Pilule de reflectie

Nevoia de poveste

Înainte de a face, omul are nevoie să fie. Înainte de a te implica în ceva, ai nevoie să aparții unui spațiu care definește acel ceva. Mintea are nevoie de un cadru pentru a putea construi.

Am nevoie să știu că sunt aleasa ta ca să-mi asum planurile de viitor cu tine, să am entuziasmul de a le transpune în viață: fără asta sunt doar în vis, fantasmez.

Un copil ajuns la vârsta adolescenței are nevoie de recunoaștere din partea familiei sale a unui spațiu personal și a unui statut nou, conform schimbărilor din el, ca să și le poată asuma.

Un suflet are nevoie de o relație caldă de prietenie sau de un spațiu terapeutic care să-i ofere siguranță pentru a se deschide, pentru a-și împărtăși neliniștea și a-și găsi singur soluții.

Un artist are nevoie de un atelier-cuib al ființei sale. Pentru a crea este nevoie de un cadru ferit de anxietate: frica ne închide, ne fură spontaneitatea. Un mediu nesigur ne depărtează de intuiție. A crea înseamnă libertate.

Un copil căruia i se spune mereu „nu e voie” rămâne prea încorsetat în limite, nu are loc să exploreze, să descopere lumea. „Nu ai voie să te atingi acolo!”, „Nu e voie să fii rău!”, „Nu ai voie să plângi!” îl îngrădesc și să se descopere pe el. ”Nu e voie!” extrem  înseamnă „nu crește!”

Pentru ca o petrecere să fie reușită, cineva trebuie s-o pregătească din culise, să regizeze totul, să creeze momente surpriză.

E nevoie de un acasă drag și îngăduitor în care să fii primit cu iubire, ca să poți trece podul și să cucerești lumea.

Poți fi erou doar când există o poveste. Vrei să fiu povestea ta?

Standard
Pilule de reflectie

Iubirea, treabă grea

„Mă iubesc!” și „Te iubești!” sună a singurătate în doi, narcisică. De fapt este condiția de bază de la care se poate construi iubirea în afara dependenței.

Când spui „Nu mă iubește!”, capătul dinspre tine al acestei credințe se referă la faptul că nu ai încredere că ai putea fi iubit (pentru că nu te iubești tu și atunci e posibil să nu fi în stare să primești de fapt), iar capătul dinspre celălalt, la incapacitatea lui de a iubi (ca o carență de el însuși).

Un om poate iubi atât cât este capabil să se iubească. Și tot atâta iubire poate primi. „Te iubesc din tot sufletul!” se traduce: de mai multă iubire n-am loc. Dintr-o traistă goală, ce să dai?… Adică am nevoie nebună de tine, ca să mă confirm pe mine. Prin tine exist. În afara iubirii pentru tine, eu ce-aș mai putea fi? Nu pleca, că mă pierd…

„Mă iubesc!” mă pune în contact cu Iubirea. Și de acum pot fi izvor către altă persoană, către o profesie, către toți oamenii, către viață. Pot pune iubire în tot ceea ce fac, pentru că sunt iubire, și-o știu.

Dacă îți vine să îi ajuți pe alții, fii conștient că tu strigi după ajutor.

Dacă vrei să schimbi lumea, trebuie să începi cu tine.

Dacă ești în căutarea iubirii, cotrobăie-ți prin suflet, fă-ți curat în interior, fă loc pentru iubire și deschide-ți ușile să respiri Prezent. Acceptă că ești un copil cu toane și ia-te în grija ta cu iubire, cu respect, cu încredere în ceea ce ești. Numai tu te poți crește, numai ție îți ești… cel mai important om din lume.

Standard
Pilule de reflectie

Cea mai grea meserie din lume / Greșeli în numele iubirii

A fi părinte este cea mai grea meserie din lume.

Copilul este cea mai bună oglindă a părintelui. În el își vede resursele pierdute, dar și defectele neasumate. Copilul reface cumva filmul vieții sale, iar el, părintele, nu mai poate face față retrăirii eșecului. E ca un nou pariu cu viața. De parcă prin copil are o altă șansă de reușită. „Fă-te tu balerină, eu a trebuit să mă mărit.”, „ Nu face greșelile mele și împlinește-mi tu visul”: ca și cum viața copilului este o prelungire reparatorie a vieții lui.

