Arhive pe categorii: Eseuri

Eseuri

Steaua de sub carapace

Puiul de om se naște ca o bancă de resurse, ca un potențial nelimitat de manifestare umană, ca o stea cu infinite raze-drumuri posibile.

Istoricul familial și cel transgenerațional acționează ca presetări, rezultând o predispoziție pentru anumite caracteristici personale. Transmiterea acestor moduri de a fi de la înaintași nu se face prin gene, ci prin comunicare verbală și nonverbală, conștient, dar mai ales inconștient. Imităm atitudini, posturi, gesturi, împrumutăm credințe, tipuri de reacție pentru anumite situații, chiar și profesii sau preferințe parteneriale. Poveștile de viață cu care ne întâlnim, vorbele de duh ale unui străbun, povețele moralizatoare pe care le primim cât timp ne formăm ca indivizi, experiențele persoanelor apropiate, toate ne îngustează libertatea de exprimare.

La un moment dat, tot ce au pățit alții devine o presimțire sumbră despre ce-am putea păți noi. La asta se adaugă cele câteva eșecuri personale, firești unor prime încercări, pe care în lipsa unei susțineri parentale eficiente sau cu concursul unor sabotori, le-am interpretat drept catastrofe. Așa se face că ajungem să dorim să ne apărăm de ceilalți, să ne separăm de lume, să ne păstrăm ascunse resursele personale, ca pe o avere prețioasă. Inventăm platoșe, cochilii, măști, ziduri între noi și alții, între noi și natură. Ne izolăm psihologic și chiar fizic, ca să nu fim răniți. Ne fabricăm un acasă strâmt, artificial, care ne rupe de rest, în încercarea noastră disperată de a ne menține unicitatea: „nu vreau să fiu ca voi”, „eu n-am s-o iau în barbă”.

Doar că valoarea unui potențial stă în împlinirea lui. Steaua ferecată are razele întrerupte chiar la nivelul pereților așa-zis protectori. E ca o automutilare. Faptul că stă ascunsă, nevăzută, o face inutilă, irosită, se va arde ea pe sine până se va stinge. Când suntem pitiți, nu suntem nimic. Doar în relație cu ceilalți și cu lumea avem valoare. Într-un spațiu strâmt nu putem străluci. Să nu riscăm emoțional, să nu riscăm intelectual, să nu riscăm financiar, să nu riscăm social înseamnă să renunțăm la dorințe, la vise. Fără ele viața își pierde sensul. Și se stinge.

Suntem una cu totul. Întâlnirea cu ceilalți ne pune în flux, ne racordează la sursa vieții. Iar faptul că uneori ne rănim este o dovadă că trăim. „A pierde”, la nivel de viață, e totuna cu „a câștiga”. Ambele sunt experiențe, adică oportunități de creștere. Privindu-le astfel, devine evident mai valoros eșecul prin lecția pe care o conține, prin potențialul de schimbare. Asta dacă nu ne ascundem iar, ca să ne lingem rănile în bârlogul blindat, de victimă profesionistă.

Suntem o creațíe a naturii, iscată dintr-o relație interumană, dintr-o familie, dintr-o comunitate. Iar scopul nostru ca ființe nu poate fi în afara mediului firesc de viață. Natura, relațiile interumane, familia, comunitatea, țara, continentul, planeta… sunt de fapt acasă. Suntem parte a ceva măreț, suntem fărâmă de divin și ne putem reflecta în oricare alt semen. A privi profund în noi este tot una cu a vedea întreaga galaxie. Acasă despre tine este acasă despre tot. Iar diferența dintre a fi izolat, separat, deconectat și a fi viu este mișcarea, relaționarea, contactul cu toate aspectele vieții. Adică a te lăsa în flux. A dansa în ritmul universului permite reglarea ceasului interior, armonia personală. A te dărui devine sinonim cu a primi. A fi în acord cu tine înseamnă a fi deschis către orice, a accepta.

Astfel a iubi presupune a te iubi și a Îl iubi. Iubirea este în tine și în tot. Și circulă în infinite sensuri. Pentru că ești o stea…

Standard
Eseuri

Semințe pentru primăvara ta

Ce vrei să schimbi?
Ține de tine? Căci dacă depinde doar de exterior, e doar un vis frumos…
Ce vrei să păstrezi?
Viața este o mișcare, las-o să curgă… pierzi, câștigi…
Ce îți dorești?
Dorințele te țin viu.
Ce culoare au visele tale?
Visele îți vorbesc despre potențialul tău dornic de exprimare în fapt.
Ce ai face altfel acum, dac-ai putea să mai alegi o dată ceva din trecut?
Ce din cel ce ești acum poți pune în cel ce-a rămas din ce-ai fost atunci, ca să faci din tine puzzel-ul apt de schimbare interioară?

