Arhive pe etichete: cuplu

Eseu terapeutic, Eseuri, Terapie de cuplu

Despotmolirea. Calea spre NOI DOI

(Proiect luna iubirii – 4)

La începutul relației eram ca într-o vacanță fără sfârșit. Ne plăcea să stăm împreună, izolați de restul lumii. Râdeam, dansam, ascultam muzică, ne iubeam, vorbeam câte-n lună și-n stele și nu ne mai săturam. Timpul părea oprit în loc, sedus de iubirea noastră.

Îndrăgostiți fiind, ne-am dat unul altuia totul, până am ajuns să ne contopim. Să nu mai putem exista în afara celuilalt. Dacă intensitatea emoțională ar fi rămas la acel nivel înalt, probabil că ne-am fi mistuit precum Romeo și Julieta.

După un timp, am realizat că nu mai știam cine suntem ca indivizi. Ni s-a făcut dor de noi înșine. Am început să ne desprindem din suprapunerea aceasta perfectă.

Procesul nu a fost unul simplu. Ne simțeam când prea invadați, sufocați, când prea lăsați baltă, abandonați. Conflicte cutremurătoare ne-au trecut prin suflete niște ani… de dragoste cu năbădăi. Nimeni nu ceda. Fiecare lupta pentru dorința lui, pentru a nu fi anihilat în fuziunea cuplului.

În cele din urmă, ne-am declarat unul în fața celuilalt o individualitate distinctă și am reușit să punem la comun un NOI confortabil, agreat împreună, asumat de fiecare. Sau așa am crezut.

Apoi au apărut copiii, treburile casnice s-au aglomerat, cumpărăturile s-au diversificat, facturile au crescut. Toate l-au acaparat pe NOI. Timpul a început să ticăie nemilos, alergându-ne. Am ajuns să tragem cu dinții de timpul personal, pentru a nu fi deturnat până la ultima picătură către fondul familiei. Joburile au devenit mult mai exploatante decât păruseră la angajare. Vacanțele au ajuns să fie extenuante. Copiii s-au dovedit a fi niște ființe complexe, insațiabile, mult mai greu de gestionat decât odraslele din filme cu familii perfecte.

Ne-am trezit cu un NOI invadat de treburi, de efort, de sacrificii. Ce timp de râs, de dans, de muzică sau de vorbit să mai avem? N-a mai fost timp nici să ne iubim. Am devenit doi roboței fără drept la plăcere. Executanți. Înstrăinați. Serioși. Veșnic ocupați. Epuizați. Într-un malaxor fără ieșire care ne devora iubirea. Frustrați și furioși unul pe celălalt pentru timpul furat. Învinovățindu-ne pentru viața de nesuportat.

Dacă se întâmpla accidental să pice curentul și să se oprească malaxorul, nici nu mai știam ce să facem cu pauza aia. Uitasem cum se trăiește iubirea. Deveniserăm experți în ură. Străini și reci. Chiar și copiii erau alergați, stresați, urâcioși, supărați pe viață. Ziceam că-s răsfățați, dar ne oglindeau. Răceau des, cu complicații. Crizele noastre biliare, gastritele și durerile de spate deveniseră insuportabile. Eram pacienți de urgență.

Ne-am luat o vacanță doar noi doi, într-o încercare disperată să mai dăm un suflu relației. Ne-am trezit într-o cameră cu paturi separate. Eram mama copiiilor și patronul firmei puși să joace într-un film siropos. Nu mai știam cum să fim iubiți. Ne-am certat ca chiorii într-un oraș mohorât. Durerile cronice ni s-au acutizat. Nici de mâncare nu ne-am bucurat.

Așa am ajuns la terapie de cuplu. Cu corpurile fără vlagă. Cu sufletele zdrențuite. Cu iubirea pe moarte. La pământ. Mai jos de atât nu mai era decât nimicul. Trebuia să facem ceva.

Și în terapie ne-am julit, am strigat și ne-am jelit un timp. Uneori ni s-a părut că ne împotmolim și mai tare. Momentul de mare Aha a fost acela în care am înțeles că noi suntem stăpânii nemiloși care ne sug de energie. Noi suntem adulții din familie care regizează totul. Noi facem prea mult zgomot ca să ne mai putem auzi. Noi ținem gura închisă, dar vrem să ne știe celălalt. Noi încărcăm lista cu treburi până la refuz și facem din asta o virtute.