Așa că, în prima etapă încearcă disperat să-l ferească de greșeli, punându-i limite. Și limitele sunt bune pentru copil…  în anumite limite. Adică atunci când îi lasă posibilitatea de a experimenta. „Nu mânca tu, că te murdărești!” are greutatea unor lanțuri la mâini. Astfel de limite nu te lasă să crești. Părintele trebuie să lărgeasă granițele copilului permițându-i din ce în ce mai multe. Iar dincolo de adolescență trebuie să aibă încredere în ce a sădit până atunci, adică să renunțe la control, să lase responsabilitatea propriei vieți, gradat, proprietarului ei de drept. Nici o ființă nu aparține altei ființe. Atunci când încerci să pui limite unui adult, vrei de fapt să i le implementezi pe ale tale, ți-e necaz că e mai liber ca tine. Limitele oamenilor sunt propriile credințe.

În a doua etapă, părintele încearcă să-i ofere urmașului din experiența sa de viață. Doar că experiența de viață nu e transferabilă. „Ia uite ce-am pățit eu!” îl poate face pe tânăr să nu mai facă nimic, să nu mai riște („Nu mă mărit, ca să nu pățesc la fel ca tine!”). Transferabilă este frica de viață, ca atitudine. Cealaltă extremă este din categoria „Fă meseria mea!”, un fel de „fii tot eu”, uneori tatăl și fiul purtând și același nume. Orice comparație între părinte și tânăr (de la „fă ca mine!” până la „nu face ca mine!”) este o agresiune la individualitate, la dreptul de a fi o ființă unică și specială, capabilă să decidă în numele ei.

Adevărații profesori într-ale vieții sunt greșeala și suferința trăite direct. A-i proteja de asta înseamnă a-i feri de viață, de dreptul de a experimenta, de șansa de a reuși. Sunt lucruri care nu pot fi învățate decât în extremis: o boală incurabilă te poate determina să trăiești deplin, mult mai conștient, puținul rămas. Întâlnirea cu moartea cuiva asemănător ție poate fi revitalizantă, te poate impulsiona să dai sens propriei vieți, să faci ce celălalt n-a mai apucat.

A ajuta cu forța este un alt mod ineficient de a oferi expertiză „copilului” trecut de vârsta majoratului. A da sfaturi când nu ți se cer și a pretinde respectarea lor, a aduce cărți de citit cu mesaje subtile, a găsi soluții de viață pentru altul, a prelua din responsabilitatea vieții lui (a-i crește copii, a-i muta mobila din casă, a-i deschide ochii cu privire la partener) sunt încercări de a trăi în locul acestuia.

Prea multă iubire strică, pentru că sufocă. Și cine te iubește mai tare ca propriul părinte?

Tu.

Standard
Pilule de reflectie

Singura certitudine

Ieri vorbeam despre iluzie. Azi voi vorbi despre certitudine.

Singura certitudine a vieții este a dărui. Expresia „a da din tot sufletul” exprimă faptul că atunci când dăruiești, dai din tine. Și pentru că faci loc, tot acolo vei primi, pentru că ai pus fluxul în mișcare. A da către toate oglinzile tale (către toți cei pe care îi întâlnești) înseamnă a primi chiar în clipa aceea și a fi complet. Când iubești, te iubești. Când accepți, te accepți. Când respecți, te respecți. Și când urăști, te urăști… e tot bidirecțional. Dar e constrictiv, e blocant, e distructiv.

Deci când dai, te dai și ești primul beneficiar. Cel mai frumos exemplu este a fi părinte: îți oferi propria viață și primești viață înapoi. A fi părinte este un mare dar. La început mama și copilul își împletesc viețile într-o dependență fiziologică.

Orice dependență de dincolo de această perioadă timpurie (alimentară, de alcool, de substanță, de o persoană, de muncă, de calculator, de jocuri, etc) exprimă nevoia de iubire de mamă. O căutare fără sfârșit, de altfel, în cerc vicios. Un dor de infinit, de nesatisfăcut atât timp cât te cauți unde nu ești… Iubirea mamei nu te-a crescut suficient cât să-ți ajungi, cât să stai în picioare. Și atunci cauți altă cârjă. Cât despre a da iubire… misiune imposibilă, cât timp nu crezi în propriul izvor.

