferent. Ai de fapt nevoie să-ți fie recunoscută acea latură de către ceilalți. De exemplu: eu am nevoie să înțelegi că m-ai rănit, nu ca să te simți vinovat, ci ca să nu îmi mai simt ignorată această parte din mine. Mă simt mai întreg dacă mă vezi, pentru că în oglinda care ești, mă recunosc reîntregit cu acea parte. Înțeleg că este o parte importantă a mea, după cât de furios sunt când nu mă vezi. Și de fapt eu am fugit primul de partea mea rănită, eu m-am apărat, eu mi-am întors capul de la ceea ce părea greu de dus, periculos de simțit.
Nici un azi nu este ca ieri. În fiecare secundă poți fi altfel. Schimbarea nu este rezultatul unui efort, ci acceptarea de a trăi prezentul, cu orice risc emoțional. Pentru că prețul faptului că te ascunzi de alții și de tine este o pierdere nesănătoasă, o alienare de tine însuți, o automutilare, o nedreptate strigătoare la cer pe care ți-o faci ție și propriei vieți.
Și de fapt prin asta viața este un mare privilegiu: prin faptul că oricât te-ai strădui, nu ști ce se va întâmpla mâine. E o surpriză, e un cadou. Primește-l cu curiozitatea unui copil, cu pofta lui de a experimenta și cu atitudinea lui cea fără mască, de o incredibilă sinceritate: o emoție caldă, o emoție rece…
Dimineață cu lumină senină, bleu, de martie și poftă nebună de trupuri împletite. Se iubesc furat, pe timp expirat, cât să nu le-ajungă. El pleacă cu-o părere de „nu-mi rămâi”. Ea alungă gândul răutăcios, ca o frică de moarte, de „ultima dată”. Amândoi se aruncă în treburile zilei.
Și după un timp de performanță discutabilă, El sună: „Nu ți-e dor de mare?”. Ea amuțește de surpriză, abia îngână un firav „ba da…”. Și după ce El închide, este inundată de fluturi roz care explodează în zâmbet rebel.
Răzbesc cu greu prin aglomerația orașului. Neașteptat, mașina se izbește puternic într-o zonă denivelată de asfalt rașchetat. Ea se întreabă dac-o fi un semn rău. El se întreabă dacă a rezistat roata.
Drumul eliberat urcă spre cer, tăind ogoare verzi ce par tunse școlărește sau brazde cafenii proaspăt răsturnate. Tractoare roșii, verzi și albastre sunt înfipte în mijlocul planșei, între glie și cer, rememorând sentimentul patriotic de la lecția de pictură a clasei a III-a. Lumină ca-n palmă, năucitoare, cu irizații de vară. Ape sclipind argintiu ireal. Păsări ce dau binețe începutului de poveste.
În timp ce El conduce, se țin de mână, freamătă de energia momentului, de nerăbdarea reîntâlnirii cu marea. „Unde mergem?” întreabă el repetat. Ce fel de libertate, ce fel de iubire vor găsi la capătul drumului? Ea mai primește un gând-bobârnac: „oare la întoarcere vom fi primit ce așteptăm acum?”. Își face curaj să întrebe: „Găsim un loc să ne iubim?”… „Poate… Îmi place inelul tău cu scoică.”
Când se minunau de cât de repede au parcurs cei 200 de Km, se rătăcesc un pic pe final de drum: alt semn? În sfârșit ajung la marea cea mare, verde-smarald înspumat. Un loc nou, necunoscut, ca de vis. Două maluri se întâlneau față în față și între ele o limbă de nisip crea iluzia unui paradis strâmt între două universuri de apă. Pe una din „mări”, două lebede, el și ea, vedete desigur. Lebădoiul a ieșit din apă și s-a apropiat de ei. „Mă vezi?, sunt real!” a înțeles Ea. „N-ai ceva de mâncare?” a înțeles El. Lebădița, discretă, a rămas pe apă unduindu-se cochet cu valul care o fura ușor. Atunci lebădoiul o chema din fâlfâit de aripi deschise înalt și ea se întorcea ca din întâmplare. Deși se grăbiseră să nu piardă momentul și îl imortalizaseră în fotografii, lebedele nu dădeau semne să plece. Ele erau acasă, ei erau în trecere… nu era nimic de pierdut.
