Eseuri

Dacă nu tu, atunci cine?

… prietenilor mei

Viața este un șir de atașamente. Investim iubire, investim emoție, investim energie din propria vitalitate în persoanele de lângă noi: mama, bunicul, colegul de bancă, iubita, copilul, partenerul de afaceri, cea mai bună prietenă. Cumva chiar dăm bucăți din viața noastră celor cu care o împărtășim. Emoțiile sunt expresiile profunzimii ființei. Dacă știi să ți le-asculți, ele sunt mesageri ai esenței proprii, îți pot spune cine ești acum, nu cine știai că ești sau cine ți-a fost sugerat că ai fi. Așa că fericiți sunt cei ce își permit să lase să curgă emoția, pentru că ea este „trăirea” care arde prezentul ca-ntr-un foc de artificii, ce te golește de ceea ce tocmai ai fost, ca să te lase primenit pentru ce urmează să fii. Fără emoții proaspete am fi searbezi, nemișcați, suflete împietrite, am fi încătușați de emoții vechi, interzise, blocate, ce ne dau un aer decadent, demodat, neadecvat.

Cunosc oameni care se străduiesc să trăiască (deși ei mai degrabă funcționează) uzând strict de rațiune. Ca și cum ar fi rușinați de propriile sentimente, ca și cum le consideră slăbiciuni, ca și cum expertiza lor științifică îi obligă la sobrietate. Ca și cum experiența lor i-a învățat că ar putea deveni dependenți emoțional de o altă persoană și există riscul s-o ia în barbă, ca altă dată… când au fost răniți și și-au promis să n-o mai pățească. E ca un fel de balet sau ca o cursă cu obstacole în care au devenit foarte performanți, ignorând că lucrurile de care se feresc sunt de fapt părți din ei, stropi de viață, esență umană, adevăr personal. Să fugi de ele este asemănător cu a-ți nega existența unui deget și de cele mai multe ori acest fapt chiar are un corespondent corporal (un spasm muscular, o dereglare la nivel de organ).

Emoțiile sunt culori din curcubee: ele motivează, ele dau sens. Ne întâlnim cu ele și ne folosim de ele la tot pasul. Vin să ne semnaleze o nevoie, să ne direcționeze o acțiune. Doar față de unele anume avem temeri și le oprim la nivel corporal în loc să le exprimăm verbal, comportamental sau prin artă. Mintea nu ne lasă sufletul să fie liber. Dar în momente de intimitate, de siguranță emoțională, de „acasă” cu noi înșine sau cu un om drag, cenzura cade și le dăm voie să fie, le eliberăm sănătos.

Așa că, prieten drag, îți mulțumesc pentru că-mi poți conține emoția. Pentru că mă pot asculta povestindu-ți despre mine. Pentru că mă văd în oglinda ce-mi ești dintr-o perspectivă mai puțin strâmtă. Pentru că mă faci să mă simt importantă și iubită și recunoscută. Și de tine și de mine. Pentru că iată, emoția mea exprimată, descătușată, mă confirmă ca persoană vie. Pentru că momentul acesta de intimitate sufletească mă vindecă.

Și reversul? Dacă mă chemi, sunt aici pentru tine. E o onoare să intru în lăcașul sfânt al sufletului tău. Promit să pășesc pe vârfuri, să îngenunchez și să tac, pentru ca vorbele tale mustind a viață să-și audă ecoul din toate zările, dinspre cer și dinspre pământ. Mai promit și să te provoc cu alte perspective ale situației, pe care ochiul meu, mai detașat, le poate observa, lărgindu-ți paradigma.

Și uneori povestea mea te va cutremura (prin acord sau dezacord) și pe tine, pentru că-ți va aminti de ceva la fel de omenesc din sufletul tău. Alteori cuvintele tale mă vor mișca, rezonând cu ceea ce sunt eu. Pentru asta sunt prietenii, ca să-și asigure unul altuia poligon de trageri, chiar dacă-s alungate păsări. În liniștea ce va urma, se va auzi cum crește firul de iarbă. Emoțiile noastre împărtășite sunt prilej de creștere pentru fiecare dintre noi.

Sunt aici să mă lovești cu emoția ta, prietene…

Standard
Pilule de reflectie

Răfuieli vechi

Ne raportăm la părinții noștri în moduri diferite, dar corelate cu modul în care am fost tratați de ei în copilărie.

