Arhive pe categorii: Eseuri

Eseuri

Vieți înșirate pe iubire

Cine n-are bătrâni, să-și cumpere!

O viață lungă face ca suferințele să se dilueze, eul semeț să se cearnă, iar sinele să se aștearnă. Așa încât vocea unui bătrân nu mai este cea a minții care minte, ci a sufletului des încercat. Dar ceea ce-i face pe bătrâni de neprețuit este șirul lung de vieți la care au fost martori sau care le-au fost povestite. Cam cinci generații succesive, cu istoriile lor zbuciumate și înțelegerea firului ce le unește ca un filon familial, pot avea greutatea unei înțelepciuni de viață.

Și când tu, călător ajuns la mijloc de drum, asculți vorbele unui bunic trecut prin toate, perspectiva ți se schimbă. Ridicat de la nivelul rutinei zilei de azi, punând cap la cap vieți adevărate, poți reface veacuri întregi. Personajele parcă se perindă prin fața ta, pline de patos. Le însoțești la vreme de bucurie și de durere, de când se nasc și până mor. Și deși nu i-ai văzut vreodată, le-ai dat contur cu ochii minții și ți-au devenit dragi. Și pentru că acum ai mai mulți „ai tăi”, înțelegi mai bine cine ești și de ce-ți vine să faci unele lucruri, care capătă sens abia în contextul transgenerațional.

Am avut șansa să ascult astfel de povești de viață de la un unchi de 75 de ani, înalt, robust, de o bunătate caldă, senină și molipsitoare. Și deși era convins că viața este mult mai des tristă decât veselă, răspândea pace în jur, se amuza de grijile noastre mărunte, avea tot timpul ceva de dăruit din nimicul lui. Nu așa sunt toți bunicii adevărați?

Mi-a povestit vreo cincisprezece vieți, de la părinții lui în sus, pentru că pe cele mai recente le știam deja. Necazul care le străbătea lua forme diferite: război, intoxicații, moarte prematură a unui suflet drag (soț sau copil), desproprietărire, teroare comunistă. Neamul Rocenilor (al tatălui, Constantin) și neamul Miroșilor (al mamei, Ștefania) erau evident construite în jurul aceluiași tip de figuri masculine puternice. Bărbați școliți și buni la toate, renumiți până în satele vecine și care păreau de neînlocuit în comunitatea lor. Oameni cu drag de a ști și de a ajuta. Oameni cu calificări multiple și foarte creativi, care își defineau puterea prin cât erau de căutați pentru priceperea lor. Femeile lor? Frumoase, muncitoare, răbdătoare, iubitoare. Gospodine și mame prin definiție.

Doar că în Neamul Miroșilor, bărbații aceștia citiți și gospodari se trăgeau dintr-un sârbo-bulgar care umblase să găsească un loc fără cojocar, în care să se stabilească. Și odată stabilit și-a luat o fată neasemuit de frumoasă, Ioana, cu care a avut 13 copiii și 27 de nepoți. Și toate afacerile lui au fost în jurul femeii cu păr negru și ochi albaștri, adică în familie și în sat. Iar cei care aveau nevoie de el îl căutau aici. Mi-ar lua prea mult să vă povestesc câte știa să facă omul acesta. Și avea un singur cusur: era rău de gură. Doar așa își putea ține în frâu și pune la muncă toată liota de copii.

În schimb, Neamul Rocenilor se trăgea din Stoica Pustnicul, cel pitit după porți înalte. Atât de pitit încât urmașii lui au avut chef de văzut lumea și de petrecut cu oamenii în afara casei și a satului.

Și iată cum Ștefania, fata cea mare a Ioanei cea frumoasă, a găsit un bărbat deștept și bun la toate ca tatăl său, dar mai puțin convins să stea acasă. Constantin împărtășea bucuria vieții cu mulți oameni pentru care era deschizător de drumuri, dar ajungea acasă epuizat. Era chemat în alte case și în alte sate pentru priceperea lui, la nu vă mai spun câte. Tatăl lui Constantin lucrase la București și venea în familie doar de sărbători, iar mama lui, tot Ioana, se descurcase singură cu gospodăria și cu copiii.

Ioana cea singură a trăit până în 50 de ani, Ioana cea iubită a trăit aproape 100. Ștefania s-a simțit mereu neiubită, comparându-se probabil cu mama sa. Constantin a avut mereu un dor de ducă, comparându-se probabil cu tatăl său. Necazul din familia lor parcă n-a ratat nimic: război, intoxicație cu cucută, iradiere, moartea unui fiu de 6 ani (al doilea copil), desproprietărire, teroare comunistă. Și pe toate unchiul, primul lor născut, le-a trecut prin sufletul lui pur de copil. După moartea fratelui mai mic cu un an, aproape că nu mai vorbise deloc. Își amintea poezia de două versuri compusă de acesta în ultimul an al vieții: „Foaie verde de brustură, Tata pe mama o supără”. Și numai ce îl cheamă părinții să-l anunțe că se despart. El îi ia de mână pe amândoi și, cu lacrimi în ochi, îngenunchiat, vorbește prima dată după mai bine de doi ani: „Eu am nevoie și de mamă și de tată.” Au mai făcut doi copii, gemeni, și au rămas împreună. Deși Ștefania a continuat să fie nemulțumită și rea de gură ca tatăl său. Deși Constantin a continuat să se simtă străin în casa lui, și acasă în lume, printre oameni.