Noi putem scoate malaxorul din priză. Putem vorbi în șoaptă. Putem porni muzica. Putem învăța și copiii să danseze. Putem fi atât de neserioși încât să ne jucăm, să glumim, să ne gâdilăm și într-o casă nemăturată. Putem să reinventăm din cenușă iubirea care ne lipsește ca aerul, începând cu NOI DOI. Putem… sau cel puțin vrem.

Să construim rutine noi, despre plăcere și bucurie, a fost foarte greu. Ne-am prins că avem în gene modelele altor oameni serioși și încordați. Sau epuizarea copleșitoare a lor, cu inacțiune. Ne-am prins că dăm moștenire viața ca un calvar, scandalurile și neiubirea. Așa cum le-am primit de la părinți. Ne-am amintit cât de dureroase erau pentru noi suferința lor, poverile lor, absența lor. Ce singuri ne simțeam! Pe ei îi tot trăim, abuzându-ne și neglijându-ne și azi. Pe ei îi tot trăim abuzând și neglijând copiii noștri în alte feluri.

Acum ne-am simțit împreună unul cu celălalt, povestindu-ne asta.

Abia apoi am început să ne ascultăm oful pe subiecte de conflict între noi, care înainte ne transformau automat într-un dulău lătrător și un arici retras sub țepi.

Am fost dispuși să învățăm iubirea din pași mici. Cum să mă povestesc fără să scot colți, așa încât să nu te aricești. Cum să ies de sub țepi și să-ți arăt ce simt, așa încât să nu mai pară că te părăsesc când ceva mă îngheață. Ne-am întâlnit cu greu, suflet cu suflet, după niște ani de singurătate.

Apoi am început să facem loc de timp pentru NOI DOI. Să ne povestim la culcare unul altuia câte ceva dintre trăirile zilei. Fără reproșuri. Destăinuiri. Să stăm unul în brațele celuilalt cinci minute. Să ieșim uneori ca doi prieteni la o cafea. Să ne plimbăm într-o pădure când suntem prea încordați. Să privim cerul ținându-ne de mână. Să ne facem un masaj. Să ne mângâiem pe umăr.

Ne-am reînvățat corpurile să asculte muzică, să danseze, să facă dragoste, să pălăvrăgească, să chicotească. Să stea. Să fie relaxate. Să fie sănătoase. Să îl simtă pe NOI. Cum am reușit asta?

Întâi am pus iubirea pe lista cu sarcini serioase. Obiective lunare, săptămânale și zilnice. Cu dată și cu dare de seamă. La început totul era artificial, cu actori de doi bani, cu gândul în altă parte. Am eșuat de multe ori până să ne iasă. Ne-am julit și ne-am împotmolit ca și în terapie, întâi. Ne-a venit să ne învinovățim când nu ne ieșea. Dar tot la un dulău și un arici se ajungea, așa că ne-am oprit.

Am continuat să ne punem bucuria pe listă. Să prioritizăm relația noastră. Să credem că asta nu e împotriva profesiilor sau a copiilor noștri. E un domeniu important al vieții care trebuie hrănit. Care ne dă energie pentru toate celelalte. Ba chiar e o lecție pentru copiii noștri despre cât de iubiți ar putea fi și ei, ca parteneri de cuplu vreodată. Despre cât timp merită sufletul lor, la orice vârstă a trupului. Despre cât de ascultați și de mângâiați, de ascultători și de mângâietori vor fi. Chiar asta le dă azi siguranța de a-și trăi copilăria, de a-și urma visurile. Pentru că mama și tata sunt bine și îi pot ține, dintr-o zonă echilibru sufletesc, personal și relațional.

Azi râdem, dansăm, ascultăm muzică, ne iubim, vorbim câte-n lună și-n stele. Putem opri timpul.

Azi se întâmplă să obosim, să ne supărăm, să ne certăm. Ne prindem că intrăm în rol de dulău și de arici. Oprim timpul. Ne liniștim și revenim să ne povestim, pe rând.

Îndrăgostirea e doar promisiunea. Doar sclipiciul. Iubirea matură se învață acasă, dacă părinții noștri își depășesc conflictul major de cuplu. Nu printr-un compromis, ci printr-o întâlnire intimă, emoțională și fizică. Evidentă prin efecte, nu prin detalii expuse până la capăt. Prin energia pe care o au ei către viață, către noi copiii. Ieșirea din conflict se învață acasă. E cu efort, cu vânturarea resurselor personale, cu doi parteneri cu bune și rele, dispuși să schimbe ceva la sine de dragul celuilalt. Bucuria, relaxarea și jocul se învață acasă. Atunci când părinții noștri își fac timp liber pentru ei ca indivizi, pentru cuplul lor și pentru familie, într-un mod echilibrat.

