Eseu terapeutic, Terapie de cuplu

O să mă iubești?

pigeonFrica nu ne lasă să iubim. Antonimul psihologic al iubirii este frica. Tremurăm de ură pentru că, profund, tremurăm de frică.
Am mai scris despre asta în primăvara lui 2015, scurt și la obiect.

http://www.astasunteu.ro/2015/03/frica-nu-ne-lasa-sa-iubim-iubire-versus-frica/

Acum vreau să sap în ură, s-o disec.
Cum ajungem să urâm un om pe care l-am iubit? Ne-a făcut să ne simțim neiubiți, să trăim nesiguranța și neîncrederea.
Cum ajunge un copil să urască școala? Nu are o relație cu profesorul sau cu clasa. Uneori pentru că are un conflict acasă care nu-i lasă energie pentru explorare. Alteori pentru că a fost pedepsit deja cu prea multe note de 3 ori cu prea multă respingere din partea colegilor. Se simte neapreciat, de neiubit și cel mai des îi e frică.
Cum ajunge un individ să fie criminal? Din neiubire. E singurul mod în care poate atrage atenția cuiva, în care se poate simți puternic și performant. Când îl întemnițez, când îl pedepsesc, întăresc sentimentul lui de a fi inadecvat, insuficient și respins. La un nivel mai profund, inconștient, sâmburele urii este sentimentul de a fi neiubibil. Ca un destin implacabil. „Pe mine mă va iubi cineva cu adevărat în viața asta?” Asta e frica (noastră?) primordială.

Despre ce e iubirea?
Întâi e despre câtă nevoie am să fiu iubit. Despre nevoia mea de a primi iubire. Așa mă îndrăgostesc. Cred că tu mă vezi, cred că tu mă apreciezi, cred că pentru tine sunt important. Cred că tu vei vindeca rănile mele vechi. Combustibilul îndrăgostirii este speranța, imaginarul, nu realitatea. Te întreb doar… „O să mă iubești până la capăt?”

Copilul are nevoie de iubire ca să trăiască, se hrănește cu iubire. Ne este ușor să întelegem nevoia copilului de a primi iubire și de cele mai multe ori ne e mai ușor să dăruim atenție, grijă, afecțiune unui copil. Pentru că un copil e vulnerabil prin definiție.
Dacă istoricul meu de viață este unul de neiubire, înseamnă că nu am avut un model de la care să fi învățat să dau iubire. Și oricum am sacul gol. Sufletul gol. Mi-e sete de iubire și mă îndrăgostesc. Iar atunci când tu, iubire, vei avea nevoie de atenția, de grija, de afecțiunea mea, am să mă revolt. „Da’ ce, ești copil? Da’ ce, sunt mama ta? Nu e vina mea că n-au făcut-o părinții tăi.” Deși eu vreau iubire. Sunt aici ca să mă iubești tu. Și asta nu mi se mai pare comportament infantil.
În același istoric de neiubire am trăit nesiguranța, deci nu am încredere în oameni. Nici măcar în cei apropiați, nici măcar în tine. Mă aștept să mă părăsești, să mă rănești. La un nivel profund în suflet, mi-e frică…

Orice om are nevoie de iubire, nu doar copiii. Orice om e vulnerabil din când în când, indiferent de vârstă, indiferent de sex, indiferent de cultură, indiferent de educație sau de experiența de viață.

Iubirea matură este aceea în care poți să ceri, poți să primești și poți să dai iubire.
Credința că în iubire nu trebuie să ceri e un mit. Copilul nu știe că are această opțiune. El află iubirea după cum o primește sau nu. Și un părinte bun îl învață să ceară o îmbrățișare când are nevoie, să vină să vorbească despre durerile lui. Dacă nu i se permite asta, rămâne ca adult cu reflexul de a-și ascunde vulnerabilitatea și i se va părea nenatural, nefiresc să ceară atenție, ajutor, mângâiere, sex. „Dacă ție nu-ți vine să faci asta pentru mine… Dacă lucrurile astea nu vin de la sine…”

De cele mai multe ori, în cuplurile tinere se întâlnesc oameni însetați de iubire, fiecare cu mare nevoie de a primi și fără experiență în a cere și a da iubire. Orice nepotrivire între ei va fi motiv de ceartă și se va sfârși cu întrebarea „O să mă iubești vreodată?”. Când un astfel de cuplu va avea de gestionat o pierdere (personală sau comună), setea se va acutiza. Partenerii se vor simți vulnerabili și neiubiți, pentru că vulnerabilitatea și neiubirea s-au scris împreună în inima fiecăruia de atâtea ori în trecut. Nu vor cere, dar vor reproșa. Nu vor da, dar vor răni. Și toate astea vor avea efect de neiubire pentru amândoi.
Pentru a înțelge mecanismele întortocheate ale neiubirii, să ne imaginăm un exemplu concret. El își pierde jobul, se simte nedreptățit și respins, înșelat în așteptări… singur în durere, neimportant, rușinat… prea rănit ca să mai aibă încredere în ceilalți, prea rănit ca să nu i se pară tot o nerecunoaștere orice pretenție a ei. Și neincrederea ajunge să inunde totul cu nuanțe de galben, maron, verde-cenușiu. „Nici tu nu mă iubești! și am obosit să mai sper că mă vei iubi.” Inconștient se așteaptă să îl concedieze și ea.