Înțelepciunea vieții este atinsă atunci când, pentru că te iubești suficient, poți susține, poți conține o altă persoană (prieten, fiu, pacient… orice om!). Când poți fi părinte spiritual pentru cineva.

Abia acum înțeleg că „darul nașului” trebuie să fi fost de neprețuit la origini.

Standard
Pilule de reflectie

Viața ca o iluzie

Pentru cei mai mulți oameni, viața este o foarte mare iluzie. Suntem în iluzie atunci când credem că totul e roz, suntem în iluzie atunci când credem că totul e pierdut, suntem în iluzie când suntem îndrăgostiți, suntem în iluzie când urâm. Suntem în iluzie ori de câte ori evaluăm viața (persoane, evenimente, contexte).

Viața ta este exact așa cum o caracterizezi tu. Ea nu te contrazice. Cumva, toate aspectele la care ai strâmbat din nas sau care te-au dat pe spate în tinerețe au devenit constelația vieții tale. De ce ți-e frică nu scapi. Dar și de ce-ți dorești trebuie să ai grijă. Tu ești marele maestru. Poți fi autorul unei simfonii sau al unei tragi-comedii. Ai devenit persoana care te scotea din  minți cândva sau cea pe care ai admirat-o cu nesaț. Starea de a fi critic este cea care a țesut decorul iluziei. Acela în care tu ești „cel mai bun” ori „cel mai rău”… crede-mă, nu contează care din ele.

Viața din afara iluziei este creată din starea de acceptare. Doar ea conține suficientă iubire și suficient respect cât să-ți deschidă ochii spre realitate. Viața netrunchiată sau neumflată de ochelarii deformatori este cea accesibilă observatorului. Da, și el își creează o lume interioară care să o reflecte pe cea exterioră (sau invers?), dar și pe aceea o observă în timp ce o experimentează.

Tu alegi între a da verdicte (în urma cărora tot tu ești bosumflat sau euforic) și a savura totul: chiar și părțile de care fugeai altă dată. Pentru că doar cu ele imaginea vieții este completă. În felul acesta, a fi spectator nu presupune a fi inactiv sau nesimțitor. Din contră, contactul cu viața va fi plenar, vibrant. Te vei umple de toate culorile vieții. Și vei fi mult mai mult decât înainte. Tu însuți. Acționând. Implicat. Prezent. Întreg.

Standard
Pilule de reflectie

Tot respectul, stimabile!

Stima de sine se traduce simplu prin „cât dai pe tine”. Cei cu stimă de sine scăzută se plâng de nerecunoaștere din partea celorlalți, dar ei sunt primii care se subvalorizează. Nu pretinde altora să dea trei bani pe tine, când tu nu dai nici doi.

Imaginea de sine se referă la „cum te vezi, cum te percepi” și reflectă gradul acceptării de sine.

Ca să facem aceste evaluări despre noi, ne comparăm cu ceilalți, ne raportăm la ei. O relație satisfăcătoare cu semenii (mai ales cu cei de aceeași vârstă) oglindește o bună stimă de sine. Adică raportul este unitar, de unu la unu. O relație nesatisfăcătoare, în care evident suntem „nedreptățiți”, este cea în care „ne dă cu virgulă”. Adică un raport subunitar, în care imaginea de sine este deteriorată, șifonată.

Imaginea de sine scăzută te face să nu crezi că ai putea fi acceptat de ceilalți. Îi percepi pe ei ca fiind aspri cu tine sau respingându-te, pentru că ai o atitudine de inferioritate, te autopoziționezi mai jos și privești cu ostilitatea învinsului către „evaluator”. El nu face decât să te confirme acolo unde te-ai așezat. Drama ta? „Nu sunt acceptat”.

Când ai un conflict important cu o persoană semnificativă din viața ta (părinte, copil, partener), defectele pe care nu i le mai poți tolera sunt ale tale, o parte din tine pe care nu ți-o asumi. Când nu poți ierta și nu mai faci față relației cu această persoană, respingând această relație, renegi o fațetă a ta. Drama ta devine: „nu te accept”, deși are, ca și în primul caz, ca punct de plecare: „nu mă accept”.