Dacă nu am avut norocul acesta în copilărie, e de cerut ajutor terapeutic atunci când relația ni se împotmolește. E de lucrat la reinventarea noastră ca persoane. La restructurarea interacțiunii dintre noi. La crearea altor obiceiuri, cu împărtășiri sufletești, cu siguranță emoțională, cu relaxare permisă, cu vacanțe distractive și hrănitoare. De unde să le luăm pe toate astea?

Din răspunsurile la întrebările: Ce aș fi avut nevoie acasă, în copilăria mea? Ce fel de iubire nu am primit? Ce fel de relație mi-ar fi plăcut să aibă părinții mei? Cum mi-aș fi dorit să repare greșelile lor față de mine? Cum aș fi vrut să fie mama ca iubită a tatălui meu? Cum aș fi vrut să fie tata ca iubit al mamei mele? Cum mi-ar fi plăcut să îi văd împăcându-se? În ce fel s-au sacrificat? La ce au renunțat? Ce ar fi fost bine să învăț despre iubire de la ei? Ce aș fi avut nevoie să facă pentru a-mi da încredere în propria sexualitate? Ce trăiri interioare aș fi vrut să îmi poată asculta? În ce fel mi-ar fi plăcut să mă recunoască, să mă aprecieze? În ce fel nu au reușit să se vadă unul pe celălalt? În ce fel s-au sabotat? În ce fel nu s-au putut iubi? Ce anume repet?

Acum e rândul nostru. Rotim timona și întindem velele pe o corabie numită Acasă pentru copiii noștri. Îi învățăm să navigheze pe mările vieții, în zile senine și în zile cu furtună. Prin toate avem de trecut cu iubire, până când îi lăsăm într-un port să își întâlnească perechea, să își construiască propria corabie. Povestea lor va fi întâi povestea noastră, repetată la indigo. Iubirea noastră merită orice efort pentru că dăinuie.

Standard
Eseu terapeutic, Eseuri, Terapie de cuplu

Ne învârtim în cerc. Hora durerii în cuplu

(Proiect luna iubirii – 2)

Îmi vin la terapie de cuplu chiar și tineri îndrăgostiți, valsând prin iubirea romantică de început, îngrijorați că atunci când se ceartă, se prăbușesc. Cei mai mulți dintre clienții mei sunt însă oameni aflați în al doilea stadiu al relației lor, care s-au prins că nu sunt atât de asemănători cum au crezut și care nu reușesc să își tolereze diferențele. Unii sunt în pragul unor schimbări de viață importante și vor să își negocieze părerile contradictorii pentru a lua o decizie. Alții vin după pierderi mari sau după ce s-au rănit reciproc. Ajung la mine și cupluri complet deconectate care cer o încheiere sănătoasă a relației de iubire, ca să poată continua o relație de parteneriat parental.

În toate aceste cazuri, cei doi protagoniști se blochează în conflict, ca într-o horă a durerii, în care joacă roluri polarizate: de dulău și de arici. Primul e mai vocal, mai anxios (mai pățit și mai vigilent), mai intens emoțional, își apără de rele relația lătrând și muștele.
Al doilea e mai confuz, mai obosit, menține pacea cuplului cu prețul renunțării la sine, amorțit, pitit, aricit. Primului îi bubuie inima în piept să crape, al doilea e pe jumătate mort încercând să nu(-și) tulbure apele.

Cei doi își pun sare pe rană reciproc. Când dulăul atacă (uneori doar nonverbal) dintr-o postură înaltă, ariciul se simte desconsiderat, umilit, respins, așa că dispare (fizic sau emoțional). Când ariciul o ia pe câmpiile rațiunii sau amuțește, dulăul se simte abandonat, singur, al nimănui, așa că strigă și mai tare. Cu cât el amplifică scandalul (exprimă mai multă critică, dezamăgire, neîncredere sau jale), cu atât ariciul se închide, e mai absent, mai fără energie, mai prins în dependențele lui. Asta îi dă foc dulăului părăsit, rămas cu responsabilități, și ciclul deconectării dintre ei se autoîntreține.