Și unchiul i-a iubit mereu pe amândoi, a avut grijă de gemenii cei cu 10 ani mai mici și a ajuns și el un om cu multă carte și care se pricepe la toate. Deși părea cam pustnic în tinerețe, și-a luat o femeie frumoasă și a avut funcții importante prin întreprinderi și ministere la București, unde a și locuit. Este foarte dedicat familiei lui. Vara revine la casa părintească acum goală, să mai meșterească prin gospodăria veche, și încă pare să se îngrijească de unii oameni din sat.

Povestirea șirului de vieți a fost plină de iubire și de acceptare. Deși vocea îi devenea o șoaptă când își amintea câți oameni dragi i-au murit în brațe sau cum au fost arse cele 2500 de volume aurite din biblioteca părintească sau cum soția lui s-a stins după 50 de ani de căsnicie, istoria lui era integrată. Și unchiul avea și planuri serioase de viitor: un șopron nou, o alee asfaltată de la poartă la intrarea în casă, un ajutor pentru vecini, alte întâlniri cu noi și chiar o bucată de pădure…

Ascultându-l, l-am văzut mult mai întreg pe el, ne-am văzut mult mai întregi pe noi, urmașii. Am văzut viețile înșirate ca mărgelele pe fir, mai mari sau mai mici, în culori diferite, fiecare având frumusețea ei. Atunci când viața, din sferă de lumină devine simplă mărgică, poate fi caracterizată prin câteva fraze: ce-ai făcut sau cum ai fost, cât te-ai luptat și cât ai acceptat ceea ce ți-a fost oferit. Deși povestea era uneori despre pământuri, despre averi, eu n-am văzut decât vibrația unor inimi înfricoșate.

Căci până la urmă, totul se rezumă la un suflet de om care se raportează așa cum poate el, cu frică și cu speranță, la iubire…

Standard
Daruri de la Rune, Eseuri

Știu să zbor

Sunt în casa părintească, în camera copilăriei mele. Mătușa mea îmi povestește de cineva pe care l-a văzut levitând. „Cum? Nu știai că și eu pot?” întreb. „Am făcut-o de atâtea ori. Deși n-am mai exersat de mult. Nu-mi vine să cred că ție nu ți-am arătat niciodată.”

Preț de o clipă mă gândesc dacă mai știu să o fac. Îmi amintesc atât de clar fiecare senzație din corp, de la momentul desprinderii de pământ, până la atingerea tavanului cu capul, încât înțeleg că e o deprindere: știu pe de rost totul, fără eforturi de aduceri aminte. E automat, ca mersul pe bicicletă… vai! p-ăsta nu-l știu! eu merg cu greu pe bicicletă, în zilele de mare curaj, pe o distanță relativă între două dezechilibrări… dar zborul e altceva!

Deci sunt în picioare, dreaptă. Mă relaxez, îmi așez brațele îndoite din coate, astfel încât palmele privesc pământul. Mă ajută să împing perna de aer din mișcări foarte ușoare, ca la pluta pe spate. Distanța de la a fi pe pământ la desprindere e doar un gând de încredere sau poate chiar lipsa oricărui gând, pentru că deja știi că se poate și trebuie doar să te lași în voia… prezentului, cred.

Mă ridic deja, foarte ușor. E incredibil de plăcut. Mă mir că de atât de mult timp n-am mai făcut-o. Simt aerul sub palme și antebrațe, în timp ce picioarele îmi sunt atât de ușoare că parcă nu le mai am. Uneori mai cobor un pic, dar reglez din mâini nivelul și urc iar, printr-un plus de relaxare. Ajung la tavan. Aș putea și mai sus, dar mă opresc cu capul. Îmi amintesc cât de distractiv era să fac asta în adolescență. Cum l-am învățat și pe fratele meu să o facă. De câte ori am arătat asta altora cu ușurință și firesc. De aici de sus totul pare altfel. E plăcut sentimentul că sunt deasupra tuturor, că am altă perspectivă. Văd pânzele de păianjen și mă gândesc dacă aș putea urca cu cârpa de praf. Dacă, mișcând mâna, mi-aș păstra echilibrul.

Acum cobor ușor. Revin cu tălpile pe podea. Păstrez senzația de plutire în plexul solar și îmi dă un sentiment de împlinire.

A fost atât de simplu și de frumos, că mai vreau. Mă mai desprind o dată de pământ. În timp ce mă ridic, ceva din jurul meu îmi dă o părere de dimineață. Parcă m-aș trezi. Adică visez? Eu, acum când mă ridic, visez? Dar uite că încă mă ridic! Uite, pun mâna pe această senzație de zbor, e foarte reală! Și totuși pe jumătate simt că mă trezesc. Asta înseamnă că cealaltă jumătate e un vis. Zborul e un vis. Nu vreau să ies din el! Urc până la tavan, mă împing cu capul în el și cobor ușor. O iau mereu de la capăt. E fantastic de real și când sunt pe jumătate trează. Tălpi pe podea, creștet în tavan și plutirea relaxată dintre ele.

Doamne, de câte ori am făcut asta și cât de simplu este! Savurez jumătatea cu vis și mă gândesc că dacă trec în jumătatea cu dimineață pot proba zborul, acest automatism, în viața reală. Pare puțin riscant. Adică prefer să mai rămân un timp aici în vis. Aici sigur știu să zbor. Și zbor încă. Și stăpânesc atât de bine asta: e un reflex, e simplu ca bună-dimineața! Trebuie să-mi iasă și dincolo! Trebuie să testez realitatea!

