Poezii

Doamnă toamnă

Doamnă toamnă, am ceva să-ți spun:
Relația dintre noi două vreau să mi-o asum.
De-o viață-ntreagă nu te plac, știi bine,
Da-ncerc să mă împac cu tine.

Ești mohorâtă, mohorâtă sunt și eu.
Și dau vina pe tine pentru ce n-am chef, mereu.
Îmi furi vacanța ca-n copilărie
Și anunți frig și iarnă pentru-o veșnicie.

Te lupți cu plopu-nalt să îl îndoi
Îl îmbrățișezi, îl seduci și-l despoi.
Îmi alungi păsări și îmi adormi greieri,
Prin gânduri și emoții îmi cutreieri.

Azi vreau să înțeleg de ce mă dori,
Ce-nsemni tu, doamnă-toamnă, pentru mine?
Frigul e despărțire. Verdele-mi omori.
E fuga de singurătate și de-mbătrânire.

Teama de școală e necunoscut.
E frică de eșec ce arde-n vintre.
Și-o simt la fiecare început
Deși am învățat mereu și-am fost cuminte.

Și-oricâte am citit și-am pregătit
Îmi ticăie în plex obt-dimineața.
Emoția mereu m-a copleșit,
Naivă și pierdută-mi face fața.

Dar azi nu vreau s-o mai ascund,
Să mai împing în ușă când ea vrea să iasă!
O s-o invit să fie sentiment profund
Și-o să observ că e umană și frumoasă!

Băiatul meu cel mic i-un mesager.
Mă-nvață el pe mine despre viață.
„Cum poți să pierzi ceva ce n-ai avut?”
Mă-ntreabă amuzat azi dimineață.

Eșec înseamnă: n-am ajuns la vârf,
Doar sunt pe drum și m-am împiedicat
Și mă ridic și mă pornesc cu sârg
Și-mi place muntele să îl răzbat.

Și câtă energie să mai pierd
Fugind de moarte și singurătate?
Într-o zi sigur o să le încerc.
Le-aș experimenta cu seninătate…

Și pentru că emoțiile din IERI vin
Și nu mă lasă AZI să-l simt aproape,
Ferestrele larg o să îmi deschid,
Viața s-o am cu simțurile toate.

Așa că, doamnă toamnă, te previn
Că o să-mi placi de-acum la nebunie,
Toate secretele o să ți le știu,
Vreau să mă tulburi cu ce-o fi să fie…

Standard
Daruri de la Rune, Eseuri

Rune, vrăjitorul

Știți cum e să te întorci din vacanță mai obosit decât ai plecat? Sau să cauți mereu ceva care să-ți poată satisface curiozitatea, să te surprindă, să-ți umple nevoia de entuziasm și de cunoaștere? Sau să te simți după o petrecere rupt și dezamăgit? Mie mi se întâmpla des în ultimii ani.

După 12 zile cu Rune, n-aș mai fi plecat… A fost magie curată. E incredibil cum reușește să-mi golească mintea de griji, de gânduri despre alții. Cum mă convinge că viața merge înainte și fără să mă stropșesc eu, că are soluții ingenioase și elegante la care strategiile mele întortochiate n-ar fi ajuns. Că pot apăsa uneori butonul „pauză” pentru a deveni spectator în fața spectacolului vieții, în care înainte jucam cel mai epuizant rol de actor. Cum timpul devine un concept fără sens doar pentru că este împărtășit cu el.

Rune te trezește la tine însuți, te face să redevii cea mai importantă persoană din lume, să fii singura rugăciune de care ai avut vreodată nevoie. Să simți momentul prezent cu nesaț. Îmi place să povestesc despre o astfel de redeșteptare a simțurilor și să râd de mine însămi… Pe la trei dimineața am deschis larg geamul să mă scald în răcoare, am lăcrimat de frumusețea luminii de la Metro pe care o vedeam în zare și m-a înduioșat zgomotul de mașini trecând. Nu e nebunie cum pare, este a-l simți la maxim pe ACUM. Cu toate simțurile, îmbătător. Să fii foarte prezent, foarte deschis, foarte AICI.

Rune m-a învățat să pun lumină în emoții, în amintiri, în probleme, în frici, în boli, în oamenii care au nevoie, în mine, în univers. Și să râd… de iluzii, de mine, de complicațiile vieții. Și să zâmbesc. Și să ascult muzica dinăuntrul meu. Și să văd frumusețe acolo unde vedeam urâțenie. Chiar și cu moartea m-a împăcat.