Dulăul clocotește și ariciul se evaporă la nesfârșit. Te și miri că ei nu observă cum repetă același tipar. Spun aceleași lucruri. Fac aceiași pași: unul revine să mai zică ceva și încă ceva, altul se retrage într-un ecran, în spatele unei uși, după un zid interior sau ca să dea o tură de cartier. Copiii lor știu punct cu punct ce urmează să facă fiecare în reprezentația neschimbată… din stagiunea trecută. Comportamentele sunt evidente (ce fac, ce spun, cum spun). Trăirile interioare care stau la baza acestor acțiuni sunt ascunse însă.

Toți suntem dependenți de iubire. Toți răspundem automat (fără control voluntar), devenind dulăi sau arici atunci când iubirea ne e pusă în pericol. Și eu.

În timp ce scriu acest articol, eu și soțul meu suntem gripați, vulnerabili, ușor de iritat. Mi-a adus să iau eu ultima lingură de sirop de tuse, pe care a umplut-o până la refuz. Apoi, când a încercat să prindă ultimele picături în lingura lui, eu m-am temut că ceva i-a scăpat pe covor.

„Ai dat pe jos!”, i-am spus, fără să fiu sigură de asta, copleșită de ideea că eu, la o adică, aș face efortul de a șterge. Deși mi-era prea rău ca să verific realitatea.

În secunda doi am știut și interpetarea pe care a dat-o el cuvintelor mele, la foc automat.

„…de prost ce ești”, și-a imaginat că urma să spun.

Eu nu fac nicio asociere a acestei experiențe cu intelectul lui. Ci cu graba, cu lipsa de îndemânare, cel mult cu nepăsarea dacă ar rămâne sau nu un strop de pată pe covor. Ba mai mult, îl admir pentru că este un bărbat deștept.

Dar mintea lui (ca și a mea) percepe situațiile în funcție de experiențele vechi și de temerile remanente. La mine grija pentru curățenie e importantă. Mă simt iubită atunci când este menținută. El se crede iubit atunci când îi sunt tolerate greșelile și apreciate eforturile.

E ușor să vezi în curtea altuia, cum pierde controlul într-un conflict. E greu să ne autoobservăm, să intrăm în contact cu emoțiile noastre profunde, să ni le înțelegem punându-le în legătură cu trecutul și să le povestim cu răbdare celui drag. Să știe cum să ne iubească.

De exemplu, eu mă pot simți în pericol când tu, iubitul meu, îi vorbești cu voce caldă unei domnișoare (mai ales dacă părinții mei au experimentat tema trădării în cuplul lor). Ție ți se poate reacutiza o rană veche când eu îmi exprim voința apăsat (mai ales dacă părinții tăi au trăit în schema ea-mareșal și el-vasal).

În felul acesta, pe lângă noi, în hora durerii se prind modelele de cuplu pe care le-am urmărit certându-se în copilăria noastră: părinții, bunicii, unchii și mătușile, orice altă pereche de la care am aflat cum sunt femeile, cum sunt bărbații, cum arată o relație, cum să facem față conflictelor de cuplu. Inconștient, dansăm cu ei, ca ei, conduși de ei.

Să vorbim noi doi, pe rând, vulnerabil, despre trăirile noastre interioare, construind o siguranță emoțională cu celălalt, ne-ar face să vibrăm pe aceeași undă, ne-ar conecta. Un început de conflict, ca cel de azi din cuplul meu, pentru că ne știm punctele sensibile și interpretările eronate, se termină cu zâmbete, cu un fel de bășcălie detensionantă. Ultimele acorduri ale certei sunt false, stinse, la mișto.

Dar până să ajungem acolo (în terapie sau într-un articol viitor), primul pas este să devenim conștienți de ciclul vicios în care unul luptă, altul fuge, într-un război al deconectării. Fuga unuia provoacă lupta celuilalt, tot așa cum lupta celui de-al doilea amplifică fuga primului.

Lucrurile stau la fel și în plan sexual. Un dulău vrea să facă dragoste tot timpul, pare dependent de sex, mereu bosumflat că primește prea puțin. Un arici se simte intruzat, fără chef, mereu epuizat, retras din propriul corp. Dulăul se crede neatractiv, perimat. Ariciul se simte folosit, un instrument pentru plăcerea insațiabilă a celuilalt. Cu cât dulăul este mai insistent, cu atât ariciul este mai neinteresat. Cu cât mai mult ariciul refuză, cu atât mai mult dulăul pune presiune.