Așa că deschid ochii. Chiar e dimineață. Chiar era doar un vis. Și eram atât de bună! Păstrez foarte proaspete senzațiile în corp. Plutește încă fiecare celulă. Palmele simt încă aerul de sub ele. Picioarele sunt încă foarte ușoare. Creștetul capului știe cum e tavanul, tălpile au amprenta podelei. Și dacă închid iar ochii, iar zbor. Puteam să jur că o făcusem și în realitate. Chiar am multe amintiri despre asta, dar toate sunt amintirea unor vise. Foarte multe vise. Și culmea e că în ultimul timp uitasem de toate aceste vise. Ștef, iubitul meu, îmi povestea de visele lui cu zbor. Și eu îi spuneam înciudată că n-am avut niciodată unul. Pentru că zborul lui era orizontal sau așa credeam eu că este. Mi-l imaginam cu brațele depărtate ca aripile unei păsări. Un fel de Icar care n-are nevoie de șindrile pentru că știe că poate zbura și o și dovedește.

Zborul meu e vertical. Uneori mă oprește tavanul, alteori e nelimitat, în aer liber. Mi-e atât de familiar visul acesta, încât sunt încă uimită că nu-mi iese cu ochii deschiși. Un gând mă tot împinge să mă dau jos din pat și să încerc. Mi-e teamă că mișcările bruște îmi vor alunga zborul din suflet și el încă mă hrănește. Vreau să păstrez asta în real. De ce am avut acest vis? Îl simt ca pe un dar. Este vreo diferență între realitate și vis, între ce pot și ce nu știu că pot? Unde este adevărul?

Înainte să adorm am văzut un film care mi-a reamintit că toți trăim aceeași poveste, doar interpretările sunt diferite. Un scenariu universal, complex, împărțit în bucăți de puzzle din care primim aleator la început doar o parte. Auzim și spunem aceleași replici, ni se predau aceleași lecții. Unii învață, alții nu. Și totul se repetă. Oamenii, deși par în roluri diferite, sunt teribil de asemănători, pentru că sunt la fel de umani și la fel de zmei. Și studentul și golanul sunt foarte frumoși. Și toate lecțiile sunt despre marea iubire, puzzle-ul complet. Până la urmă, fiecare din noi va înțelege imaginea de ansamblu.

Aseară mi-am propus ca pe parcursul următoarei luni să aleg să fiu bucurie tot timpul. Să încerc să nu pierd contactul cu iubirea. Deși iubirea e în tot și nu te poți lepăda de ea decât verbal sau interpretativ. Profund ești mereu iubire. Și ca să nu mai trăiesc iluzia că o pierd, vreau să aleg conștient, mereu sau deocamdată până la 1 noiembrie, bucuria în locul suferinței. Am învățat de la Rune că asta poate fi o alegere personală, exersată în fiecare moment. Asta înseamnă a păstra conștiența iubirii. A fi prezent poate conține o emoție negativă (care la rândul ei conține iubire!), dar aceasta va arde scurt și va pleca mai departe, fără să se prindă scai de mine.

Impresionat de curajul meu, de planul meu de pace cu mine însămi (sau cu El!), Dumnezeu mi-a trimis pe calea visului un instrument în dar… zborul adolescentin! De sus sentimentele negative par mici. Nu poți să zbori și să suferi în același timp.

Iar eu ȘTIU SĂ ZBOR…

Standard
Eseuri

Amintiri despre Sine / Cum am devenit Eu

Doi ani și jumătate. Lumină străvezie de dimineață. Un pat ca o umbră pe stânga. Fereastra strălucind în zorii conștiinței mele. Ca niște șoapte, mustrări despre pipi în pat. „Oi fi făcut eu asta? Dacă zic ei…” Sentimentul de vinovăție trece pe lângă mine și se duce. În lumea mea înceată e pace, nu-i loc de reproș. În secunda următoare mama mă ține în brațe la geam, să-i facem cu mâna tatălui care a plecat după pâine. Lumina parcă izvorăște din stradă spre noi. Nu reușesc să disting silueta tatălui (probabil nu înțeleg distanțele). Dar știu că-i acolo, trecând prin fața căminului studențesc. Căldura mamei e o senzație vagă, mai degrabă pare o prelungire a mea. Percep însă înălțimea, faptul că sunt mai sus în brațele ei. Am un vag sentiment de familiar, venit din vocea ei duioasă. Și totuși eu parcă n-aș fi de aici, sunt mai mult decât cred ei.

Doi ani și nouă luni. Dimineață cenușie, prima zi de grădiniță. Emoție densă în aer și forfotă: a intrat directoarea. „Cu ce mână mâncați voi?” Trag cu ochiul și ridic mâna dreaptă, ducând-o întâi spre gură, ca să verific. E clar că alții au fost mai rapizi. „Dar pentru desenat, ce mână folosiți?” „Trebuie să fie și cealaltă bună la ceva!” vine un gând accelerat în timp ce un impuls necunoscut îmi propulsează mâna stângă. Nu era aia. Dar nu sunt prea băgată în seamă: sunt mică și nouă. Capăt înțelegerea că nu știu chestii, ca ceilalți. Deși știu cine sunt.

Trei ani. Raze înclinate, puncte de praf sidefii plutind în liniște. Le urmăresc, ca pe un miracol firesc. Cineva mă ceartă, cineva mă apără, deși nu prea înțeleg ce-am făcut.