Rune mi-a arătat cât de frumoși sunt oamenii. Cât de ușor e să renunți să-i mai judeci. Cât de umani sunt, de egali ca esență, cât de fascinanți prin diferență. Câtă nevoie au de iubire și cât de mult pot dărui. Și ce putere de a vindeca pot avea.

Rune m-a făcut să înțeleg cu adevărat ce înseamnă schimbare, să accept împrevizibilul, să renunț la control. Să realizez dependențele mele și să văd cât de caraghioasă sunt atunci când încerc să mențin veșnic tot ce-i trecător.

Așa că la sfârșit toți eram niște magi. Și nu pentru că ne-a investit cu puteri miraculoase, ci pentru ca am înțeles că le-am avut dintotdeauna. Doar că ni s-a spus că nu suntem buricul pământului și am pierdut încrederea în noi.

Mulțumesc, Rune. Mulțumesc, Arne, Karina, Tone, Morten și Marte. Mulțumesc, Ioan și Elena. Mulțumesc tuturor celor cărora le-a vibrat sufletul jucându-se și respirând ca și cu Rune Heivang.

Standard
Poezii

Renunțarea la iluzie

Mă dori sfâșiindu-mi plexul solar,
Mi se îndeasă plumb topit in picioare.
Expir nesfârsit, depresiv, prin oftat,
Uit să trag aer in piept de-ngrijorare.

Fața prelungă și izinită parcă atârnă,
Cearceaf la zvântat agățat pe o sârmă.
Colțuri de gură au coborât dealul, într-o doară,
Cuvinte năstrușnice înghițite stau să moară.

Aerul inspirat arde sub coaste și încerc să-l evit.
Sufletul neascultător strigă disperat cu ecou infinit.
Mâinile prinse-n cui pe umeri n-au rost si cerșesc.
Lacrimi strânse-n spatele ochilor, pe dinăuntru-mi se prăvălesc.

Inima în derivă bate neregulat ca o toacă,
Pasărea cu aripa frântă e acoperită de promoroacă,
Celulele-i pâlpâie sub piele nesigure si părăsite,
Sufletu-i pleacă spre cer, deasupra pădurilor desfrunzite…

Standard
Daruri de la Rune, Eseuri

Unde mă termin eu, unde începeți voi?

Când am plecat de la Sibiel eram atât de deschisă, atât de plină de mine, încât mi-am dorit să păstrez starea asta cu orice preț. Să scriu poezii a fost un  mod de a vorbi despre mine, despre sentimentele  care nu-mi mai aveau loc în piept, care-mi ieșeau pur și simplu afară din celule arzând, dogorind… Poezia este un manifest al ființei mele. E nevoia mea de prieteni, de iubire de oameni, de a mă exprima… ASTA SUNT EU!

Mă întorsesem plină de entuziasm de la Sibiel și vedeam pe fețele celor din jur nedumerire, surpriză, curiozitate, dar și șoc, dezaprobare. „Hei, sunt niște reguli în societatea asta!, ai un pic de decență, ai un pic de modestie! Nu ne interesează amănuntele vieții tale. Ba mai mult, ne stânjenesc, ne rănesc, ne dor.” Dar eu am găsit scuza că… e doar un fel de artă.

Au trecut trei luni. Mă încăpățînez să rămân torță. Vreau să aprind lumini în sufletele celor care mă citesc. Vreau să mișc munții din inima lor. Vreau să continui să fiu.

Rune ne-a scufundat în oceanul cu emoții, în care fiecare a găsit povestea lui, dorul de ceva din propria istorie. Poezia mea reușește să emoționeze. Dar nu vorbește despre mine, așa cum am crezut și mi-am dorit, ci rezonează cu acel ceva sensibil din fiecare. Percepțiile sunt diferite pentru că receptorii sunt diferiți. Și reacțiile vor fi diferite. Aceeași Laura, aceeași poezie, aparent aceeași recunoaștere… „Scrii așa cum simt eu! Parcă scrii despre mine!” Și de fapt sunt lucruri diferite, sentimente diferite, povești diferite, oameni diferiți, interpretări diferite.

Ceea ce am sperat că este general uman se potrivea cu senzația mea că toți suntem programați să trăim aceleași dureri, aceleași frici, că avem aceleași nevoi, că trecem prin aceleași etape. Totuși dorința mea de a fi înțeleasă n-are șanse de izbândă. De fapt doar eu mă înțeleg mai bine prin propria mea poezie. Iar cei care mă citesc se înțeleg mai bine pe ei. Nu sunt mai aproape de mine, e doar o iluzie a mea. Vibrația venită ca o undă peste ei le declanșează rotițele propriului mecanism, care funcționează după legile lui și care face ce știe el.