Întrebarea corectă: Ce-ai face acum, ce alegi azi să faci cu cel ce ești?
Sunt unele lucruri pe care nu le poți schimba, sunt unele lucruri pe care nu le poți păstra, pentru că la un anumit nivel nu poți controla viața.
Ceea ce poți schimba și păstra se referă la resursele tale active. Față de ele ești un adevărat creator. Ce poți face cu ceea ce ești este provocarea zilei tale. Aici alegi. Aici ești Dumnezeu.
Cât despre mâine? Mâine există doar prin ceea ce faci azi, prin pasul mic de azi în favoarea visului, dorinței. Îți trebuie un scop clar, o strategie, un plan și voința de a împlini etapa zilei.

Când știi cine ești, știi ce vrei și ți-e limpede drumul.

Întâi pregătești pământul: săpat, curățat de buruieni, afânat. Poți face asta cu tine? Să fii dispus să sapi profund în tine; să dai la o parte griji, frici, credințe vechi de nereușită; să aduci lumină, adică conștiință cât mai adânc. Alegi sămânța de care ai nevoie (o resursă a ta): e chiar acolo în „pământul tău”, doar că era pitită prea departe de lumină… o uitasei… cu puțină atenție o trezești la viață! O îngrijești în fiecare zi: o hrănești cu iubire, adică îi dai soare (atenție, focusare, prezență), apă (adică dai din tine prin faptul că faci „pasul mic” al zilei de azi, parte a planului mare), mai plivești buruienile care reapar (gărgăunii care te mai bântuie) și aer (îți folosești cunoștințele, îți menții mintea trează, gândești).

Hai că nu-i așa greu! O punem de-o primăvară?

Standard
Eseuri

De la dependență la propria ființă

Mama. Ființa din trunchiul căreia te iști mlădiță, însuflețită mai apoi sau poate mai-nainte… Este unul din cele mai mari daruri pe care le poate oferi cineva: să poarte în trupul său încă o viață, s-o conțină, s-o ocrotească, s-o îmbrățișeze permanent. Dar nici onoare mai mare nu există, decât minunea de a fi aleasă tocmai tu să fii mama unui om, la a cărui creație ai contribuit cu plăcere și cu durere, cu grijă și cu speranță, cu teamă și cu bucurie, ca la un miracol pe care îl experimentezi odată cu puiul tău.

Mama se identifică cu fătul și în continuare cu bebelușul ei. Nevoile ei și nevoile lui ascultă parcă unele de altele, cele din urmă rămânând pentru mamă mai mereu cele dintâi. Relația asta primordială (ne naștem în relație cu mama) ne rămâne model față de care ne raportăm relațiile parteneriale viitoare, ca și cele de tip maestru-discipol.

Dar din „doi în unu”, fiecare are nevoie să se desprindă. Puiul trebuie să-și descopere un spațiu al lui, în care să respire liber. Mama trebuie să-și amintească de ea: de feminitatea ei, de visele ei, de propriul ei drum, acela al evoluției ființei sale în toate planurile. Așa că sănătos este ca ea să se separe treptat, iar copilul să învețe să se țină pe picioarele lui, nu doar fizic, ci și psihologic. Cu cât i se permite mai multă libertate, va explora și va acționa spontan din ce în ce mai autonom. Evident că are nevoie de supraveghere încă, dar de una care să nu-i îngrădească nevoia de a se descoperi și de a descoperi lumea pe cont propriu. De la „te ajut să mănânci” până la „te ajut să te joci”, mama care își ia prea în serios rolul frânează creșterea copilului ei. Dependența dintre ei doi pare foarte hrănitoare pentru fiecare (ca un drog, nu?). Puiul se vede în ochii mamei ca fiind centrul acestui univers, totul se raportează la el; mama vede în ochii puiului propriile ei resurse pierdute, dar și succesul ei concentrat, valorizarea ei în acest unic plan (maternal). Ceea ce ne-ar putea pune pe gânduri într-o situație de dependență este senzația de durere împletită cu iubirea pentru celălalt.

Iubirea poate fi viciată de grandoare (relația asta mă face să mă simt puternic), din contră de un complex de inferioritate (credința că numai la umbra ta, marele copac, pot trăi) sau de condiționări cu privire la celălalt (te iubesc dacă faci sau dacă ești cum vreau eu). Iubirea pură se împletește cu bucurie, chiar și în cele mai nefericite situații. Iubirea necondiționată conține respect. Și față de cel pe care îl iubești și față de tine însuți. Adică nu uiți nici o clipă de drumul tău ca ființă și de drumul celuilalt ca ființă. Înțelegi că fiecare e dator lui însuși să-și fie fidel, să-și asculte adevărul intern, să-și urmeze chemarea lăuntrică, sensul personal. Să nu te uiți, să nu te abandonezi trăind iluzia sacrificiului, te va face apt să apreciezi faptul că celălalt nu se uită și nu se abandonează. O mamă care începe să-și redefinească nevoile și prioritățile după ce copilul ei împlinește un an, este un model de „a se lua pe sine în grijă” pentru el.

Orice relație de iubire începe prin a fi o identificare cu celălalt, o dependență, un abandon. Întâi de toate ne îndrăgostim. Întâi de toate suntem fascinați. Plusul celuilalt sclipește atât de tare încât nu ne mai vedem nici pe noi. Apoi începem să îi vedem și minusul (și aici unii se supără foarte tare, se simt înșelați, își iau jucăriile și pleacă!). Dacă însă minusul tău este acceptat și integrat de mine (adică te iubesc așa cum ești!), am toate șansele să mă văd de fapt pe mine (cu plus și minus personal și să mă accept așa cum sunt, întregit). Pentru că iubitul îmi este cea mai bună oglindă, așa cum îmi era odată mama.