Ceea ce face dintr-o „îndrăgostire” o iubire matură este conflictul depășit împreună. E nevoie de timp, de răbdare și de multă durere până să înțelegem că fluxul iubirii se restabilește cu a da iubire, cu a cere iubire și cu a primi iubire. E nevoie să fim prieteni, să ne cunoaștem și să ne acceptăm. E nevoie să-ți pese și atunci când ai nevoie să-i pese celuilalt. Să înveți să speri și atunci când ți-e frică. Și să riști. Iubirea nu are garanții. Și chiar dacă uneori vei mai simți impulsul de a pleca pentru a fi singur (așa cum ai fost mereu în fața durerii), vei rămâne deconectat doar cât să te racordezi la nevoia ta de iubire, să îți amintești că ai nevoie de celălalt, de conexiune. Și că îți pasă.
Ai nevoie să-i pese cuiva de suferința ta, oricât de puternic te-a făcut exercițiul de a îndura durerea în singurătate. Și când vorbești despre tine dintr-o poziție de vulnerabilitate, când nu mai sună a reproș sau a dezamăgire, ci a destăinuire, sunt mult mai multe șanse să fii auzit și să afli că și celuilalt îi pasă. Așa afli că ești iubibil și ajungi să te iubești, adică să știi că meriți iubirea, să poți să o ceri și să crezi că o vei primi.

Ai nevoie de altă ființă, pentru că ești om. Vulnerabil. Când știi asta, ești deja puternic.

Standard
Eseu terapeutic

„Fii bărbată, Zoe!” (II)

WOMANORMANDe unde ai învățat să fii femeie sau să fii bărbat? Ce modele de sex-rol ai avut? Ca cine ai vrut să fii? Ca cine ti-ai dorit să nu fii? Ce mesaje ai primit din familie sau din societate despre cum ar fi dezirabil sa fii, despre ce anume te-ar valida în ochii celorlalți ca femeie ori ca bărbat?
Dacă ar fi să privim în urmă și să comparăm, rolul femeii si rolul bărbatului s-au diversificat astăzi.
A fi iubită, soție, mamă și gospodină era deja complicat, dar toate astea se intâmplau în casă și în preajma ei. Femeia excela acasă, în comunicarea cu cei dragi, pe care îi strângea în jurul mesei. Era liantul familiei. Acum femeia trebuie și să se afirme profesional. Prin faptul că muncește și este remunerată ea și-a câștigat rolul în societate. Are o poziție, uneori chiar de lider, în afara casei, să zicem… peste drum.
Bărbatul era expert în spațiul din afara casei. El pleca la vânătoare, la război ori în expediție. Explora mări și oceane, ținuturi îndepărtate. El aducea provizii, resurse. Ii era mai familiară acțiunea de peste drum, decât emoția din intimitatea lui acasă, din întâlnirea cu copiii.
Proclamarea egalității femeii cu bărbatul a facut ca femeia să adopte roluri masculine, iar bărbatul să adopte roluri feminine. O femeie poate candida la președenție, un bărbat poate intra în concediu paternal.
Dar oare asta absolvă femeia de la rolul ei de bază, acela de a fi sensibilă și blajină, adică iubită, soție , mamă și gospodină? Și absolvă bărbatul de la a fi cel puternic, cel care aduce banii, exploratorul de peste drum? Absolvă femeia de la a simți și a conține și bărbatul de la a gândi și a face?
Confuzia de roluri ne face să uităm cum să fim mame sau tați. Mama hrănește, iubește, liniștește și alină, ascultă emoțiile copilului, ocrotește și vindecă rănile. O mamă în rol de tată arată a polițist isteric. Tatăl oferă protecție, instaurează reguli și ordine adică stabilitate și siguranță, încurajează acțiunea. Mama ne permite să fim vulnerabili acasă, ne umple bateriile, prin afecțiune și căldură face din familie un loc drag. Tatăl ne scoate în lume, ne ajută să ne afirmăm, ne susține să facem față frustrării de peste drum, muncii și interacțiunii cu grupul extern, cu societatea.
Dacă ne sunt clare rolurile, înțelegem ce i-a lipsit unui copil care nu vrea să mai plece de acasă, care vrea să rămână veșnic copil protejat. Înțelegem și ce i-a lipsit celui care performează profesional dar nu reușește să-și găsească perechea ori să-și întemeieze o familie și mai și pretinde că n-ar avea nevoie.
A merge mai departe, a evolua, nu înseamnă să renunți la tradiție. Cum să sfidezi istoria umanității? Cum să sfidezi pierderile și experiența de viață a strămoșilor tăi? Ele fac deja parte din tine și a le ignora înseamnă să ignori părți din tine. A le recunoaște locul și valoarea înseamnă să îți asumi ceea ce ești. Și abia apoi să poți deveni…
Pentru că atunci când ne pierdem de esența noastră devenim confuzi, adică nevrotici.
Uneori, oricât de doamnă director ai ajuns, a face curat prin ungherele casei tale în locul menajerei plătite e ca o sfințire a casei. Uneori, a croșeta un fular poate fi un antidepresiv formidabil. Uneori a frământa cu mâinile tale o pâine, deși ai o mașină de copt performantă, poate fi ca o descătușare, ca o reașezare în matcă. Te conectează cu femeia arhaică, cu energia ei. Iar când aluatul crește, e ca procesul creației, îți amintește de rostul tău de femeie. Uneori, ca mamă, singurul lucru de care are nevoie copilul tău este o îmbrățișare.
Ca bărbat, oricât de plăcut e să faci afaceri stând acasă ori să trăiești călduț mulțumindu-te cu puțin, e bine să-ți amintești cum e să răzbați prin ploaie sau vânt, să descoperi lucruri noi ori să lupți pentru ceva până în pânzele albe. Ca tată, oricât de prieten ai vrea să fii cu copilul tău, e nevoie să îi stabilești limite, să impui reguli, să îl confrunți cu consecințele faptelor lui. Nu putem învăța democrația înainte de a respecta autoritatea. Nu putem fi cu adevărat liberi, cât timp nu suntem responsabili.
A onora femeia care ești presupune să îți exprimi sensibilitatea, blândețea, grija față de ceilalți și abilitatea de a-i aduna acasă, să fii flexibilă și intuitivă, empatică și iubitoare.
A onora bărbatul care ești înseamnă să îți folosești forța, curajul, perseverența, cunoașterea, să fii ferm, să acționezi, să descoperi, să performezi, să te afirmi, să decizi, să conduci.