Cu toată lumina, cu tot seninul, întâlnirea dintre ape crea curent, așa că și-au pus toate hainele, căciuli și șaluri lungi înainte să se aventureze pe digul ud. Așteptau cuminți să tacă marea ca să poată înainta neudați pe anumite porțiuni. Și au ajuns la capăt. Aici se întâlneau spectaculos valurile de pe cele două părți ale digului, în stropi groși ca de frișcă împrăștiată. Și El a vrut să-i facă Ei fotografii înspumate. Doar că momentul așteptat cu aparatul la ochi, nu venea. Marea cânta altceva, mai suav, mai cu limba pe moațe. Abia după ce au făcut câțiva pași întorși cu spatele, a venit un val: „pot, dar nu când vreți voi!”. Nu-i nimic! Caută alt loc. Ea se apropie periculos de mult de margine, își pregătește o poziție cu mâinile depărtate privind spre cer, El apropie de ochi aparatul și… nimic! Minutele trec și marea a amuțit. Atunci El filmează așteptarea Ei, amuzamentul, nerăbdarea, vântul din părul descoperit doar pentru un pic…
O iau înapoi, înghețați. O stâncă verticală, cu o treaptă îngustă pe mijloc pare încălzită de soare, așa că îi invită să o probeze, cățărați pe ea ca-ntr-un tablou. Se întorc pe nisip și o barcă bleu însorită pare un adăpost tentant. Se întind pe lemnul cald înghesuiți în barca înclinată și stau ca puii în găoace minunându-se ca de prima întâlnire cu soarele. E incredibil de bine. Nu e nimic de spus. Îmbrățișarea lipită n-ar vrea să modifice nimic. Secundele scriu veșnicii. Într-un târziu, El o întreabă „Vrei să folosim izoprenul?”, deși lemnul cald era mult mai conținător. Ea spune un „nu” somnoros. El dă drumul sulului de izopren din mâna care atârnă afară din barcă.
Peste un timp, El, ridicat, scrutează în larg una dintre mări. La capătul unui dig lateral din scoici și bolovani, oprit in ultimele stânci, un punct bleu, izoprenul purtat de vânt și de apă. Pare provocator pentru ei să se lupte parcă cu destinul, până la el. Ajung cu greu. Sulul este pitit ca într-o peșteră. Imploră marea să-l împingă cu valul până la buza peșterii, de unde El, să-l prindă cu un băț… Greu, dar reușește. Ea îl ovaționează, călare pe o stâncă și vrea o poză cu recompensa. El face poza și, cum totul se petrece pe o margine abruptă, la limita cu apa, o mișcare nevinovată face ca ceva strălucitor să alunece din buzunarul din care tocmai scosese aparatul, se lovește de stânca de mai jos și plescăie apa. „Cheia mașinii” spune Ea liniștit. El verifică buzunarele, fără rezultat. Și pentru că apa nu pare mai adâncă decât o lungime de braț în imediata vecinătate a stâncii, scoate căciula, fularul, geaca de vânt și ursonul și cu mâneca suflecată la cămașă până la umăr, în genunchi, aplecat rostogol peste stânca udă, pipăie marea, o gâdilă sub braț să se-ndure… Nu se îndură. Ea privește cu veselie tâmpă, cât de frumos e El luptându-se cu imposibilul, cât de neîngrijorată este Ea de situație, cât de frig îi e Ei înfofolită, cât de ud și de vânăt e El… Și spune o rugăciune-mulțumire, deși nu știe sigur pentru ce… pentru găsirea cheii, pentru minunea clipei…
„Gata, iubitule! S-a pierdut!”. Și El se ridică, își scoate cămașa udă. Ei îi pare incredibil de sexy cu pieptul gol în vântul rece și ud. Îi indeasă căciula, îi pune fularul în timp ce El se îmbracă cu restul. Pantalonii îi rămân uzi până la genunchi, ca și bocancii. Râd ca-ntr-o descătușare, în fața surprizei, nu a pierderii. Se intorc printre scoici și bolovani până la nisip, până la mașină. Și, altă surpriză, o găsesc deschisă, caldă în soare, un acasă neașteptat. În ea regăsesc sandwich-urile de la care își luaseră deja adio. Mănâncă tacticos, ca omul care apreciază lucrul rar. Ea scoate și borcanul cu ciocolată, incredibil…
Se pun pe dat telefoane: prieteni, rude, reprezentanțe auto, servicii de tractare. În fața lor, cele două lebede își continuă spectacolul. Și în sfârșit optează pentru o soluție. Va veni un trailer din cel mai apropiat oraș și vor lasa mașina acolo vreo săptămână, până vin cheile comandate peste mări și țări. Așteptându-l, se face dintr-o dată întuneric: nor negru uriaș, furtună de nisip și stropi de apă. Imaginea e ca de sfârșit de lume, dar nu pare să-i mai sperie ceva. Mai degrabă se amuză. Ultimele poze sunt cu ea dansând în decorul lugubru.
