Arhive pe autori: Laura Panazan

Eseuri

Emoții disecate

Nu vreau să fiu nervos, frustrarea mă înghesuie,rușinea mă face mic, frica mă paralizează, stresul mă epuizează, mă apasă vina, fug de sentimentul de ură care îmi dă târcoale, încerc să-mi alung tristețea, furia cred că mă dezumanizează, iar depresia parcă mă scoate în afara vieții. Tot registrul de trăiri „negative” îmi pare periculos pentru că îmi contaminează starea de bine, pe care o asociez cu sănătatea. Când mă cuprind emoții „rele”, „nesănătoase” aș vrea să nu fiu văzut de străini, ca să nu par vulnerabil, slab, dezechilibrat psihologic și mă ascund sub masca socială a decenței, o mască inexpresivă sau forțată în rictus de fațadă. Libertatea de a fi autentic și de a acționa îmi sunt îngrădite de frica de aceste emoții, dar și de impactul pe care ele îl au asupra celorlalți.

Totuși orice emoție este un semnal prin care corpul încearcă să mă pună în contact cu lumea mea interioară. Ceva despre mine vrea să fie auzit, o parte ascunsă a mea încearcă să-și facă loc în propria-mi conștiință. Un conflict interior între o credință veche și o tendință nouă, între un obicei nepotrivit și o situație pentru care încă nu am un răspuns pregătit, o afacere neîncheiată din trecut pe care ceva din situația prezentă mi-o reactivează, vor să fie expuse ca să se caute o soluție. Nervii tensionați încordează mușchii, tensiunea psihică este exteriorizată la suprafața corpului prin tensiune musculară (contracturi), prin grimase faciale, prin dizarmonii posturale. Iată cum armura de protecție a interiorului (piele, mușchi , oase) ne apără nu doar organele interne ci și psihicul. De fapt și distincția dintre acestea este artificială, de vreme ce… mă doare ficatul de ciudă și inima de iubire neîmpărtășită, de exemplu. Corpul reacționează primul la o agresiune, înainte ca măcar să afle conștientul de pericol. Centrul de comandă pentru emoții este subcortical, o moștenire de la primate: sistemul limbic, situat la baza emisferelor cerebrale. Frica, furia și emoțiile sexuale (cu hormonii aceia care clocotesc în îndrăgostit) nu sunt o alegere conștientă, vin pur și simplu (mie îmi place să cred că Dumnezeu se distrează bombardându-ne cu ele). Conștient însă le putem opri și ascunde în spatele măștilor.

A accepta o emoție înseamnă să o recunosc când mă atinge, să îi dau voie să se exprime, să o trăiesc până la capăt (maxim patru secunde intense de libertate expresivă), să caut și să înțeleg mesajul pe care îl poartă. Dumnezeu din mine a vrut să-mi spună ceva…

Furia este de obicei generată de tristeți neexprimate acumulate. Te-ai supărat de câteva ori și n-ai zis nimic și acum s-a umplut paharul. Și dacă nici furiei nu-i dai voie să iasă, s-ar putea să faci ulcer…

Uneori după ce îți accepti frica sau după ce îți analizezi sentimentul de vină, va veni furia descătușată de acestea, să se exprime. Frica și vina au ținut-o sub presiune.Furia este strigătul de revoltă al unei nevoi personale nesatisfăcute: să se facă dreptate! Dă cu pumnul propria ta ființă ce se vrea recunoscută de cel asupra căruia îndreaptă furia. Și de fapt frica și vina sunt expresii ale neîncrederii tale în tine. Prelungești frica pentru că nu crezi că-i faci față unei situații, altfel ar fi doar un pretext pentru curaj. Cari vina sau rușinea pentru că te crezi insuficient de prețios, de bun, de moral, de deștept, de frumos. Stima de sine scăzută te face să devii furios, resursele tale nerecunoscute de tine se revoltă să fie exprimate, folosite, ca divin manifestat și nu negat.