Standard
Eseuri, Terapie de cuplu

„Fii bărbată, Zoe!” (I)

WOMANORMANÎntr-o lume falimentară, copiii sunt puși să muncească de foarte devreme, iar bătrânii nu mai sunt scoși la pensie. Și dacă asta vi se pare o exagerare și nu vă îngrijorează încă în ceea ce ne privește, observați măcar tot tam-tam-ul de „încurajare și susținere” pentru femeia-manager, femeia-antreprenor, femeia-lider politic. Această direcție trasată la nivel european sau mondial vine împachetată elegant în lumina drepturilor omului. Cum primim cadoul acesta?

Femeia se simte măgulită, capabilă și îndreptățită să fie în sfârșit egala bărbatului, răzbunând șirul lung de străbune care au amestecat în cratiță cu o mână, au legănat coșul prins de tavan cu cealaltă și care mai aveau nevoie de câteva mâini să-i smotocească pe ceilalți copii ce chirăiau în jurul fustei lor.

Bărbatul este obosit și el transgenerațional de atâtea războaie, expediții, de trasul în jug pentru ditamai familia prin arșiță, ploaie sau vânt. A câștigat acum privilegiul de a lenevi, oferind spațiu „feministei” care se zbate cu atâta aplomb. Se mulțumește cu un salariu mai mic decât al nevestei în schimbul beneficiilor rămânerii mai mult în adăpostul lui „acasă”.

Pare că se face un fel de dreptate, de reparare a frustrărilor istoriei. Femeia învață, votează, muncește, conduce. Bărbatul se relaxează, este un părinte mai drăguț și mai permisiv cu copiii mari, intră chiar în concediu paternal pentru binele financiar al familiei. A fi un tată extraordinar vine să repare rănile lui de copil cu tată absent emoțional.

Toate bune și frumoase. Câtă libertate! Copiii iau ca pe o normalitate o mamă nervoasă, epuizată de la birou și un tată care gătește, pune rufele la spălat, dă cu aspiratorul. Deși e un pic mai greu pentru ei (copiii) să se identifice cu rolul masculin sau feminin atunci când cresc… O confuzie de rol plutește în casă.

Dar locul în care confuzia creează „de-a dreptul” haos și anarhie este patul. Patul conjugal. Acolo nu se mai știe cine acționează și cine conține. Cine e puternic și cine e sensibil. Cine oferă protecție și cine afecțiune. Nu-ți vine să faci dragoste cu „Angela Merkel”! Nu-ți vine să te lași pe mâna tipului ăsta slab și efeminat căruia tot tu îi trasezi sarcini! Iubirea are legile ei. Și când ele nu sunt respectate, doare ca naiba. Iar neiubirii nu îi ține de cald nici contul din bancă, nici susținerea europeană. Bine că avem bani de divorț și că nu mai suntem constrânși religios ori moral să suferim împreună. Câtă libertate!

Totul se reduce la dreptul și libertatea de a munci și la dreptul și libertatea de a fi singuri! La naiba cu dreptul copilului la familia lui! La naiba cu mama blajină cu sânul ei cald! La naiba cu tatăl care instaurează ordinea! La naiba cu mama cu miros de cozonaci și de „acasă” și cu poala ei în care să plâng! La naiba cu tata care mă scoate în lume și mă încurajează să acționez, să mă afirm, să risc!

Dacă muncim și suntem rupți pe dinăuntru poate murim mai repede și rămân mai puțini. Nu e loc pentru toți. Nu e loc pentru familie. Nu e loc pentu iubire. Totul costă. Și iubirea costă.
Și libertatea ne costă.

Va urma.

Standard
Poezii

Frunze

Vin în casa iubirii
cu o poală de frunze colorate pestriț.
Le atârn printre noi
ca pe fluturi
galbeni, roșii, verzi, cafenii.
Și ei răspund cu dans foșnit
perindărilor noastre leneșe ori grăbite
pe aici.
Dansează cu mine, iubite,
învârte-mă-n ritm de octombrie.
Suntem fluturi
acum.
*
Vin la masa iubirii
aducând o frunză.
Are inima verde
și raze zimțate galben-portocalii,
să-ți spună că ne petrecem.
Mai ține-mă de mână
un pic, iubite,
cât ploaia asta măruntă
de spaime și gânduri.
Emoție
suntem.
*
Aștern în patul iubirii
plapumă lungă de frunze-aurii
și petale uscate aprins.
Ning covor gros de foi ruginii,
să-ți bucure trecerea.
Iubește-mă răvășind, înotând.
Plutesc, iată, în marea de frunze.
Ține-mă-n brațe, iubite,
toamna asta.
Suntem
doar
frunze.

Standard
Eseu terapeutic

Wo&Man

Întâlnirea dintre un bărbat și o femeie nu e niciodată întâmplătoare.

