Arhive pe categorii: Pilule de reflectie

Pilule de reflectie

Călău, victimă și salvator

Călăul (agresorul): nedreptățit dintotdeauna, simte nevoia să își facă dreptate, să pună lucrurile la punct, să pedepsească, își cere drepturile cu forța, controlează prin agresivitate verbală sau fizică.

Victima: sensibilă, fragilă emoțional și chiar fizic, se simte slabă, neimportantă, fără valoare, rușinată, copleșită de umilință, trăiește cea mai cumplită nedreptate, este încarcerată în această traumă, are nevoie de libertate.

Impresionabilul (salvatorul): este martor al poveștii, ascultător, cel care face ca spectacolul să aibă valoare, care confirmă performanța fiecărui rol: înverșunat de sadismul călăului și sfâșiat de durerea victimei. Rolul lui de salvator emerge din faptul că se crede opusul călăului, eroul pozitiv, garant al moralei, luptătorul întru dreptate și libertate.

Se numește „triadă nevrotică”. Între cele trei personaje s-a creat o dependență: fără oricare dintre ei, ceilalți doi ar rămâne descoperiți, fără sens, n-ar mai avea ce dovedi. Au nevoie unul de altul ca să-și justifice viața, lupta, încrâncenarea. Au nevoie unul de altul ca să fie văzuți. Toți speră să fie recunoscuți în rol. Toți strigă după dreptate. Pentru toți situația este apăsătoare și visează libertatea.

Călăul a fost cândva victimă, victima este sau va fi călăul altcuiva. Chiar și între ei doi rolurile sunt interșanjabile în diverse situații. Cine joacă un astfel de rol acasa, joacă unul dintre ele și în alte domenii ale vieții (la job, în grupul de prieteni). Poți fi victima șefului și călăul copilului tău.

Și puterea? Cine o deține? Care credeți că este cel puternic? Călăul care domină? Salvatorul care apără victima? Sau chiar victima care înțelege profund că de ea depinde viața călăului, că de fapt ea îl susține, îl duce în cârcă?

Nici unul. Puterea, uite-o, nu e! Sunt trei oameni slabi, fără încredere în ei înșiși și fără încredere în viață. Până și salvatorul este copleșit de neîncredere: luptă pentru nevoile altuia, nereușind să și le asume pe ale lui. E mai ușor să creadă în potențialul altcuiva (dacă ar fi eliberat de către el…), decât într-al său. E mai ușor să fie dezgustat de călău și îndrăgostit de victimă, decât să-și asume intențiile criminale ale primului și neputința celui de-al doilea. Asemănarea sa cu cei doi îl atrage pe salvator în complexul nevrotic și îl face să alunece oricând în rolurile acestora. Victima poate înțelege ca nimeni altul pe un seamăn agresat și se poate mobiliza pentru salvarea acestuia. Agresorul își poate justifica acțiunea criminală prin intenția de a salva pe altcineva.

Cum spuneam și ieri, oamenii sunt egali. Neîncrederea în ei îi face să-și pună măști, să intre singuri în roluri. Călău, victimă sau impresionabil… tot pe-acolo. Adevărul este în spatele măștii. Adevărul ești tu. Cu calități și defecte. Cu puteri și slăbiciuni. Nu poți ieși din triada nevrotică (cea care te înnebunește pentru că e fără de ieșire) decât atunci când te vezi… călău, victimă și impresionabil în același timp. Și pentru că te vezi prin fiecare, nu mai este nimic de dovedit, de apărat, de îndreptat.

Și te-ai eliberat.

Standard
Pilule de reflectie

Și eu sunt ca tine

Comparația doare. A încerca să pui rigla pe sufletul unui om spunând „ești mai… decât… ” este o agresiune la dreptul său la autenticitate. „Fii altfel, fă altfel!” este confuzant, îl scoate din contactul cu sine însuși, îl devalorizează.