Furia, tristețea sau iritabilitatea pot fi răspunsuri la situații de stres. Munca excesivă, oboseala acumulată din porunca stăpânului care îți ești, îl determină pe forumul subpoziționat, creierul emoțional, să facă ceva să-ți semnaleze că ai nevoie de odihnă. Uneori stresul acumulat scade imunitatea, te îmbolnăvești ca să-ți dai o pauză. Corpul se sacrifică iar, ca să nu-ți crape capul…

Furia reprimată (ascunsă în inconștient) îți consumă energia, se transformă în depresie. Minciuna că ești bine are un preț. De fapt orice emoție negată te secătuiește din același motiv, devine un vampir de energie. Uneori va răbufni neașteptat și neadecvat situației (labilitate emoțională), alteori te va deturna de la sensul propriu de viață (confuzie, derută sau depresie). Mai departe, depresia neacceptată și ascunsă (dusă pe picioare) mărește stresul (ceva nerezolvat îmi stă în cârcă, îmi tot bate la ușa conștiinței: „am ceva important să-ți spun!”).

Furia sublimată (adică preschimbată în altceva) te poate transforma în salvator: ești furios pe ceea ce face agresorul victimei, dar ignori ce ți se face ție sau ce-ți faci tu ție nerespectându-te, ignori nevoia ta de ajutor.

Furia apare și ca răspuns la o pierdere importantă (de avere, de afacere, de persoană, de statut, de sănătate, de stimă de sine) pentru că nu ți-ai dat voie să fii trist și să plângi și pentru că nu te-ai desprins de obiectul pierderii, n-ai acceptat că nu mai e nimic de făcut, l-ai lăsat legat psihologic de o parte din tine ca și cum te reprezenta, ca și cum te identificai cu acel ceva.

Ura este furie cu adresant exact și este născută din imposibilitatea de a-ți gestiona emoțiile negative pe care ți le generează o persoană.

Rușinea reprimată se poate exacerba în fobie socială.

Frica e o emoție scurtă, un răspuns la un pericol unic, real, care descarcă adrenalină, eliberează brusc energia necesară pentru luptă sau fugă. Anxietatea este generalizată, cronică și determină evitarea acțiunii, izolarea individului. Inacțiunea din viață este compensată de agitația psiho-motorie exprimată prin mișcări sacadate ale brațelor sau picioarelor (ticuri nervoase), insomnie, tulburări digestive, tulburări cardio-vasculare, tulburări respiratorii: ca și cum lumea interioară a individului aleargă continuu din calea pericolului imaginar. Toxicodependența, dependența de alcool, ca și restul dependențelor au la bază anxietatea, frica existențială.

Mă lupt cu viața și lucrurile nu ies cum vreau eu, pierd controlul, îmi pierd speranța și încrederea în valoarea personală și atunci capitulez în depresie. Nu mai fac față anxietății sau vinovăției și capitulez în depresie. La baza depresiei stă o pierdere, o incapacitate de a gestiona pierderea și nici viața, o autoîngrădire a dreptului de a fi, de teama morții. Îmi provoc moartea psihologică. Mi-e frică să trăiesc, pentru că mi-e frică de moarte.

Emoțiile sunt culorile vieții. Când fugi de unele le pierzi pe toate și oricât de calculat, de rațional rămâi, viața nu te mai satisface. Mai închise sau mai deschise (”negative, pozitive”), emoțiile dau sens vieții. Dă-ți voie, prin ele, să fii.

Standard
Pilule de reflectie

Dans în doi în ritmul vieții

Iubirea este bibelou de porțelan. E greu să iubești, pentru că e greu să te iubești. E greu să iubești, pentru că e greu să ierți. E greu să ierți, pentru că e greu să te ierți. E greu să te iubești, pentru că e greu să te ierți.

Dacă toate pleacă de la mine, înseamnă că-mi sunt dator pe viață să îmi ascult nevoile, pentru că doar asta mă poate face să le întrevăd pe ale tale. Și totuși cum să fac să veghez iubirea noastră?

Cu un focus prea pe tine, s-ar putea să mă pierd pe mine. Dacă  mă definesc prea tare prin „noi”, îmi șterg granițele ființei mele.