Nu știu să descifrez alinierea planetelor, dar sunt sigură că Micul este parte importantă a Marelui, iar Marele se reflectă întru totul în Mic.
Nu am ochi de ghicitoare, dar cred că o analiză atentă pe detaliu și o privire de ansamblu pot identifica pattern-uri și previziona destine, ca rezultate firești ale unor scenarii tipice de viață.
Nu sunt un specialist în analiză de compatibilitate genetică, dar știu că ne alegem partenerul „mirosind” diferențele dintre noi și el la nivel biologic, la nivel de ADN.

Expertiza mea în domeniul psihoterapiei individuale și de cuplu îmi oferă privilegiul de a descoperi moduri surprinzătoare și fascinante de potrivire între parteneri. Întâlnirea dintre un bărbat și o femeie înseamnă întâi de toate o emoție, iar emoția are întotdeauna o logică, pentru că emoția este informație și energie.
Ne atrag diferențele psihologice, ne atrage ceea ce lipsește din ceea ce suntem. Se potrivesc nepotrivirile noastre. Yin are nevoie de Yang, Yang are nevoie de Yin. Cuplul înseamnă mai mult decât individul, ba chiar mai mult decât cei doi indivizi, pentru că interacțiunea lor provoacă schimbare și evoluție pesonală în fiecare.

În cuplu se întâlnesc de fapt, față în față, credințe, convingeri, principii și valori de viață. Psihologii le numesc generic „mituri și credințe”. (A nu se confunda cu credințele religioase, care reprezintă doar o parte a setului de credințe personale, de familie și sociale la care aderăm.) Cine sunt eu și ce cred despre mine, despre tine, despre noi doi și despre viață se întâlnește cu cine ești tu și ce crezi despre tine, despre mine, despre noi doi și despre viață.
Ei bine, deși îndrăgostiți fiind respiram în același ritm, aveam aceleași gusturi și preocupări, gândeam la fel, visam la fel și pronunțam simultan aceleași cuvinte, diferențele dintre noi sunt cele care s-au potrivit de fapt. Mie îmi place să spun că ne-au atras semințele conflictelor de mai târziu dintre noi.

Mai explicit: Eu sunt cine sunt datorită oamenilor pe care i-am întâlnit și a experiențelor mele cu ei: mama, tata, frați, bunici, alte rude, prieteni, colegi, vecini, profesori, șefi, etc. Am învățat din aceste interacțiuni că în viață anumite lucruri sunt mai importante decât altele, că lucrurile trebuie făcute într-un anume fel, că pentru a reuși în viață ori pentru a fi iubit trebuie să fii sau să pari cumva și nu altfel. Toate acestea mă definesc ca individ. Tu la rândul tău vii cu amintirile tale la pachet, adică cu oamenii și experiențele tale, evident diferite de ale mele. Și în momentul în care ne punem viața în comun și deciziile noastre cu privire la ea se străduiesc să semene… dar nu răsare nimic, începem să vedem brusc diferențele dintre noi, ne simțim înșelați în așteptări și certurile apar din motive puerile pentru că au dedesubt nepotriviri uriașe. Acele nepotriviri care ne-au atras inconștient la început.
Să fi fost Demiurgul atât de diabolic încât să regizeze întâlniri sortite eșecului, doar ca să fie spectacolul lumesc mai dramatic? Sau… care sunt mecanismele psihologice ale acestor forțe de atracție?

Am învățat din fragedă pruncie și chiar din viețile strămoșilor mei să fiu într-un anume fel. Voi nota acest anume fel, aleator (sau din convingeri personale egoiste), cu PLUS. Și mă identific cu asta. Tu ești în alt fel, lucru care a început să mă enerveze, așa că îl notez cu MINUS, ca să arăt că ești invers decât sunt eu și trecem asta la „nepotrivire de caracter”.
Din punct de vedere psihologic, s-ar putea nota la fel de bine cu MINUS ceea ce sunt eu și cu PLUS ceea ce ești tu, deși nu mi-ar plăcea deloc.
PLUSUL și MINUSUL sunt convenții, venite din evaluări și judecăți bazate pe credințe (vă amintiți de care!). În limbaj psihologic, toate atributele (calități și defecte în limbaj popular) sunt resurse. De exemplu, opusul lui ordonat este creativ, și ambele sunt folositoare când curg din una în alta: Azi sunt mai ordonat și orientat pe treburi de executant, mâine sunt mai dezordonat și mai creativ. Dăunător pentu individ este un atribut fixat, blocat, care nu se mai poate transforma în opusul său: cum ar fi ordinea obsesiv-compulsivă sau haosul psihic al nebunului, ce trece dincolo de creativitate și destructurează personalitatea.

Ca să ne iubească părinții, am ales să fim mai mult AȘA și mai puțin ALTFEL, renunțând la părți din noi, potențiale. Suntem deci incompleți ca indivizi și avem nevoie de resursele inactive pe care le recunoaștem instinctiv la partener. Viața de cuplu ne provoacă să fim mai mult decât suntem, retrezind părți respinse din noi sau acceptând aceste părți în partener, oglindite. Oricare dintre acestea reîntregesc un tot potențial. Dar ca să se întâmple asta chiar e nevoie să poți privi de aproape ceea ce ai repins inițial. Să analizezi, să înțelegi, să empatizezi și să accepți MINUSUL. Și să îi poți spune PLUS. Despre asta este psihoterapia.

