Arhive pe autori: Laura Panazan

Femeia de la marginea mării

Femeia de la marginea mării – 6

Ce zi frumoasă azi! Bucuria plutește în aer. Este amiază. Lumina strălucește în bobițe nenumărate din mantia apei, cea scuturată de fiecare val. Și nisipul sclipește din puncte sidefii. Pe malul mării se perindă perechi de îndrăgostiți. Unii se joacă împroșcând stropi de apă ca praful de zână, alții se aleargă chicotind, alții tatonează gesturi și priviri când mai timide, când mai îndrăznețe. Marea cântă și iubirea îi răspunde în multe culori… Ceva lipsește totuși… femeia aceea, femeia mării… și malul pare incomplet fără ea, cu toată lungimea lui nesfârșită.

Dar tot scrutând zările, se poate descoperi mai ușor, mai aproape… o casă mică, vrednică de-a fi pagină de vis … Cum? Voi n-ați visat s-aveți cuib pe marginea mării? Unul mic, măcar pentru vacanțe și nebunii… Nu știu cum e al vostru, dar ăsta pare clădit din piatră, lemn și scoici. Pietrele sunt mari, rotunjite și divers colorate, bârnele de lemn sunt lăcuite cât să pară ude, scoici mari ornamentează pereții exteriori sau atârnă printre florile suspendate deasupra cerdacului, de-ți vine să tot intinzi mâna după ele, căci vântul suflă prin cochilii făcând ecou mării… Podeaua cerdacului e pietruită și ea cu sfere mici de piatră șlefuite egal într-un mozaic multicolor, ce te invită la masaj în talpă…

Iată și două piciorușe desculțe care tocmai primesc acest tratament… ieșind de sub rochia albă cu maci, cu mânecuțe ușor bufante ca la prințese, strânsă pe mijloc cu panglică roșie, pentru ca apoi să se reverse în falduri ample către glezne. Tot panglică roșie, pusă bentiță în păr… ca un pretext de ordine pentru buclele revărsate dincolo de umeri. Picioarele calcă pietrele cât ouăle de bibilică și femeia zâmbește vădit mulțumită de răsfățul din talpă, cu efect nu doar în tot trupul, ci și în sufletul ei. Și ca și cum ar vrea să păstreze starea de limpezire tocmai dobândită, se așează lin într-un fotoliu-balansoar admirând orizontul și plaja cu îndrăgostiți, ca să se legene ușor în ritmul valurilor… Imaginea aceasta de vacanță și senzația de ușoară amețeală dată de balans o poartă cu gândul într-o altă amintire dragă…

„Lume multă, veselie împletită cu grijă, ca în pragul unui fapt măreț, splendoare de lumină. O grădină de un verde opulent nuanțat divers și expresiv; o catedrală impunătoare pentru mine atunci, dintr-un mic oraș; o rochie mulată, alb-satinat, brodată cu perle până la genunchi, de unde țâșneau valuri albe răspândite bogat în jurul gleznelor vizibile dintr-un singur unghi. Pălărie de voal peste părul buclat și tocuri înalte. Tu, prințul meu, într-un costum de culoarea cafelei cu lapte, zâmbind țanțoș de măreția clipei. Tu mirele meu, eu mireasa ta.

Oamenii și frumusețea grădinii mi-au rămas totuși în umbra acestei amintiri. Căci lumina, revărsată din sufletele noastre către ceilalți, a umplut biserica, sub ochii lui Dumnezeu. Mai târziu aveam să interpretez sentimentele acelea de pace cerească prin ceea ce se numește „taina cununiei”. Dar atunci totul a fost experiență pură, fără cunoaștere. Nu înțelegeam nimic din ce spuneau preoții. Era ca un cântec ritualic de transă care mă înălța. Și uneori în timpul slujbei mi se puneau întrebări la care trebuia să răspund, parcă mă trăgea cineva înapoi, vorbindu-mi într-o limbă de nedeslușit. Răspundeam monosilabic și pe nimerite, mi-era foarte clar că preotul era iritat că nu mă puteam concentra. Dar eu eram foarte prezentă, foarte atentă la ceva mult mai profund decât cuvintele lui. Mâinile noastre unite ardeau și noi doi eram lumină, torță vie. Emoția era atât de puternică, momentul atât de solemn, că abia respiram, să nu tulbur miracolul. Tu singur știai ce simt, eu singură știam ce simți, cuvintele au fost de prisos și după aceea. Prea puțin am împărtășit după, pentru că am trăit un „împreună” copleșitor, onorant, viu, atunci. Și orice discuție părea a risipi… Doar mâinile noastre împreunate știu și azi să vorbească despre asta.