Cu un focus prea pe mine, s-ar putea sa te pierd pe tine. Dacă am grijă să-mi fiu mereu fidel cu rigurozitate, trasez o limită clară, intransigentă între noi.

Care să fie trecerea de la iubire de sine la egoism? Sau de la iubire la fuziune? Cum să dansez cu tine fără să-mi uit dansul propriu, fără să mă amețească dansul tău? Cum să-mi fiu? Cum să-ți fiu? Cum să fim?

Acceptând. Că uit de mine, pentru tine. Că uit de tine, pentru mine. Că greșesc, că greșești. Că te iubesc, că mă iubesc. Că am defecte, că am calități. Că sunt cu tine, că sunt singur.

Că toate se termină. Că nu voi mai fi. Că iubirea noastră nu va mai fi. Că iubirea este bibelou de porțelan. Și pentru asta nu trebuie păzită, ci trăită. Acum. Cu riscul arderii ei până la capăt.

Standard
Pilule de reflectie

Călău, victimă și salvator

Călăul (agresorul): nedreptățit dintotdeauna, simte nevoia să își facă dreptate, să pună lucrurile la punct, să pedepsească, își cere drepturile cu forța, controlează prin agresivitate verbală sau fizică.

Victima: sensibilă, fragilă emoțional și chiar fizic, se simte slabă, neimportantă, fără valoare, rușinată, copleșită de umilință, trăiește cea mai cumplită nedreptate, este încarcerată în această traumă, are nevoie de libertate.

Impresionabilul (salvatorul): este martor al poveștii, ascultător, cel care face ca spectacolul să aibă valoare, care confirmă performanța fiecărui rol: înverșunat de sadismul călăului și sfâșiat de durerea victimei. Rolul lui de salvator emerge din faptul că se crede opusul călăului, eroul pozitiv, garant al moralei, luptătorul întru dreptate și libertate.

Se numește „triadă nevrotică”. Între cele trei personaje s-a creat o dependență: fără oricare dintre ei, ceilalți doi ar rămâne descoperiți, fără sens, n-ar mai avea ce dovedi. Au nevoie unul de altul ca să-și justifice viața, lupta, încrâncenarea. Au nevoie unul de altul ca să fie văzuți. Toți speră să fie recunoscuți în rol. Toți strigă după dreptate. Pentru toți situația este apăsătoare și visează libertatea.

Călăul a fost cândva victimă, victima este sau va fi călăul altcuiva. Chiar și între ei doi rolurile sunt interșanjabile în diverse situații. Cine joacă un astfel de rol acasa, joacă unul dintre ele și în alte domenii ale vieții (la job, în grupul de prieteni). Poți fi victima șefului și călăul copilului tău.

Și puterea? Cine o deține? Care credeți că este cel puternic? Călăul care domină? Salvatorul care apără victima? Sau chiar victima care înțelege profund că de ea depinde viața călăului, că de fapt ea îl susține, îl duce în cârcă?

Nici unul. Puterea, uite-o, nu e! Sunt trei oameni slabi, fără încredere în ei înșiși și fără încredere în viață. Până și salvatorul este copleșit de neîncredere: luptă pentru nevoile altuia, nereușind să și le asume pe ale lui. E mai ușor să creadă în potențialul altcuiva (dacă ar fi eliberat de către el…), decât într-al său. E mai ușor să fie dezgustat de călău și îndrăgostit de victimă, decât să-și asume intențiile criminale ale primului și neputința celui de-al doilea. Asemănarea sa cu cei doi îl atrage pe salvator în complexul nevrotic și îl face să alunece oricând în rolurile acestora. Victima poate înțelege ca nimeni altul pe un seamăn agresat și se poate mobiliza pentru salvarea acestuia. Agresorul își poate justifica acțiunea criminală prin intenția de a salva pe altcineva.

Cum spuneam și ieri, oamenii sunt egali. Neîncrederea în ei îi face să-și pună măști, să intre singuri în roluri. Călău, victimă sau impresionabil… tot pe-acolo. Adevărul este în spatele măștii. Adevărul ești tu. Cu calități și defecte. Cu puteri și slăbiciuni. Nu poți ieși din triada nevrotică (cea care te înnebunește pentru că e fără de ieșire) decât atunci când te vezi… călău, victimă și impresionabil în același timp. Și pentru că te vezi prin fiecare, nu mai este nimic de dovedit, de apărat, de îndreptat.

