Arhive pe categorii: Poezii

Poezii

Din spatele ferestrei

Din spatele ferestrei,
te simt, apă, clipocit
tot curgând fără sfârșit.
Îmi amintesc potopurile ce le-am îndurat
și împăcarea de final, cum c-ai făcut curat.
Te știu de când mă-mbrăcam în piei și blănițe,
ba chiar de când mă-acopeream cu frunze pestrițe.
Mi-amintesc de-atâtea cuiburi surpate,
de-atâtea dovezi de aprigă singurătate,
de atâta ne-acasă,
de nesiguranța deasă.
„Și ce dacă?”, mi-am spus de fiecare dată.
Și mi-am mai construit culcușul, iată.
Și iar m-ai potopit…
spre asfințit.

Din spatele ferestrei,
te simt, apă, clipocit
tot curgând fără sfârșit.
Îmi plângi pe sub gânduri,
cu patimi prea tulburi.
Mă speli cu suspine,
mă ai, sunt ca tine:
și rece și tristă, cu mucii-n batistă.
Și udă și scursă, prin viață prelinsă.
Și pedepsitoare
și tânguitoare.
În cer sau sub streșina albă,
în mare sau în mica baltă,
fărâma din inima ta
tot una-i cu lacrima mea.

Standard
Poezii

Amănunte

Toamna asta a venit prea iute,
prea cu ploaie, vuiet și noroi.
Bradul meu semeț are crengi rupte
deși-și ține fruntea neclintită pentru noi.

Tot așa și eu simt amănunte
despre neputință și singurătate.
Mă îmbrățișez cu doruri multe
pe sub brațele-ți înconjurate.
Mă disip în grijile mărunte,
sarcinile-ndeplinesc cu strășnicie.
Din nonsens vreau să-mi răsară sensuri culte,
ar cu viața mea prin veșnicie.

Standard
Poezii

să mă mint, să te mint

aș putea să te mint
că sunt sigură pe mine,
că sunt sigură pe tine.
aș putea să te mint, dar e totuna.
eu n-am să pot să cred minciuna.
știu că mi-e frică să nu ne pierdem.

mi-e frig, mi-e-ntuneric
și-mi spun că iese soarele curând,
ba chiar i-o iau înainte-mbrăcând
rochițe vesele subțiri…
iar frigul mă zguduie-n răspăr
cu-o porție zdravănă de toamn-adevăr.

țesem cu migală iluzia fericirii,
… de fapt a nemuririi,
n-o să reziste mai mult ca o reclamă!
pe scena adevăr, viața o destramă.
cât timp ne îmbătăm cu iluzorii vise,
noi înșine rămânem în culise.

Standard
Pilule de reflectie, Poezii

Eu-timp

eu am fost
și n-am timp de nostalgii
sau de regrete
eu sunt
mă vezi, iubitule?
fascinată de atâtea detalii…
miroase toamna
curg
mă tot schimb
eu voi mai fi
am treabă, iubitule,
n-am timp să mor!
doar lasă-mă puțin
pe geana asta
cam cât o clipită
doar ține-mi gândul
între degetele tale
ascuns
doar lasă-mă să zbor
prin sentimentul ăsta
de acut acum
n-am timp să urăsc, iubitule
mai vreau să iubesc
încă

Standard
Poezii

Aproape de mare

mare și soare și cer și nisip
păsări și noapte cu-al lunii pal chip
eu între ele atât de aproape
sensuri ghicind pe-ale vântului șoapte

soare ca fierul topit scurs în apă
aripi în zbor primind ziua ce crapă
mare tăcută trezită din vis
eu fermecată de-acest paradis

scoici ciobite și mare nebună
valuri cu spumă și nori de furtună
vuiet și zbucium și țipăt spre cer
frică de apă, de vântul rebel

cort tremurând în briza nocturnă
cort tropotit de ploaia măruntă
cort perpelit când soarele bate
doi metri pătrați de intimitate

mare domoală și cer limpezit
nu ies din apă deși-a asfințit
stele-aruncate pe cer, risipit
mână întinsă spre ele, uimit

gust de acasă în singurătate
prea strâmt în mine, în jur vastitate
mare și soare și vânt și nisip
eu între ele și-al lunii pal chip

Standard
Poezii

Sămânță din pepene verde

De când știu
că nu mă poate scoate din pepeni
decât conflictul cu mine însămi,
mă simt sămânță coaptă
mustind dulce în zâmbet cu dinți,
printre alte semințe oglinzi.

La cea mai mică tendinț-a seism
mă privesc, mă ascult, mă miros,
mă gust și m-ating ca să simt,
curioasă mă-ntreb ca să știu
și m-accept ca să fiu.

Iar când tu, soro, tremuri,
am curaj să m-apropii de emoția ta
până când o trăiesc, o-nțeleg și-o conțin
ca pe-o parte a mea
din oricând ori cândva.

Asta mă-nvață ceva despre mine,
grăunte de viață ca tine.
Nu mai mișc exterior și încerc să tac,
freamătul universului să-l desfac.
De când știu cât îmi semeni de bine,
să sparg pepeni nu-mi mai vine!