În fața emoției suntem egali. Nu putem fi imuni la emoție, nu putem fi scutiți de gânduri prăpăstioase. Fiecare om are fricile lui, propriile limite date de credințele personale. Rangul social, profesional, etc. nu te face mai puțin încercat de emoții. Când înțelegi asta nu mai poți fi intimidat de superioritatea cuiva și nici înfumurat cu a ta. Poți fi mai inteligent, mai sărac, poți fi mai faimos sau mai leneș, dar ești la fel de om, la fel de vulnerabil în fața iluziilor. Ai slăbiciuni care te fac influențabil psihic. Ai puteri a căror strălucire te orbește. Iar trupul tău poartă amprenta stării pe care o ai. Poți fi citit, fără să ai cuvinte.

Diferența dintre cei cu echilibru sufletesc și cei răvășiți sufletește nu este diferența dintre a nu avea și a avea emoții (aceasta din urmă e diferența dintre morți și vii). Ci dintre a le experimenta direct și a fugi de sau a te identifica cu ele. O emoție reprimată e o bombă cu ceas, urmează să explodeze. O emoție prelungită obsedant este blocantă, autolimitantă. O emoție trăită aici și acum presupune curaj și asumare de viață. Adică prezență. Și nu depășește 4 secunde. Ceea ce este peste asta e doar o rememorare a unei stări apuse, anacronic, la fel de seacă precum repetiția patefonului stricat al străbunicii… sună a moarte. Viața se schimbă cu fiecare secundă și doar atașamentul nostru încăpățânat față de propriul istoric ne face să avem inerție, să ieșim din ritmul ei.

Sunt ca tine, domnule ambasador. Ești ca mine, cerșetorule. La fel de oameni, la fel de mici, la fel de mari. Aceeași nevoie de iubire. Doar credința despre noi înșine ne face să părem diferiți.

Standard
Pilule de reflectie

Sete de sine

*Privesc primăvara și simt că mi-o ia înainte. Mi-e ciudă pe vitalitatea ei, care mă face să-mi văd neputința. Natura toată este îndrăgostită și mie îmi țiuie singurătatea în urechi. Mă doare primăvara.

*Îmi place primăvara pentru că mă învață lecția supremă a învierii. Pentru că îmi amintește că în mine profund există o picătură de apă vie. Pentru că îi dau voie să înmugurească prin mine, creator.

*Urăsc toamna pentru că îmi vorbește de pierdere și de moarte, de limitele mele, de eșecuri, de a fi glod.

*Iubesc toamna pentru că îmi permite să mă relaxez, până și natura intră în hibernare. Îmi confirmă și mie dreptul ca uneori să capitulez.

Acord sau dezacord cu natura: a fi sau a nu fi… în flux.

Am o neliniște, un dor de infinit, îmi ticăie în plex secundele cu întrebări fără răspuns, mi-e sete de nu-știu-ce, m-aș duce nu-știu-unde, n-am sens, mă simt ca și cum m-am rătăcit…

 

Răspunsurile există dinaintea întrebărilor. Ți-e sete de flux, ți-e sete de sine, ți-e dor de propriile resurse adormite, te-ai duce să te cauți, să te strigi, să te descoperi, să-ți dai sens, să fii stea.

Dar, cum?

Munca te repune în flux atunci când o faci cu prezență și implicare (nu ca un roboțel, nu ca o fugă de propriile gânduri sau sentimente, nu de ochii lumii, ci cu har).

A observa moartea poate fi revitalizant, terapeutic, poate fi lecție de acceptare și de iubire, poate fi pretext de sens în fața lipsei de sens.

A observa viața cu atenție relaxată (vibrația unui fir de iarbă, gâlceava păsărilor, jocul unui copil) te racordează la armonia universului, te repune în ritm, îți reglează ceasul la acasă.

A-ți conștientiza propriul corp: ascultarea bătăilor inimii, atingerea pielii, observarea tensiunilor musculare sau a posturii… ca și cum le-ai lăsa să-și spună povestea… te pune în contact cu ființa ta.