Și te-ai eliberat.

Standard
Pilule de reflectie

Și eu sunt ca tine

Comparația doare. A încerca să pui rigla pe sufletul unui om spunând „ești mai… decât… ” este o agresiune la dreptul său la autenticitate. „Fii altfel, fă altfel!” este confuzant, îl scoate din contactul cu sine însuși, îl devalorizează.

În fața emoției suntem egali. Nu putem fi imuni la emoție, nu putem fi scutiți de gânduri prăpăstioase. Fiecare om are fricile lui, propriile limite date de credințele personale. Rangul social, profesional, etc. nu te face mai puțin încercat de emoții. Când înțelegi asta nu mai poți fi intimidat de superioritatea cuiva și nici înfumurat cu a ta. Poți fi mai inteligent, mai sărac, poți fi mai faimos sau mai leneș, dar ești la fel de om, la fel de vulnerabil în fața iluziilor. Ai slăbiciuni care te fac influențabil psihic. Ai puteri a căror strălucire te orbește. Iar trupul tău poartă amprenta stării pe care o ai. Poți fi citit, fără să ai cuvinte.

Diferența dintre cei cu echilibru sufletesc și cei răvășiți sufletește nu este diferența dintre a nu avea și a avea emoții (aceasta din urmă e diferența dintre morți și vii). Ci dintre a le experimenta direct și a fugi de sau a te identifica cu ele. O emoție reprimată e o bombă cu ceas, urmează să explodeze. O emoție prelungită obsedant este blocantă, autolimitantă. O emoție trăită aici și acum presupune curaj și asumare de viață. Adică prezență. Și nu depășește 4 secunde. Ceea ce este peste asta e doar o rememorare a unei stări apuse, anacronic, la fel de seacă precum repetiția patefonului stricat al străbunicii… sună a moarte. Viața se schimbă cu fiecare secundă și doar atașamentul nostru încăpățânat față de propriul istoric ne face să avem inerție, să ieșim din ritmul ei.

Sunt ca tine, domnule ambasador. Ești ca mine, cerșetorule. La fel de oameni, la fel de mici, la fel de mari. Aceeași nevoie de iubire. Doar credința despre noi înșine ne face să părem diferiți.

Standard
Pilule de reflectie

Sete de sine

*Privesc primăvara și simt că mi-o ia înainte. Mi-e ciudă pe vitalitatea ei, care mă face să-mi văd neputința. Natura toată este îndrăgostită și mie îmi țiuie singurătatea în urechi. Mă doare primăvara.

*Îmi place primăvara pentru că mă învață lecția supremă a învierii. Pentru că îmi amintește că în mine profund există o picătură de apă vie. Pentru că îi dau voie să înmugurească prin mine, creator.

*Urăsc toamna pentru că îmi vorbește de pierdere și de moarte, de limitele mele, de eșecuri, de a fi glod.

*Iubesc toamna pentru că îmi permite să mă relaxez, până și natura intră în hibernare. Îmi confirmă și mie dreptul ca uneori să capitulez.

Acord sau dezacord cu natura: a fi sau a nu fi… în flux.

Am o neliniște, un dor de infinit, îmi ticăie în plex secundele cu întrebări fără răspuns, mi-e sete de nu-știu-ce, m-aș duce nu-știu-unde, n-am sens, mă simt ca și cum m-am rătăcit…

 

Răspunsurile există dinaintea întrebărilor. Ți-e sete de flux, ți-e sete de sine, ți-e dor de propriile resurse adormite, te-ai duce să te cauți, să te strigi, să te descoperi, să-ți dai sens, să fii stea.

Dar, cum?

Munca te repune în flux atunci când o faci cu prezență și implicare (nu ca un roboțel, nu ca o fugă de propriile gânduri sau sentimente, nu de ochii lumii, ci cu har).