Unii sunt exagerat de recunoscători și le poartă bătrânilor o grijă fără de margini, încât este evident cum au schimbat rolurile. Fata ținută din scurt altă dată supraveghează acum orice mișcare a părinților dați în mintea copiilor. Dependența s-a repolarizat. Așa cum domnișoara n-a prea ieșit din cuvântul părinților la vremea ei, încât n-a reușit să zboare din cuib niciodată, bătrânii sunt acum în situația de a renunța la responsabilitatea propriei vieți, pentru că ea se simte datoare să facă sacrificii mărețe pentru ei. În definitiv ce rost să aibă ea, dacă nu acesta de a le veghea bătrânețea, când propriul rost nu i-a fost clar niciodată? Este exemplul tipic al copilului adaptat, atât de ascultător încât ascunde în spatele cumințeniei, lipsa curajului de a-și asuma propria viață, propriile nevoi.

Alții sunt răzvrătiți pentru nedreptățile care le-au fost făcute cândva, înduioșați încă de copilul care erau. Un timp nu par să fie dispuși să ierte, tocmai pentru că încă nu știu cum să-și gestioneze copilul interior. Maturizarea lor ar presupune a se lua în sfârșit în grijă, a-și fi lor înșiși părinți: a-și accepta limitele și emoțiile, a fi capabili de încredere personală, de autosusținere, de responsabilizare adecvată, de satisfacerea nevoilor proprii. Ai timp suficient să repari greșelile care ți s-au făcut, după ce îți iei hățurile vieții în mâini, astfel încât să-ți asiguri propria creștere. Și înțelegi că tocmai ele te-au provocat să fii mai bun. Iar când ajungi să-ți fii de-ajuns, nici nu mai ai de reproșat. Când ți-e bine, dai bine. Când te ierți, îi ierți și pe ceilalți. Rămâne doar sentimentul că nu prea poți să-i ajuți și pe ei să iasă din paradigme vechi, cu care te îndoctrinau cândva, și care continuă să-i chinuie. Dar și asta ajungi să accepți.

Iar alții sunt într-o indiferență totală. Au fost probabil atât de răniți, încât și-au alungat sentimentele negative pe care le aveau pentru părinți (din vinovăție) și odată cu ele le-au pierdut și pe cele pozitive. Sau au învățat indiferența chiar de la părinții lor și au mari șanse să le-o predea și propriilor copii, prin detașarea față de problemele acestora. Ei par să nu poată gestiona mai mult de propria poveste de viață și rămân destul de însingurați.

Mi-e greu să vă spun, dar din păcate cei tratați corect nu prea există sau sunt nesemnificativi  statistic. Suntem ori prea iubiți, ori prea neiubiți (sau percepția noastră imatură este cea care deformează iubirea ce ni s-a oferit). Iar atingerea echilibrului interior este rezultatul unui proces personal de maturizare, finalizat de obicei după ce am greșit și noi ca părinți. Partea bună e că orice progres pe care îl facem în timpul vieții noastre va fi asimilat și de copiii noștri, atât timp cât destinele ni se întretaie încă.

Pentru mine este un mare imbold de viață să-mi rezolv conflicte sufletești, pe care sunt sigură că altfel le las moștenire urmașilor mei. Prefer să fac eu schimbarea, să fiu eu deschizător de drumuri pentru ei. Ar părea mai comod uneori să mă complac în obișnuințe care au izul altor vremuri, dar mi-e foarte clar că nu mi-ar plăcea să facă asta fata mea. Așa că mă scutur.

De departe mi se par mai sănătoși răzvrătiții. Sunt la fel de frumoși ca adolescenții care își strigă diferențierea și desprinderea psihologică de părinți, pentru că au nevoie să fie recunoscuți ieșind din rolul de copii.  Acum este cazul unei diferențieri și mai profunde: la nivel de stil de viață, de alegeri, de credințe. Practic tot ce i-au învățat părinții, acum se restructurează, trece prin filtrul personal. Își inventează propria moralitate, în acord cu ființa lor. Și asta nu se poate decât renunțând la modelele vechi: discipolul l-a trădat pe maestru tocmai ca să-l întreacă. De aceea fiul risipitor este mai iubit decât cel ce nu a îndrăznit să plece. Pentru că tatăl înțelege că interior el este mai bogat, mai evoluat și că întoarcerea spre rădăcini este o nevoie asumată, nu un dat necontestat prin supunere.

Întoarcerea acasă (simbolic vorbind) este acceptarea, este înțelegerea, este resemnificarea a ceea ce a fost. Este iertarea (nu doar la nivel de gând, ci mai ales la nivel de emoție). Este iubirea necondiționată. De tine.

Standard
Eseuri

Emoția prostește?

Mă intrigă tare faptul că atunci când sunt emoționată memoria îmi joacă feste sau pur și simplu nu mă pot concentra. De multe ori asta mă face să par de-a dreptul prostuță. Și cum de obicei, dacă știu să formulez corect întrebarea și mă așez la scris, răspunsul vine negreșit, sunt curioasă să aflu ce apare azi sub mâna și prin ființa mea…

Ipoteză: Emoția prostește.