Trei ani și jumătate. Cineva mă ceartă și nu mă mai apără nimeni. Cred că pedeapsa mă nedreptățește: îmi pretind să știu ceva ce nu m-au învățat înainte. Știu că dacă mi-ar fi explicat aș fi înțeles.

Între trei și  patru ani. Istoria acestui an, deși presărată cu multe frânturi de imagini, este povestea unui Sine conștient de el, dar care nu se obosea să se manifeste, să se exprime prin Eu. Trăiam ca prin ceață, observam, nimic nu mă atingea prea tare, nimic nu pătrundea suficient în lumea mea internă. Schițe de emoții mijeau. Unele plăcute: căldura prosopului după baie, alint cu vorbe dulci de la bunici, o plapumă și multe suflete înghesuite sub ea. Altele despre pericol: copii mai mari îmi fac injecții cu bețe din gard viu și adulții nu par să existe; la somnul de prânz un băiat îmi scoate pijamalele și mi le aruncă peste paturi; în toiul nopții mă vizitează un bau-bau în salopetă. Nu-mi vine să cer ajutorul cuiva, doar observ că oamenii mari nu sunt disponibili. Mă am pe mine și sentimentul că așa trebuie să se întâmple. Ofensele aveau să-mi crească Eul.

Opt ani și nouă luni. Toamna clasei a treia. Miezul zilei. Clopoțelul sună strident. Îmbulzeală la ieșirea din școală. Întuneric și rece înăuntru, lumină orbitoare afară. Mă simt fragilă, nesigură pe picioarele mele, nu controlez situația. Nu-mi place, n-am aer. Cineva mă împinge în spate brutal și mă izbesc de cei din față. Nu simt durere fizică pentru că simt palma cuvintelor: „Mișcă-te, adormito!” Nu spun nimic. Doar simt cum crește în mine Eul trezit și inflamat ca un vulcan clocotind: „Trebuie să le arăt cine sunt!”

Standard
Daruri de la Rune, Eseuri

Cine devin?

Sunt experiențe de viață care ne forțează schimbarea într-un ritm accelerat, așa încât devine mult mai vizibilă. Cu cât noua situație este mai neașteptată, cu cât schimbarea pare mai bruscă și mai abruptă, cu atât ne simțim mai vulnerabili, mai descoperiți, mai în pericol. Vechiul nostru sistem de valori nu mai este adecvat, este abolit și pare că se instalează anarhia în sufletul și în mintea noastră.

„Nu credeam să mi se întâmple asta! Nu mă așteptam! De ce mie?” Tremurul din suflet și haosul din minte îmi amintesc de copilul de cinci ani care am fost, speriat de întunericul din baie. E o frică paralizantă, despre „nu știu” , „nu pot”, „nu fac față”. Este o situație de criză, ca și atunci, doar că acum nu mai pot să strig cât mă ține gura. Se presupune că sunt adult și adulții au toleranță la frustrare, cică. Așa că rămân ca o bombă cu ceas, cu iluzia că ascund copilul care, în această stare, sunt.

O situație șocantă înseamnă o mare piedere. Ceva care părea foarte al meu se rupe din mine și nu mai știu cine am rămas. Persoana care trebuie să facă față acestei situații, adică eu,  îmi pare necunoscută, tocmai pentru că mie nu mi se putea întâmpla asta. Așa că nu se pricepe, nu e pregătită. Nici nu știu ce să fac mai întâi cu ea: s-o up-datez sau să mă împrietenesc cu ea. Nu pare că știe pe ce lume e și se presupune că tot ea trebuie să mă scoată din rahatul acesta.

Dar ce anume o face pe această persoană necunoscută (nu mai știu cine sunt!) să fie așa pierdută în spațiu? Tocmai faptul că se sprijinea ca să ființeze pe obiectul sau persoana pe care noua situație i-a luat-o. Se identificase cu acel ceva sau cineva și acum percepe un mare gol în ceea ce credea că este. Nesiguranță, frică, durere, frustrare și furie. Pe rând sau toate o dată. Distincte sau suprapuse. Observate sau trăite instinctiv.

Agonia suferinței pare fără sfârșit pentru că lecția pe care o am de învățat este foarte grea. Cel mai simplu este să mă arunc pe alt obiect-persoană și să creez o nouă dependență, un nou atașament. Pentru că nu am încredere că pot funcționa fără cârjă. Doar dacă stau și rabd durerea singurătății am șansa să mă întâlnesc cu cine nu știam că sunt. Acolo unde mă cârpeam, ascundeam de fapt de mine un potențial neexprimat. Și doar ascultând durerea până își termină pledoaria, o pot face să tacă. Iar în liniștea ce va urma o să răsară o parte nebănuită a mea. Una pe care o uitasem, dar care nu m-a uitat. Una mult mai despre mine decât orice obiect-persoană. Seva proprie, crenguță a sevei universale. Lumină, flux, vibrație, dor de adevăr.

Par că am înțeles asta și cred că adorm liniștit. Dar nopțile continuă să mă bântuie cu coșmaruri. Și trezitul de dimineață pare o revenire la coșmarul situației de care uitasem puțin. Mă străduiesc să risipesc negura, deschizându-mă spre clipa prezentă. Și, spărtura din suflet mă face să percep mai bine totul. De parcă fac dragoste cu realitatea fără prezervativ. De parcă eu acum am inventat jocul acesta și sunt primul om de pe Pământ care respiră, vede, aude, gustă, atinge, simte. Și-mi vine să plâng pentru frunza care s-a desprins din copac. Ca și pentru strugurele obraznic din coșulețul fetiței care face piața cu mămica. Și pentru gropița din obrazul ei ciocolatiu.