A observa moartea poate fi revitalizant, terapeutic, poate fi lecție de acceptare și de iubire, poate fi pretext de sens în fața lipsei de sens.

A observa viața cu atenție relaxată (vibrația unui fir de iarbă, gâlceava păsărilor, jocul unui copil) te racordează la armonia universului, te repune în ritm, îți reglează ceasul la acasă.

A-ți conștientiza propriul corp: ascultarea bătăilor inimii, atingerea pielii, observarea tensiunilor musculare sau a posturii… ca și cum le-ai lăsa să-și spună povestea… te pune în contact cu ființa ta.

A-ți asculta cu îngăduință gândurile sau emoțiile, ca un extraterestru surprins de așa o modalitate de viață,  îți lărgește mult perspectiva.

A dărui este cel mai bun mod de a primi.

Răspunsul final ești Tu.

Standard
Pilule de reflectie

Cu viața pe moarte călcând

Mi-e frică de păianjeni… că m-ar putea înțepa, că mi-ar afecta corpul atât cât să-mi fie fatal.

Mi-e frică de autoritate… ca de o pedeapsă colosală, prin care mi-aș pierde statutul și care mi-ar ruina viața.

Mi-e frică de despărțirea noastră… de parcă tu ești însăși viața mea, tot ce am mai bun în ea, motorul pentru toate celelalte aspecte ale ei.

Toate fricile exprimă frica de moarte. Sau de viață?

90% din lucrurile de care ne temem nu se întâmplă. Frica e un gând. De mintea noastră ne temem. Ea este Lucifer. Tendința noastră de autodistrugere ne călăuzește viața. Impulsul morții se împletește cu impulsul vieții, în fuga dintre două morți. Ce-am fost înainte să ne naștem? Ce vom fi după moarte? Viața însăși.

Dependența este frica de marea pierdere. Nu-ți dai voie să fii, de frica de a nu mai fi. Te limitezi între granițe strâmte, te blochezi într-o colivie, ca să te protejezi, ca să fentezi moartea, când ea e însuși gândul acesta terifiant pe care îl hrănești, îl întărești prin comportamentul distructiv.

A accepta că moartea este pasajul spre viață, că a pierde îți dă șansa altui câștig, că motorul vieții tale este interior înseamnă libertatea de a curge în ritmul vieții. Independența începe atunci când înțelegi că orice lucru are un început și un sfârșit. Și că orice sfârșit este un început. Ca primăvara după iarnă.

Moartea face parte din viață. Am asistat la trecerea dincolo a bunicului meu și a fost unul din cele pline de iubire momente trăite de mine și familia mea. Bunica mea, de care-mi este dor ca de propria-mi moarte, face parte din ceea ce sunt eu. Orice pierdem fizic deja conținem psihologic. Când voi înceta să exist voi rămâne în copiii mei, în ideile pe care le-am plantat în alții, în casa sau bradul care au prins viață prin mâna mea, în aerul pe care l-am expirat cu atomi din mine.

Nu mă pot separa de moarte, cum nu mă pot separa de viață. Cumva n-am cum să mă mai opresc să exist. Cumva am mai murit și altă dată. Sunt și viață și moarte. Iar când viața însăși nu va mai fi, cine să rămână s-o plângă? Dumnezeu? Și El, creatorul vieții, ce-ar fi fără muritorii care să-l manifeste?

Ce frici mărunte ne omoară! Și ce-mi place, fiindu-mi frică, să exist!

Standard
Pilule de reflectie

Nevoia de poveste

Înainte de a face, omul are nevoie să fie. Înainte de a te implica în ceva, ai nevoie să aparții unui spațiu care definește acel ceva. Mintea are nevoie de un cadru pentru a putea construi.

Am nevoie să știu că sunt aleasa ta ca să-mi asum planurile de viitor cu tine, să am entuziasmul de a le transpune în viață: fără asta sunt doar în vis, fantasmez.

Un copil ajuns la vârsta adolescenței are nevoie de recunoaștere din partea familiei sale a unui spațiu personal și a unui statut nou, conform schimbărilor din el, ca să și le poată asuma.