N-am prea înțeles pe moment nici legătura cu spațiul bisericii, dar se spune că biserica este mireasa lui Dumnezeu. Mireasă fiind eu, am putut să acced din starea mea de ființă măruntă și să-l întâlnesc pe Dumnezeu pentru prima dată conștient, pentru că mă țineai tu, iubitule, de mână. Era clar o „taină” dezvăluită doar nouă. Noi doar eram în lumină… Dumnezeule, câtă lumină!… de-a ajuns pentru toți și-a răzbit prin pereți. Aș putea spune că atunci te-am cunoscut, Doamne. Erai eu… și erai iubitul meu. Atunci ne-am văzut prima oară divinul din noi. L-am atins cu iubirea…”

Lacrimi se scurg din ochii ca marea,
Iar zâmbetul îi este larg ca zarea
Și-atâta bucurie pare să respire,
Că nu ști dacă-i viață sau e nemurire…

… mare… cer… mare… cer…

Standard
Femeia de la marginea mării

Femeia de la marginea mării – 5

Apus în nuanțe de roz pe cerul albastru suav. Rochie roz la marginea mării albastre. Ochii femeii, apa dintre ape, surprind asemănarea culorilor și sclipesc jucăuș de încântare. Coincidențe… Valurile clipocesc ritmic și alină gândul, până ce-l alunecă pe valea coincidențelor spre marea întâlnire…

„Sfârșit de august, muzică și semiîntuneric. Sunt foarte tânără. Am un aer de căprioară, împletit paradoxal cu sentimentul că m-am copt destul. Port o rochie scurtă și strânsă pe talie din cașmir roz. Mă simt foarte relaxată. Gust clipa care curge lin. Brusc, în lumina improbabilă, ca și cum mă trezesc, te descopăr. Stai de vorbă cu o fată, flirtezi chiar cu ea, dar pare nesemnificativ pentru mine. Mă umplu de emoția întâlnirii: surpriză, bucurie și pace. Te știu de nu-știu-unde, de nu-știu-când… Te simt cu mine, de parcă prezența ta în încăpere mă face parte dintr-un „doi”, de parcă suntem uniți energetic în punte pe deasupra tuturor. Știu nu-știu-ce despre noi, care îmi este suficient ca să am răbdare să mă descoperi și tu. Mă așez pe un fotoliu și te privesc așteptând cu un zâmbet senin.

Mă vezi. Deși parcă trupul tău , țintuit o clipă, mă recunoscuse și înainte să întorci privirea. Aproape te rușinezi pentru că nu mă observasei de la început. Te scuzi politicos în fața fetei și, familiar și firesc, mă inviți la dans. Eu știu că mă inviți de fapt la viață. Eu știu că toate cuvintele sunt de prisos. N-ai de ce să ceri ceea ce-ți dau de peste timpuri și vieți. Doar trupurile noastre par o surpriză. Ești uimit de mijlocul meu subțire. Sunt uimită de căldura pieptului tău. Privirea ta se pierde printre buclele mele. Privirea mea îți mângâie pomeții fini.

Seara ne aparține. Petrecerea devine doar a noastră. O să vedem un film și tu te așezi la picioarele mele. O să cânți la chitară și eu mă așez la picioarele tale. Ne plecăm simbolic trupurile în fața sufletelor, ne dăm binețe în dimineața vieții de bărbat și femeie. Aerul este ca o apropiere caldă, ca o îmbrățișare permanentă. Între noi nu-i nici un gest stingher, nici o ezitare. Respirăm clipele-aripi cu respect și uimire și știm că au valoarea veșniciei.

Ne despărțim, deși nimic nu ne mai desparte. Ajung în patul meu de domnișoară și mulțumesc nu-știu-cui pentru tine, pentru mine, pentru noi, pentru coincidența drumurilor noastre, exact atunci când te-am chemat. Câtă lumină în mine! Câtă lumină în noapte!”