Un cuplu matur este unul care a depășit un conflict major. Un conflict în care individul a ales dintre a pleca și a rămâne să facă față diferențelor, varianta care îl crește cu adevărt. Le-a transformat astfel (diferențele) în resurse individuale sau ale cuplului.
Nevoia de iubire este universală. Oamenii care trăiesc singuri sunt incompleți. Ne-am născut dintr-un bărbat și o femeie și tânjim să fim parte a unui cuplu armonios.
Vă invit să vedeți un film în care să urmăriți conflictul unui cuplu, PLUSUL și MINUSUL, partea cu care vă identficați, partea pe care o respingeți, pericolul destrămării cuplului, strădania de a transmite urmașilor ceea ce ești, cine și când a acceptat diferențele, ce anume a condus la vindecarea relației de cuplu, cum a devenit individul mai mult decât era…

Vizionare plăcută!
Finding Altamira

Standard
Poezii, Poezii despre Iubire

Ne vede

Mă abandonez
ție
din când în când.
Îmi arunc treburile
pe rând,
le las în urma mea
pe aleea șerpuită îngust
ce urcă la tine.
Îmi scot fricile
de prin buzunarele sufletului
și le spânzur una câte una
pe ramuril?e tale puternice.
Renunț
la mărgele pestrițe,
la rochia din voal albastru,
la dantelele ultime,
le agăț
atent
pe crenguțe subțiri.
Rămân,
iată,
eu.
Vântul dansează
cu pielea mea.
Părul îmi cântă
cu foșnetul serii.
Lumina portocalie
adie
colorându-mă.
Mă simt
teribil de femeie
în ochii tăi
calzi,
adânci.
Zâmbesc.
Mă îmbrățișezi
cu toate frunzele tale
și cerul
se umple brusc de stele.
Tac,
să nu le tulbur.
Aproape că nu respir
ca să nu pierd
clipa.
Noaptea îmi spune
povești-vise frumoase
prin șoapta ta.
Și eu
cred.
Iar luna,
decupată discret,
doar ea
ne vede.

Standard
Terapie de cuplu

Adânc, în suflet

storm_supercell1Era un început ploios de noiembrie (2014), hotelul era pe o străduță pitită lateral după un colț, se coborau trepte de pe trotuar către un demisol luminat doar prin ușa de sticlă, sala era îngustă și lungă… toate îmi par acum simboluri și invitații către profunzimi.
Așa a început pentru mine una dintre cele mai dragi experiențe ca învățăcel în ale psihoterapiei de cuplu, la cursurile de formare în EFT (Terapie de cuplu centrată pe emoții), întâi cu Judith Kellner, apoi cu Rebecca Jorgensen, aduse în România de Simona Herb.
Judith părea un înger delicat și mi-am imaginat că e un noroc rar să întâlnești un terapeut atât de cald și de dispus să își dezvăluie sensibilitatea. Cu mult înainte, pe vremea când doar aspiram să devin psiholog, aveam convingerea că terapeuții buni sunt superoameni care își gestionează perfect emoțiile, relațiile, viața, care au scuturi-strategii prin care se apără de dureri umane și îi învață pe clienții lor aceste trucuri. Iar Judith era fermecătoare tocmai prin umanul, firescul, naturalețea cu care… întâmpina suferința.
Rebecca, deși o personalitate diferită, avea să mă uimească și ea cu tenacitatea de a căuta adevărul cel mai ascuns, cu curajul de a spune lucrurilor pe nume, nu doar dând glas sentimentelor dificile pentru omul care cerea ajutor din fața ei, ci și cu privire la propriile trăiri în întâlnirea aceasta dintre suflete.
Am vizionat apoi înregistrări cu Sue Johnson, părintele acestei terapii, și cu alți terapeuți EFT. Unii erau mai directivi decât alții, stilurile erau evident diferite, dar am înțeles că ceea ce îi face atât de calzi și de prezenți în fața durerii, a vulnerabilității, a celor mai înfricoșătoare dedesubturi umane, este de fapt abordarea terapeutică în sine. EFT-ul nu lucrează doar cu comportamentul, ori cu gândurile, ori cu emoțiile de suprafată. EFT-ul ajunge la cele mai profunde nevoi umane, urmând pași terapeutici foarte clar structurați, respectând principii umaniste și folosind instrumente rogersiene. Dar ceea ce face ca această metodă să aibă o eficiență de neegalat față de celelalte abordări terapeutice, este măiestria cu care terapeuții rămân acolo unde doare.
Săptâmâna trecută am avut ocazia de a retrăi experiența de training EFT, de data asta de pe poziția de absolvent si helper. Tocmai pentru că teoria îmi era clară, am putut să rămân în emoție mai mult ca niciodată și mi-au fost evidente mecanismele prin care o fentam înainte. Am înțeles de ce iubesc atât de tare terapia asta și de ce am un cult pentru a scormoni în suflet…
Locul acela din noi, ascuns și vulnerabil, de care cu toții fugim inițial, ne sperie nu doar ca persoane, ci și ca terapeuți. O fi bine să lucrăm cu zona cea mai fierbinte, n-o să ne ardem, n-o să ne epuizăm emoțional, n-o să ajungem la burn-out?
Cât timp întâlnirea cu emoția profundă e o luptă, toate aceste rele sunt posibile. Răbdarea, seninătatea, acceptarea, validarea, normalizarea, căldura și zâmbetul cu firicel de speranță în el fac diferența. A rămâne conștient în această vibrație împreună cu clientul tău, a-l îmbrățișa cu prezența ta, înseamnă să-l faci să se simtă în siguranță în fața acestui pericol, să împarți cu el povara sufletească, să îl ajuți să suporte intensitatea emoțională, să accepte zona aceasta din el, să ajungă la pace cu el însuși. Par vorbe mari, dar ele devin o realitate în cabinet, pentru că la acest nivel profund are loc schimbarea, aici ne putem recunoaște nevoia universală de iubire, aici se rescriu trasee neuronale și este posibilă reconectarea cu partenerul.
Iar ceea ce părea înspăimântător devine esență umană, parte asumată a sinelui, a cărei integrare spontană face ca replici „ca de film” să răsară din întunericul ne-cuvintelor. Acesta este momentul după care terapeutul tânjește, nu doar în relație cu clientul său, ci și în relația cu iubitul, cu părintele ori cu copilul său. Pentru că dincolo de profesie rămânem oameni vulnerabili ca toți ceilalți. Și doctorii au corpuri și se pot îmbolnăvi. Și psihologii au psihic uman și experiențe dificile de viață.
Spre deosebire de ceilalți însă, ei ar trebui să fie primii care să știe că acolo, în străfundul sufletului, ne întâlnim cu autenticitatea noastră. Acolo ne simțim cu adevărat vii și umani. Acolo e iubirea de sine și de ceilalți și așteaptă să fie primenită…