Când mama înțelege la timp că atunci când mănâncă singur sau atunci când se joacă singur (fără ajutorul ei), copilul are acces la a experimenta, acest fapt îi permite copilului contactul direct cu viața. E ca și cum mama se retrage puțin ca el să iasă pe marea scenă. Dincolo de „repetiții de culise”, novicele va performa pe cont propriu, va reuși, va greși, va improviza… va trăi! Uneori copilul face 50 de ani și încă îl aduce mama la doctor, de exemplu. Mesajul pe care ea i l-a transmis permanent este „tu nu poți singur, eu sunt mai bună ca tine, nu am încredere că o să te descurci”. Aceeași mamă critică tot timpul, îți pune notă pentru fiecare mișcare, dă directive clare cu lux de amănunte sau face ea totul, pentru că doar ea știe cum se face corect. Lângă așa un cunoscător, nu poți decât să rămâi necunoscător și să nu mai acționezi în nici o direcție. În orice relație în care tu nu ai drept de decizie pe bucățica ta, creșterea îți este blocată, sensul personal ca ființă ți s-a risipit, nu mai ai acces la miracolul vieții.

Nu mai cred în iluzia sufletelor pereche. Cred că suntem diferiți, unici, chiar dacă suntem testați cu situații asemănătoare de viață. Adică eu sunt verde și tu albastru. Nu suntem atât de asemănători încât eu să ajung să te servesc, crezând că răspund nevoilor mele. Nu mai cred în verde-albastru, în „doi în unu”. Cred că eu sunt frumoasă verde și tu ești frumos albastru. Nu trebuie să ne ciuntim ca să fim identici. Cred că unul lângă altul, păstrându-ne fiecare granița personală, vom face o echipă complementară, ne vom recunoaște și admira reciproc, vom crește împreună, dar fiecare urmărind drumul lui, rămânând în acord cu adevărul lui. Iar dacă la un moment dat drumurile noastre ne vor depărta unul de altul, eu îmi voi fi suficient ca să exist. Fericirea mea este responsabilitatea mea. A fi cu tine nu m-a rupt de mine. Adică îmi ajung. Deși îmi place la nebunie să împart viața cu tine acum. Și habar n-am ce o să-mi placă mâine.

Să-i mulțumești pe alții este un efort sortit eșecului. Să aștepți să te mulțumească alții este un risc prostesc. Să te mulțumești pe tine este o sarcină necesară și suficientă pentru viața ta. Așa că „Te iubesc!” nu este echivalent cu „Mor după tine!”, ci cu „Și pe mine mă iubesc!”. Căci asta păstrează contactul cu propria ființă, cu adevărul, cu viața.

Standard
Eseuri

Cu ce se mănâncă psihoterapia?

Psihoterapie. Sună sofisticat, înspăimântător, de-a dreptul fantasmagoric pentru cetățenii acestei țări. Mă raportez la medie, evident, dar sunt și foarte conștientă că vorbesc despre marea masă. Adică cei de alte păreri sunt aruncați in extremele celebrei curbe Gauss, când scuturăm „clopotul” de moț. Așa că „majoritatea” cuprinde și oameni cu multă carte care au rămas la poveștile cu tata Freud și care fug de acest domeniu de ajutor uman mâncând pământul, ca-ntr-un jalnic efort de a scăpa de monștrii personali. Adică… „Abia i-am adormit și să mi-i răscolească iar?” sau „Să-mi umble mie prin minte un străin și să mă teleghideze?” și „Am ceva probleme, dar lasă că funcționez totuși. ” sau „ Sunt prea grav ca să mă mai rezolve cineva!”.

Psihoterapia face diferența dintre „funcționez” și „trăiesc”. Dintre „mai bine închid ochii și nu știu” și „am ochii larg deschiși să văd, să cunosc, să îmi asum: sunt în contact real cu mine, cu ceilalți, cu viața”. Dintre „Îmi imaginez” și „testez realitatea”. Psihoterapia îți recuperează părți din tine: umple golul interior cu ceea ce ai uitat să mai fii.

Diferența dintre psiholog și psihoterapeut e ca cea dintre un absolvent de medicină generală și un medic specialist, anii de formare postuniversitară atârnă ca durată și efort, cel puțin cât încă o facultate. Dacă ai de rezolvat o problemă punctuală, probabil ai nevoie de un consilier psihologic (acesta a parcurs jumătate din drumul de formare de la psiholog la terapeut) și el te va ajuta să găsești soluții eficiente, într-o perioadă relativ scurtă, lucrând la nivel de conștient, folosind un fel de rețete universale. Dacă vrei să te restructurezi real, abordând inconștientul, nu te poate ajuta decât un psihoterapeut. Școlile de psihoterapie sunt diferite: unele merg pe varianta dezvățare-reînvățare (un fel de reeducare a comportamentului) fără să-ți răscolească trecutul, altele merg pe descoperirea cauzelor (de ce am acest comportament?), altele te susțin să faci drumul de la „de ce” la „ce aleg să fiu”.