De cele mai multe ori circularitatea negativă din plan emoțional este răsturnată în plan fizic. Dulăul emoțional este un arici sexual. Ariciul emoțional este un dulău sexual. Dar există și cazuri cu dulăi care nu se dezmint, care cer cu ardoare și emoții, și apropiere fizică. Există și arici amorțiți, înghețați atât în plan emoțional, cât și în plan sexual.

O bucată bună din terapie este despre efortul de a trece tiparul negativ de interacțiune de cuplu, din plan subcortical, automat, în plan conștient. Fiecare să se prindă ce-i în curtea lui, ce-l agață din ceea ce se întâmplă, într-un timp cât mai scurt. Amândoi să vadă ce văd copiii lor: ce repetă fără sens, ajungând mereu în același punct. Reflexele de a răspunde reactiv (de dulău sau de arici) nu vor putea fi suprimate. Sunt ale animalului din noi. Biologice, de supraviețuire. Ne dorim să fie autoobservate cât mai curând după declanșarea lor și oprite înainte de a atinge cote uriașe. Să avem o intensitate mai mică și o durată mai scurtă a reactivității până la preluarea controlului (revenirea în plan conștient) este tot ce ne dorim.

Abia atunci când pot opri dulăul care sunt să latre, doar atunci când poți răzgândi ariciul care ești să se facă ghem, suntem pregătiți de a doua parte a terapiei, cea a schimbării propriu-zise. Una în care eu să îmi moderez intensitatea emoțională și tu să rămâi în contact cu propriile emoții, așa încât să ne putem întâlni la mijloc, într-un dialog al sufletelor. Fără vinovați și deținători ai dreptății.

Astfel am ieși din hora durerii transgeneraționale și am începe un dans doar al nostru, în care trupurile și sufletele s-ar asculta, s-ar coregla, s-ar susține reciproc, s-ar vindeca. Adică s-ar iubi.

Când îi învăț cum să înceapă iubirea, oamenii aflați în paradigma ori eu, ori tu mă întreabă „de ce eu?”.

Azi, la puțin timp după scânteia de scandal (pornită de dulăul care sunt), despre picătura de sirop (pe care nici n-am mai verificat-o dacă există), ariciul meu mi-a spus: „Nu știu exact cum ajunge la tine iubirea mea, dar eu simt că merit iubirea pe care ți-o port.”

Cam așa se simte iubirea din paradigma și tu, și eu, una trăită între două inimi mai mari, în care avem loc câte doi. Iubirea oferită celuilalt nu mai este ceva ce ne sărăcește. Ne crește și ne împlinește. Ne face incredibil de umani. Am schimbat jocul, conducem noi. Copiii, neamul și chiar societatea ar putea urma pașii noștri în hora iubirii.

Standard
Eseuri, Terapie de cuplu

„Fii bărbată, Zoe!” (I)

WOMANORMANÎntr-o lume falimentară, copiii sunt puși să muncească de foarte devreme, iar bătrânii nu mai sunt scoși la pensie. Și dacă asta vi se pare o exagerare și nu vă îngrijorează încă în ceea ce ne privește, observați măcar tot tam-tam-ul de „încurajare și susținere” pentru femeia-manager, femeia-antreprenor, femeia-lider politic. Această direcție trasată la nivel european sau mondial vine împachetată elegant în lumina drepturilor omului. Cum primim cadoul acesta?

Femeia se simte măgulită, capabilă și îndreptățită să fie în sfârșit egala bărbatului, răzbunând șirul lung de străbune care au amestecat în cratiță cu o mână, au legănat coșul prins de tavan cu cealaltă și care mai aveau nevoie de câteva mâini să-i smotocească pe ceilalți copii ce chirăiau în jurul fustei lor.

Bărbatul este obosit și el transgenerațional de atâtea războaie, expediții, de trasul în jug pentru ditamai familia prin arșiță, ploaie sau vânt. A câștigat acum privilegiul de a lenevi, oferind spațiu „feministei” care se zbate cu atâta aplomb. Se mulțumește cu un salariu mai mic decât al nevestei în schimbul beneficiilor rămânerii mai mult în adăpostul lui „acasă”.

Pare că se face un fel de dreptate, de reparare a frustrărilor istoriei. Femeia învață, votează, muncește, conduce. Bărbatul se relaxează, este un părinte mai drăguț și mai permisiv cu copiii mari, intră chiar în concediu paternal pentru binele financiar al familiei. A fi un tată extraordinar vine să repare rănile lui de copil cu tată absent emoțional.

