Am terminat de citit cartea Gabriellei Zevin cu un sentiment de împlinire și de liniște. O oră mai târziu pufneam în plâns pentru ceea ce ar mai fi putut să fie. Pentru ce fusese amânat și nu se întâmplase între personajele principale ale cărții, în periplul lor dintre copilărie și maturitate.

O carte despre gameri și despre creatori de jocuri video nu era un subiect din sfera mea de interes. Îndrăznesc să spun că prejudecățile mele m-ar fi împiedicat să aleg această carte și că tot ele mi-au îngreunat lecturarea în prima cincime a volumului.

Am întâlnit cartea aceasta în cadrul unui proiect nou în viața mea, participarea la clubul de lectură „Părinți pe sârmă cu Adina Giurgea”. Ideea că există o poveste de dragoste pe fundal a atras terapeutul de cuplu din personalitatea mea. Multiplele premii primite de carte din partea unor instituții consacrate mi-au stârnit în plus curiozitatea.

În ultimii ani am mai renunțat la tratate ca să readuc literatura în teancul de cărți de pe noptiera mea. Am redescoperit cititul de plăcere, fără să buchisesc, fără să-mi notez informații din teama că le-aș uita. Când am trecut de jumătatea acestei cărți, nu m-am mai putut abține. Am scos pixul și am început să scriu ideile care creșteau ramificații în mintea mea, ca mugurii iviți primvara, pulsând în noi crenguțe.

Această recenzie s-a ivit în timp ce citeam a doua jumătate a cărții, nu ca să îi conving ceva pe alții. A fost un proces personal, despre întâlnirea mea cu romanul acesta. Am înțeles că percepțiile mele au legătură cu cine sunt eu, cu modul în care această experiență își găsește loc în sistemul meu. Altcineva ar citi în alt cod. Ar avea alte reflecții. Ar da alte sensuri.

„- Avem atât de mult timp.
– Atât de mult. Nici nu-mi imaginez ce voi putea face cu această eternitate. (…)
– Cred că ar trebui să ne despărțim, a spus ea. (…)
El și-a dat seama că acel sentiment straniu care plutise în aerul dintre ei în ultimele câteva săptămâni fusese preambulul acestui deznodământ.”(p.267)

Când timpul pare fără sfârșit și viitorul fără speranță, le spun cuplurilor cu care lucrez, suntem într-un blocaj relațional. Se simte ca o lipsă de sens, ca o depresie. Prea mult timp… e ca un gol. Ca o ieșire de pe linia timpului. Un timp care pare lung și mort nu îl mai are pe noi în el. Așa se simte deconectarea de celălalt.

„- Cum depășești un eșec?
– Cred că te referi la un eșec în ochii publicului. Pentru că toți suferim, în intimitate, eșecuri și dezamăgiri. Bunăoară eu te-am dezamăgit pe tine (…) Îmi dezamăgesc soția și fiul. Nu trece zi fără să experimentez măcar un eșec la muncă, însă continui să mă confrunt cu problemele până când nu mai eșuez. Eșecurile publice însă sunt diferite – e adevărat.
– Și atunci? Ce să fac?
– Te întorci la muncă. Profiți de liniștea care se lasă după un eșec. (…) acesta este cel mai potrivit moment (…) să creezi (…) Încerci din nou. Ratezi mai bine.”(p.264)

Suntem toți vulnerabili și imperfecți. Ce facem după ce greșim face diferența. Ce înțelegem și ce luăm din eșec ca să încercăm iar, reparator, ne dau șansa să reușim în cele din urmă. Sfaturile care vin de sus ne afundă în vină și în devalorizare. Cele spuse de la cineva pățit, care a greșit și el, ne dau speranță și ne inspiră, pentru că ne fac să ne simțim egali, umani, valoroși. Iubiți chiar și atunci când nu ne iese ceva.

„- Ai fost un iubit de tot rahatul. (…) Însă ai fost un profesor minunat. (…) Nimeni înaintea ta nu mi-a luat munca în serios.
– (…) Ești o puștoaică de excepție. Știi și tu asta.” (p.263)

Și într-o despărțire de un iubit, și în fața pierderii vieții unui om drag, să încep să văd întregul cu bune și cu rele la un loc înseamnă că am integrat experiența. Să pot exprima și ce mi-a lipsit, și recunoștința pentru ce am primit înseamnă o încheiere sănătoasă a unui capitol de viață, care mă face pregătit pentru următorul.

Într-o relație de iubire matură, suntem capabili să susținem creșterea celuilalt și îi dăm înapoi puterea atunci când el vine cu recunoștință.