Date culese din experiență (așa cum curg, la întâmplare):

Exemplul1. Alerg spre un examen cu groaza că nu voi ajunge la timp și evident cu trac. Ajung totuși. Se dau subiectele care-mi sună foarte familiar, aproape mă bucură. Și gata. Colaps. Parcă nu-mi mai amintesc decât titlul materiei și, paradoxal, senzația de plăcere și ușurință care a însoțit învățatul. Privesc foaia albă îndelung fără să se ivească niciun pitic. Abia după vreo oră, din puțul memoriei începe să se extragă câte o picătură de informație pe care o primesc cu surle și trâmbițe făcând din ea o poveste. Picătura devine firișor subțirel, apoi îi crește îndrăzneala și pe final mâna parcă scrie singură, de nici nu mai știu dacă se abate sau nu de la subiect. Cert e că primesc o notă onorabilă.

Contraexemplul 1. Aceeași probă de alergare către examen, cu un obstacol în plus: n-am ajuns la timp. Profesorul mă primește totuși, dat fiind că subiectele sunt grilă, n-au fost spuse cu voce tare. Sunt fericită și recunoscătoare în fața șansei de a concura. Pare că alerg în continuare, pentru că parcurg grila într-un ritm rapid. Sunt în flux. Termin cu mult înaintea colegilor mei și obțin punctajul maxim.

Exemplul 2. Desigur că te poți îndrăgosti prostește. Cred că mulți au trecut prin momente roz în care ceilalți îi trăgeau de mânecă să le explice în ce se bagă, dar pe ei îi trăgea ața cea unsă cu miere irezistibil și ceea ce era evident pentru ceilalți ei pur și simplu nu vedeau.

Contraexemplul 2. Anul meu de maximă îndrăgosteală a fost anul meu de maximă glorie universitară, l-am încheiat cu media generală 10.

Exemplul 3. O altă experiență de euforie mai recentă nu mi-a mai lăsat loc pentru învățat și m-a determinat să-mi amân o licență. Aveam de dat atâta iubire încât era țeava plină și nu mai rămâneau biți pentru cunoaștere. Ba mai mult, eu care am un cult pentru studiu, n-am mai putut să citesc nimic, orice informație părea redundantă.

Contraexemplul 3. Când fac dragoste mi se aprind beculețe în minte. Și mintea nu mai are loc în cap, pare că-mi inundă tot corpul iradiind până dincolo de granițele pielii. Subiecte care mă frământau de câteva zile își găsesc cele mai ingenioase soluții din lume și mă bucură nespus. Poate părea ca o evadare din întâlnirea cu iubitul meu către câmpiile cunoașterii. Senzația mea este că tocmai iubirea a făcut posibilă înțelegerea, prin racordarea la ceva înalt.

Suport științific: Sistemul limbic, situat la baza emisferelor cerebrale este centrul de comandă al emoțiilor. Îi vom spune creierul simțitor. Aici sunt procesate emoțiile primare de tip frică, furie și fiorul îndrăgostirii. Gândirea are sediul la nivel de neocortex sau scoarță cerebrală (ultima generație de neuroni). Aici vorbim de creierul gânditor. Am putea spune că emoțiile sunt la demisol și gândurile la ultimul etaj. Imaginați-vă că în această construcție mentală lumina este din ce în ce mai puternică pe măsură ce te apropii de cer. „Vedem” mai clar, suntem mai conștienți și avem senzație de control mai degrabă asupra gândurilor, decât asupra emoțiilor (deși ar fi de dezbătut mult și pe tema asta, o las pentru altă dată).

Cert este că o emoție foarte puternică, instinctuală, brută, poate inflama creierul simțitor într-o asemenea măsură încât acesta funcționează decuplat de șeful lui superior, creierul gânditor (care pare plecat în vacanță cu secretara). Simțitorul devine un mic tiran peste noapte, taie și spânzură, depășit de situație. Deși nu prea înțelege ce se întâmplă, este foarte zgomotos. Fiind poziționat mai aproape de subalternii ocupați cu acțiunea (mușchii, corzile vocale), deciziile lui pătimașe (fugi!, bate-l!, sărut-o!) sunt implementate rapid la nivel corporal. Până află boss-ul cel mare… scuzele reparatorii sunt tardive.

Analiză finală și concluzii. Să fie contraexemplele excepțiile care confirmă regula? Sau ce anume face diferența între unele și altele? Ce îl face pe gânditor să-l țină în frâu pe simțitorul repezit? Sau mai bine zis ce-i face să coopereze, să se folosească unul de celălalt?