Vine un băiat săritor, familiar, le face o demonstrație de tehnologie… cât de ușor se urcă o mașină pe trailer. Înainte să urce în cabina șoferului, Ea vrea să-și ia geanta și, ca din întâmplare, ia și telefonul și laptopul lui. Ajung la destinație și constată că între timp mașina s-a închis automat…
Tot ca din întâmplare, un prieten drag, cu care nu s-au mai văzut de mult, pleacă în aceeași seara din acest oraș spre orașul lor. Așa că El are timp să o invite la restaurant până la ora de întâlnire. Îi trimit un mesaj prietenului cu locația restaurantului. În următoarele secunde telefonului îi moare bateria și doar în agenda lui era numărul amicului. Prietenului i se face rău când să plece spre ei, mai că ar vrea să renunțe. Vine totuși la întâlnire, cu o mașină aproape identică cu a lor, pe care va trebui să o conducă El. Discuțiile de pe drum par ireale, secundele curg grele, cu valoare, ca într-un spațiu din afara timpului. Ea descoperă că piatra din scoica verde-albastră din inelul ei lipsește.
Înapoi acasă: după multe pierderi, cumva mai bogați. Revine întrebarea: „Vom fi primit ce am așteptat?”… „Ne-a costat mult ieșirea asta, iubitule!”. „A meritat fiecare bănuț. Am făcut dragoste tot timpul, iubito.”
Frica bărbatului de a fi neiubit vine din constatarea diferențelor dintre femeie și el. Dinspre bărbat, femeia poate fi văzută ca având capacități de nesuportat, tocmai pentru că lui nu îi sunt la îndemână caracteristicile specific feminine: sensibilitate, receptivitate, capacitatea de a conține, preocuparea pentru detaliu, analiza, arta, intuiția, imaginația, etc.. Faptul că bărbatul este deficitar în acele aspecte este un atac la imaginea lui de om atotputernic. De aici și nevoia de a-și exprima masculinitatea exagerat, o nevoie de a-i fi recunoscută puterea. „Pentru că nu pot face față la ceea ce tu ești și eu nu pot fi (feminitatea ta), mă comport așa încât să te impresionez, să te șochez cu ceea ce mă face diferit de tine (masculinitatea mea)”.
Și cât de simplu ar fi să recunosc, bărbat fiind, femininul din mine, să-mi permit accesul la acele caracteristici pe care de fapt le conțin, doar că îmi sunt mai puțin evidente, mai puțin manifeste, mai profund situate (mai ascunse). Să înțeleg că la nivel de ființă, care conține toate poveștile înaintașilor (inclusiv a celor feminini), am născut, am manifestat femininul pregnant altă dată. E doar un dans în care rolurile se schimbă: sunt când bărbat (și atunci mi-e dor să fiu femeie, pentru că nu mi se permite și nu-mi dau voie să mai fiu femeie), când femeie (și atunci mi-e dor să fiu bărbat, pentru că nu-mi dau voie și nu mi se permite să mai fiu bărbat).
Și când mi-e dor să fiu femeie îmi doresc să conțin emoțional (cât mai multe femei, pentru că lor trebuie să le dovedesc că sunt capabil și eu de asta). Mai multe, pentru că e greu să mă pun cu un adversar care dă viață, e greu să mă conving chiar pe mine că am succes.