„- …Mă simt distrusă, însă sentimentul dominant este rușinea. V-am făcut (…) să mă urmați în prăpastie. Și am crezut cu tărie… am crezut cu tărie că ideea mea va funcționa. Mă simt ca tipul care a proiectat Titanicul.” (p.271)

E tema creatorului, ca în Meșterul Manole. Înainte să atingi culmile artei, te confrunți cu haosul și cu nereușita. Cu vina și cu rușinea. Te identifici cu propia creație și doare îngrozitor eșecul… ca o moarte.

„Altarul Nezu. Acolo există un tunel compus din porți torii prin care vizitatorii sunt nevoiți să treacă. (…) Crezuse că nu va (mai) da greș niciodată. Crezuse că ajunsese la capătul drumului, doar că viața este compusă din mai multe capete de drum. Întotdeauna mai există o poartă de trecut (până când, desigur, nu mai există niciuna).
A mai trecut pe sub o poartă.
La urma urmelor, ce este o poartă?
O ușă (…). Un portal. Posibilitatea ca dincolo de ea să existe altă lume. Posibilitatea de a trece printr-o ușă și de a te reinventa sub forma unei persoane mai bune decât cea care fuseseși până atunci. (…) acest eșec nu trebuia să reprezinte un capăt de drum. (…) fusese doar unul dintre nenumăratele spații aflate între porți.” (p.274)

E o metaforă superbă despre reușite și pierderi. Despre faptul că niciodată în timpul vieții, oricât de sus credem că am ajuns ca înțelegere, nu ne-am desăvârșit, tot mai avem de crescut. Și despre keep going după o nereușită, către altă experiență, către altă șansă de a fi, față de identificarea, paralizia și blocajul în punctul mort.

„O tapiserie genială (…) Hoțul de căpșune a lui William Morris. (…) În domeniul nostru dacă faci o greșeală, este posibil să trebuiască să o iei de la început.
(…) Trebuie s-o fi luat de la capăt de multe ori ca să obțină culorile dorite. Pânza nu e pur și simplu o bucată de pânză – este o poveste despre eșec și perseverență, despre disciplina unui meseriaș, despre viața unui artist.” (p.276)

Eu scriu a treia mea carte și mă confrunt, iar și iar, cu eșecul. Îmi ia foarte mult până ajung la exprimarea care să mă mulțumească. Dacă la primul volum aveam elanul începătorului, ca să pot trece peste nereușite, acum pot ușor interpreta haosul creator ca pe o pierdere a harului. Faptul că regăsesc azi mesaje către oameni dragi mie în care mă plângeam de „tapiseriile” mele irosite, în timp ce scriam primele două cărți, mă ajută să cred în procesul sinuos al celei de-a treia, cu un ritm și o durată specifice și să continui să scriu când dau de greu.

„Oamenii trebuiau lăsați să-și construiască personajele în minunata și evocatoarea lume Mapletown”, să amenajeze case. (p.277)

Mi-am dat seama că orice formă de artă (iar jocul în sine este o creație) are o putere cathartică. Chiar și atunci când visăm, construim fațete ale personalității noastre și situații de viață care să înlesnească dialogul dintre inconștient și conștient. În imaginar ne întâlnim cu propriile resurse, exersăm roluri noi, identificându-ne cu personajele sau cu elementele creației noastre, probându-le ca pe niște haine în încercarea de a găsi forma potrivită pentru a dezvolta reziliența. Nu întâmplător art-terapia este folosită pe scară largă, de la dezvoltare personală până la vindecarea traumelor. Ba mai mult, agresivitatea exprimată prin artă descarcă din pulsiuni, scade șansele ca ele să se manifeste în comportamente din viața reală. Există și terapie prin joc, cu o formare serioasă și cu rezultate excelente.

„…într-un joc, dacă ceva te avertizează să nu deschizi o anumită ușă, atunci cu siguranță vei deschide ușa aceea. Iar dacă ai dat-o în bară, poți oricând să revii la savepoint și s-o iei de la capăt.(…)
Sexul și jocurile video au o mulțime de lucruri în comun. (…) Experimentai o plăcere distinctă atunci când îți dădeai seama că jucaseși totul corect și un sentiment de ușurare atunci când reușeai să ajungi la următorul nivel. A fi bun la sex echivala cu a fi bun la jocul de-a sexul.” (p.280)

Deși scriitoarea se declară un gamer de când se știe, ea expune conștient riscurile suprapunerilor dintre joc și realitate. Ai putea ajunge să sfidezi pericole în realitate, tot așa cum ai putea avea senzații provocate virtual, asemănătoare satisfacției sexuale. Ai putea privi viața prea superficial și ai putea lua jocul prea în serios.