Standard
Eseuri

5 Ritmuri / Dansând delicat sau nebun…

Weekend-ul acesta am dansat.
Nu e ceva ce mi se potrivește. Mă străduiesc să dansez, așa cum mă străduiesc să cânt. Sunt fascinată de ușurința cu care fac asta alții. Eu nu mă simt in largul meu dansând. Când scriu însă, contează mai puțin cum se vede asta dinspre ceilalți. Scrisul e modul în care mă exprim cel mai bine pe mine cea din interior și asta e suficient. Dansul îmi expune probabil alt fel de stângăcii și neputințe, cu care sunt mai puțin împăcată… așa că mă intimidează ceea ce „se vede”.
Deci, deși eram ca peștele pe uscat în sala aceea de dans, adevărul e că aveam nevoie de o ieșire majoră din decor. Ajunsesem într-un moment din acela în care vrei să fugi de toate grijile și pentru că nu prea ai unde pe-afară, încerci pe dinăuntru. Hai să vedem unde mă va duce asta, mi-am zis. La risc.
Așa că mi-am promis să continui oricât mi-ar fi de greu, să parcurg toate cele 18 ore de dans.
Cinci ritmuri, dansul vieții, înseamnă Flowing, Staccatto, Chaos, Lyrical și Stillness. Sunt ritmuri muzicale și stiluri de mișcare pe care Gabrielle Roth le-a identificat studiind dansatorii, înțelegând că ei exprimă de fapt un dans interior: femininul curgător în care lăsăm muzica să ne inunde, masculinul ferm și sacadat prin care ne afirmăm înflăcărat, nuntirea lor eliberatoare, creația cu delicatețea, poezia, zborul și schimbarea pe care le presupune și în final liniștea, pacea, acceptarea, autocontemplarea. Altfel spus… ascultă ce mișcă în tine acest ritm, exprimă ceea ce ai găsit, eliberează în cât mai multe moduri, dă sensuri noi acestui conținut în viața ta și integrează-l ca parte a ceea ce ești. Terapie curată.
Am trecut prin cele cinci ritmuri iar și iar, aproape fără oprire. În pauzele rare, corpul nemișcat mă anunța că totul doare, că e frânt de oboseală și încerca negocieri cu mintea, să o lăsăm mai moale de aici încolo. Și totuși muzica continua să mă miște în ritmul ei, nu în controlul meu.
Fugisem de acasă ca să îmi fac un dar numai mie și ca să întâlnesc oameni noi. Îmi plac oamenii, e revigorant pentru mine să mă las surprinsă de diversitatea lor. Dar această întâlnire a corpurilor mai mult decât a minților, a gesturilor și a atingerilor mai mult decât a cuvintelor, a nonverbalului de dincolo de măști, a fost mult mai puternică decât ar fi putut fi una sporovăită.
Am fost chiar frustrată la început că nu am primit spațiul de a ne prezenta Eu-rile: „Eu sunt marele Gică. Tu cine ești?” Ne-am prezentat doar corporal, adică basic, natural. Ne-am spus dansând bun venit, iată-mă, ne-am ascultat pe rând poveștile trupurilor, în cele din urmă am avut și scribi care au consemnat prezentul trecător.
Acum, după câteva zile, am imagini atât de pline de viață, cu personalități atât de clare… Femininul meu era altfel decât femininul ei. El își exprima ființa într-un fel unic, în toate cele cinci ritmuri. Unora le era suficient un metru pătrat, alții arau sala de la un capăt la altul. Unii trăgeau chiulul, alții păreau mașinării inepuizabile.
Și toți erau frumoși. Și în toți m-am văzut pe mine. Și am mai înțeles o dată de ce iubesc atât de tare oamenii, încât trec prin sufletul meu durerile lor.
Pentru că suntem tot una. Mi-a fost mai clar ca niciodată asta. Așa că am scris o poezie, care pare dedicată iubitului meu ori unui partener de dans de weekend, dar pe care am scris-o de fapt pentru tine… oricare tu cu care m-am întâlnit vreodată, unic, special… și totuși oglindu-mă pe mine.

Azi, dansând delicat… sau nebun…

m-am văzut privindu-te,
m-am auzit ascultându-te,
m-am priceput înțelegându-te,
m-am conținut susținându-te,
m-am afirmat confirmându-te,
m-am găsit căutându-te,
m-am mângâiat atingându-te,
am știut că mă vindec salvându-te,
am simțit că mă iubesc adorându-te.