Aceeași poezie pe unii îi umple de bucurie și de poftă de viață, pe alții îi deprimă, îi îngrijorează. Și toți sunt convinși că e vorba de sentimentele mele, că m-au citit pe mine. De fapt s-au citit pe ei…

Standard
Daruri de la Rune, Eseuri

Mă duc să mă scufund…

Număr zilele. Aproape că se termină vara și-o să plece cu vacanță cu tot. Aș mai urca un pisc de munte, aș mai simți un sărut de mare, aș mai dormi pe pământ… Lumina deja se schimbă, împrumută reflexe galben-roșii de la toamnă. Mi-e dor de vara care încă nu s-a terminat. De ce-aș mai fi putut să fac. De ce-aș mai fi putut să simt. Paradoxal, în vara asta, când am fost mai vie decât oricând în ultimii 20 de ani, nu prea am plecat de acasă.

Și iată, ultima săptămână a lui august o voi irosi ca vacanță de familie. Las copiii la bunici și… mă duc să mă scufund…în mine însămi, în profunzimile mele, în trecutul, în prezentul, în dorințele mele, în cine sunt eu…

„Nu ți-e frică?” mă întreabă Stefan. Simt nerăbdare, curiozitate, un fel de neliniște, mai degrabă entuziasm, nu frică!

Mă reîntâlnesc cu norvegienii (Rune, Arne și ai lor), cei care schimbă vieți (observați că nu pun ghilimele!), folosind nivele de relaxare și emoție foarte profunde, timp îndelungat. În Norvegia au o școală în care are loc un fel de purificare psihică și implicit fizică în 22 de zile. Și au venit la Sibiu tot pentru 22 de zile, din care sper să prind 10. Au niște rețete atât de simple și de puternice… sigur te scufunzi! Și toată apa o tulburi și cine știe ce mai găsești sau cine, ce fel de EU o să iasă la suprafață?…

Este un risc mare. Dar nu pot rata șansa. Vreau să știu totul despre mine. Vreau să râd și să plâng, vreau să vibrez la maxim, să ard…

Și-mi place să asist și la transformarea celorlalți. Îmi place să-i văd goi, despuiați de măști sociale, autentici, liberi… interacționând în mod real, firesc, dăruind și primind cu sufletul. Parcă își deschid porțile și capătă aripi. Își dau voie să iubească uitând de griji, convenții, piedici sau blocaje proprii. Împărtășesc atenție sau și-o acordă lor însuși. Iubesc și se iubesc. Chiar se îmbată cu iubire și cu o forță venită din stăfunduri. Se însănătoșesc.

Revenirea la realitate este o problemă. Nu prea mai știi să minți. Nu prea mai are sens să fii un roboțel. La naiba, cât de tare contezi! Prioritățile și nevoile se restructurează. Ești într-o metamorfoză fascinantă. Creezi ca dintr-un izvor nesfârșit. Te simți nefiresc de tânăr. Ești. Simți. Trăiești cu adevărat. Dai voie emoțiilor să existe, să se consume… și constați că le supraviețuiești. Te împaci în sfârșit cu tine.

Abia aștept. Număr zilele. Ne vedem joi…

Mă duc să mă scufund…

Standard
Poezii

Drag de scris

Când scriu parcă mă vizitez pe mine
Și cea mai importantă îmi dau voie să fiu,
Pătrund în cămăruțele-mi cele mai profunde,
Orice gând, orice sentiment se exprimă viu.

Când scriu mă simt acasă și prințesă răsfățată,
E ca și cum m-ascund să fac prostii.
Rezolv totul în jur și mă sustrag din viață
Ca să înot puțin în lumea mea de grozăvii.

Când scriu n-am responsabilități și n-am vârstă
Și timpul nu m-apasă, stă în loc,
Mă lăfăi între perne, zâmbesc toată,
Mă umplu de entuziasm, energie, joc.

Mi le îndes în suflet și prin buzunare,
Când mă întorc la treabă să-mi fie ușor
Și dau din ele celor ce îmi ies în cale.
Cu poezie-n viață simt că zbor.

Și viața-mi dă subiecte de poveste:
„Luna se-admiră-n mare” sau „Stelele tac”…
Din șnurul cu trei fire care se-mpletește,
Viața, poezia și sufletul meu desfac.