Noaptea s-a cufundat în mare. Luna a așternut drum argintiu până la mal, la picioarele femeii. Cu mâinile la piept, împăturite peste inimă, cu razele lunii pe chip și în păr, ea pare a mulțumi încă…

Standard
Eseuri

De la dependență la propria ființă

Mama. Ființa din trunchiul căreia te iști mlădiță, însuflețită mai apoi sau poate mai-nainte… Este unul din cele mai mari daruri pe care le poate oferi cineva: să poarte în trupul său încă o viață, s-o conțină, s-o ocrotească, s-o îmbrățișeze permanent. Dar nici onoare mai mare nu există, decât minunea de a fi aleasă tocmai tu să fii mama unui om, la a cărui creație ai contribuit cu plăcere și cu durere, cu grijă și cu speranță, cu teamă și cu bucurie, ca la un miracol pe care îl experimentezi odată cu puiul tău.

Mama se identifică cu fătul și în continuare cu bebelușul ei. Nevoile ei și nevoile lui ascultă parcă unele de altele, cele din urmă rămânând pentru mamă mai mereu cele dintâi. Relația asta primordială (ne naștem în relație cu mama) ne rămâne model față de care ne raportăm relațiile parteneriale viitoare, ca și cele de tip maestru-discipol.

Dar din „doi în unu”, fiecare are nevoie să se desprindă. Puiul trebuie să-și descopere un spațiu al lui, în care să respire liber. Mama trebuie să-și amintească de ea: de feminitatea ei, de visele ei, de propriul ei drum, acela al evoluției ființei sale în toate planurile. Așa că sănătos este ca ea să se separe treptat, iar copilul să învețe să se țină pe picioarele lui, nu doar fizic, ci și psihologic. Cu cât i se permite mai multă libertate, va explora și va acționa spontan din ce în ce mai autonom. Evident că are nevoie de supraveghere încă, dar de una care să nu-i îngrădească nevoia de a se descoperi și de a descoperi lumea pe cont propriu. De la „te ajut să mănânci” până la „te ajut să te joci”, mama care își ia prea în serios rolul frânează creșterea copilului ei. Dependența dintre ei doi pare foarte hrănitoare pentru fiecare (ca un drog, nu?). Puiul se vede în ochii mamei ca fiind centrul acestui univers, totul se raportează la el; mama vede în ochii puiului propriile ei resurse pierdute, dar și succesul ei concentrat, valorizarea ei în acest unic plan (maternal). Ceea ce ne-ar putea pune pe gânduri într-o situație de dependență este senzația de durere împletită cu iubirea pentru celălalt.

Iubirea poate fi viciată de grandoare (relația asta mă face să mă simt puternic), din contră de un complex de inferioritate (credința că numai la umbra ta, marele copac, pot trăi) sau de condiționări cu privire la celălalt (te iubesc dacă faci sau dacă ești cum vreau eu). Iubirea pură se împletește cu bucurie, chiar și în cele mai nefericite situații. Iubirea necondiționată conține respect. Și față de cel pe care îl iubești și față de tine însuți. Adică nu uiți nici o clipă de drumul tău ca ființă și de drumul celuilalt ca ființă. Înțelegi că fiecare e dator lui însuși să-și fie fidel, să-și asculte adevărul intern, să-și urmeze chemarea lăuntrică, sensul personal. Să nu te uiți, să nu te abandonezi trăind iluzia sacrificiului, te va face apt să apreciezi faptul că celălalt nu se uită și nu se abandonează. O mamă care începe să-și redefinească nevoile și prioritățile după ce copilul ei împlinește un an, este un model de „a se lua pe sine în grijă” pentru el.

Orice relație de iubire începe prin a fi o identificare cu celălalt, o dependență, un abandon. Întâi de toate ne îndrăgostim. Întâi de toate suntem fascinați. Plusul celuilalt sclipește atât de tare încât nu ne mai vedem nici pe noi. Apoi începem să îi vedem și minusul (și aici unii se supără foarte tare, se simt înșelați, își iau jucăriile și pleacă!). Dacă însă minusul tău este acceptat și integrat de mine (adică te iubesc așa cum ești!), am toate șansele să mă văd de fapt pe mine (cu plus și minus personal și să mă accept așa cum sunt, întregit). Pentru că iubitul îmi este cea mai bună oglindă, așa cum îmi era odată mama.

