A fi părinte de adolescent este o adevărată provocare. Una este întâlnirea cu un adolescent străin, despre care să spui: „E frumos!”, „E rebel!”, „E teribilist!” și alta este să-i auzi pe alții, spunând aceleași vorbe despre puiul tău. Pentru că puiul tău este aproape o clonă a ta, te obligă să te întâlnești dureros cu părți uitate din tine: cu tinerețea ce părea fără de sfârșit, cu îndrăzneala de a visa și curajul de a risca, cu pasiunea iubirii primăvăratice, totale, și cu consecințele ei.

Adolescentul se autoabandonează experiențelor lui, trăind prezentul de parcă ziua de mâine nu va veni să-i ceară socoteală. Adolescentul gustă, testează, forțează limitele, descoperind lumea ca dintr-o nouă naștere de sine, una în care participă direct la conturarea identității sale. Dacă prima oară a fost zămislit după chipul și asemănarea părintelui și a celor apropiați pe care îi imita ca maimuțica, acum vrea să afle cine e el, diferit de cei dragi pe care îi neagă tocmai ca să se poată desprinde.

Adolescența este și întâlnirea cu neputințe și frustrări, cu prime eșecuri, cu dezamăgiri, cu tragedii amoroase, iar modul în care le facem față sau nu își va pune amprenta asupra adultului de mai târziu. Dacă părintele și-a integrat pierderile timpurii folosindu-le ca lecții de transformare, atunci va revedea mai ușor filmul în reluare, cu puiul său ca protagonist de scenă și îi va putea normaliza experiențele, ajutându-l să le folosească drept pietre de temelie ale acceptării de sine. Dacă nu, rănile lui vechi, cosmetizate îndelung, se redeschid și se suprainfectează cu „conflicte între generații”…

Viața adolescentului este una tumultuoasă și așa devine și cea a părintelui său. E greu ca părinte să renunți la rolul exersat până la reflex, de veghe și vigilență întru bunăstarea puiului tău. E greu să îi lași lui frâiele propriului viitor (adică și al lui și al tău, cel de dincolo de viața ta!) când pare atât de impulsiv și nesăbuit sau, din contră, indiferent și delăsător. După ce te-ai străduit să îi oferi toate condițiile unui început de succes (departe mult de ceea ce ai primit tu!), acum pare că totul se joacă la ruletă, iar tu, bătrân căpitan, adorat altădată, nu mai ai control.

Și de parcă n-ar fi îndeajuns de greu să privești neputincios la acest spectacol de proporții, cel pentru care ai făcut totul uitându-te deseori pe tine, pare că nu mai dă doi bani pe ceea ce ești. Ei bine, tocmai pentru că ți-a fost prea loial, adolescentul duce o luptă interioară pe care o exteriorizează ca luptă cu tine, pentru a reuși să părăsească, psihologic și apoi fizic, cuibul copilăriei sale și a lua lumea în piept pe cont propriu.

Cam asta are de îndurat părintele de adolescent.

Când are doi adolescenți, rezultatul dă mai mult decât înmulțirea cu doi.

Când părintele e singur, are mult mai multe șanse să o ia personal, să se simtă invalidat și deposedat de sensuri, decât atunci când este într-o relație partenerială care să îi ofere feedback și suport. Atunci când tânărul tună și fulgeră atacându-l pe părintele de același sex, celălalt părinte își poate ajuta partenerul sa iasă din conflict, să știe cine e dincolo de comentariile răutăcioase ale fiului risipitor, să se amuze chiar, să-și amintească de clocotul propriei tinereți. În același timp, părintele neluat în colimator are de dat feedbach relaxat și rebelului, ajutându-l să înțeleagă consecințele vorbelor sale în sufletul și chiar în relația cu părintele atacat. De aceea părintele singur are nevoie de o figură parentală din anturaj (rudă sau prieten de familie care să suplinească modelul părintelui lipsă).

Când între soți sunt conflicte preexistente și, în plus, când rebelul este doar copilul unuia dintre ei, cresc exponențial șansele ca partenerul să pună paie pe foc în loc să atenueze conflictul cu adolescentul, perturbând în cele din urmă și echilibrul instabil al relației de cuplu. „Seamănă cu tine și cu tot neamul tău!” sau, și mai rău, „Seamănă cu iubirea ta dintâi!” nu lasă loc acceptării, recunoașterii individului în devenire.

Adolescentul este un factor de risc recunoscut pentru creșterea nivelului de stres într-o familie. În același timp adolescența este o nouă șansă de a reașeza corect relația dintre părinte și copil, reparator față de greșelile vechi, ale părintelui mai neexperimentat, din copilăria puiului său. Criza adolescentină depășită cu bine (din care nici părintele, nici tânărul nu ies prea șifonați, ci revalidați reciproc, ca indivizi independenți) reprezintă o nouă treaptă de maturizare și de acceptare de sine pentru fiecare dintre ei, ca și o confirmare a calității relației de cuplu dintre soți.

Până la urmă această experiență, cu toată nebunia ei, poate fi ca o gură de aer proaspăt, revitalizantă pentru un părinte, ca o reîntâlnire cu marile lui resurse și ca o șansă de reconectare cu sinele său și cu adevărata iubire.

Nimeni nu te provoacă mai tare ca puiul tău…