Emoțiile complexe, plenare, de tipul sentimentelor ajung pe biroul de la etajul superior, în lumină maximă (în lobii prefrontali). Diferența o face asumarea. Adică nu te iubesc, nu te cert, nu paralizez de frică pentru că m-a luat valul. Ci aleg cu conștiență să fiu lângă tine, să fiu ferm, să-mi trăiesc frica cu acceptare, observându-mi cu atenție corpul în fiecare din aceste situații. Acum „văd” tot ceea ce mi se întâmplă.

Desigur vor mai fi momente în care să mă simt stupid pentru că nu mai știu pe ce buton de lift să apăs spre cunoaștere, să nu pot să leg două cuvinte sau să nu pot să mișc un deget. Iar după furtună să descopăr că era atât de simplu încât pare incredibilă pana mea de idei. Poate o să-mi pun în buzunar o lanternă pentru data viitoare, să-mi luminez emoția cu înțelegere, cu bunăvoință. Celebrul „numără până la zece!” poate da timp informației să circule până sus. A-mi oferi răgazul autoobservării mă poate pune în acord cu mai mult din ceea ce sunt. Asta mă poate conecta la fluxul universal tocmai pentru că traseul energetic este întreg și nu scurtcircuitat.

Emoția prostește când nu ești suficient de înțelegător cu ea.

Imaginează-ți artificii țâșnind de la simțitor spre gânditor, transformate într-un spectacol al unei arteziene luminate. Emoția și gândul, corpul și spiritul, apa și lumina, femeia și bărbatul care ne compun ființa dansează, își unesc energiile și se exprimă liber, armonios, cu iubire conștientă.

Standard
Pilule de reflectie

Ne-am certat

În orice relație interumană, oricâtă lumină ar fi, la un moment dat se-nnorează. Aș spune că cu cât iubirea e mai pătimașă, cu atât șansele de conflict sunt mai mari. Cu cât soarele dogorește mai tare, cu atât mai mulți nori se vor strânge. Cu cât granițele dintre noi se șterg mai mult, cu atât va striga sămânța de ființă după propria individualitate. Cu cât am mai tare grijă de tine, ca atât mi se va face mai dor de mine.

Pentru că relația de cuplu este cea mai provocatoare pentru individ, mă voi referi de aici încolo la ea. Subiectul disputei nu prea are importanță: poate un conflict de putere cu unul din părinți, poate fiorul geloziei, poate diferențe de stil de viață, poate nevoi personale neglijate și puse în cârca celuilalt. Oricare ar fi motivul, sentimentul de fond este „eu nu sunt atât de important pentru tine, cât am nevoie să fiu”. Mai pe scurt: „vreau să contez”. Adică ceea ce face inconfortabilă situația asta este frica mea că n-aș fi suficient de… pentru a face față relației (adică ție), pentru a-mi face față mie (nevoilor mele) și în extremis pentru a face față vieții (atunci când suntem într-o relație de dependență și singur nu m-aș mai descurca).

O relație partenerială te confruntă cu propria umbră. Dacă e ceva ce nu-mi place la mine, va fi greu să suport în ochii tăi. „Sunt o persoană atât de dificilă, încât abia îmi fac față eu!” și „Am atâtea bube-n cap, că nu vreau să le-mpart cu nimeni!” sunt lozincile celor care aleg singurătatea. Întâlnirea cu propriile limite poate fi de nesuportat. Decât să-mi accept neputința, mai bine plec din această relație, pentru că partenerul m-a făcut să simt această durere (deși dacă mă gândesc bine, o aveam de demult și o țineam ascunsă și de mine!). Cu cât suntem mai tineri (sau mai naivi), cu atât mai luminoasă este imaginea despre noi și cu atât mai greu ne putem îndura defectele. A nu fi suficient de buni ne înfricoșează. Până și doar cuvântul „ratat” are un ecou lugubru în sufletul nostru. Deși până la urmă e sănătos să te temi de moarte sau de irosirea vieții. Pentru că asta îți dă imboldul să faci ceva cu viața ta. Ca să ajungi la curaj însă, trebuie să treci prin frică. Nu să fugi de ea.

Mi-e frică să recunosc… că profesional sunt la început de drum și mă simt nesigur, că fizic am unele părți ale corpului meu pe care aș vrea să le pot remodela, că nu fac față unor emoții ale tale pe care nu le înțeleg, că rolul de proaspăt părinte mi se pare constrângător și nu mă simt pregătit pentru el, că azi n-am chef să fac dragoste cu tine tocmai când tu pari o bombă cu hormoni, că mă doare disperarea maică-mii că mă pierde în favoarea ta și mă simt strivit între tine și ea. Adică nu sunt un bun profesionist?, n-arăt bine?, nu sunt în stare să te susțin emoțional?, nu sunt un părinte bun?, nu sunt un amant bun?, nu sunt un fiu bun?, nu sunt un iubit bun?…

Și răspunsul „catastrofal” este… UNEORI NU. Să nu accepți asta înseamnă să trăiești iluzia perfecțiunii, un film de superacțiune în ritm nebunesc în care evident tu ești Superman sau mai neaoșul Gică-fără-frică. Epuizant rol. Și-apoi pe cine vrei să convingi? Cu cât te zbați mai tare, cu atât este mai evident efortul de a te coase pe unde te-ai rupt. Și, știi, viața bate filmul: rana e sângerândă și doare.