Un suflet are nevoie de o relație caldă de prietenie sau de un spațiu terapeutic care să-i ofere siguranță pentru a se deschide, pentru a-și împărtăși neliniștea și a-și găsi singur soluții.

Un artist are nevoie de un atelier-cuib al ființei sale. Pentru a crea este nevoie de un cadru ferit de anxietate: frica ne închide, ne fură spontaneitatea. Un mediu nesigur ne depărtează de intuiție. A crea înseamnă libertate.

Un copil căruia i se spune mereu „nu e voie” rămâne prea încorsetat în limite, nu are loc să exploreze, să descopere lumea. „Nu ai voie să te atingi acolo!”, „Nu e voie să fii rău!”, „Nu ai voie să plângi!” îl îngrădesc și să se descopere pe el. ”Nu e voie!” extrem  înseamnă „nu crește!”

Pentru ca o petrecere să fie reușită, cineva trebuie s-o pregătească din culise, să regizeze totul, să creeze momente surpriză.

E nevoie de un acasă drag și îngăduitor în care să fii primit cu iubire, ca să poți trece podul și să cucerești lumea.

Poți fi erou doar când există o poveste. Vrei să fiu povestea ta?

Standard
Pilule de reflectie

Iubirea, treabă grea

„Mă iubesc!” și „Te iubești!” sună a singurătate în doi, narcisică. De fapt este condiția de bază de la care se poate construi iubirea în afara dependenței.

Când spui „Nu mă iubește!”, capătul dinspre tine al acestei credințe se referă la faptul că nu ai încredere că ai putea fi iubit (pentru că nu te iubești tu și atunci e posibil să nu fi în stare să primești de fapt), iar capătul dinspre celălalt, la incapacitatea lui de a iubi (ca o carență de el însuși).

Un om poate iubi atât cât este capabil să se iubească. Și tot atâta iubire poate primi. „Te iubesc din tot sufletul!” se traduce: de mai multă iubire n-am loc. Dintr-o traistă goală, ce să dai?… Adică am nevoie nebună de tine, ca să mă confirm pe mine. Prin tine exist. În afara iubirii pentru tine, eu ce-aș mai putea fi? Nu pleca, că mă pierd…

„Mă iubesc!” mă pune în contact cu Iubirea. Și de acum pot fi izvor către altă persoană, către o profesie, către toți oamenii, către viață. Pot pune iubire în tot ceea ce fac, pentru că sunt iubire, și-o știu.

Dacă îți vine să îi ajuți pe alții, fii conștient că tu strigi după ajutor.

Dacă vrei să schimbi lumea, trebuie să începi cu tine.

Dacă ești în căutarea iubirii, cotrobăie-ți prin suflet, fă-ți curat în interior, fă loc pentru iubire și deschide-ți ușile să respiri Prezent. Acceptă că ești un copil cu toane și ia-te în grija ta cu iubire, cu respect, cu încredere în ceea ce ești. Numai tu te poți crește, numai ție îți ești… cel mai important om din lume.

Standard
Pilule de reflectie

Cea mai grea meserie din lume / Greșeli în numele iubirii

A fi părinte este cea mai grea meserie din lume.

Copilul este cea mai bună oglindă a părintelui. În el își vede resursele pierdute, dar și defectele neasumate. Copilul reface cumva filmul vieții sale, iar el, părintele, nu mai poate face față retrăirii eșecului. E ca un nou pariu cu viața. De parcă prin copil are o altă șansă de reușită. „Fă-te tu balerină, eu a trebuit să mă mărit.”, „ Nu face greșelile mele și împlinește-mi tu visul”: ca și cum viața copilului este o prelungire reparatorie a vieții lui.

Așa că, în prima etapă încearcă disperat să-l ferească de greșeli, punându-i limite. Și limitele sunt bune pentru copil…  în anumite limite. Adică atunci când îi lasă posibilitatea de a experimenta. „Nu mânca tu, că te murdărești!” are greutatea unor lanțuri la mâini. Astfel de limite nu te lasă să crești. Părintele trebuie să lărgeasă granițele copilului permițându-i din ce în ce mai multe. Iar dincolo de adolescență trebuie să aibă încredere în ce a sădit până atunci, adică să renunțe la control, să lase responsabilitatea propriei vieți, gradat, proprietarului ei de drept. Nici o ființă nu aparține altei ființe. Atunci când încerci să pui limite unui adult, vrei de fapt să i le implementezi pe ale tale, ți-e necaz că e mai liber ca tine. Limitele oamenilor sunt propriile credințe.