Nu pot să nu vă spun că psihoterapia a evoluat mult de la psihanaliza lui Freud pănă azi. Vălurile de neinformare cu privire la acest subiect se datorează și istoricului de „psihologie interzisă” din comunism, dar și cultului poporului român pentru durerea sufletească. Ne place să ne chinuim ca să avem de ce ne văita altora și ca să avem de ce ne plânge de milă nouă înșine. E un mod de a ne răsfăța, prin care ne refuzăm propria evoluție spre maturizare și armonie.

Psihoterapiile experiențiale umaniste sunt, după părerea mea, cele care respectă plenar unicitatea și valoarea umană a celui asistat. Ele s-au născut din credința că orice om conține potențialul propriei evoluții, propriei dezvoltări și că trebuie însoțit, nu manipulat, în actul redescoperirii propriilor resurse, al asumării sensurilor personale de viață, folosind experimentarea lui „aici și acum”.

Și acum foarte pe scurt: monștrii de care fugi (și ai iluzia că dorm liniștiți, deși te întâlnești cu ei în orice situație de criză) sunt părți din tine pe care le respingi, pe care le renegi: un  fel de a-ți da cu stângul în dreptul până când ajungi să-i spui „Monstrule (dreptule), nu vreau să te mai văd!”… cumva, la nivel psihic și chiar neurologic asta și faci: emisfera dreaptă, inima ta de artist, e dată pe minim, aproape anulată, în timp ce emisfera stângă turează motoarele la maxim făcând din tine un roboțel fascinat de precizie, perfecțiune și control. Așa ajungi să spui cu duioșie… „Când eram tânăr… pictam, scriam, îmi venea să… visam să… ”. Dar am promis să fiu scurtă!

Psihoterapeutul experiențial te ajută să faci cunoștință cu monștrii, să-i recunoști ca fiind ai tăi, să le vezi potențialul pozitiv (altă perspectivă, alt sens), din dușmani să-ți devină aliați, așa încât recuperându-i să fii mai întreg, mai asumat. Și asta să aibă efect clar în realitatea ta imediată, adică în relațiile, în situațiile și evenimentele de viață, care nu vor fi de acum doar roz, dar care te vor găsi mai pregătit să le faci față singur, pentru că vei dispune de întregul arsenal al ființei tale. Adică acel „vindecător” care are puteri miraculoase și la care alergi să-ți rezolve problemele, nu poate fi numit terapeut. E doar un individ cu care te afli într-o relație de dependență: tu îi pasezi responsabilitatea vieții tale, el se simte aproape un dumnezeu pentru tine și amândoi sunteți fericiți, iluzoriu.

Psihoterapia este un proces de „creștere împreună”, în care beneficiile sunt cuantificabile în realitate prin schimbarea, starea de bine și echilibrul sufletesc, dar mai ales prin independența, prin  libertatea de alegere și actiune a persoanei asistate. La sfârșitul terapiei individul știe perfect cine e, este plin de vitalitate (nu euforic!), își acceptă toate emoțiile (ca pe culori ale vieții), se implică în viață (adică și în muncă) cu bucurie și determinare, este deschis către nou și are o mare iubire de semeni. Nu-i mai împarte în buni și răi, pentru că după ce și-a recuperat partea lui de „rău”, se iubește pe sine ca pe un tot și se vede în fiecare altă ființă. Așa se ajunge la acceptare de sine, de alții și de flux al vieții (care dă și ia și dă și ia…).

Întotdeauna un conflict exterior reflectă un conflict interior: și dacă nu-i dai de cap, ai nevoie de ajutor. Terapeutul are aceleași probleme ca tine, doar că s-a împrietenit cu ele, devenind propriul său terapeut. Ceea ce vei deveni și tu.

Mai scurt de atât n-am putut. Întrebări?

Standard
Eseuri

Acasă la Dumnezeu

Sentimentul de acasă miroase a mama… E ca o uitare de sine într-un târâm suspendat deasupra realității, ca o îmbrățișare într-un cocon de lumină în care acceptarea și iubirea sunt axiome existențiale. Eu cred că aceasta este prima senzație a ființei, pentru că viața nu ar tâșni fără pulsul iubirii. Oricât de surprinsă și de nepregătită ar fi mama la nivel de idee, undeva profund, divinul din ea a spus un prim DA puiului ei potențial în clipa magnifică a concepției.

Ulterior, „acasă” se îmbogățește cu miresme de cozonac cald, de brad ori de ouă vopsite, cu un tip special de lumină vie care-și pâlpâie prezența în puncte-scântei, cu poala bunicii, cu podul palmei aurii mângâindu-ți creștetul, cu nerăbdarea pământului de a renaște primăvara, cu imaginea cireșului înflorit obraznic, cu cântecul mării cel fără sfârșit, cu fiorul primului sărut.