În concluzie: când te superi îngrozitor și ieși brusc dintr-o relație și nu vrei să-l mai vezi niciodată pe individul-fost-iubit, întorci spatele unei părți din tine pe care refuzi să ți-o asumi. Asta nu înseamnă că trebuie să rămâi de-a pururi într-o relație care nu mai funcționează… ci să rămâi cel puțin până îți înțelegi participarea la conflict și până se stinge conflictul… Adică până când vă puteți despărți rămânând „prieteni vechi” sau „un fel de rude”. Și asta pare ca-n filme, nu? Păi dacă rămân conștient de iubirea de început (și nu o împroșc cu negare ca să-mi fie mai ușor să plec: dacă spun că n-a fost nimic bun, se cheamă că n-am pierdut nimic, nu mai e un eșec, mă simt mai puțin șifonat…) și am deschidere să privesc defectele pe care mi le reproșezi (să mi le asum și să-mi dau voie astfel să cresc: căci doar fuga de defect mă desparte de calitatea polară), n-am cum să nu valorizez experiența mea de viață cu tine. N-am cum să nu văd și plinul paharului.

Până la urmă a avea defecte, a nu fi iubit și a fi singur ne apropie emoținal de moarte: de-asta o luăm la sănătoasa. Vestea rea e că și când suntem fericiți, tot spre moarte mergem (și pășim înainte cu nerăbdare!). Iar vestea bună e că dacă încă suntem pe drum, suntem în viață. Iar când n-om mai fi, nu vom fi nici cât să suferim pentru pierderi. Cât încă bilanțul este pozitiv (bate inima în piept), putem privi moartea cu viață în ochi. Asta ne va face mai conștienți de magia prezentului și de armonia imperfecțiunii noastre. Și ne va da poftă să construim până în ultima clipă… cu iubire.

Standard
Pilule de reflectie

„Eu n-aș putea să fac asta!”

Sunt momente în viață în care coconul de iubire în care obișnuiam să trăim se sparge și ne expulzează golași într-o lume neprietenoasă. Și pentru că nu eram pregătiți să-i facem față acestei lumi reci, ne rănim adânc și parcă pentru totdeauna în miez de suflet. Dreptul nostru la fericire a fost violat de persoana cea mai apropiată, pe care o consideram responsabilă pentru viața noastră, care trebuia să ne aibă în grijă: un părinte (în copilărie), un iubit/soț (în tinerețe), un fiu (la bătrânețe). Expresia „Mi-ai distrus viața!” exprimă clar faptul că mă bazasem pe tine excesiv, mă abandonasem ție până la a nu-mi mai aparține, până la a nu mai fi la timona propriei corăbii, până la a-mi pierde sensul individual.

Totuși, chiar dacă deseori tocmai noi ne pusesem destinul în mâna persoanei iubite, durerea, vulnerabilitatea și singurătatea îndurate în lipsa coconului de iubire ne fac furioși, ranchiunoși, neiertători. Iubirea ni se cuvenea. De aceea cel ce ne-a înșelat așteptările, ultima persoană din lume de la care să ne fi așteptat la așa ceva, cel în care am investit atâta încredere și iubire… a ajuns să ne contrarieze extrem, să ne revolte ca nimeni altcineva: tocmai tatăl meu, prietena mea cea mai bună, jumătatea mea, puiul pe care l-am crescut la pieptul meu, etc. Cum să nu judeci, cum să ierți omul față de care te-ai deschis maxim și care te-a rănit maxim?

Și vine o vreme în care cumva ajungi să trăiești aceeași poveste, cu roluri schimbate. Ceea ce părea de nefăcut te cheamă să faci. Nici nu contează dacă față de aceeași persoană iubită sau față de altcineva: îți vei aminti perfect situația veche, te vei vedea pe tine cel de atunci în victima de acum și te vei simți vinovat în postura de proaspăt călău. Și culmea este că nu din răzbunare te-ai îmbrăcat în noul rol. Ci din nevoie. Nu ți-ai propus asta. Ființa ta a ajuns să se exprime într-un mod nou, a ajuns să-și exploreze o nouă fațetă a universului uman. Și-abia acum poți să înțelegi și ai șansa să ierți. Pentru că acum simți ceea ce altă dată gândeai. Pentru că acum empatizezi în loc să judeci. Pentru că acum vezi omul cu toate resorturile lui sufletești la intersecția viselor, nevoilor, vulnerabilităților, temerilor lui și nu monstrul care a gândit-o cu sânge rece. Și înțelegi că ăsta a fost maximul pe care l-a putut da atunci, că gestul lui a creat un echilibru în ecuația lui de viață, chiar dacă ție ți-a părut haos catastrofal.