Toate bune și frumoase. Câtă libertate! Copiii iau ca pe o normalitate o mamă nervoasă, epuizată de la birou și un tată care gătește, pune rufele la spălat, dă cu aspiratorul. Deși e un pic mai greu pentru ei (copiii) să se identifice cu rolul masculin sau feminin atunci când cresc… O confuzie de rol plutește în casă.

Dar locul în care confuzia creează „de-a dreptul” haos și anarhie este patul. Patul conjugal. Acolo nu se mai știe cine acționează și cine conține. Cine e puternic și cine e sensibil. Cine oferă protecție și cine afecțiune. Nu-ți vine să faci dragoste cu „Angela Merkel”! Nu-ți vine să te lași pe mâna tipului ăsta slab și efeminat căruia tot tu îi trasezi sarcini! Iubirea are legile ei. Și când ele nu sunt respectate, doare ca naiba. Iar neiubirii nu îi ține de cald nici contul din bancă, nici susținerea europeană. Bine că avem bani de divorț și că nu mai suntem constrânși religios ori moral să suferim împreună. Câtă libertate!

Totul se reduce la dreptul și libertatea de a munci și la dreptul și libertatea de a fi singuri! La naiba cu dreptul copilului la familia lui! La naiba cu mama blajină cu sânul ei cald! La naiba cu tatăl care instaurează ordinea! La naiba cu mama cu miros de cozonaci și de „acasă” și cu poala ei în care să plâng! La naiba cu tata care mă scoate în lume și mă încurajează să acționez, să mă afirm, să risc!

Dacă muncim și suntem rupți pe dinăuntru poate murim mai repede și rămân mai puțini. Nu e loc pentru toți. Nu e loc pentru familie. Nu e loc pentu iubire. Totul costă. Și iubirea costă.
Și libertatea ne costă.

Va urma.

Standard
Eseu terapeutic

Wo&Man

Întâlnirea dintre un bărbat și o femeie nu e niciodată întâmplătoare.

Nu știu să descifrez alinierea planetelor, dar sunt sigură că Micul este parte importantă a Marelui, iar Marele se reflectă întru totul în Mic.
Nu am ochi de ghicitoare, dar cred că o analiză atentă pe detaliu și o privire de ansamblu pot identifica pattern-uri și previziona destine, ca rezultate firești ale unor scenarii tipice de viață.
Nu sunt un specialist în analiză de compatibilitate genetică, dar știu că ne alegem partenerul „mirosind” diferențele dintre noi și el la nivel biologic, la nivel de ADN.

Expertiza mea în domeniul psihoterapiei individuale și de cuplu îmi oferă privilegiul de a descoperi moduri surprinzătoare și fascinante de potrivire între parteneri. Întâlnirea dintre un bărbat și o femeie înseamnă întâi de toate o emoție, iar emoția are întotdeauna o logică, pentru că emoția este informație și energie.
Ne atrag diferențele psihologice, ne atrage ceea ce lipsește din ceea ce suntem. Se potrivesc nepotrivirile noastre. Yin are nevoie de Yang, Yang are nevoie de Yin. Cuplul înseamnă mai mult decât individul, ba chiar mai mult decât cei doi indivizi, pentru că interacțiunea lor provoacă schimbare și evoluție pesonală în fiecare.

În cuplu se întâlnesc de fapt, față în față, credințe, convingeri, principii și valori de viață. Psihologii le numesc generic „mituri și credințe”. (A nu se confunda cu credințele religioase, care reprezintă doar o parte a setului de credințe personale, de familie și sociale la care aderăm.) Cine sunt eu și ce cred despre mine, despre tine, despre noi doi și despre viață se întâlnește cu cine ești tu și ce crezi despre tine, despre mine, despre noi doi și despre viață.
Ei bine, deși îndrăgostiți fiind respiram în același ritm, aveam aceleași gusturi și preocupări, gândeam la fel, visam la fel și pronunțam simultan aceleași cuvinte, diferențele dintre noi sunt cele care s-au potrivit de fapt. Mie îmi place să spun că ne-au atras semințele conflictelor de mai târziu dintre noi.