Un timp „acasă” ne hrănește să creștem într-o îmbrățișare fără griji, cu magie de poveste. Dar la un moment dat ne simțim izgoniți din rai și-aruncați în vâltoarea vieții. Și-atunci învățăm să supraviețuim singuri. Iar uneori înotăm disperați spre insule sclipitoare în speranța că ele, numai bune de evadat, ne vor ostoi dorul de „acasă”: lumea unei cărți, focul unei iubiri secrete, leagănul din parc folosit pe-nserat, cutia cu amintiri, borcanul cu șerbet, păturica de pluș ori pernele dimineții de sâmbătă.

Și vine o vreme când toate surogatele astea nu-ți mai ajung, când conștientizezi de exemplu că „acasă” al tău depinde de altceva sau de altcineva. Și că tocmai faptul că este plasat în afara ta te face vulnerabil, te pune în pericol. Înțelegi asta numai pentru că ești pregătit pentru ce va urma. Este momentul în care o călătorie în lumea ta interioară îți poate revela cel mai autentic „acasă”. După ce îți descoperi toate ungherele împâienjenite de vreme, după ce lași lumina să curgă prin tot ceea ce ești, după ce înveți bucuria de a fi orișicum, nu mai poți să uiți minunea că ești. Noul „acasă” nu mai depinde nici fizic, nici emoțional de puterea altcuiva și pare conectat la energia universului.

Din pacea aceasta, nucleu de stea al ființei, se va exprima iubirea prin fiecare rază-rol din viața ta. Vei fi prieten, soție, părinte, angajat sau șef ne mai uitând nici o clipă de cine ești profund. Nu vei mai pleca de acasă nicicând. Și plinătatea acestui sentiment se va revărsa firesc în relațiile cu ceilalți, în toate acțiunile tale. Iar pentru că această curgere va umple cu lumină spațiul din jurul tău, extensia propriei conștiințe se va exprima în exterior printr-un acasă fizic de alte dimensiuni: o afacere prosperă, o familie îmbogățită în membri, o recunoaștere în comunitate, o casă mai mare.

În același timp îl vei regăsi pe vechiul „acasă” integrat în ceea ce ești, așa că n-ai să-i mai plângi de dor, conținându-l cu onoare. „Acasă” cel nou nu va mai fi o dependență, ci un prilej de permanentă explorare a vieții, un contact real cu tot ce poate oferi ea. Este cel mai hrănitor și mai inepuizabil sentiment de acasă. Îți dă puteri de creator… Evident, acasă la tine e totuna cu acasă la Dumnezeu.

Standard
Eseuri

Clipe, secrete și realități

Când eram mică, părinții mei erau foarte tineri și erau pasionați de fotografie. Laboratorul de lucru era baia și pe mine mă fascinau întunericul și luminița roșie care creau magia necesară acestui miracol. Pozele înșirate pe jos la uscat erau apoi ordonate în stive și puse în… pungi: prea multe momentele imortalizate și prea sărmană tinerețea. Dar dincolo de procesualitatea cuprinsă între clic și pungă, mi-a plăcut întotdeauna să încerc să surprind realitatea clipei fotografiate. De parcă privind atent mă puteam cufunda adânc în emoția acelui moment. Ochii spuneau o poveste, poziția trupului exprima o stare, hainele păstrau parfumul epocii. Mult mai târziu am aflat că atunci când interpretăm o poză necunoscută sau de care nu ne mai amintim mare lucru, proiectăm: adică ne imaginăm într-un mod atât de subiectiv povestea din spatele personajelor, încât vorbim de fapt despre noi, despre părți din dosul conștiinței noastre, despre propria umbră (chiar și atunci când cunoaștem teoria!). Adică despre ceea ce nu vrem să știm despre noi.

Viața este o succesiune de momente inedite, precum pungile cu fotografii din copilăria mea. Și tot ca în fața unei poze, fiecare vede într-o situație de viață ce vrea, sau mai bine zis ce este el în clipa analizei. La un moment dat, când stiva este suficient de înaltă cât să umple câteva pungi de istoric personal, personajul principal are un Eu bine conturat: o imagine despre cine e el, un scenariu de viață asumat, un secret bine tăinuit, un adevăr propriu. Altfel spus, nimeni nu este mai în contact cu ceea ce suntem, decât noi înșine. Nimeni nu înțelege mai bine decât noi câtă lumină și cât întuneric conține o clipă anume din viața noastră, câtă fericire și simultan câtă durere,câtă libertate și câtă frustrare, câtă iubire și câtă frică de neiubire. Realitatea are o dimensiune umană. Ea este strict individuală și poate fi doar aproximată de altcineva din afara celui care o experimentează. Realitatea psihopatului nu este mai puțin autentică decât cea a normalului.