Mulțumesc.

Multumesc, Jo Hardy. Multumesc, Sorina Dumitrache. Multumesc, dansatorule.

Standard
Eseuri

De ce dor vacanțele

12Aseară am văzut un film, The martian (2015). Misiune spațială, furtună neașteptată, abandon, un om pierdut, supraviețuire miraculoasă, operațiune de salvare, omenire în suspans. Dincolo de povestea în spirit pur american, m-a captat dimensiunea timp: zilele numărate, resursele drămuite și re-create, previzibilitatea morții ca un dat permanent, acut, al vieții prezente.
Producătorii filmului au marșat pe instinctul uman de cooperare și ajutor. Dar eu cred că ceea ce ne ține în fața ecranului este asemănarea dintre film și viața noastră. Dintre astronautul însingurat care trăiește primul fiecare experiență marțiană și omul obișnuit. Dintre timpul lui și timpul nostru, în lupta pentru aceeași supraviețuire.
Sunt situații în viață care ne scot de pe linia timpului ca să-l vedem, ca să-l contorizăm, ca să apreciem cât ar mai putea fi… Și nu mă refer la evenimente sumbre, cum ar fi moartea unui prieten de aceeași vârstă, un accident personal, o catastrofă ori un diagnostic fatal. Mă refer la evenimente fericite.

Sunt născută cu 3 zile înainte de Crăciun. În copilărie primeam felicitări pentru ziua mea vreo 6 zile la rând: în data aniversării, cu întârziere în următoarele două și împreună cu fiecare urare de Crăciun sau ciocnit de pahar în cele 3 zile de sărbătoare creștină. Doar tata cataloga asta drept răsfăț și exagerare. Nu înțelegeam în ce fel „La mulți ani!” pentru mine denatura sensul meselor de Crăciun.
Mai târziu, când am născut, iar părinții mei aveau sub 50 de ani, a fost foarte dificil pentru ei să adopte eticheta noii lor identități: bunică ori tataie. Când am rămas gravidă a treia oară, tata a fost chiar depășit de situație. Mi-a fost greu să înțeleg atunci cum poate un eveniment de mare bucurie să supere pe cineva atât de apropiat. Mi se părea un fel de oftică pe tinerețea mea, deși între mine și ai mei sunt doar 20 de ani. Nu le-am furat eu viața și erau prea tineri ca să se vaite de trecerea ei.

Mereu m-au intrigat cei care își plâng de milă de ziua lor, în loc să mulțumească pentru un an în plus, pentru experiențe noi, pentru șansa de evoluție. Chiar dacă trupul își pierde din delicatețe, spiritul se rafinează: semnificațiile se limpezesc, nivelul de conștiință crește, acceptarea te face mai înțelept, experiența de viață te face expert în găsirea soluțiilor. Pierderile nu mai sunt atât de înspăimântătoare ca altădată, ci doar provocări de a folosi tot ceea ce ai învățat pierzând altcândva și de a schimba încă. Devine fascinant să încerci altfel, pentru că deja te cam plictisise rețeta veche, cu obișnuitul așa.

Am aflat demult că stresul crește și în fața unor evenimente fericite: naștere, căsătorie, vacanță. M-am gândit la riscurile nașterii, la pregătirile obositoare pentru evenimente majore, la graba împachetărilor de plecare, la grija de a nu prinde avionul. Nu m-am gândit la stresul venit din liniștea de după… Deși mi s-a întâmplat să intru în depresie pentru că s-a terminat sesiunea și s-a dilatat prea tare timpul. Mi s-a întâmplat să mă tulbure liniștea unei vacanțe fără copii. N-am înțeles atunci că schimbarea e cea care e greu de trăit.
Aniversările, absolvirile, evenimentele de familie, chiar și vacanțele sunt momente de bilanț. Te scot din iureș și te obligă să contorizezi: ce-am făcut? ce-aș mai fi putut face? ce mai am timp să fac? și acum cine sunt și cum să fiu?

Azi băiatul meu termină liceul. Deși îl boscorodeam și eu ca orice mamă îngrijorată că „nu învață ca noi”, am trăit emoții copleșitoare auzindu-i numele de absolvent de liceu de prestigiu. Și, ghici ciupercă ce-i?! Mândria că sunt mama acestui flăcău de 1,90 (înălțime) care-și ia zborul, bucuria trăirii acestui moment unic în viață (ca și nașterea lui sau alte evenimente marcante din evoluția sa) nu m-au putut salva de… tristețe.
Tristețea că s-a terminat etapa de mamă de copil… E din ce în ce mai autonom, ceea ce e minunat, dar eu pierd rolul, sarcina, sensul de susținător al vieții lui. Tristețe că timpul meu se scurge, chiar și timpul lui se consumă. Angrenată în treburi mărunte n-am sesizat toate dimensiunile schimbării lui. Dar un eveniment de trecere la o altă etapă de viață mă provoacă să procesez complet această schimbare. Începe viața pe cont propriu. O fi pregătit? Va face față fără mine? Știe cum să se descurce? Ce nu i-am dat din ființa mea? Ce nevoie i-am lăsat descoperită? Ce-aș mai fi putut să-l învăț? L-am ținut suficient în brațe?

Schimbarea de ritm de viață (în unul mai lent) înseamnă prăbușirea mecanismelor de apărare cu care facem față cotidianului. E mai ușor să muncești pe pilot automat ori să să te abandonezi studiului, decât să fii prezent, să interacționezi real cu ceilalți, să împărtășești emoții profunde, să te autoanalizezi. E nevoie de o pauză ca să înțelegi, ca să simți. Ca să faci diferența între ce merită trăit și ce te trăiește.
În momentele de relaxare măștile cad și ne surprinde adevărul gol-goluț…
Timpul.