Dar întoarcerea la savepoint m-a dus cu gândul și la o metodă de parenting numită Cercul siguranței. E despre a lăsa copilul să se depărteze progresiv de părinte, pe lungimea unor cercuri din ce în ce mai mari, cu întoarcerea lui la bază, pentru alinare și reconsolidare după un eșec. Metafora este despre un acasă sigur care îți dă încredere că data viitoare te vei descurca mai bine, poți pleca iar.

„… senzația că între ei rămânea o doză optimă de spațiu. Sunt aici cu tine, părea să spună trupul lui, dar sunt conștient că suntem două ființe diferite.” (p.281)

Este diferența dintre prima etapă a iubirii, cea fuzională, în care granițele dintre noi se estompează și am vrea să aparținem sau să îl posedăm complet pe celălalt, și etapa diferențierii, în care indivizii au identități distincte, clare, separate și totuși se pot conecta. E cu atât mai prețioasă imaginea oferită de textul cărții, cu cât ea descrie o scenă sexuală, în care trupurile sunt autonome, cu spațiu respectat și cu teritorii neîncălcate.

„a trebuit să ne reinventăm (…) apoi am început să învățăm. Nu aveam de ales, pentru că acasă ne așteptau doi copii de crescut și un teanc de facturi de plătit. (…) în afaceri, astfel de momente poartă numele de pivotare. Dar viața însăși e plină de astfel de pivotări. Oamenii de succes sunt cei capabili să-și schimbe mentalitatea.” (p. 294)

Ideea este întărită de metafora autostrăzilor secrete din Los Angeles prin care ai fi putut fenta traficul cumplit, ca print-un fel de teleportare. Psihologic vorbind, exact asta este diferența dintre a te învârti în cerc pe drumul bătătorit, familiar, automat (obiceiul sau strategia veche) fără să mai ajungi la destinația dorită, față de a schimba paradigma și a o lua efectiv pe căi neuronale noi care scurtează spectaculos drumul. Situațiile de viață noi, de criză, ne obligă să facem salturi mentale. Să ne restructurăm ca personalitate.

Asta se întâmplă într-o terapie. Suntem în criză existențială și încerăm să ne adaptăm la o realitate nouă. E ca și cum noi ne încăpățânăm să rămânem constanți, cu o identitate fixă, dar mediul se schimbă. Și la un moment dat nu ne mai potrivim, nu-i mai facem față. O criză e un zăngănit de resurse personale, care se pot reașeza în altă configurație. Momentul blocajului conține și șansa de schimbare. Creierul frustrat face un salt, ca atunci când într-o țară străină nu înțeleg limba, dar e locul perfect în care să o pot învăța.

„- Tu creezi jocuri?
– Nu, dar le joc.
– Păi, atunci, cum aș putea ajunge să te cunosc vreodată?” (p.339)

Asta m-a dus cu gândul la persoanele evitante ca atașament, care se străduiesc să joace în rolurile inventate de alții ca să mulțumească, fără să se povestească pe sine, fără să își exprime emoțiile, fără să creadă în capacitatea lor de a crea contexte mai bune de viață. Sunt oameni aflați într-un perpetuu efort de adaptare la cerințele altora, ca niște copii. Ei ajung să repete niște tipare disfuncționale fără ieșire. În terapie încerc să le dau puterea de a lua hățurile propriei vieți, construind realități noi, din postură de adulți, folosind alte strategii.

„Memoria (…) este un joc pe care un om care dispune de un creier sănătos îl poate juca permanent, iar jocul memoriei poate fi câștigat sau pierdut în funcție de un singur criteriu: lași amintirile să se formeze singure, la întâmplare – sau decizi tu ce anume să-ți amintești.
(…) Femeia suferă de amnezie, iar tânăra ei fiică, în vârstă de numai șase ani, trebuie să-i suplinească această deficiență. Fetița crede că (….) – însă te poți baza pe amintirile unui copil de șase ani?
(…) Provocarea de a trebui să te bazezi pe amintirile și pe percepțiile unui copil de șase ani ca să poți câștiga un joc… Mi se pare o idee genială. (p.339)

Fragmentul este o alegorie fantastică despre rănile noastre de atașament, întâmplate în primii cinci ani de viață și despre faptul că noi ne bazăm pe aceste amintiri și percepții fragile, atunci când ne interpretăm trecutul. Mai mult, aceste interpretări ne fac să câștigăm sau să pierdem „jocul” care e viața însăși, pentru că această memorie ne creează o imagine de sine ce stă la baza personalității noastre. Ne identificăm cu ceea ce am perceput. Ulterior, în procesul vindecării, putem alege căror amintiri le dăm putere, ce anume decidem să ne amintim. În „jocul memoriei” putem hrăni amintirile bune, rememorându-le. Asta este foarte diferit față de a le ignora, preaslăvind suferințele, rulând zilnic în mintea nostră amintirile rele.