Sunt mai prezentă decât oricând și mă bucură fiecare clipă. Chiar și cele despre durerea mea au un gust delicios de autenticitate. Nu le ratez. Am înțeles că nu pot fugi de emoțiile mele și că ele au toate culorile universului. Le privesc și pun iubire în ele ca să poată pleca mai departe, fără să mă facă ostaticul lor. Rămân liberă de ele și accept că mă vor mai vizita.

Dar nopțile continuă să-mi fie lupte cu monștri. Pentru că nu se opresc, devin firești, nu mă mai surprind, deși continuă să mă înfricoșeze. Și tot încercând să le pătrund înțelesul, le accept. Tot un vis mă lămurește: mă resetez! Programele din inconștientul meu sunt reinstalate ca să își găsească locul în noul sistem de credințe și valori. Sunt chemați la apel toți gărgăunii copilăriei mele și ai străbunilor mei. Și deși pare înspăimântător și tulbure, se face ordine în cine devin.

Standard
Daruri de la Rune, Eseuri

Intrusul din vis

Era seară. Trecuseră două zile din șapte, din retreat-ul tăcut cu Rune. Mai trăisem o experiență asemănătoare anul trecut. Atunci era primavară, acum este toamnă: cele două evenimente marchează simbolic un ciclu în evoluția mea.  Acum făceam deci parte dintre seniori. Priveam cu drag fețele bobocilor, care exprimau confuzie, frică sau anarhie. Pentru că nu puteam vorbi, îmi imaginam doar că le-aș spune…

„Hei, copilași, eu am trecut prin asta demult. Știți, este vorba despre desprinderea de Ego-ul cu care voi v-ați identificat. A venit un tip seducător cu ochi albaștri și tricou cu elefant să vă ia fără milă partenerul, copiii, profesia, cărțile, casa, mașina, visele, amintirile, chiar și hainele de pe voi, chiar și corpul pe care îl dichisiți în fiecare dimineață. Adică tot ceea ce mintea voastră construise ca fiind voi. Nu mai sunteți nimic. Bate vântul prin golul rămas după ce le-ați pierdut pe-astea. Sunteți foarte vulnerabili. Și știți ce vă vine să faceți? Să inventați alte relații, alte job-uri, alt fel de cărți de citit, ca să vă acoperiți cu  ele nimicul. Ceva pe care să vă sprijiniți. Măcar o ureche căreia să-i șoptiți ceva, măcar un hohot de râs din senin, măcar un dans, măcar o atingere de mână, măcar o îmbrățișare.

Toată viața ați pus petale peste sămânța din interiorul florii care sunteți. Și-acum vă e frică să credeți că vă puteți descurca fără petalele care cad, lăsându-vă să fiți doar sămânță. Sau poate sunteți o ceapă, iar când îi dați foile la o parte lacrimi vă curg și în interior e doar… nimic. Pe mine m-a fascinat nimicul anul trecut. Mi-a plăcut să-l privesc gol-goluț. Să nu fac, doar să fiu. M-a liniștit, m-a limpezit. Într-adevăr nu există frică în iubire, iubirea este libertate. Asta este ceea ce ești. Cât timp ți-e teamă, ești printre petale sau foi, n-ai ajuns la esența ta.

Experiența asta nu-i despre a accepta viața pe care o ai, cu kilogramele în plus, piciorul mai lung, cucuiul din cap sau partenerul lipsă. Ci despre faptul că nici astea nu sunt ale tale: nici durerile, nici neîmplinirile. Amintește-ți când erai copil și ceilalți vorbeau despre tine. Aveai sentimentul clar că doar tu știi cine ești. Că ei te cred un puști, dar tu ești mult mai mult. Și nici măcar n-ai vârstă. Păcat că până la urmă te-au convins.

Și Rune nu-ți fură petalele sau foile de ceapă. Doar îți spune că sunt niște jucării. Pe care le poți schimba, la care poți renunța sau cu care poți continua să te joci. Și că e foarte distractiv să te joci, chiar dacă uneori pierzi. Doar că jucăriile se strică, devin inadecvate. Și tu rămâi. Tu sămânța, tu nimicul.

Deși, înainte de nimic, și eu am trecut prin frică. Îmi pulsa în plexul solar să mă zguduie. Era ca și cum cădeam în gol. Doar că eu simțeam și entuziasm. Era ca la mountain-rousse. Mă simțeam tare că sunt această vibrație. Aveam un aer adolescent. Îmi dădea putere dorul de mine însămi.”

Am adormit cu gândul că acum știu toate astea și nu simt frică. Și-am coborât adânc într-un coșmar în care … nu puteam vorbi. Strigam „Ajutor!” prin toți porii, pentru că vocea mea nu funcționa, și nu se auzea nici un sunet. Un intrus intrase în mașina mea și nu mă mai lăsa să o conduc. Și nici măcar n-am verificat dacă avea tricou cu elefant. În locul șoferului era un copil (deloc întâmplător, al meu, de nouă ani), care nu ajungea la pedale. Mi-era frică de accident și de intrus. Încercam să mă fac auzită și văzută de ceilalți participanți la trafic.