Iar următorul pas al acceptării vine din recunoașterea beneficiului pe care răul ți l-a adus, al saltului provocat de șutul primit. Ai devenit cineva anume datorită acestei pierderi, ai dobândit strategii de supraviețuire care ți-au folosit în multe alte domenii ale vieții tale. Ruptura te-a călit și te-a repus pe picioarele tale: de atunci îți aparții.

Asta înseamnă să ierți: să probezi real locul vinovatului. Asta înseamnă să iubești: dincolo de fapte, când, aparent, nimic nu mai ai de primit în schimb. De fapt, în acest moment și iertarea și iubirea le primești întâi tu.

Standard
Poezii

De-ale primăverii valuri

Am întrebat cireșii înfloriți
cum fac să fie-așa de fericiți.
Și mi-au răspuns cu-al lor parfum suav și călător,
cu freamăt lin, delicatețe și umor
prin două-trei petale-n zbor…
că totu-i un miracol trecător.

Am întrebat și păsările-ndrăgostite
cum fac să fie atât de iubite.
Și mi-au răspuns în stilul păsăresc
că a iubi și-a fi iubit este firesc,
a fi îngijorat e tipic omenesc
și s-au întors la trilul lor cel nebunesc.

Am întrebat crenguțele ce-nmugureau
cum fac de-atâta viață-n ele au.
Și mi-au răspuns prin boabele pocnite
că pentru-ncrederea în ele sunt vestite
că seva le inundă pe șoptite-negândite
doar pentru că se lasă primenite.

Le-am întrebat pe florile mai delicate
cum fac pe moarte să nu fie supărate.
Și mi-au spus că din moarte o să-nvie
cu dor de viață-n primăvara ce-o să vie,
că supărarea-i o copilărie,
că tot ce este trebuia să fie.

Am întrebat frumoasa primăvară
cum face-atât de tânără să pară.
Mi-a spus că nu-i e frică de nimic,
nu se ascunde sub machiaje nici un pic,
îi plac nuanțe naturale: roz-bombon, verde-fistic…
iar aerul rebel e cel ce-i șade șic.

Apoi în suflet cu curaj eu mi-am privit
să văd… de ce-i așa neliniștit.
Mi-a spus că și să piardă a-nvățat
(și-asta nu-nseamnă că durerea l-a iertat)
doar că dorul de nou l-a perturbat
cu vise. Iar un ghiont și un oftat…

i-au arătat că-n realitate
nu prea putem să le avem pe toate,
perfecțiunea e o utopie,
viața-i un dans între extaz și tragedie…
Dă voie lucrurilor, suflete, și să nu fie
și lasă-te surprins de ce-ar putea mâine să vie…

Standard
Poezii

Te aștept

Privește-mă,
c-am ochii mai adânci ca marea.
Ascultă-mă,
îmi place lângă tine gândul să-mi deșir.
Spune-mi ce simți
și când emoția-ți răsare-i voi fi zarea.
Rămâi aici
să numărăm secunde pe al vieții fir.

Sărută-mă
și-ți voi șopti secrete-n suflet.
Dă-mi mâna ta
ca să mă pierd în ea de tot.
Și strânge-mă
să ne-nvârtim cu freamăt și răsunet.
Iubește-mă
că-n lumea mea pastel să te duc pot…

Standard
Locuri dragi

Viața prin alți ochi

Bunica avea 92 de ani și locuia singură într-un sat uitat de lume de la șes. Nepotul care copilărise sub aripa ei era acum un bărbat de 30 de ani, într-un oraș mare. Se zbătea să facă față nevoilor familiei pe care și-o închegase (cu doi copilași), începuse o mică afacere și încerca s-o pună pe picioare, agonisea în vederea cumpărării unei case (stateau cu chirie încă). Așa că nu prea mai era loc în viața lui de bunica…

Totuși aflase că ea nu se simțea bine în ultima vreme și cumva parcă îl chema crângul, martorul șotiilor de odinioară. Așa că a lăsat copiii la soacră și și-a luat nevasta într-o plimbare cu mașina: în fond, nu îl despărțeau decât două ore de drum de locurile dragi și de figura centrală din imaginea copilăriei: o bunică fermă, care-l punea la treburi multe și cam tâfnoasă cu bunicul.