În acest fel, femeia și fetița sunt una și aceeași persoană, cu cele două părți: cea care uită plusul și cea care își amintește distorsionat.

„- Ce este dragostea, la urma urmelor? (…) Dacă nu dorința irațională de a pune competitivitatea evoluționară deoparte, în scopul de a înlesni drumul altei persoane spre viață?” (p.421)

Aici văd depășirea impulsului de supraviețuire animalic, pe care Darwin îl vedea cu sens evolutiv, și înlocuirea lui cu „dorința irațională” (coborârea din mental, în emoțional) pentru a onora o nevoie mult mai profundă, cea de conectare cu o altă ființă umană. Iubirea este o formă evoluată de comportament biologic și ea dă șanse mult mai mari supraviețuirii speciei. E o diferență uriașă și la nivelul vieții unui individ, între momentul în care este reactiv, în luptă, în concurență cu semenii lui, și momentul în care este în cooperare cu ei, capabil să susțină chiar viața cuiva.

„Îmi este dor de tine (…) Îmi doresc să fac parte din viața ta… O greșeală pe care am făcut-o în trecut. A suferi în singurătate nu reprezintă vreo virtute.” (p.429)

Să suferim de unii singuri e doar strategia veche, din vremuri în care nu am avut lângă noi părintele care să ne conțină suferința. Părintele împreună cu care să simțim ceea ce a fost greu de simțit, care să ne coregleze emoțional. În terapia de cuplu învățăm să suferim împreună cu cineva: care să ne țină și pe care să îl ținem la greu.

„- …Cum ați ajuns de aici acolo? Nu îmi dau seama cum aș putea face și eu un asemenea salt?
(…) Sadie știa cum este să nu știi cum vei ajunge să faci un asemenea salt. Știa cum este să fii o persoană superambițiosă și să simți că țelul spre care aspiri se află dincolo de posibilitățile tale.
(…) Cum să-i explice acestei studente că lucrul care (…) a determinat-o să facă acel salt a fost faptul că acea Sadie fusese o sinteză a egoismului, a resentimentelor și a propriei nesiguranțe? Sadie făcuse un uriaș efort de voință să realizeze ceva măreț – pentru că arta nu este în general făcută de oameni fericiți.” (p.448)

Trauma are incluse resursele de creștere. Pentru că ne-am simțit neiubiți suntem dispuși să mutăm munții ca să primim recunoaștere. Lipsa însăși ne-a oferit și voință, și puterea de a îndura efortul, și capacitatea de a transpune în artă ceea ce nu ne-a reușit în viață. Dar oricât de presus ar fi arta, ea nu e viața însăși.

„Își dorea să joace mai mult decât își dorea să afle adevărul. Sadie îi spusese lui Sam că o păcălise, însă adevărul era că se păcălise singură. Devenise de-a dreptul stânjenitoare însemnătatea pe care ea ajunsese să o confere acelei lumi deopotrivă idioate și splendide.” (p.449)

Ca orice altă dependență, jocul este o evadare din realitate care oferă un beneficiu, acoperă o nevoie. Dar care este în același timp un mod de a ne păcăli, un mod de a investi și a crede în ceva din afara vieții. „O lume idioată și splendidă” ne ține captivi și ne îndepărtează de viață. Când înțelegem ce pierdem, e mai ușor să dăm vina pe cineva care a fost în co-dependență cu noi, cineva care a întreținut situația asta de bine artificial, decât să ne asumăm auto-amăgirea cu substitutul de iubire.

„- Cred că nu-mi plac copiii pentru că mi-am urât copilăria.
– Ai rămas un copil.” (p.456)

Atunci când facem pace cu rănile copilăriei, să iubim un copil devine reparator. E ca o compensare, ca o metamorfozare a vieții înseși. O viață frustrantă devine o viață ofertantă și este un semn al maturizării persoanei care și-a integrat rănile vechi. Copilul interior și copilul care ne poartă genele sunt în oglindă. E nevoie să îl iubim pe primul ca să îl putem iubi pe al doilea.