M-am trezit în brațele lui Ștef, care-mi șoptea la ureche: „Ești cu mine, sunt cu tine.” Tremuram din toți rărunchii, dar n-am scăpat de frică decât după ce el a plecat să alerge de dimineață. Abia când am rămas singură cu frica mea, m-am uitat la ea până m-am limpezit. „Nu căuta vindecarea în afara ta!”

Visul a fost exprimarea fricii reprimate de Laura cea puternică și evoluată. Viața mea se desfășura fără să pot spune un cuvânt și copilul din mine se juca de-a pilotul. Totuși obstacolele erau cumva evitate și pericolul era mai degrabă în mintea mea. Cineva avea grijă de toate. Sunt mai aproape de adevăr decât anul trecut, dar tot om sunt. Chiar și Rune este. Și el simte frică, furie sau tristețe. Doar că intrând în starea de martor, le driblează. A te observa este veriga lipsă, pasul de la emoție sau gând la conștiință, de la învățătura lui Rune la aplicarea ei în viața reală.

Și nu pot să mă abțin să nu vă spun ce i-am făcut intrusului din mașină. Asta dacă mai sunt unii care i-ar face ceva, măcar în vis. Mă invadase, nu mai aveam nici un loc, îmi luase aerul și acum pluteam într-un colț, aproape de plafon, fără vlagă. Singurul meu punct de sprijin în senzația aia de lipsă de control, era ceva ce strângeam în pumn… și totuși nu pot să vă spun exact ce.

Standard
Eseuri

Douăzeci și unu

Azi se implinesc douăzeci și unu de ani de când, având douăzeci și unu de ani, te-am întâlnit, iubirea vieții mele. Senzațiile acelei seri mi-au rămas atât de vii în suflet, încât parcă le-am trăit ieri…  poate tocmai pentru că le-am resimțit într-un fel sau altul în fiecare zi de atunci până acum.

Dans nesfârșit, caldă îmbrățișare, împletire a sufletelor, regăsire, „acasă”, totul și nimic. Inima ta peste inima mea… uimite, tăcute și zgomotoase în același timp, războinice și împăcate, la sfârșit și la început de drum, savurând cu nesaț clipa incredibil de dulce, de o energie palpabilă, răspândind iubire în întreaga lume. Inimile noastre bătând sincron reglau tic-tacul universului și își negociau destinul comun…

Pentru fiecare secundă împărtășită împreună, pentru că mă simt la fel de îndrăgostită, de uimită și de admirată, pentru că mă bucur trezindu-mă lângă tine dimineața ca de un dar, iubitule, îți mulțumesc. Pentru că și azi te iubesc.

Standard
Eseuri

A fi sau a nu fi singur

Nu putem fi niciodată complet singuri. Părți din noi păstrează relații cu ființe dragi sau cu persoane care ne-au rănit, ca amintiri, ca emoții blocate la nivel fizic sau ca fragmente de personalitate introiectată. Relații apuse demult își lasă amprente semnificative care ne însoțesc și în pustietăți și în temnițe. A fost fascinant pentru mine să constat că persoane iubite, ce păreau imposibil de regăsit în această viață, continuă să existe în esența mea, un loc al reîntâlnirii hrănitor și vindecător, în care dialogul ajunge la profunzimi și sensuri geniale, divine.

Nu putem fi niciodată complet fuzionați cu cineva. Sufletele pereche nu se pot suprapune perfect. Rămân părți din tine de neînțeles pentru celălalt, rămân părți din celălalt la care nu ai acces. Și uneori doare faptul că iubitul nu-ți vede o cămăruță anume de suflet sau că parcă nu te primește în unele unghere ale inimii lui. Alteori te simți intruzat, sufocat, pentru că iubita încearcă să te invadeze complet, să te umple cu ea, ca pe o nevoie de a-și demonstra că o iubești. Dar și atunci când își retrage tabăra din teritoriul tău poți să te simți descoperit, gol, vulnerabil, al nimănui.

Să-ți găsești echilibrul între a fi și a nu fi singur decurge din a-ți cunoaște cămăruțele sufletului. A ști care sunt pline doar cu tine și care îi conțin și pe alții: tu și emoțiile tale de la cinci ani, tu și temerile tale de adolescent, tu și suferințele tale actuale. A ști care vorbesc despre iubire sau neiubire, împărtășire sau neîmpărtășire, frici sau speranțe, împliniri sau neîmpliniri.

Câte persoane semnificative te compun? Ai să descoperi că ești cine ești datorită întâlnirii cu cei care te-au susținut ca și cu cei care încă te dor. Adică și unii și alții ți-au fost învățători. Și oricând poți comunica cu părțile din tine care sunt ei, ca să dai sensuri noi unor relații vechi, blocante pentru evoluția ta. Astfel le poți accepta, te poți asuma și îți dai voie să fii întreg. Doar așa vei putea să te schimbi, transformându-te creator precum un meșter care cunoaște toate secretele materialului său de lucru. Îl poate modela cu artă, exprimând cu multă grație viața, într-un mod accesibil tuturor.

Ești acest meșter, ai acest material – universul tău interior, stă în puterea ta să îl cunoști, să îl iubești, să lași viața să curgă prin el în toată splendoarea ei. Pentru că o alegi.