Mai explicit: Eu sunt cine sunt datorită oamenilor pe care i-am întâlnit și a experiențelor mele cu ei: mama, tata, frați, bunici, alte rude, prieteni, colegi, vecini, profesori, șefi, etc. Am învățat din aceste interacțiuni că în viață anumite lucruri sunt mai importante decât altele, că lucrurile trebuie făcute într-un anume fel, că pentru a reuși în viață ori pentru a fi iubit trebuie să fii sau să pari cumva și nu altfel. Toate acestea mă definesc ca individ. Tu la rândul tău vii cu amintirile tale la pachet, adică cu oamenii și experiențele tale, evident diferite de ale mele. Și în momentul în care ne punem viața în comun și deciziile noastre cu privire la ea se străduiesc să semene… dar nu răsare nimic, începem să vedem brusc diferențele dintre noi, ne simțim înșelați în așteptări și certurile apar din motive puerile pentru că au dedesubt nepotriviri uriașe. Acele nepotriviri care ne-au atras inconștient la început.
Să fi fost Demiurgul atât de diabolic încât să regizeze întâlniri sortite eșecului, doar ca să fie spectacolul lumesc mai dramatic? Sau… care sunt mecanismele psihologice ale acestor forțe de atracție?

Am învățat din fragedă pruncie și chiar din viețile strămoșilor mei să fiu într-un anume fel. Voi nota acest anume fel, aleator (sau din convingeri personale egoiste), cu PLUS. Și mă identific cu asta. Tu ești în alt fel, lucru care a început să mă enerveze, așa că îl notez cu MINUS, ca să arăt că ești invers decât sunt eu și trecem asta la „nepotrivire de caracter”.
Din punct de vedere psihologic, s-ar putea nota la fel de bine cu MINUS ceea ce sunt eu și cu PLUS ceea ce ești tu, deși nu mi-ar plăcea deloc.
PLUSUL și MINUSUL sunt convenții, venite din evaluări și judecăți bazate pe credințe (vă amintiți de care!). În limbaj psihologic, toate atributele (calități și defecte în limbaj popular) sunt resurse. De exemplu, opusul lui ordonat este creativ, și ambele sunt folositoare când curg din una în alta: Azi sunt mai ordonat și orientat pe treburi de executant, mâine sunt mai dezordonat și mai creativ. Dăunător pentu individ este un atribut fixat, blocat, care nu se mai poate transforma în opusul său: cum ar fi ordinea obsesiv-compulsivă sau haosul psihic al nebunului, ce trece dincolo de creativitate și destructurează personalitatea.

Ca să ne iubească părinții, am ales să fim mai mult AȘA și mai puțin ALTFEL, renunțând la părți din noi, potențiale. Suntem deci incompleți ca indivizi și avem nevoie de resursele inactive pe care le recunoaștem instinctiv la partener. Viața de cuplu ne provoacă să fim mai mult decât suntem, retrezind părți respinse din noi sau acceptând aceste părți în partener, oglindite. Oricare dintre acestea reîntregesc un tot potențial. Dar ca să se întâmple asta chiar e nevoie să poți privi de aproape ceea ce ai repins inițial. Să analizezi, să înțelegi, să empatizezi și să accepți MINUSUL. Și să îi poți spune PLUS. Despre asta este psihoterapia.

Un cuplu matur este unul care a depășit un conflict major. Un conflict în care individul a ales dintre a pleca și a rămâne să facă față diferențelor, varianta care îl crește cu adevărt. Le-a transformat astfel (diferențele) în resurse individuale sau ale cuplului.
Nevoia de iubire este universală. Oamenii care trăiesc singuri sunt incompleți. Ne-am născut dintr-un bărbat și o femeie și tânjim să fim parte a unui cuplu armonios.
Vă invit să vedeți un film în care să urmăriți conflictul unui cuplu, PLUSUL și MINUSUL, partea cu care vă identficați, partea pe care o respingeți, pericolul destrămării cuplului, strădania de a transmite urmașilor ceea ce ești, cine și când a acceptat diferențele, ce anume a condus la vindecarea relației de cuplu, cum a devenit individul mai mult decât era…