Și când mi-e dor să fiu bărbat, tun și fulger, vreau să controlez și să domin (un bărbat, pentru că lui trebuie să-i dovedesc că nu sunt slabă, așa cum de fapt mă simt în haina strâmtă de femeie). Mi-e suficient unul, pentru că el e prototipul puterii iar eu prototipul vulnerabilității și să reușesc o dată este deja o demonstrație de forță. Și în același timp de iubire… mi-e de-ajuns să-i arăt lui, pentru că pentru mine el este cel mai important om de pe pământ.
De cele mai multe ori femeii îi poate fi suficient un bărbat ca să își exprime iubirea și puterea, bărbații se pierd în demonstrații multiple în care nu pot iubi deplin (pentru că ar putea părea slabi, dependenți) și nici destul de puternici nu ajung să se simtă. Puternicul este veșnic însetat de iubire, iubitoarea luptă pentru putere…
Cealaltă jumătate din noi strigă să fie văzută și se manifestă exagerat, isterico-agresiv, când scapă de cenzură… Și când te gândești că în loc să o folosești irațional, distructiv, ți-ar putea fi resursă conștientă… Ce poate fi mai plenar decât un bărbat tandru… de exemplu în relația cu copilul său pe care îl hrănește psihologic, îl confirmă identitar cu fermitate, așa cum mama singură nu reușește. Ce poate fi mai armonios decât o femeie conștientă de forța ei interioară, având puterea de a înțelege și a accepta viața cu iubire (nu cu durerea resemnată a intransigentei care a renunțat la iubire).
Masculinul și feminimul se justifică unul pe altul, cu armele celuilalt. De aici tot amarul. De fapt puterea este iubire.
M-am trezit cu mintea tulbure. Visasem că aveam foarte multe treburi de făcut și că nu le făceam față: curățenie în casă, bagaje pentru o tabără, gătit… toate contra cronometru. În plus, cineva îmi lăsase în grijă un copil mic și uitasem să-i dau de mâncare. Am curățat repede niște fructe să-i fac un compot și când să fie gata am constatat că fructele feliate fierbeau în aceeași oală cu legumele pentru ciorbă.
Am deschis ochii păstrând senzația de epuizare și de năduf din fața ciorbei cu fructe. M-am apropiat de fereastra luminată timid, ca să-mi spăl mintea cu ciripit de păsărele. Dar n-am reușit să-mi găsesc secunda de relaxare, n-am recunoscut nici un acasă în care să mă alin. Bătălia din mintea mea continua, așa că am ales să revin pe pernă și să mă întorc în lumea pe care o lăsasem nerezolvată…
Peste încă vreo oră m-am retrezit, îngrijorată de câte aveam de făcut pe bune în ziua aceasta. Aceeași senzație grea de… „situație care mă depășește”. Lucrurile nefăcute mă chemau în direcții diferite, dezorientându-mă, amețindu-mă. Mi-a fost evident că pe oricare o aleg să fie prima, o voi face în hărmălaia generată de strigătele celorlalte, aflate în așteptare… Și un timp am fost ca în vis, roboțel care îndeplinește sarcini, ca într-o luptă cu morile de vânt. Fiecare treabă terminată era ca o treaptă spre celelalte. Și la un moment dat mi-am permis să sar una, nefăcută, în favoarea celorlalte. Și asta a fost ca un pretext de răsfăt. Mă eliberasem de ditamai sarcina, așa că în locul ei, am strecurat câteva minute de nimic…
Eu cu mine. Fără să mă mai măsor cu „situația”. În afara situației. Da, acum sunt acasă. Respir lin și nu mișc, doar ascult apa care îmi mângâie trupul, luând cu ea grijile toate. Goală de ele, mă am doar pe mine, sunt plină cu mine, atât de acasă…
Mă întorc la treburi cu un fel de sete. Le iau pe rând, nu le mai amestec. Curg firesc, nu mai vin peste mine. Eu le aleg, eu le dezleg, bucurându-mă că îmi sunt. Și că pot să râd de ciorba cu fructe…