Standard
Daruri de la Rune, Eseuri

Oglinzi

Cal alb, lipițan, cu ochi de foc, vrăjit de fluxul mișcării. Prezență. Armonie muzicală. Bucuria actului perfect. Conștiența propriei performanțe. Artă. Grație. Nevoie de recunoaștere și de comuniune cu omul și cu divinitatea în același timp… „Mă vezi? Iată-mă! Îmi place că sunt!”

Femeie cu tristețe frumoasă pe chip, care mă atrage irezistibil. Are un blocaj vizibil care îi îngrădește visele. Și eu văd viața din spatele fricii clocotind. Îi spun doar… „Ești deja foarte frumoasă!”. O sărut pe obraz ca și cum mi-era dor să o fac, deși abia ne-am cunoscut. Sfidând timpul, o simt prietena mea. Îmi place s-o citesc.

Tornadă în suflet, de necontrolat, pe un fond de muzică și pace. Mă credeam mai aproape de adevăr. Credeam că iubirea îmi dă mai mult echilibru. De fapt nimic din afară nu-mi dă ceva decât pe termen scurt. Eu sunt. Eu generez. Uneori liniște. Uneori zgomot. Exteriorul e doar un pretext ca eu să mă exprim, descoperindu-mă. Sunt un om. Observ frumusețea limitelor mele. Experiența însăși îmi pune granițe. Îmi dă contur. Mă face strop de Dumnezeu întruchipat, cu tălpile-n noroi, cu visele-n cer, cu năzuința mișcării perfecte într-o oază de viață iluzorie, teribil de frumoasă și atunci când doare teama că totul se pierde…

Standard
Daruri de la Rune, Eseuri

A te împrieteni cu dușmanul, a te confrunta cu problema, a-ți cunoaște umbra…

Every part of you is just another part of me …

Am învățat să fugim de pericole. Am învățat să ascundem de alții ceea ce ne doare, până am ajuns să ascundem de noi înșine situații de viață devenite secrete, subiecte tabu. Am uitat că varianta confruntare din  sintagma „luptă sau fugi” poate fi uneori câștigătoare. Am pierdut și deprinderea de a asculta perspective diferite asupra problemei de viață, în jurul focului, la Sfatul bătrânilor.

„Lasă prietenii și vezi-ți de familia ta!” și „Nimeni nu te va iubi mai mult decât părinții!” ne-au făcut mai singuri, mai egoiști și mai nevrotici. Comunicăm la nivel superficial și nu mai avem timp nici de cei câtiva pe care îi numim prieteni. Marea majoritate rămasă este formată din străini reci, pentru care afișăm măști și care reprezintă un pericol potențial. Așa să trecem prin lume stingheri, pitiți sub carapacea de arici, cu toți țepii îndreptați spre noi înșine.

Înstrăinarea de ceilalți devine înstăinare de sine. Nu ne putem cunoaște, vedea, exprima decât în relația cu ceilalți. Nu putem crește sub un clopot de sticlă, ci doar oglindindu-ne în alți ochi. A nu ne vedea prin ceilalți (în exterior) devine a nu ne mai vedea în interior. Teama de a fi răniți sau de a pierde, prin decizia de a nu risca, ne ia șansa de a câștiga. Alegem blocajul, stagnarea, viața searbădă. Căci și o luptă pierdută înseamnă o lecție învățată și un pas spre creștere. În shimb, evitarea confruntării, locul călduț și sigur, e doar o celulă de temniță pe pereții căreia stă scris „Mai bine mă retrag, pentru că nu pot!”. Doar că acest „nu pot” ne va face să nu ne mai placă de noi.

Și cum să mai evadăm, dac-am fost proprii temniceri, dacă noi am hotărât exilul? Cum să mai revenim la un acasă devenit străin? Cum să mai credem în prietenii pe care îi percepem ca dușmani?

Deschizând ochii. Trezindu-ne curiozitatea. Întrebându-ne: „De ce te percep ca pe un dușman? Ce nu-mi place la tine? Ce din tine îmi amintește de ceva din mine pe care-l ascund?”

Individul este o sumă de amprente lăsate de relațiile cu alte persoane. Oameni mai depărtați sau mai apropiați (unii pe care chiar nu i-am văzut niciodată fizic, dar i-am văzut cu ochii minții când am primit de la ei un mesaj scris ori transmis verbal de ceilalți, care ne-a impresionat) ne-au creat memorie emoțională, păstrată în celulele noastre, în ceea ce suntem fizic și psihic.

E adevărat că sub această sumă de amprente (de emoții relaționale) se află sinele nostru profund, esența divină, conștiința pură, iubirea, universalul din noi, resursele nebănuite, sursa cea fără de timp. Dar acest nucleu de lumină stă bine ascuns sub straturile de gânduri și emoții depuse cronologic, ca foile de ceapă, ca să ne dea iluzia de istoric și vârstă, iluzia individualității unice.

Da, nu există două cepe la fel! Și nu putem da la o parte foile de ceapă fără să ne usture ochii și să plângem de ceea ce vedem. Dar numai așa putem ajunge la adevăr, la „poți orice”, la infinitul din prezent sau veșnicia clipei, la pace, la autocunoaștere, la viață.

Tot ce ne doare la ceilalți este despre noi. E o foiță din ceapa care suntem, usturătoare. Acordându-i atenție și acceptând-o ne putem cunoaște și mai profund. Împrietenindu-ne cu dușmanul, confruntându-ne cu problema, vom conștientiza de ce anume fugim. Vom numi frica sau furia pe care o ascundeam. Vom dezveli scârtâind foița de ceapă. Și, cu prietenii în jurul focului (sursă de lumină, căldură și siguranță), vom afla alte perspective asupra problemei, care ne vor ajuta să ieșim din ea, să devenim obiectivi, să ardem emoția în focul atotputernic, să învățăm lecția schimbării și apoi să acționăm adoptând un comportament nou, creativ.