Când mama înțelege la timp că atunci când mănâncă singur sau atunci când se joacă singur (fără ajutorul ei), copilul are acces la a experimenta, acest fapt îi permite copilului contactul direct cu viața. E ca și cum mama se retrage puțin ca el să iasă pe marea scenă. Dincolo de „repetiții de culise”, novicele va performa pe cont propriu, va reuși, va greși, va improviza… va trăi! Uneori copilul face 50 de ani și încă îl aduce mama la doctor, de exemplu. Mesajul pe care ea i l-a transmis permanent este „tu nu poți singur, eu sunt mai bună ca tine, nu am încredere că o să te descurci”. Aceeași mamă critică tot timpul, îți pune notă pentru fiecare mișcare, dă directive clare cu lux de amănunte sau face ea totul, pentru că doar ea știe cum se face corect. Lângă așa un cunoscător, nu poți decât să rămâi necunoscător și să nu mai acționezi în nici o direcție. În orice relație în care tu nu ai drept de decizie pe bucățica ta, creșterea îți este blocată, sensul personal ca ființă ți s-a risipit, nu mai ai acces la miracolul vieții.

Nu mai cred în iluzia sufletelor pereche. Cred că suntem diferiți, unici, chiar dacă suntem testați cu situații asemănătoare de viață. Adică eu sunt verde și tu albastru. Nu suntem atât de asemănători încât eu să ajung să te servesc, crezând că răspund nevoilor mele. Nu mai cred în verde-albastru, în „doi în unu”. Cred că eu sunt frumoasă verde și tu ești frumos albastru. Nu trebuie să ne ciuntim ca să fim identici. Cred că unul lângă altul, păstrându-ne fiecare granița personală, vom face o echipă complementară, ne vom recunoaște și admira reciproc, vom crește împreună, dar fiecare urmărind drumul lui, rămânând în acord cu adevărul lui. Iar dacă la un moment dat drumurile noastre ne vor depărta unul de altul, eu îmi voi fi suficient ca să exist. Fericirea mea este responsabilitatea mea. A fi cu tine nu m-a rupt de mine. Adică îmi ajung. Deși îmi place la nebunie să împart viața cu tine acum. Și habar n-am ce o să-mi placă mâine.

Să-i mulțumești pe alții este un efort sortit eșecului. Să aștepți să te mulțumească alții este un risc prostesc. Să te mulțumești pe tine este o sarcină necesară și suficientă pentru viața ta. Așa că „Te iubesc!” nu este echivalent cu „Mor după tine!”, ci cu „Și pe mine mă iubesc!”. Căci asta păstrează contactul cu propria ființă, cu adevărul, cu viața.

Standard
Femeia de la marginea mării

Femeia de la marginea mării – 4

Baloane perlate de spumă de mare, sparte creponat pe nisipul sidefiu. Dup-amiază curioasă, la taifas cu înțeleapta mare. Mătase albă foșnind candid peste trupul zvelt, sigur pe el. Glezne sărutate repetat de valuri care fug rușinate de așa îndrăzneală. Ochi adânci, căutători.

Marea își cântă simfonia perfectă. Secundele nasc întrebări care curg neobosit pe aripa vântului, venite dintr-o buclă de timp, de pe coama valurilor, dintre firele de nisip sau poate din străfundul sufletului limpezit al femeii. Răspunsurile ei, ale tale sau ale orișicui dansează împreună, pe drumul dintre țărm și stelele nevăzute, un vals al armoniei dintre zări.

„Cine ești? De ce tocmai tu? Cine-a ales să te naști?

Când ai început să-i asculți? Cum te-ai prins că exiști?  De ce tocmai tu? Ce miros avea mama?

Când ai simțit prima nedreptate? Cine ți-a luminat copilăria? De ce tocmai ție? Ce anume te făcea fericită? Era ușor să fii așa?

Ce-ai fost forțată să faci? De ce tocmai tu? Cum te-au influențat să fii? Când te simțeai singură?

Care-a fost prima ta senzație cu iz feminin? De ce tocmai asta? Cum te oglindeai în ochii tatălui?

Ți-amintești prima frică? De ce tocmai asta? Dar primul succes? De ce tocmai ăsta? Cine ți-a fost model? De ce tocmai el/ea? Pe cine-ai vrea să uiți? Prima durere de suflet? De ce tocmai asta? Prima pasiune? De ce tocmai asta? Un vis de adolescent? Un har de începător? O poftă de a risca? Un gând rebel?