Standard
Poezii

Mâinile noastre

mâinile noastre întâlnite într-o seară de august
noi neștiind ce să ne spunem
ele părând a fi cunoștințe vechi
îmbrățișate cu bucurie mută
întru alinarea  îndelungatei căutări
reconfirmate ca întreg, ca pereche
regăsind hrănitoarele jocuri-atingeri
mâna mea mai albă, mai fină
mâna ta mai colorată, mai aspră
potrivirea dintre diferențe
chemarea să le-ntâlnim în fiecare zi
dialogul lor, paralel conversației noastre,
plin de culoare și de greutate

o biserică cu alură de castel
un preot aducând harul cununiei între mâinile noastre
lumina arzândă dintre ele inundând trupuri, oprind gânduri
atâta prezență în acest contact, de parc-am fost prinși într-un vârtej
întreaga lume exterioară pălită, amuțită
noi înșine fiind doar această atingere

mâna ta copleșită de recunoștință
mulțumind mâinii mele după fiecare naștere a copiilor noștri
zbaterile ca părinți tineri ori ca profesioniști în devenire
și întâlnirea mâinilor noastre, oază de acasă hrănitor
mâna ta răsfățându-mi talpa
mâna mea răsfățându-ți creștetul
mâna unuia alinând cu iubire fierbinte durerea celuilalt
sau ștergând cu mângâierea riduri

ani mulți, mai senini sau mai tulburi
dansul mâinilor noastre
propria lor versiune despre ce-am devenit
limbajul lor, din timpuri și lumi secrete
continuând să cânte iubirea

eu, spălându-mă pe dinți în oglindă
tu, bărbierindu-te în oglinda opusă
noi, spate în spate
ele, mâinile noastre împletite…

Standard
Poezii

Imnul măgarilor

Eram frumoși, nebuni și visători,
Cu stele-n ochi și inimă zvâcnind,
Eram gândaci, măgari și-ncrezători
Că vom răzbi iubind și devenind.

Să îți privesc în suflet mi-era dor,
Dar și să mă-ntâlnesc din nou cu mine.
Mă regăsesc adolescent și uit că mor:
I-atât de hrănitor să fiu cu tine.

Colega, te conjur să ne-ntâlnim
O dată sau de două ori pe an,
Să bem, să spunem bancuri, să zâmbim
Să nu mai uit c-am suflet de golan.

M-am mai rănit prin viață alergând:
Pot să-ți arăt și coatele julite.
Mi-a fost și bine, dar mi-a fost și greu,
Dacă suporți ți-arăt și fețele dezamăgite…

Invită-mă la dans, cât încă știu
În ritmul rock-ului să mă exprim.
E incredibil că mai pot să fiu
Și vesel și romantic și… sublim.

Și pentru tot ce azi îmi dăruiești,
Pentru secunda asta de-adevăr,
Mă plec în fața ta și-ți mulțumesc!
Mă-ntorc la viață, iată, cu alt spor.

Standard
Poezii

Chiar și atunci

E în mine un dor care mă-mbie să scriu…
– adică să descopăr,ascultând, cuvinte incredibile –
chiar și atunci când cred că este prea târziu
și am epuizat toate subiectele posibile.

Un neastâmpăr mă aruncă în al zilei freamăt viu…
– adică-mi vine mult mai des în loc să stau, să fac –
chiar și atunci când sensul parcă-mi scapă, nu-l mai știu,
am obosit și mi-e prescris un rol de rac.

Am în mine o sete de oameni și de crâng…
– îmi place atent și adânc să-i privesc
chiar și atunci când tot ei mă fac și să plâng
sensibilă la tot ce-i efemer, ce e lumesc.

Un fluturaș din piept mă îndeamnă să fiu…
– ca și cum am nevoie să îți dăruiesc iubire –
chiar și atunci când tu ești ocupat și pari pustiu,
mi-l furi pe azi și mă întemnițezi în amintire.

Standard
Daruri de la Rune, Poezii

El, inventându-Se

Un pictor invizibil, imposibil,
inventând culoare
pe o virtuală-ndimensională pânză.
Nimicul care poate Totul,
zămislindu-se pe Sine ca fiind Orice detaliu.
Fiecare pată de lumină răsărind,
metamorfozându-se-n Altceva,
probând nuanțe și forme mereu schimbătoare
ca un copil răsfățat și fascinat de nou,
până ce, consumată, culoarea se stinge,
lăsând loc altei luminițe.
Fiece punct din miraculosul tablou
curgând în el însuși și împreună cu celelalte
într-un dans al însoțirii și al interacțiunii,
într-un joc fabulos
prin care El are șansa să fie.

Creația este rațiunea Lui de a fi.
Prin ea se definește, se exprimă cu acută emoție.
Prin ea se experimentează ca fiind mai puțin, concret, ceva.
Limitele sunt cele care îi permit să fie.
Și se tot recompune în fiecare secundă
ca împlinire a potențialului infinit,
ca simfonie de sunete distincte
sub bagheta proprie de dirijor
invizibil, imposibil.

Standard