„Poate că dorința de a se juca îi ferește pe oameni să cadă în brațele disperării.” (p.460)

Șocul, negarea și chiar crearea unei lumi imaginare fericite fac parte din procesul de gestionare a unei mari pierderi. Metafora cu Ochiul magic din paragraful următor are sensuri multiple.

Pe de o parte poate fi fascinant și alinător să descoperi o imagine magică, de poveste, atunci când te confrunți cu lipsurile. E grozav să ai o ușă secretă prin care să poți fugi de viața aspră pentru o gură de aer. Pe de altă parte, să vezi dincolo de traumă, să îți poți aminti și plusul, să poți crede iar în frumusețea vieții înseamnă că te vindeci. Să nu mai crezi în magia vieții, să-ți fie teamă că ai pierdut dreptul la fericire, să fii convins că tu nu poți „vedea” sunt doar consecințe și inerții perceptuale ale unor experiențe negative trecute. Ai nevoie de cineva care să te însoțească în procesul redescoperirii frumosului.

„ (…) o lună incredibil de sferică atârna grea pe firmament.
– Mă întreb cine o fi construit motorul ăsta grafic?
– (…) luna este aproape exagerat de frumoasă. Proporțiile sunt aiurea.
– Cum de poate fi atât de mare și de joasă? (…) pare ireală.
– Dar dacă chiar acesta este look-ul pe care și l-au dorit?
– Tot ce se poate.” (p.471)

Discuția este despre o lună reală, un Creator care „a făcut o treabă bună”, doar că uneori e greu de crezut o asemenea perfecțiune a naturii. Sau… această frumusețe este exact ce își doresc cei care o percep.

Realitatea noastră pare jocul creat de Cineva? Ori noi creăm această lume atunci când o percepem (adică nu există un obiect fără un subiect care să o perceapă)?

Cartea aceasta este ceea ce noi putem citi din ea.

Azi, joi 21 decembrie, este ultima zi în care puteți vedea filmul Mrs. Buică, în București. Documentar, reality-show de cuplu și familie, studiu longitudinal pe 24 de ani. Imi vine să plâng la gândul că nu veți mai avea ocazia să îl vedeți. Luați-vă liber câteva ore după prânz! E despre noi.

După un început confuz, veți râde de personaje… apoi le veți recunoaște prin ungherele sufletului vostru. Filmul scoate la lumină dureri ascunse de demult, să le vedem și să nu le mai putem înflori. Pelicula dezvăluie obiectiv, cu brutalitate, propriile noastre emoții. Rănile noastre cele mai adânci.

Pe scurt, ca în orice cuplu în conflict, ea e nebună, latră și muștele ca un dulău, se baricadează față de pericole închipuite. El se ascunde ca ariciul sub țepi: nici usturoi n-a mâncat, nici gura nu i-a mirosit. Ea se plânge și îl pârăște copiilor. El se alină cu viciile. Nu-i la fel și la noi?

Amândoi au istoric de traumă. Sunt singuri și nefericiți, prinși în dependența acestei relații toxice. Versiunile lor despre aceeași situație sunt atât de îndepărtate, încât nu se pot atinge. Așa cum ei nu se pot întâlni sufletește sau trupește.

Sunt atât de polarizați, încât nu mai poți ține cu niciunul. Nu ai reper pentru a descifra realitatea trecută povestită de ei. Nu le poți ordona haosul nici cât să afli cum ai venit pe lume.

În ciuda dezorganizării din mintea și sufletul personajelor, realitatea filmată în secvențe de viață, aflate la ani distanță, creează un fel de prezent continuu, obiectiv. Construiește un puzzle aproape complet. O viață în 84 de minute, de un adevăr brut, crud. O viață derulată rapid, cu tinerețe, decizii, speranțe, blocaje, boală și moarte. Cu inocența copilului vulnerabil și cu regresia părintelui inconștient. Cu chipuri și corpuri care se transformă. Cu copilul ajuns să repete la maturitate tiparele relaționale ale părintelui. Cu blestemul iubirii perpetuat. Cu dezrădăcinări și încercări eșuate de întoarcere la rădăcini. Cu trauma luată în valiză mereu.

Și totuși, nu poți să nu-i iubești. Sunt ai tăi. Fac parte din cine ești. Nu îți rămâne decât să îi confruți, privindu-i de-aproape. Să aprinzi lumina camerei de luat vederi. Ca să te știi. Ca să înveți să trăiești cu asta transformând în artă adevărul. Ca să te vindeci.