De unde a venit iubirea? Cum ai recunoscut-o? O meritai? Erai pregătită? Cât ai dat? Cât ai primit? Ce n-ai avut să oferi? Ce ți-a lipsit? Ce-ai vrea să faci altfel? Ce-ai vrea să poți schimba? Cum ți-ai dori să fii? Cum ți-ar plăcea să trăiești?

Pe cine-ai vrea să ierți? De cine-ai vrea să fii iertată? Pe cine porți în inimă pentru totdeauna? De cine ți-e dor? Ce poți face pentru asta?

Ce ai pierdut? Cum poți accepta asta? Ce ai învățat din pierderea asta? Cum te-a făcut să devii? Cine ai fi fără asta?

Cui ai vrea să-i mulțumești? Cine îți spune mulțumesc? De ce tocmai ție?

Ce te bucură cel mai tare? Ce te supără cel mai tare? Cum poți schimba asta?

Cât de mult iubești? Cât de iubită te simți? Cum participi la asta? Cum poți îmbunătăți asta?

Cât de mult suferi? Cum participi la asta? Cum poți îmbunătăți asta?

Cât de mult accepți? Cum poți îmbunătăți asta?

Ești o persoană activă? Prea puțin activă? Prea activă? Ești o persoană eficientă? Faci lucrurile cu efort mare? Ai putea obține rezultate bune mai ușor, bucurându-te mai mult de ceea ce faci?

Ai prieteni mulți? Buni? Ești un prieten bun? De ce tocmai tu?

Sunt mulți cei care te plac? Sunt mulți cei care nu te plac? Tu te-ai plăcea? Cum ai putea îmbunătăți asta?

Ce nu vrei să faci niciodată? Imaginează-ți că tocmai ai făcut-o: ce beneficiu îți aduce asta?

Cum nu vrei să fii niciodată? Când ai făcut asta un pic? Cum ar putea fi asta o calitate?

Ce secret ții ascuns? Cum ar fi să poți vorbi despre asta?

Care este cel mai mare dușman al tău? Cum ar fi să-i recunoști trei calități? Ce dar ai putea să-i faci din suflet?

Care este persoana cea mai importantă pentru tine? Cum ar fi să-i recunoști trei defecte? I le accepți?

Pe cine crezi că ai putea schimba? Tu ai nevoie de această schimbare? Poți face asta cu tine?

Pe cine vrei să ajuți? Cum ar fi să poată face singur/ă asta? Tu ai nevoie de același tip de ajutor? Care ar putea fi undița care să înlocuiască peștele?

Ce ți-ai dori, dar nu crezi că poți avea? Cum ar trebui să fii ca totuși să reușești asta? Ce pas mic poți face în direcția asta?

Care este cea mai mare obișnuință a ta? Cum ai fi dacă ai renunța la asta?

Ce te face să zâmbești? Ce te face să te încrunți? Cum ai putea să fii mai frumoasă?

Cât de des ieși în natură? Cum faci să te simți, câteva secunde măcar, parte din ea?

Cine zici că ești tu? De ce tocmai tu? Cum te bucuri de asta? Cum onorezi faptul că ești?

Ce lucruri importante mai ai de făcut? Care sunt cele pentru care pierzi timpul?

Ce anume te face să te simți bine în pielea ta? Ce anume te face să simți că te pierzi? Cum ai putea să îți rămâi fidelă ție?

Ce ai fi vrut să te mai întreb?…”

 

Urmele de pași se pierd, spălate de marea chemată în flux de lună, să mai învelească o bucată de nisip cu misterul ei întunecat.

Deci cine ești tu? De ce tocmai tu?

Standard
Poezii

Minutul lui Dumnezeu

Roxanei, suflet încercat…

Minutul care iată vine
Este un dar neprețuit de viață,
Gură de timp, minune a creației,
Ocazie ca tocmai tu să fii.
Poți trece tril emoțional prin tine,
Poți cugeta cu mintea-ți șugubeață,
Te poți mișca, expresie a grației,
Sau pur și simplu poți împărtăși.

Tu ce alegi pentru minutul care vine?
Cum faci să guști miracolul de-a fi?
Poți să participi la creație cu tine.
Sămânța de divin n-o irosi!