Nimeni nu are totul în viață. Cel mult trăiește iluzia fericirii pentru un timp. Naivitatea are o aură de frumusețe: pentru că ne imaginăm exteriorul roz, părem mai roz, mai firavi și mai simpatici. Visele, speranțele, viitorul luminos, încrederea deplină în forțele proprii, în ceilalți și în viață au un farmec de o consistență aproape palpabilă. Ne construim o imagine pozitivă despre viață și ochelarii de cal ne fac orbi pentru ceea ce este inadmisibil pentru noi. Cumva cei apropiați par a face parte dintr-o conspirație menită să ne protejeze de dezamăgire, menținându-ne pe un piedestal de pe care într-o zi vom cădea în gol. Faptul că ne-au alimentat iluzia (din iubire!) va fi curând interpretat ca minciună. Fantasma noastră despre perfecțiune are toate șansele să devină fatalitate.

Oricât ne-ar feri binevoitorii noștri, viața nu iartă pe nimeni. De ce ți-e frică nu scapi. Sau ce ți-e scris în frunte ți-e pus. Fiecare va fi provocat să se confrunte cu negativul respins. Fiecare are momentul lui incredibil de dureros în care propria ființă pare că se dărâmă, în care se simte trădat, nerecunoscut, anulat. Cea mai oribilă persoană din lume este răspunzătoare pentru tragedia lui. Ea i-a furat viața.

De fapt l-a scăpat de iluzie. L-a pus în contact cu viața adevărată. I-a deschis calea spre acceptare, spre integrarea pozitivului cu negativul. I-a dat șansa de a se reconstrui din firav simpatic în adult echilibrat. Dacă dincolo de acest moment de mare dezamăgire, individul se mai poate bucura, dacă nu rămâne blocat în resentimente și resemnare, abia acum are șansa întâlnirii cu iubirea și cu el însuși. Căci a vedea și cealaltă jumătate a paharului te face să fii întreg și să îi percepi mult mai corect pe ceilalți. Majoritatea suntem pe jumătate nebuni, pe jumătate sănătoși; pe jumătate fericiți, pe jumătate nefericiți. A percepe completitudinea lui acum și nu doar frumosul sau urâtul clipei, este echivalent cu recuperarea propriei jumătăți. Persoana oribilă era doar o altă modestă candidată la un strop de iubire, nu îți făcea ție o nedreptate. Faptul că te-a pus în contact cu ceea ce îți lipsește, cu ceea ce te doare, cu propriile limite, cu limitele altora este cel mai mare serviciu pe care ți l-a făcut cineva. Ți-a scos ochelarii de cal.

De acum tu percepi realitatea ta mult mai corect. Ești conștient de păcatul din tine, dar și de picătura ta de geniu. A comunica real cu cineva înseamnă a-ți exprima plenar ființa, umanitatea, fără măști sau floricele corectoare.  Și a-l vedea pe celălalt întreg, mult mai intim și mai aproape de cine este. Și regii sunt fricoși. Și prințesele sunt furioase. În orice familie sănătoasă uneori se urlă. A vedea lucrurile de periculos de aproape te face să le percepi dintr-o perspectivă a înțelegerii detașate, cu acceptare și cu umor.

Și acum ia vezi, din punga ta de instantanee de viață, filmul pe care îl creezi (realitatea ta) chiar poate fi încadrat la secțiunea tragedie?

Standard
Eseuri

De-a maturizarea

Pierdem. Greșim. Începem să îmbătrânim. Învățăm să murim. Visele capătă iz de iluzii. Înțelegem că nu avem control pe ceea ce trăim. Viața ne dovedește clar ce mic și ne-nsemnat ne este cuvântul. Așa că acceptarea are gust de resemnare, deși ea aduce-n gând un val de libertate.

Și când părea că ne-am obișnuit cu ideea că totul printre degete ni se va scurge, când nu mai speram să putem respira inocența… iată! ne îndrăgostim. Cum, ăsta nu era privilegiul vârstelor ‘20?
Domnul își râde-n barbă și ne-o face lată, chiar când acceptasem, sus pe cruce, propria moarte. Cu primăvară și-apă vie ne-a întinerit. Pare o ultimă șansă…

A unei altfel de vieți? Adică putem recupera și vraja și visarea și freamătul începutului? Adolescenți cărunți, ne pregătim în zori de dimineți să ne uităm trecutul, să ne urmăm chemarea… să ne mai naștem parcă o dată.

Doar că nu mai arătăm a nou-născuți, deși afișăm un zâmbet tâmp, autentic de altfel! Ne luăm cu noi oriunde ne-am duce. Ne conținem și vârstă și năravuri și amintiri. Gustul morții ne rămâne printre dinți în veci, un alt decor nu ne schimbă of-ul din priviri. Fantasma nu ne vindecă de noi, nu ne satură nevoia de adevăr. Și-atunci care să fie sensul acestei învieri?

Timpul nu-l putem opri și nici întoarce. Îl putem avea doar acum, folosindu-l conștient. Este o închisoare, o autoînșelare, tot ceea ce ne desparte de cursul vieții, de schimbare, de-a muri.