Standard
Poezii

Cum faci, mare?

Cum faci, mare, să mă dori atât de tare,
Să mă tulburi cu-amintire de sărut sărat,
Să-mi trimiți atâția pescăruși în zare
Să mă-nnebunească cu-al lor strigăt disperat?

Cum faci, mare, de mă faci spre tine să alerg,
Să-mi amintești de-atâta tinerețe și copilărie,
Să îmi doresc în verde-albastru ochii să îmi pierd,
Să îmi catifelezi privirea cu melancolie?

Cum faci, mare, să vreau să te-ntâlnesc,
Ca o îndrăgostită ce nu poate fi cuminte?
S-ajung la tine, toate-o să le potrivesc,
Tălpile să-mi sărute nisipul tău fierbinte.

Eu cu piciorul o să scriu pe țărm că te iubesc,
Tu o să ștergi mereu, cochetă și ne-ncrezătoare,
Și-o să mă chemi la tine ca să-ți dovedesc,
Cu valuri înspumate ce tot vin și pleac-amețitoare.

Și-o să-mi atingi doar vârful de picior,
Apoi o să îmi mângâi glezna cu delicatețe
Și-o să te las cu totul să mă înfiori
Cu-mbrățișare udă și cu frumusețe.

Apoi o să îmi dărui scoici, melci și pietre
Pe care trebuie să le descopăr în locuri secrete.
Noaptea la orizont vapoare o să-ți etalezi
Și drumul de la mine pân-la lună din sclipiri o să-l creezi.

Și când va trebui să plec după un nesfârșit înot,
O să încerc să te cuprind în sufletul meu tot
Și-o să-ți promit să mă întorc cât pot eu de curând
Păstrându-te cu strășnicie până atunci în gând.

Standard
Eseuri

Sărut-mâna, tanti Angela

Era o femeie dârză, mărunțică și uscată, desprinsă din neamul Moromeților, cu mintea ascuțită pe ambele tăișuri: foarte lucidă și aprigă la vorbă. Avea un mod al ei de a înțelege viața, de a-și explica simplu evenimentele și alegerile oamenilor și nici o altă părere din afară nu stătea în picioare în fața ei.

Era una din cele trei fete ale unei familii din Siliștea-Gumești. Mama, fată de popă, renunțase la avere ca să se ia din dragoste cu un flăcău sărac. Se spunea ca părinții au blestemat-o de necaz. Singurul lor băiat, Niculae, mic de statură, se născuse cu un handicap la mâna stânga, pentru că mama, gravidă, căzuse dintr-un cireș. Tatăl a îndurat greu sărăcia și necazurile vieții, de parcă n-a izbutit să fie la înălțimea nevestei și a socrilor, și a murit tragic, călcat de tren, beat.

Angela s-a măritat la oraș, la Pitești, cu un bărbat falnic cu ochi albaștri. Unica lor fată, Mariana, moștenise înălțimea tatălui. Arăta ca o zeiță greacă, sculptată voluptos, cu părul lung și des. Avea douăzeci și ceva de ani când, plecând cu iubitul la mare, într-un accident de mașină, a paralizat de la piept în jos.

Au trecut de atunci peste 35 de ani, pe care tanti Angela i-a petrecut singură cu fata ei într-o garsoniră devenită insalubră de la etajul nouă al unui bloc turn. A îndurat destinul fără să se plângă, dar separându-se de lume: „Nu ieșim, să nu ne râdă ăștia!”.

Deși părea de neînfrânt la cei peste 85 de ani, starea de sănătate i s-a înrăutățit brusc. Avea cancer de colon în fază terminală. Măicuței care venea s-o îngrijească la spital îi cerea s-aducă brânză proaspătă pentru fata ei. „Ți-oi plăti eu.”

Mari, nepoată după frate, a vizitat-o ieri. „Mă lăsarăți aici…”. „Vrei să stau cu tine, tanti?” … „Cum vrei tu.”… și mai apoi… „Stinge lumina, dar lasă lumânarea aprinsă.”

S-a stins imediat după ce Mari a plecat dimineața. Cred că a ales să moară singură, să-și mai înfrunte o dată destinul, viața și în cele din urmă moartea. I-a purtat grijă lui Mari, să n-o încarce cu imaginea morții al cărei unic spectator în noapte ar fi fost. Și Mari a citit rugăciuni pentru tanti Angela la lumina lumânării până târziu. Grijă pentru grijă.

Viață ca o pedeapsă nedreaptă, îndurată, acceptată.