Standard
Femeia de la marginea mării

Femeia de la marginea mării – 3

Același țărm. Aceleași urme delicate de pași pe nisip. Voaluri verzi și păr despletit fluturând în jurul siluetei feminine. Mare cu sclipiri de smarald. Strigăt de pescăruș când aproape, când departe.

În lumina asfințitului ochii femeii sunt de un verde felin. În spatele luminii lor împăcate vibrează sângele fierbinte. Pescărușul insistă, parc-ar vrea să-i spună: „Sunt eu, nu mă recunoști?”. Ochii ei tac o clipă ațintiți ca în fața unei imagini neașteptate, în timp ce trupul încremenește la jumătatea unui pas. Apoi, cu un zâmbet, totul este repus în mișcare. Doar că ochii derulează o poveste veche…

„Doisprezece-treisprezece ani. Seară de vară la munte cu părinții. Răcoare și întuneric. Muzică și tineret în fața unei cabane. Un băiat mă invită la dans. Nu pot să ridic ochii. Tremurul iscat în suflet aproape îmi fură vocea. Strecor un Nu! șoptit grăbit, de parcă fugisem de mult de la fața locului. Ba da!, mă corectează mama. Băiatul mă ia in brațe. Dansez… mă zbat interior, inimă speriată în trupul împrejmuit de prezența mult prea apropiată. Surpriza și frica înving curiozitatea: nu vreau să știu cum arată, nu sunt pregătită pentru rolul de fată curtată, n-am apucat să mi-l doresc. Se termină melodia, am scăpat. Parc-am făcut o mare boacănă… totuși simt un pic de mândrie pe lângă jena imensă. M-a surprins faptul că ai mei m-au încurajat, sunt deja confirmată în rolul acesta. Domnișoară…

Peste un timp, un băiat cu ochi albaștri îmi cere prietenie. Mie, nu știu de ce, îmi plac alți ochi albaștri. Intențiile nu au putere de acțiune: nu se întâmplă nimic nici pe marea care mă dorește, nici pe cea pe care o doresc. Dansez mult cu un alt băiat care vine în vizită din altă localitate: îmi place, îmi asum acum rolul de fată curtată, dar nu mă îndrăgostesc. E ca un joc incitant care mă amețește ușor cu o emoție nouă, un coktail de nerăbdare, dorință, entuziasm. Ceea ce simt pornește din mine dar nu are adresant concret. E un fel de… iata ce-aș putea da, aș putea înflori spre cineva. Zburătorul meu capătă ușor contur: îmi imaginez un brunet înalt, evident, cu ochii sălbatici ca marea. Nu mă abțin să nu povestesc prietenelor episoade romantice și aventuroase dintr-o relație inventată.

Mai trece un timp, poate ani, mă îndrăgostesc până peste cap. Ochii îmi ard permanent, dar vocea nu mă ajută de loc. Dumnezeu mi-l tot scoate în cale pe prinț, dar eu fug mâncând pământul. În preajma lui emoția mă copleșește, cred c-aș putea să explodez. Cu gândul îl caut, dar fizic nu fac față și fug.

Alți ani, alt băiat. Iubirea îmi umple trupul și răsuflă doar printr-un sărut din vârf de buze. Dacă până acum am fost centrată pe forfota din mine, acum încep să-l văd și pe el. Nu doar ca pe o închipuire, ci și ca pe o persoană reală, nesigură, care-și probează diferite modele de comportament. Comunicarea rămâne firavă, deși aș avea atâtea de întrebat. E prea mult ceea ce simt, ca să-mi rămână loc de structurat gânduri.                     

Douăzeci de ani. Am plecat de acasă și gust libertatea. Mă simt bine reflectată în ochii admiratorilor. Îi văd. Caută căutându-se. Mai mult ca oricând am nevoie de adevăr, nu de măști, nu de roluri încercate. De cineva pregătit să se deschidă, pentru că eu aici sunt. Sunt gata să dau iubire și am nevoie să o primesc. Îmi știu atu-uri și goluri și vreau să mă exprim autentic. Caut ochii care ar putea rămâne deschiși în fața sufletului meu…”

Pescăruș zburător, aproape, departe, „tu mă vezi?”, „eu te văd?”, mă poți lua cu tine în zbor?

Va urma.

Standard
Eseuri

Cu ce se mănâncă psihoterapia?