A-ți asculta cu îngăduință gândurile sau emoțiile, ca un extraterestru surprins de așa o modalitate de viață,  îți lărgește mult perspectiva.

A dărui este cel mai bun mod de a primi.

Răspunsul final ești Tu.

Standard
Pilule de reflectie

Cu viața pe moarte călcând

Mi-e frică de păianjeni… că m-ar putea înțepa, că mi-ar afecta corpul atât cât să-mi fie fatal.

Mi-e frică de autoritate… ca de o pedeapsă colosală, prin care mi-aș pierde statutul și care mi-ar ruina viața.

Mi-e frică de despărțirea noastră… de parcă tu ești însăși viața mea, tot ce am mai bun în ea, motorul pentru toate celelalte aspecte ale ei.

Toate fricile exprimă frica de moarte. Sau de viață?

90% din lucrurile de care ne temem nu se întâmplă. Frica e un gând. De mintea noastră ne temem. Ea este Lucifer. Tendința noastră de autodistrugere ne călăuzește viața. Impulsul morții se împletește cu impulsul vieții, în fuga dintre două morți. Ce-am fost înainte să ne naștem? Ce vom fi după moarte? Viața însăși.

Dependența este frica de marea pierdere. Nu-ți dai voie să fii, de frica de a nu mai fi. Te limitezi între granițe strâmte, te blochezi într-o colivie, ca să te protejezi, ca să fentezi moartea, când ea e însuși gândul acesta terifiant pe care îl hrănești, îl întărești prin comportamentul distructiv.

A accepta că moartea este pasajul spre viață, că a pierde îți dă șansa altui câștig, că motorul vieții tale este interior înseamnă libertatea de a curge în ritmul vieții. Independența începe atunci când înțelegi că orice lucru are un început și un sfârșit. Și că orice sfârșit este un început. Ca primăvara după iarnă.

Moartea face parte din viață. Am asistat la trecerea dincolo a bunicului meu și a fost unul din cele pline de iubire momente trăite de mine și familia mea. Bunica mea, de care-mi este dor ca de propria-mi moarte, face parte din ceea ce sunt eu. Orice pierdem fizic deja conținem psihologic. Când voi înceta să exist voi rămâne în copiii mei, în ideile pe care le-am plantat în alții, în casa sau bradul care au prins viață prin mâna mea, în aerul pe care l-am expirat cu atomi din mine.

Nu mă pot separa de moarte, cum nu mă pot separa de viață. Cumva n-am cum să mă mai opresc să exist. Cumva am mai murit și altă dată. Sunt și viață și moarte. Iar când viața însăși nu va mai fi, cine să rămână s-o plângă? Dumnezeu? Și El, creatorul vieții, ce-ar fi fără muritorii care să-l manifeste?

Ce frici mărunte ne omoară! Și ce-mi place, fiindu-mi frică, să exist!

Standard
Pilule de reflectie

Nevoia de poveste

Înainte de a face, omul are nevoie să fie. Înainte de a te implica în ceva, ai nevoie să aparții unui spațiu care definește acel ceva. Mintea are nevoie de un cadru pentru a putea construi.

Am nevoie să știu că sunt aleasa ta ca să-mi asum planurile de viitor cu tine, să am entuziasmul de a le transpune în viață: fără asta sunt doar în vis, fantasmez.

Un copil ajuns la vârsta adolescenței are nevoie de recunoaștere din partea familiei sale a unui spațiu personal și a unui statut nou, conform schimbărilor din el, ca să și le poată asuma.

Un suflet are nevoie de o relație caldă de prietenie sau de un spațiu terapeutic care să-i ofere siguranță pentru a se deschide, pentru a-și împărtăși neliniștea și a-și găsi singur soluții.

Un artist are nevoie de un atelier-cuib al ființei sale. Pentru a crea este nevoie de un cadru ferit de anxietate: frica ne închide, ne fură spontaneitatea. Un mediu nesigur ne depărtează de intuiție. A crea înseamnă libertate.