Măruntă, cu părul alb împletit în cocul subțiat, cu ochii adânciți dar încă de-un albastru-senin, bunica cea aprigă și care se lua mereu cu viața la trântă, părea acum mai stinsă, împăcată sau poate doar resemnată. I-a servit cu roșii, cu ouă și cu brânză de la vecina. N-a prea avut de povestit decât de bolile ei, de sătenii care s-au mai dus. A mai strecurat un of despre bunicul, cum că o-nșela (deși nu mai era de mult, săracul). Pe alocuri discursul ei era întrerupt de goluri, de atenție pierdută. Și ea și ei au ocolit vorba dureroasă despre o moștenire pe care bunica o lăsase unei nepoate mai amărâte, în defavoarea lor. I-au arătat fotografii cu copiii lor. Și au privit pozele îngălbenite de pe pereți. Nepotul i-a prezentat nevestei grădina, via, livada, deși toate îi păreau acum tare mici sub ochii adultului sau poate pentru că erau așa în paragină.

Curând nu prea au mai avut ce să-și spună. Se însera și aveau de ajuns la copii. Și pentru nepot, și pentru bunică totul părea târziu.  El ar fi vrut să se fi simțit mai iubit de ea, ea așteptase să fi contat mai mult pentru el. Când să plece, bunica a scos de sub pat o cămașă de noapte țărănească, din pânză aspră, veche, probabil din zestrea ei: cadou pentru nevasta nepotului. Două plase cu mere așteptau afară rezemate de pomii îmbătrâniți și ei. Poamele erau mărunte și mâncate de viermi și nici pungile nu arătau prea bine. De gura ei, le-au băgat în mașină. „Sărut-mâna, bunică!” Și-au plecat.

Mașina gonea pe drumul de întoarcere. S-au oprit pe un câmp și au lăsat pe marginea drumului plasele cu mere, ca și cum erau greu de dus…

La câteva luni bunica a murit. Au trecut 10 ani și mai bine de atunci. Nepotul are acum casă și o familie mai mare. Ca orice om ajuns la jumătatea vieții, își face bilanțul și devine mai filozof, raportându-se la propria naștere și la propria moarte. Revede casa bătrânească cu toți ai lui: deși acum aranjată de un unchi, pare și mai mică, și mai pustie. Lipsesc din ea bunicul și bunica, cei ce-o însuflețeau cu lumina vieții lor. Ia un măr dintr-un pom de lângă casă, probabil plantat nou în anii care s-au scurs și simte mușcând gustul pământului. Își amintește de cele două plase. De boala și putregaiul din ele, de nevoia bunicii… „Acceptă-le, așa sunt acum eu.”… De frica lor de moarte (greutatea lăsată pe câmp), din vremea când porniseră cu motoarele la maxim să plămădească viață… Alte sensuri prin ochii maturi.

Povestește copiilor (acum mari) de năzdrăvăniile lui, uimit că lumea aceea misterioasă a satul se putea străbate de la un cap la altul într-un sfert de ceas. Ascultă livada și-i simte energia șoptită. Inspiră adânc și parcă totul i se așază profund în suflet. Înțelege locul lui, dintre înapoi și înainte. Rostește ca pentru sine „Sărut-mâna, bunică! Sărut-mâna, bunicule!” Și simte că nu mai este nevoie să se întoarcă…

Standard
Eseuri

Despre iubire… cu măsură

Iubirea. Aproape imposibil de definit, dificil de cercetat, pentru că este un sentiment, nu o cogniție. Pentru că este eminamente subiectivă, nu obiectivă. „Te iubesc pentru că…” de cele mai multe ori nu are continuare. Dragostea nu poate fi explicată, ci doar trăită, exprimată și astfel împărtășită. Deși unele animale dezvoltă un fel de atașament primar față de pui, față de stăpân (animalele de companie), foarte rar față de partener (deși majoritatea adoptă ritualuri de împerechere pline de tandrețe), credem că numai omul are privilegiul de a iubi. Și asta datorită complexității neocortexului (ultima generație de neuroni). Putem simți mai mult în suflet, pentru că înțelegem mai mult cu mintea.

Este evident că iubirea depinde de ceea ce percepem subiectiv: primim ceva și asta ne face să simțim iubire (cel puțin în prima fază). Depinde apoi de puterea imaginarului personal. Eu cred că un om lipsit de imaginație (există așa ceva?) n-ar putea iubi. Eroticul, ca și extazul sexual, se întâmplă pe tărâmul de vis al propriei ființe. Când simt că te iubesc sunt într-un loc special din mine, într-o cămăruță a minții mele, a dorințelor ce par împlinibile. Depinde apoi de istoricul nostru, de amintirile pe care le avem împreună, dar și de experiența cu alți parteneri ori de poveștile de dragoste cu alți protagoniști care ne-au impresionat altădată.