Acceptarea de sine și acceptarea de alții sunt cele două  fațete ale acceptării vieții. Ele decurg una din alta și dau aripi de libertate purtătorului. Proscrisul este propriul său temnicer. Stimabilul este o ființă pe cale de dispariție pe care încerc să o trezesc retoric cu o vorbă de mult apusă, în care nu mai crede nimeni, din păcate: „Tot respectul, stimabile!”…

Standard
Pilule de reflectie

Spune-mi că ești fericit!

Băiatul meu cel mic (clasa a III-a) se bucură de fiecare zi ca de una specială. Nici o dimineață nu vine prea devreme pentru el. Are un mod natural de a mulțumi pentru reușitele zilei, în primul rând împărtășind. El dă valoare fiecărei mici bucurii recunoscând-o, primind-o și dând-o mai departe (povestită).

Când are o experiență dureroasă, când este frustrat de o situație de viață, are aceeași nevoie de a împărtăși. Atunci eu sunt tare încercată. E greu să îndurăm sentimentele negative ale copiilor noștri. Falsa credință că ar trebui să îi protejăm de situațiile dureroase, ne face să ne simțim corigenți ca părinți când ei suferă. De fapt au nevoie doar să fie conținuți, iar evaluările noastre de genul „o fi bine, o fi rău” sunt reflexe de pe vremea când primeam note. „Te ascult!” este suficient. Îl confirmă ca individ cu o paletă complexă de sentimente.

„Ce dimineață superbă, mamă!” mi-a spus azi la plecare. Mi-a fost greu să aleg între cele două lumi: frumusețea ce răzbătea concret prin fereastră cu lumină temerară și primăvara din ochii lui…

Standard
Pilule de reflectie

Corpul nu minte

Limbajul verbal (prin cuvinte) reprezintă 7% din modul nostru de a comunica. Limbajul nonverbal (al trupului: prin gesturi, mimică, postură) deține însă monopolul în exprimare prin cele 93 de procente ale sale.

Limbajul verbal este dobândit prin instrucție, este apanajul educației. Conceptele și definițiile satisfac nevoia de exactitate a experților, nevoie caracteristică de altfel bărbaților. Și cu toată strădania de a ajunge la un limbaj comun exact, cuvintele au întotdeauna un sens personal pentru vorbitor.

Limbajul corporal uzează infinit mai puțin de mintea conștientă, este universal, curge firesc exprimând emoții, fidel fiind lumii interioare a persoanei. Copiii mici, care nu dețin încă secretele limbajului verbal, ne par mici vrăjitori pentru că „ne citesc” dincolo de cuvinte. Iar fețisoarele lor „spun tot” prin expresii delicios de naturale. Pare un dar inestimabil să primești atâta onestitate din partea cuiva. Din păcate, dăruirea prin exprimare necenzurată a ceea ce ești rămâne asociată naivității, vulnerabilității, feminității.

Așa că un „om mare”, stăpân pe sine, își va strâmta nonverbalul, până la a-l bloca, până la a purta măști inexpresive și a înțepeni corporal. Expertul în limbaj elevat, închizând poarta dinspre interior spre exterior, nu va mai permite nici trecerea informațiilor subtile dinspre exterior spre interior. Nu va mai fi conștient de ceea ce alții exprimă nonverbal. Perspectiva lui în comunicare se îngustează, până când ajunge să piardă legătura cu propriul univers interior. Este fascinant cum fuga de alții te depărtează de tine.

Parcă de-o viață ne străduim să găsim cuvântul exact care să explice ce simțim (și tot nu găsim unul în care să încapă trăirea)… când e așa de simplu să oferi o îmbrățișare. Aproape am uitat cum se face, a devenit stânjenitoare apropierea de cineva… Sau să lași lacrimile să curgă în loc să le înghiți și să-ți fereci durerea cu șapte lacăte…

Corpul este forma, manifestarea divinului. Acesta este sensul sintagmei „după chipul și asemănarea Lui”. Dați-I voie să se exprime! Deschideți-vă ochii și inima să percepeți corpul din fața voastră, ca și vibrația propriului trup. O privire face cât o mie de cuvinte.

Ce-ar fi să ignorați cuvintele timp de o oră? Să priviți corpuri exprimându-se într-un parc. Sau să ascultați trupul iubitei tăcute. Credeți că v-ar putea îmbogăți?

Standard