Un copil căruia i se spune mereu „nu e voie” rămâne prea încorsetat în limite, nu are loc să exploreze, să descopere lumea. „Nu ai voie să te atingi acolo!”, „Nu e voie să fii rău!”, „Nu ai voie să plângi!” îl îngrădesc și să se descopere pe el. ”Nu e voie!” extrem  înseamnă „nu crește!”

Pentru ca o petrecere să fie reușită, cineva trebuie s-o pregătească din culise, să regizeze totul, să creeze momente surpriză.

E nevoie de un acasă drag și îngăduitor în care să fii primit cu iubire, ca să poți trece podul și să cucerești lumea.

Poți fi erou doar când există o poveste. Vrei să fiu povestea ta?

Standard
Pilule de reflectie

Iubirea, treabă grea

„Mă iubesc!” și „Te iubești!” sună a singurătate în doi, narcisică. De fapt este condiția de bază de la care se poate construi iubirea în afara dependenței.

Când spui „Nu mă iubește!”, capătul dinspre tine al acestei credințe se referă la faptul că nu ai încredere că ai putea fi iubit (pentru că nu te iubești tu și atunci e posibil să nu fi în stare să primești de fapt), iar capătul dinspre celălalt, la incapacitatea lui de a iubi (ca o carență de el însuși).

Un om poate iubi atât cât este capabil să se iubească. Și tot atâta iubire poate primi. „Te iubesc din tot sufletul!” se traduce: de mai multă iubire n-am loc. Dintr-o traistă goală, ce să dai?… Adică am nevoie nebună de tine, ca să mă confirm pe mine. Prin tine exist. În afara iubirii pentru tine, eu ce-aș mai putea fi? Nu pleca, că mă pierd…

„Mă iubesc!” mă pune în contact cu Iubirea. Și de acum pot fi izvor către altă persoană, către o profesie, către toți oamenii, către viață. Pot pune iubire în tot ceea ce fac, pentru că sunt iubire, și-o știu.

Dacă îți vine să îi ajuți pe alții, fii conștient că tu strigi după ajutor.

Dacă vrei să schimbi lumea, trebuie să începi cu tine.

Dacă ești în căutarea iubirii, cotrobăie-ți prin suflet, fă-ți curat în interior, fă loc pentru iubire și deschide-ți ușile să respiri Prezent. Acceptă că ești un copil cu toane și ia-te în grija ta cu iubire, cu respect, cu încredere în ceea ce ești. Numai tu te poți crește, numai ție îți ești… cel mai important om din lume.

Standard
Pilule de reflectie

Cea mai grea meserie din lume / Greșeli în numele iubirii

A fi părinte este cea mai grea meserie din lume.

Copilul este cea mai bună oglindă a părintelui. În el își vede resursele pierdute, dar și defectele neasumate. Copilul reface cumva filmul vieții sale, iar el, părintele, nu mai poate face față retrăirii eșecului. E ca un nou pariu cu viața. De parcă prin copil are o altă șansă de reușită. „Fă-te tu balerină, eu a trebuit să mă mărit.”, „ Nu face greșelile mele și împlinește-mi tu visul”: ca și cum viața copilului este o prelungire reparatorie a vieții lui.

Așa că, în prima etapă încearcă disperat să-l ferească de greșeli, punându-i limite. Și limitele sunt bune pentru copil…  în anumite limite. Adică atunci când îi lasă posibilitatea de a experimenta. „Nu mânca tu, că te murdărești!” are greutatea unor lanțuri la mâini. Astfel de limite nu te lasă să crești. Părintele trebuie să lărgeasă granițele copilului permițându-i din ce în ce mai multe. Iar dincolo de adolescență trebuie să aibă încredere în ce a sădit până atunci, adică să renunțe la control, să lase responsabilitatea propriei vieți, gradat, proprietarului ei de drept. Nici o ființă nu aparține altei ființe. Atunci când încerci să pui limite unui adult, vrei de fapt să i le implementezi pe ale tale, ți-e necaz că e mai liber ca tine. Limitele oamenilor sunt propriile credințe.