În ce măsură iubirea este o nevoie  emoțională (o carență) care se cere satisfăcută și în ce măsură este un preaplin (un surplus) afectiv? În ce proporție participăm fiecare la iubirea ce ne unește?

Când facem dragoste senzațiile noastre pot avea elemente comune. Desigur suntem pe rând sau simultan provocator și provocat (excitant și excitat), dar percepțiile noastre complexe sunt mult diferite. Depind de cât suntem de visători, de influențabili, de cât de departe ne dăm voie să ajungem, de cât de dispuși suntem să renunțăm la control. Așa că eu pot să te iubesc atât de tare (atât de dusă pe câmpiile imaginarului) încât să fiu convinsă că și tu joci în filmul meu. Iar filmul tău poate să fie altul, chiar cu alte capete de afiș, chiar în timp ce „ne iubim”.

Deci cum verificăm iubirea „noastră”? Putem asta? Cum aș verifica iubirea mea, mai întâi? Aici îmi amintesc de un eveniment personal, un moment de luciditate forțată de dinainte să mă mărit. Am stat eu cu mine și am încercat să cântăresc obiectiv subiectivul… Era un iureș tensionat între Capuleți și Montague-și. Fiecare din cei patru prea tineri părinți își imaginase altfel și pentru altcândva nunta primei odrasle. Și confruntarea cu realitatea producea ceva frustrări. Din iubire și respect pentru ai mei, împovărată de suferința lor, m-am luat de guler, m-am scuturat și m-am întrebat: „Știi ce faci?”. Răspunsul a fost: „Da, simt.” Și pentru mine a fost convingător atunci. Acum mă întreb: simțeam iubirea lui sau a mea? Simțeam iubire când mă privea. Dădeam sau primeam? Era un flux în care energia curgea de la unul la altul, ca într-un cerc-inel. Sau poate eram polii planetei Noi. Vedeți? Știu exact lucrurile astea pentru că mi-a rămas imprimat în suflet sentimentul. Asta era realitatea mea.

Dar a lui? Cum pot să verific ce-i în cutiuța celuilalt? Nonverbal. Întrebând. E suficient? Și ce alți factori au mai contat? Faptul că și mamele noastre aveau aceeași vârstă ca noi când s-au măritat? Faptul că eram la fel de „studenți în primii ani de facultate” ca și părinții noștri când au făcut marele pas? Setea de nepotolit de iubire venea de undeva de peste timp? Din familie, din istorie socială, din umanitate? Din nevoia de a intra într-o altă dependență emoțională după proaspăta rupere de căminul copilăriei?

Grele întrebări, complicată iubire. Și ne țesem pe ea viața. Concluzia mea este că în materie de iubire NU ȘTIM. Probabil asta este dovada supremă că există Dumnezeu: EL ȘTIE. El a potrivit toate ingredientele astea care ne-au tulburat în asemenea hal încât habar n-avem cum ne-a reușit IUBIREA. Și mai cred că suntem un fel de experiment, că iubirea ne-a fost dată ca un fel de maximă provocare, ca o îndumnezeire: „Ia să vă văd, puteți duce?”

Și trebuie să recunoașteți că, față de animale, asta ne-a complicat viața mult mai mult decât ar fi făcut-o, singur, saltul cognitiv… Am cerut cunoaștere și ni s-a dat bonus iubirea, cu toate efectele ei adverse… O experiență în care raiul și iadul se întrepătrund și în care niciodată nu știi, doar simți…

Standard
Poezii

Fără tine, eu

Unu plus unu,
când e cer senin,
când ascult melodia din zări și adie puțin,
sunt ceva șanse să-mi dea suflet plin.

Dar ce fac dacă norii vin,
mă-mbată gustul de pelin
și-mi umblă gânduri cu venin
căci unu minus unu-mi dă al naibii de puțin… ?

Păi pot să farmec cuvintele
să le amețesc năstrușnic între ele
să-și uite sensurile grele
pentru-nțelesuri mult mai ușurele.

…Picioruș de arpagic
cu aliură de voinic
vreau să-ți ghicesc în buric
despre tot, despre nimic…

Tot așa-mi prezic și mie
câte-n stele și-n pustie
ce-a tot fost și ce-o să fie
din nicicând în veșnicie.

Doar că vine câte-o zi
cu concret cât să nu-l ții
și metaforele vii
ce-mi erau căluți zglobii
mi le face bucăți mii
să se vânture-n pustii
să mă-ntreb pe unde-oi fi,
Doamne, de nu vrei să-mi vii…

Standard