Până și căutarea înverșunată, setea de cunoaștere, de a pătrunde logica Lui, e tot nevoia de a controla… de parcă ajungând mai aproape de intenția Lui, L-am putea manipula în favoarea noastră, să ne dea un pic din puterea lui. Adică ce i-am cere lui Dumnezeu la o confruntare directă? I-am cere ideea noastră de succes, așa concret și mărunt cum se vede el prin unghiul nostru strâmt? I-am cere să se conformeze credinței noastre în tinerețea fără bătrânețe și în viața fără de moarte? Adică un premiu fără nici un drum de străbătut, fără nici o lecție de integrat. Și neschimbarea. Asta am cere noi, neghiobii! Opulența, stagnarea, lipsa de sens a oricărui drum. Și mai ales am cere să rămânem ceea ce suntem, renunțând la privilegiul de a ne îmbogăți spiritual rătăcind și greșind.

În timp ce a trăi în contact direct  cu experiența, a permite viața inspirând-o prin toate simțurile, înseamnă a fi Dumnezeu: a fi pe drum savurând schimbarea, a face din fiecare clipă o eternitate, a fi conștienți de propriul adevăr, de prospețime, de creativitate, de puterea de a Ne da. Iubind.

Standard
Eseuri

Filozofia vieții (în cinci pași)

A. Observă neiubirea față de tine sau față de sine a aproapelui. Ascultă emoția pe care ți-o provoacă.

B. Acceptă-le (și neiubirea și emoția răspuns): nu li te împotrivi. Și conștient că ele stau față în față, apleacă-te deasupra neiubirii ca să o întâlnești, să o cunoști.

C. Intră-i pe sub piele aproapelui, vezi prin ochii lui realitatea sa. Înțelege-i nevoia, umbra, partea lipsă… ciobitura cubului perfect (de care am mai vorbit).

D. Asumă-ți aceeași lipsă, aproapele era doar o oglindă pentru tine (neiubirea lui oglindea prin emoție neiubirea ta): privește-o din toate unghiurile, ascult-o, miroase-o, gust-o, mângâi-o până îi înțelegi valoarea… umplând golul.

E. Iartă-te iertându-l. Simte cum pacea te crește.

 

observare + acceptare + înțelegere + asumare + iertare = iubire

Rezultat: iubire necondiționată sau fericire.

Dacă ai lucrat corect, vei ști ce să faci mai departe. O energie proaspătă va aduce schimbări…

Standard
Eseuri

Aveți nevoie de vacanțe? / Spor la treabă!

E bine-venită vacanța, și pentru cei care o așteaptă conștient, și pentru cei care au impresia că „treaba lor” nu suportă amânare. Până și Dumnezeu și-a luat vacanță într-a șaptea zi. Sărbătorile mari și concediul anual sunt tradiții menite să ne scoată regulat din monotonia rutinei zilnice, din executarea robotizată a ceea ce stă sub imperiul lui „trebuie”, să ne dea ocazia reflecției despre sine, a trăirii păcii sufletești, a reîntâlnirii în tăcerea adâncului personal cu resursele creative. Doar că unora le pare periculoasă întânirea cu sine, ca și cum oprirea din muncă presupune un risc al singurătății.

„Care singurătate?”, veți riposta. „Crăciunul se face în familie, cu lume multă și gălăgioasă.” Familia reflectă cel mai bine lumea noastră interioară. Întâlnirea cu „ai noștri” ne pune în contact cu părți din noi de care încercăm să fugim. Un profesor drag spunea: „Dacă vrei să testezi cât de împăcat cu tine ești, dă o fugă trei zile la părinți…”. Și să nu credeți că dacă alegeți varianta „socrii” scăpați mai ieftin. Acolo vă veți întâlni cu părți pe care nu le acceptați din partener și cu angoase legate de cum va arăta el în viitor. Și potrivirea dintre voi doi, prin complementaritate, va face ca ceva din voi înșivă să răspundă acestei provocări. Așa că și la „ai mei”, și la „ai tăi”, ne întâlnim cu umbra noastră cea neasumată, ceea ce ne va asigura o doză apreciabilă de stres. Dar și asta cred că a fost gândită de Maestru, sărbătorile mari se fac în familie, tocmai pentru o porție zdravănă de adevăr, adică de lumină (din strălucirea bradului împodobit ori din lumânările Paștelui) peste umbră…

Așa că dacă a mai ieșit cu scandal pe ici pe colo, se cheamă că scopul a fost atins, ați fost provocați să mai deschideți puțin ochii interiori, să vă cunoașteți mai bine pe voi înșivă și să vă asumați (în timp ce vă străduiți să vă faceți recunoscuți de ceilalți, desigur!).

Și nu-i așa că pe final vi se cam făcuse dor de muncă? Parcă vă cam îmbâcsiseți cu chestii greu de digerat (alimentare, dar și informaționale, psihologice) și se cerea o pauză de la „înfulecat”, pentru a da timp metabolizării excesului. Și dacă ați fost prieteni și cu patul și telecomanda, energiile astea stagnate v-au cam amețit. Mușchii ne pun în mișcare și creierul. O restructurare psihică are nevoie de o cantitate suplimentară de aer bine oxigenat.

Intoxicați de nemișcare sau cu forțe refăcute, conștientizăm cu toții nevoia de activitate. Ceva-ceva tot am aflat nou despre noi și urmează implementarea. Așa că după ce ne-am văzut în cele mai fidele oglinzi, este cazul să arătăm cine suntem și „familiei” de la locul de muncă, exersând noile atribute, proaspăt procesate și asumate, prin integrare  în rolul profesional.