În a doua etapă, părintele încearcă să-i ofere urmașului din experiența sa de viață. Doar că experiența de viață nu e transferabilă. „Ia uite ce-am pățit eu!” îl poate face pe tânăr să nu mai facă nimic, să nu mai riște („Nu mă mărit, ca să nu pățesc la fel ca tine!”). Transferabilă este frica de viață, ca atitudine. Cealaltă extremă este din categoria „Fă meseria mea!”, un fel de „fii tot eu”, uneori tatăl și fiul purtând și același nume. Orice comparație între părinte și tânăr (de la „fă ca mine!” până la „nu face ca mine!”) este o agresiune la individualitate, la dreptul de a fi o ființă unică și specială, capabilă să decidă în numele ei.

Adevărații profesori într-ale vieții sunt greșeala și suferința trăite direct. A-i proteja de asta înseamnă a-i feri de viață, de dreptul de a experimenta, de șansa de a reuși. Sunt lucruri care nu pot fi învățate decât în extremis: o boală incurabilă te poate determina să trăiești deplin, mult mai conștient, puținul rămas. Întâlnirea cu moartea cuiva asemănător ție poate fi revitalizantă, te poate impulsiona să dai sens propriei vieți, să faci ce celălalt n-a mai apucat.

A ajuta cu forța este un alt mod ineficient de a oferi expertiză „copilului” trecut de vârsta majoratului. A da sfaturi când nu ți se cer și a pretinde respectarea lor, a aduce cărți de citit cu mesaje subtile, a găsi soluții de viață pentru altul, a prelua din responsabilitatea vieții lui (a-i crește copii, a-i muta mobila din casă, a-i deschide ochii cu privire la partener) sunt încercări de a trăi în locul acestuia.

Prea multă iubire strică, pentru că sufocă. Și cine te iubește mai tare ca propriul părinte?

Tu.

Standard
Pilule de reflectie

Singura certitudine

Ieri vorbeam despre iluzie. Azi voi vorbi despre certitudine.

Singura certitudine a vieții este a dărui. Expresia „a da din tot sufletul” exprimă faptul că atunci când dăruiești, dai din tine. Și pentru că faci loc, tot acolo vei primi, pentru că ai pus fluxul în mișcare. A da către toate oglinzile tale (către toți cei pe care îi întâlnești) înseamnă a primi chiar în clipa aceea și a fi complet. Când iubești, te iubești. Când accepți, te accepți. Când respecți, te respecți. Și când urăști, te urăști… e tot bidirecțional. Dar e constrictiv, e blocant, e distructiv.

Deci când dai, te dai și ești primul beneficiar. Cel mai frumos exemplu este a fi părinte: îți oferi propria viață și primești viață înapoi. A fi părinte este un mare dar. La început mama și copilul își împletesc viețile într-o dependență fiziologică.

Orice dependență de dincolo de această perioadă timpurie (alimentară, de alcool, de substanță, de o persoană, de muncă, de calculator, de jocuri, etc) exprimă nevoia de iubire de mamă. O căutare fără sfârșit, de altfel, în cerc vicios. Un dor de infinit, de nesatisfăcut atât timp cât te cauți unde nu ești… Iubirea mamei nu te-a crescut suficient cât să-ți ajungi, cât să stai în picioare. Și atunci cauți altă cârjă. Cât despre a da iubire… misiune imposibilă, cât timp nu crezi în propriul izvor.

Înțelepciunea vieții este atinsă atunci când, pentru că te iubești suficient, poți susține, poți conține o altă persoană (prieten, fiu, pacient… orice om!). Când poți fi părinte spiritual pentru cineva.

Abia acum înțeleg că „darul nașului” trebuie să fi fost de neprețuit la origini.

Standard
Pilule de reflectie

Viața ca o iluzie

Pentru cei mai mulți oameni, viața este o foarte mare iluzie. Suntem în iluzie atunci când credem că totul e roz, suntem în iluzie atunci când credem că totul e pierdut, suntem în iluzie când suntem îndrăgostiți, suntem în iluzie când urâm. Suntem în iluzie ori de câte ori evaluăm viața (persoane, evenimente, contexte).