Standard
Eseuri

Ingredientele iubirii (II)

1Nu trebuia să fi fost orfani ori să fi trecut printr-un război ca să ni se pară grea viața. Nu era nevoie de o traumă majoră. A fost suficientă și una minoră, repetată… ori câteva, care pentru altcineva poate n-ar fi însemnat mare lucru. Un părinte absent emoțional ori copleșit de emoții, o luptă de familie pot avea dimensiuni uriașe în sufletul unui copil.

De mici suntem contrariați de fapte, de vorbe, de atitudini umane. Și ne promitem: „Eu nu voi face niciodată așa ceva!”, „Decât să pățesc asta, mai bine mor/renunț!”, „Mie nu mi se poate întâmpla acest lucru vreodată!”. Oamenii aceștia cu comportamente de neînțeles pentru noi, devin un fel de contra-modele. Alegem conștient să nu fim ca ei, uneori chiar să nu mai avem de-a face cu astfel de persoane, ca să nu ne contamineze. Dar în inconștient ei ne rămân ca un fel de fațete de personalitate ascunse, pe care ni le negăm.

Se scriu în noi pattern-uri de percepție a realității și de răspuns emoțional și comportamental, un fel de scenarii de care fugim, dar nu scăpăm. Teama care ne-a urmărit toată copilăria devine autoprofeție împlinită.

Inițial ne străduim să trăim frumos, să ne construim cu cărămizi de om-bun, să devenim… Și într-un fel, ba chiar în multe feluri, reușim să fim mândri de ceea ce suntem. Am fi aproape perfecți dacă nu ar exista câteva… sau doar o relație dificilă în viața noastră, fără de care totul ar fi o poveste reușită. Cineva anume ne provoacă, ne zgândăre, ne irită. În relație cu acea persoană pierdem controlul ori râvnita stare Zen și suntem brusc doar niște amărâți în suferință.

Cei de care am fugit se întorc cumva. Uneori poartă alt chip și chiar alt nume, dar ne provoacă în același fel la confruntarea cu acel de ne-nțeles. E ca și cum viața ne invită la un alt răspuns, mai matur poate, într-o altă etapă de dezvoltare.

Întâlnirea dintre ce e rău și ce e bine se întâmplă mereu și în noi, când o subpersonalitate renegată, din odăi neluminate ale arhitecturii noastre psihice, iese la suprafață și încearcă să perturbe conducerea, provocând anarhie. Se declanșează un conflict interior, un adevărat război intern. Pentru că este inadmisibil să fim exact cum n-am vrut să fim… O mică asemănare cu o situație dureroasă veche, un miros, un sunet, o culoare stridentă, un gest anume ne provoacă o reacție în lanț, de necontrolat. Suntem brusc teribil de furioși ori de speriați, nedreptățiți precum copilul de altădată, cu sufletul răvășit. Și răspundem acestei stări interioare cu un comportament de ne-nțeles.

Conflictul intern și extern se exprimă printr-o furtună emoțională (scandal mare) ori printr-o renunțare la sine, după cum sperăm că vom fi auziți până la urmă ori că va durea mai puțin dacă uităm cine suntem și intrăm pe pilot automat. Uneori găsim mângâiere, alinare, în ceva dulce, efort fizic ori intelectual prelungit, sex sau petreceri neinspirate și epuizante, droguri mai mult sau mai puțin camuflate, incursiuni prin magazine, locuri exotice, alte religii, rețele sociale virtuale… într-o căutare fără sfârșit. Cumpărăm stare de bine pe la workshp-uri de dezvoltare personală. Schimbăm joburi și chiar căsnicii sperând că vom întâlni oameni mai buni (că ultima oară am avut ghinion de om rău).

Dar în toate contextele ne ducem pe noi și povestea ajunge să se repete. Mai devreme sau mai târziu, monstrul din adâncuri revine și ne mătură toate sensurile. Pentru că iubirea și pacea nu se caută pe aiurea, ci în noi înșine. Cum ar putea de exemplu să ne rănească real, adulți fiind, o vorbă rea din partea altcuiva, dacă nu am fi de acord măcar puțin cu ea? E nevoie ca o parte din noi să îi dea dreptate criticului, să se îndoiască de propria bunăcredință și să se ia la harță iarăși ceea ce credeam că vom fi cu ceea ce iată că am ajuns.

Unii spun că dac-am fi suficient de credincioși, ne-ar fi probabil suficientă iubirea Lui și n-ar mai trebui umplut golul interior cu atâta pseudospiritualitate. Un Dumnezeu, tată absolut, care să ne accepte și să ne ierte (fără pedeapsă), un Isus care să ne care nouă crucea, ar pune în umbră tatăl real arțăgos și la bătrânețe, șeful hapsân ori dracul interior ce ne încurcă ițele proprii.

De fapt, Dumnezeu cel milostiv și bun și Dracul cel rău nu-s de căutat nici în povești, nici în cărți sfinte. Deși ei sunt desigur în toate. Sunt de căutat și de găsit în noi înșine. Acolo are loc confruntarea cea mare.

Pentru asta e nevoie de mult curaj, răbdare, timp și ajutor specializat. Dar înainte de toate trebuie să înțelegem că am pus prea mulți plasturi peste rana care coace. Să credem că iubirea chiar începe cu iubire de sine și aceasta din urmă cu autocunoastere. Și să fim curioși.

 

Standard