În a doua etapă, părintele încearcă să-i ofere urmașului din experiența sa de viață. Doar că experiența de viață nu e transferabilă. „Ia uite ce-am pățit eu!” îl poate face pe tânăr să nu mai facă nimic, să nu mai riște („Nu mă mărit, ca să nu pățesc la fel ca tine!”). Transferabilă este frica de viață, ca atitudine. Cealaltă extremă este din categoria „Fă meseria mea!”, un fel de „fii tot eu”, uneori tatăl și fiul purtând și același nume. Orice comparație între părinte și tânăr (de la „fă ca mine!” până la „nu face ca mine!”) este o agresiune la individualitate, la dreptul de a fi o ființă unică și specială, capabilă să decidă în numele ei.

Adevărații profesori într-ale vieții sunt greșeala și suferința trăite direct. A-i proteja de asta înseamnă a-i feri de viață, de dreptul de a experimenta, de șansa de a reuși. Sunt lucruri care nu pot fi învățate decât în extremis: o boală incurabilă te poate determina să trăiești deplin, mult mai conștient, puținul rămas. Întâlnirea cu moartea cuiva asemănător ție poate fi revitalizantă, te poate impulsiona să dai sens propriei vieți, să faci ce celălalt n-a mai apucat.

A ajuta cu forța este un alt mod ineficient de a oferi expertiză „copilului” trecut de vârsta majoratului. A da sfaturi când nu ți se cer și a pretinde respectarea lor, a aduce cărți de citit cu mesaje subtile, a găsi soluții de viață pentru altul, a prelua din responsabilitatea vieții lui (a-i crește copii, a-i muta mobila din casă, a-i deschide ochii cu privire la partener) sunt încercări de a trăi în locul acestuia.

Prea multă iubire strică, pentru că sufocă. Și cine te iubește mai tare ca propriul părinte?

Tu.

Standard
Pilule de reflectie

Singura certitudine

Ieri vorbeam despre iluzie. Azi voi vorbi despre certitudine.

Singura certitudine a vieții este a dărui. Expresia „a da din tot sufletul” exprimă faptul că atunci când dăruiești, dai din tine. Și pentru că faci loc, tot acolo vei primi, pentru că ai pus fluxul în mișcare. A da către toate oglinzile tale (către toți cei pe care îi întâlnești) înseamnă a primi chiar în clipa aceea și a fi complet. Când iubești, te iubești. Când accepți, te accepți. Când respecți, te respecți. Și când urăști, te urăști… e tot bidirecțional. Dar e constrictiv, e blocant, e distructiv.

Deci când dai, te dai și ești primul beneficiar. Cel mai frumos exemplu este a fi părinte: îți oferi propria viață și primești viață înapoi. A fi părinte este un mare dar. La început mama și copilul își împletesc viețile într-o dependență fiziologică.

Orice dependență de dincolo de această perioadă timpurie (alimentară, de alcool, de substanță, de o persoană, de muncă, de calculator, de jocuri, etc) exprimă nevoia de iubire de mamă. O căutare fără sfârșit, de altfel, în cerc vicios. Un dor de infinit, de nesatisfăcut atât timp cât te cauți unde nu ești… Iubirea mamei nu te-a crescut suficient cât să-ți ajungi, cât să stai în picioare. Și atunci cauți altă cârjă. Cât despre a da iubire… misiune imposibilă, cât timp nu crezi în propriul izvor.

Înțelepciunea vieții este atinsă atunci când, pentru că te iubești suficient, poți susține, poți conține o altă persoană (prieten, fiu, pacient… orice om!). Când poți fi părinte spiritual pentru cineva.

Abia acum înțeleg că „darul nașului” trebuie să fi fost de neprețuit la origini.

Standard