Niculae, fratele Angelei, era bunicul meu; Mari e sora cea mai mică a mamei mele.

Sărut-mâna, tanti Angela!

Standard
Poezii

Extemporal

 

Se dau, în întuneric, o mie de bărbați
Necunoscuți, chipeși și nevinovați.
Iubitul, printre ei, trebuie să-ți găsești,
Fără să-l faci gelos, dovedind că-l iubești.
De reguli a)…x), pe rând, cont trebuie să ții,
Litere italice doar tu vei folosi.

Răspunsuri:

a) Un peticuț de piele poți examina…
     R: Între ochi și pomeți cu mâna m-aș plimba.

b) Un singur deget folosit să fie…
     R: Aș pipăi gropița din bărbie.

c) Cu gura-nchisă, doar adulmecând cu nasul…
    R: În V-ul din cămașă aș descoperi Asul.

d) După suspin va trebui găsit…
     R: Aș sufla în buric până la infinit.

e) Cu buzele se poate cerceta…
     R: Lobul urechii l-aș gusta.

f) Vârful limbii dacă s-ar folosi…
     R: Căușul palmei aș putea ciuguli.

g) Doi centimetrii cubi de poți vedea…
     R: O parte din degetul mare m-ar edifica.

h) Îți poate spune un singur cuvânt…
      R: „Laura” aș alege să ascult.

i) Acum poți să-l îmbrățișezi…
    R: Palmă în palmă îmi așez.

j) E rândul lui cu degetul să te atingă…
    R: În talpă, unde știe el s-ajungă.

k) Cu mâna să te mângâie se poate…
     R: Aș vrea să simt degetele lui pe pleoape.

l) Cu buzele să te sărute unde vrei…
    R: În vârful degetului mijlociu este OK.

m) Mâncare poate să îți pregătească…
       R: Vinete cu curcan și pâine țărănească.

n) Ceva ce nu prea știe el să facă…
      R: Doar un tricou din teanc să scoată.

o) Și pentru ce e de ne-nlocuit?
     R: Să mă asculte treaz până la răsărit.

p) O sarcină de tată pe care el bine-o știe…
     R: Între adolescent rebel și mine negociator să fie.

r) Ce vrei să-ți lase dacă pleac-o săptămână?
     R: Tricoul lui să dorm în el să îmi rămână.

s) Și dacă tu ar fi să pleci la mare depărtare…
     R: Inima mea în orice clip-o are.

t) Problemă-ntoarsă: din o mie să te recunoască…
     R: Cu părul strâns și de la spate vreau să mă privească.

u) O haină după care el să te găsească…
     R: Bluza purtată-o oră poate s-o deosebească.

v) Și cu o vorbă să îi dai de știre…
     R: Aș vrea să spun numai „iubire”.

x) Greșeli făcute…  ce ar trebui iertat?
     R: Din fiecare dintre ele-am învățat.

z) Din lecțiile grele, asumate…
    R: „Căsătorie trainică înseamnă libertate”.

Standard
Poezii

Simt ploaia

Simt ploaia.
Uneori e senin și mă-nnourez cu un pas înainte.
Alteori dorm și-ncep să respir cu aer fierbinte.
Uneori e tăcere apăsătoare afară și-n mine atârnând greu,
Alteori e vibrație asurzitoare în pieptul și-n sufletul meu.

Simt ploaia.
Îmi plouă prin toate ungherele corpului până mă inund.
Sub piele îmi tremură picăturile curgând și e vânt.
Lacrimi se scurg pe obraji, prin membre și între coaste,
Mă spală profund peste tot, prin organe și vene albastre.

Simt ploaia.
Uneori e un dans amețitor vesel și ropotit
Și-atunci plânsul meu hohotește, e fericit.
Vine, mă fură, mă stăpânește, cumva devin ea,
Nu mă-mpotrivesc, doar mă iubește, știe că-s a sa.

Simt ploaia.
Pe frunze gonind, prin subsoară de crengi, prelinsă pe trunchiuri,
În pământ coborând, mocirlind și hrănind, săpând în străfunduri.
Miroase a reavăn de te îmbată, răsfăț e în plante,
Sunt epuizată de sentimente și gânduri vibrante.

Simt ploaia.
Ne contopim, sunt natură, mă vântur și curg.
Urechile-mi țiuie, ce tevatură!, simt ploaie și sunt!
Mulți ani energia ei copleșitoare m-a-nfricoșat…
Acum știu că fac parte din spectacolul ei minunat.

Standard