Pentru că am lăsat o experiență nouă să ne facă să creștem. Pentru că știm că avem aceeași esență și toate resursele, ca focul. Și că toți ceilalți sunt, undeva profund, iubire. Doar superficialul ne face să părem diferiți. Dumnezeu se joacă cu aceleași emoții și cu aceleași gânduri pe care ni le trimite provocator, bobârnace de creștere. Și noi ne ferim… 

De fapt… Toți suntem Unul.

Standard
Daruri de la Rune, Eseuri

Între perfecțiune și realitate

Mă identific mai degrabă cu învingătorul. Am învățat că pot obține ceea ce îmi doresc cu sudoare, că aproape orice obstacol poate fi trecut cu perseverență. Chiar îmi plac țintele provocatoare și e incitant să lupt pentru ele atunci când mi se potrivesc.

Însă viața e departe de a fi o poveste fermecată. Ea se încăpățânează să-ți dovedească, chiar acolo unde te credeai de neînvins, că nu ești un supererou, că poți fi înfrânt. Și cu cât iluzia era mai mărunt brodată, cu atât dezamăgirea e mai mare. Pentru că o parte din tine, uriașă și strălucitoare, s-a spart și n-ai ce să mai pui în loc. Încerci să aduni cioburile cu fărașul, e greu și să le arunci la gunoi de dragi ce-ți erau.

Și cine-ai rămas? Cum să te împrietenești cu pipernicitul din oglindă? Cum să bați palma cu unul care nu-ți place și pe care ți-e greu să-l privești în ochi?

Credeam despre mine că sunt de neînlocuit…. Nu cumva este bine pentru copiii mei să mă poată înlocui cu alte aspecte ale vieții care îi atrag și îi desprind de mine? Nu cumva este bine pentru mama mea să fie independentă emoțional, financiar, cu anturaj și preocupări proprii? Nu cumva pentru pacienții mei e bine să poată apela, în lipsa mea, la altcineva? Nu cumva pentru bărbatul meu e bine să poată primi recunoașterea masculinității sale și din ochii altor femei? Nu cumva atmosfera din familia mea  e mai relaxată dacă renunț la a avea casa perfectă (curățenie), masa perfectă (bucate speciale), înțelegerea perfectă (comunicare ideală) între noi?

Toate acestea mi-au fost țeluri și de multe ori le-am atins, le-am gustat, mi le-am atribuit ca făcând parte din carnea mea. Asta sunt eu! Și iată că a cădea de pe piedestalul prea înalt, provoacă răni mult mai adânci, decât dacă m-aș fi urcat pe unul mai mic. Mult timp am crezut că perfecționismul este atu-ul meu, motorul care mă face specială, care mă poartă înaintea celorlalți.

Ei bine, sunt om! Și unele lucruri nu-mi ies. Unele vise nu mi se împlinesc. Pe unii oameni, foarte dragi, îi pierd. Unele aspecte ale vieții de care eram atașată și care păreau a funcționa perfect se schimbă și nu le pot controla. Trăim suficient de mult cât să gustăm și reversul medaliei. Sunt probabil la mijlocul vieții.

E ca și cum am purtat un văl pe ochi și prin el, sau în spatele lui, totul părea roz. Acum, fără el, claritatea realității mă orbește. Aș vrea să închid ochii și să uit ce-am văzut. Dar nu-mi iese.

Sunt așa dezgustată că-mi pierd entuziasmul, sensul, încrederea în mine. Nu mă mai plac. Caut să ies în lume, mă aștept să o regăsesc în ochii altora pe Laura prințesa. Ca un făcut, ceilalți evită să mă privească. Parcă refuză să mă vadă la pământ. Nici lor nu le plac fără voal.

Nu-mi rămân decât mie. Trebuie s-o cunosc pe Laura pipernicita. Să învăț să trăiesc cu ea. După multă împotrivire, după multă zbatere, am obosit, cedez și adorm. Apoi îmi amintesc de propria mea teorie: și neîmplinirile fac parte din viață, și durerea e vie. Și mă privesc cu îngăduință, cu înțelegere, cu compasiune. Văd frumusețea Laurei învinse. Recunosc că mi-e dragă și o accept. Întrevăd iubire în nefericire. Reușesc să zâmbesc înciudată fiind. Într-un fel, înving puțin și de data asta.

Privesc piedestalul de jos în sus. Știu că nu mă voi putea opri să-l urc din când în când. Doar că, fără voal fiind, îi văd mereu baza, ca și pe a mea. Știu că el nu face corp comun cu mine. Eu pot fi sus sau jos, dar nu sunt piedestalul. Și este incredibil de bine că sunt. Și, jos fiind, sunt recunoscătoare faptului că sunt. Ba chiar mă simt bogată, pentru că am experimentat și această poziție nouă, mi-am îmbogățit experiența cu această cunoaștere despre mine, cu aceste emoții greu de dus, cu aceste noi credințe.

Și acum vreau să văd ce urmează. Vreau să gust prezentul ăsta. Învinsă fiind, încă-mi place să trăiesc și să-mi dau șansa de a mai fi învingător.

Standard