Viața ta este exact așa cum o caracterizezi tu. Ea nu te contrazice. Cumva, toate aspectele la care ai strâmbat din nas sau care te-au dat pe spate în tinerețe au devenit constelația vieții tale. De ce ți-e frică nu scapi. Dar și de ce-ți dorești trebuie să ai grijă. Tu ești marele maestru. Poți fi autorul unei simfonii sau al unei tragi-comedii. Ai devenit persoana care te scotea din  minți cândva sau cea pe care ai admirat-o cu nesaț. Starea de a fi critic este cea care a țesut decorul iluziei. Acela în care tu ești „cel mai bun” ori „cel mai rău”… crede-mă, nu contează care din ele.

Viața din afara iluziei este creată din starea de acceptare. Doar ea conține suficientă iubire și suficient respect cât să-ți deschidă ochii spre realitate. Viața netrunchiată sau neumflată de ochelarii deformatori este cea accesibilă observatorului. Da, și el își creează o lume interioară care să o reflecte pe cea exterioră (sau invers?), dar și pe aceea o observă în timp ce o experimentează.

Tu alegi între a da verdicte (în urma cărora tot tu ești bosumflat sau euforic) și a savura totul: chiar și părțile de care fugeai altă dată. Pentru că doar cu ele imaginea vieții este completă. În felul acesta, a fi spectator nu presupune a fi inactiv sau nesimțitor. Din contră, contactul cu viața va fi plenar, vibrant. Te vei umple de toate culorile vieții. Și vei fi mult mai mult decât înainte. Tu însuți. Acționând. Implicat. Prezent. Întreg.

Standard
Pilule de reflectie

Tot respectul, stimabile!

Stima de sine se traduce simplu prin „cât dai pe tine”. Cei cu stimă de sine scăzută se plâng de nerecunoaștere din partea celorlalți, dar ei sunt primii care se subvalorizează. Nu pretinde altora să dea trei bani pe tine, când tu nu dai nici doi.

Imaginea de sine se referă la „cum te vezi, cum te percepi” și reflectă gradul acceptării de sine.

Ca să facem aceste evaluări despre noi, ne comparăm cu ceilalți, ne raportăm la ei. O relație satisfăcătoare cu semenii (mai ales cu cei de aceeași vârstă) oglindește o bună stimă de sine. Adică raportul este unitar, de unu la unu. O relație nesatisfăcătoare, în care evident suntem „nedreptățiți”, este cea în care „ne dă cu virgulă”. Adică un raport subunitar, în care imaginea de sine este deteriorată, șifonată.

Imaginea de sine scăzută te face să nu crezi că ai putea fi acceptat de ceilalți. Îi percepi pe ei ca fiind aspri cu tine sau respingându-te, pentru că ai o atitudine de inferioritate, te autopoziționezi mai jos și privești cu ostilitatea învinsului către „evaluator”. El nu face decât să te confirme acolo unde te-ai așezat. Drama ta? „Nu sunt acceptat”.

Când ai un conflict important cu o persoană semnificativă din viața ta (părinte, copil, partener), defectele pe care nu i le mai poți tolera sunt ale tale, o parte din tine pe care nu ți-o asumi. Când nu poți ierta și nu mai faci față relației cu această persoană, respingând această relație, renegi o fațetă a ta. Drama ta devine: „nu te accept”, deși are, ca și în primul caz, ca punct de plecare: „nu mă accept”.

Acceptarea de sine și acceptarea de alții sunt cele două  fațete ale acceptării vieții. Ele decurg una din alta și dau aripi de libertate purtătorului. Proscrisul este propriul său temnicer. Stimabilul este o ființă pe cale de dispariție pe care încerc să o trezesc retoric cu o vorbă de mult apusă, în care nu mai crede nimeni, din păcate: „Tot respectul, stimabile!”…

Standard