Vizionare plăcută!
Finding Altamira

Standard
Terapie de cuplu

Adânc, în suflet

storm_supercell1Era un început ploios de noiembrie (2014), hotelul era pe o străduță pitită lateral după un colț, se coborau trepte de pe trotuar către un demisol luminat doar prin ușa de sticlă, sala era îngustă și lungă… toate îmi par acum simboluri și invitații către profunzimi.
Așa a început pentru mine una dintre cele mai dragi experiențe ca învățăcel în ale psihoterapiei de cuplu, la cursurile de formare în EFT (Terapie de cuplu centrată pe emoții), întâi cu Judith Kellner, apoi cu Rebecca Jorgensen, aduse în România de Simona Herb.
Judith părea un înger delicat și mi-am imaginat că e un noroc rar să întâlnești un terapeut atât de cald și de dispus să își dezvăluie sensibilitatea. Cu mult înainte, pe vremea când doar aspiram să devin psiholog, aveam convingerea că terapeuții buni sunt superoameni care își gestionează perfect emoțiile, relațiile, viața, care au scuturi-strategii prin care se apără de dureri umane și îi învață pe clienții lor aceste trucuri. Iar Judith era fermecătoare tocmai prin umanul, firescul, naturalețea cu care… întâmpina suferința.
Rebecca, deși o personalitate diferită, avea să mă uimească și ea cu tenacitatea de a căuta adevărul cel mai ascuns, cu curajul de a spune lucrurilor pe nume, nu doar dând glas sentimentelor dificile pentru omul care cerea ajutor din fața ei, ci și cu privire la propriile trăiri în întâlnirea aceasta dintre suflete.
Am vizionat apoi înregistrări cu Sue Johnson, părintele acestei terapii, și cu alți terapeuți EFT. Unii erau mai directivi decât alții, stilurile erau evident diferite, dar am înțeles că ceea ce îi face atât de calzi și de prezenți în fața durerii, a vulnerabilității, a celor mai înfricoșătoare dedesubturi umane, este de fapt abordarea terapeutică în sine. EFT-ul nu lucrează doar cu comportamentul, ori cu gândurile, ori cu emoțiile de suprafată. EFT-ul ajunge la cele mai profunde nevoi umane, urmând pași terapeutici foarte clar structurați, respectând principii umaniste și folosind instrumente rogersiene. Dar ceea ce face ca această metodă să aibă o eficiență de neegalat față de celelalte abordări terapeutice, este măiestria cu care terapeuții rămân acolo unde doare.
Săptâmâna trecută am avut ocazia de a retrăi experiența de training EFT, de data asta de pe poziția de absolvent si helper. Tocmai pentru că teoria îmi era clară, am putut să rămân în emoție mai mult ca niciodată și mi-au fost evidente mecanismele prin care o fentam înainte. Am înțeles de ce iubesc atât de tare terapia asta și de ce am un cult pentru a scormoni în suflet…
Locul acela din noi, ascuns și vulnerabil, de care cu toții fugim inițial, ne sperie nu doar ca persoane, ci și ca terapeuți. O fi bine să lucrăm cu zona cea mai fierbinte, n-o să ne ardem, n-o să ne epuizăm emoțional, n-o să ajungem la burn-out?
Cât timp întâlnirea cu emoția profundă e o luptă, toate aceste rele sunt posibile. Răbdarea, seninătatea, acceptarea, validarea, normalizarea, căldura și zâmbetul cu firicel de speranță în el fac diferența. A rămâne conștient în această vibrație împreună cu clientul tău, a-l îmbrățișa cu prezența ta, înseamnă să-l faci să se simtă în siguranță în fața acestui pericol, să împarți cu el povara sufletească, să îl ajuți să suporte intensitatea emoțională, să accepte zona aceasta din el, să ajungă la pace cu el însuși. Par vorbe mari, dar ele devin o realitate în cabinet, pentru că la acest nivel profund are loc schimbarea, aici ne putem recunoaște nevoia universală de iubire, aici se rescriu trasee neuronale și este posibilă reconectarea cu partenerul.
Iar ceea ce părea înspăimântător devine esență umană, parte asumată a sinelui, a cărei integrare spontană face ca replici „ca de film” să răsară din întunericul ne-cuvintelor. Acesta este momentul după care terapeutul tânjește, nu doar în relație cu clientul său, ci și în relația cu iubitul, cu părintele ori cu copilul său. Pentru că dincolo de profesie rămânem oameni vulnerabili ca toți ceilalți. Și doctorii au corpuri și se pot îmbolnăvi. Și psihologii au psihic uman și experiențe dificile de viață.
Spre deosebire de ceilalți însă, ei ar trebui să fie primii care să știe că acolo, în străfundul sufletului, ne întâlnim cu autenticitatea noastră. Acolo ne simțim cu adevărat vii și umani. Acolo e iubirea de sine și de ceilalți și așteaptă să fie primenită…

Standard