În concluzie: sigur ați mai crescut un pic, ceea ce vă face mai creativi în toate. Nu degeaba începe un an nou! E doar modul în care exteriorul încearcă să vă reveleze schimbarea din voi. Nu-i așa că aveți câteva idei noi? Spor la treabă! Și la viață!

Standard
Eseuri

Întru adevăr

Am o obsesie pentru  adevăr. Sau o nevoie acută. Să nu mă mai mint, să mă întâlnesc cu mine însămi. Să-mi asum ceea ce simt și gândesc. Să mă umplu de energia sincerității.

Dar adevărul meu este diferit de adevărul tău. Căutând adevărul suprem, n-am să mai pun la îndoială ce simt eu ori ce gândești tu. Ascultând și adevărul tău, voi avea acces la o porție mai mare de adevăr. Îmi ești doar o oglindă. Când sunt cu tine, sunt mai mare, mă văd mai bine. Pentru că te iubesc foarte tare, te declar cea mai bună oglindă a mea.

Oamenii par diverși pentru că exprimă o anumită latură a umanului. De fapt, sunt același Dumnezeu, cu toată strădania lor de a fi diferiți. Doar sclipesc diferit. Avem tot, suntem tot, doar El se joacă provocându-ne, ciobind colțul cubului creat perfect (vezi „Lecția despre cub” din „Opere imperfecte” a lui Nichita Stănescu). Fără lupta pentru supraviețuire, ne-am plictisi de moarte. Am fi doar copiii răsfățați ai Celui mai mare magnat, care, având totul, nu se mai pot bucura de viață. Adică: ești imperfect, putând fi orice. Asta îți dă libertatea de a te crea.

Adevărul este bază pentru construcții solide la nivel de relații, dar și la nivel personal. Adevărul este calea spre evoluție. Surprinde-te de câte ori te ascunzi de ceilalți… pe tine te minți. Deși îți place să îți pui mantia rolului protector: „Mă ascund de tine, ca să nu te fac să suferi”. Un om congruent cu sine însuși nu are nimic de ascuns. Se arată în lumină. Se place așa cum este, cu acceptare și iubire de sine. Asta-l face să se exprime liber, nestânjenit de prezența celorlalți. Și acum te zgândăre un gând despre conștiința morală, nu-i așa? Asta pentru că libertatea de a te exprima total, întreg, ți-a fost îngrădită în numele moralității. Ca și cum s-ar compensa una pe alta.

Adevărul ar fi un mult mai bun educator pentru copiii noștri decât perceptele morale impuse. Un exemplu cred că te-ar aduce mai aproape de adevăr… A accepta timiditatea propriului copil, care îl face să se piardă atunci când trebuie să dea bună-ziua vecinilor, este o problemă a mea. Eu nu-mi accept propria timiditate (o am în dotare, fir-ar să fie!), lupt să mi-o înfrâng și mi-e ciudă că mă stăpânește uneori. Și pentru că mă doare acest adevăr, prefer să-l urechez pe mucos încercând să-l dresez. De fapt îl agresez nu doar fizic, ci mai ales psihologic. Mesajul pe care îl primește este: „Chiar dacă îți vine să intri în pământ, e musai să saluți. Ignoră ceea ce simți, chiar nu simți! (pentru că eu nu fac față acestui sentiment), doar fă ce-ți spun”. Îl oblig să se dezică de o parte din el, printr-un comportament impus. Doar ca să mă ascund de umbra mea…

Dresajul funcționează la animale… chiar și acolo, doar cât timp ai cravașa în mână. Oamenii au sentimente. Legate de credințe. Oamenii trebuie convinși. Oamenii pot face pentru că simt ceva și cred ceva din care „le vine” să facă… O alternativă sănătoasă la educația prin forță este puterea exemplului. „Uite-te la mine (în timp ce fac ceea ce aș vrea să faci și tu)!” funcționează datorită neuronilor oglindă (din dotare, măi să fie!). Neuronii oglindă sunt celule nervoase care se comportă ca și cum eu fac ceea ce observ cu atenție la cel care performează. Neuronii mei se antrenează pentru activitatea viitoare, ba chiar pot comanda microcontracții la nivelul mușchilor (scheletici ori laringieni, vocali) care se pregătesc de acțiune. Cât de inspirat a fost cel care i-a denumit „neuroni oglindă”! Mă văd deja pe mine în cel pe care îl urmăresc, sunt deja cel care va realiza performanța, dețin deja potențialul (în dotare…). Neuronii oglindă doar activează acest potențial. E ca și cum îmi amintesc CINE SUNT… cubul perfect.

Adevărul eliberează. Adevărul clarifică mintea, sporește înțelegerea. Adevărul vindecă. Adevărul repune în matcă viața tumultuoasă, dă sens experiențelor trecute. Adevărul trezește empatie și ne oglindește. Adevărul este sănătos, evolutiv. Adevărul este iubire și Dumnezeu. Adevărul ești tu, oricine ai fi.

Standard