Psihoterapie. Sună sofisticat, înspăimântător, de-a dreptul fantasmagoric pentru cetățenii acestei țări. Mă raportez la medie, evident, dar sunt și foarte conștientă că vorbesc despre marea masă. Adică cei de alte păreri sunt aruncați in extremele celebrei curbe Gauss, când scuturăm „clopotul” de moț. Așa că „majoritatea” cuprinde și oameni cu multă carte care au rămas la poveștile cu tata Freud și care fug de acest domeniu de ajutor uman mâncând pământul, ca-ntr-un jalnic efort de a scăpa de monștrii personali. Adică… „Abia i-am adormit și să mi-i răscolească iar?” sau „Să-mi umble mie prin minte un străin și să mă teleghideze?” și „Am ceva probleme, dar lasă că funcționez totuși. ” sau „ Sunt prea grav ca să mă mai rezolve cineva!”.

Psihoterapia face diferența dintre „funcționez” și „trăiesc”. Dintre „mai bine închid ochii și nu știu” și „am ochii larg deschiși să văd, să cunosc, să îmi asum: sunt în contact real cu mine, cu ceilalți, cu viața”. Dintre „Îmi imaginez” și „testez realitatea”. Psihoterapia îți recuperează părți din tine: umple golul interior cu ceea ce ai uitat să mai fii.

Diferența dintre psiholog și psihoterapeut e ca cea dintre un absolvent de medicină generală și un medic specialist, anii de formare postuniversitară atârnă ca durată și efort, cel puțin cât încă o facultate. Dacă ai de rezolvat o problemă punctuală, probabil ai nevoie de un consilier psihologic (acesta a parcurs jumătate din drumul de formare de la psiholog la terapeut) și el te va ajuta să găsești soluții eficiente, într-o perioadă relativ scurtă, lucrând la nivel de conștient, folosind un fel de rețete universale. Dacă vrei să te restructurezi real, abordând inconștientul, nu te poate ajuta decât un psihoterapeut. Școlile de psihoterapie sunt diferite: unele merg pe varianta dezvățare-reînvățare (un fel de reeducare a comportamentului) fără să-ți răscolească trecutul, altele merg pe descoperirea cauzelor (de ce am acest comportament?), altele te susțin să faci drumul de la „de ce” la „ce aleg să fiu”.

Nu pot să nu vă spun că psihoterapia a evoluat mult de la psihanaliza lui Freud pănă azi. Vălurile de neinformare cu privire la acest subiect se datorează și istoricului de „psihologie interzisă” din comunism, dar și cultului poporului român pentru durerea sufletească. Ne place să ne chinuim ca să avem de ce ne văita altora și ca să avem de ce ne plânge de milă nouă înșine. E un mod de a ne răsfăța, prin care ne refuzăm propria evoluție spre maturizare și armonie.

Psihoterapiile experiențiale umaniste sunt, după părerea mea, cele care respectă plenar unicitatea și valoarea umană a celui asistat. Ele s-au născut din credința că orice om conține potențialul propriei evoluții, propriei dezvoltări și că trebuie însoțit, nu manipulat, în actul redescoperirii propriilor resurse, al asumării sensurilor personale de viață, folosind experimentarea lui „aici și acum”.

Și acum foarte pe scurt: monștrii de care fugi (și ai iluzia că dorm liniștiți, deși te întâlnești cu ei în orice situație de criză) sunt părți din tine pe care le respingi, pe care le renegi: un  fel de a-ți da cu stângul în dreptul până când ajungi să-i spui „Monstrule (dreptule), nu vreau să te mai văd!”… cumva, la nivel psihic și chiar neurologic asta și faci: emisfera dreaptă, inima ta de artist, e dată pe minim, aproape anulată, în timp ce emisfera stângă turează motoarele la maxim făcând din tine un roboțel fascinat de precizie, perfecțiune și control. Așa ajungi să spui cu duioșie… „Când eram tânăr… pictam, scriam, îmi venea să… visam să… ”. Dar am promis să fiu scurtă!

Psihoterapeutul experiențial te ajută să faci cunoștință cu monștrii, să-i recunoști ca fiind ai tăi, să le vezi potențialul pozitiv (altă perspectivă, alt sens), din dușmani să-ți devină aliați, așa încât recuperându-i să fii mai întreg, mai asumat. Și asta să aibă efect clar în realitatea ta imediată, adică în relațiile, în situațiile și evenimentele de viață, care nu vor fi de acum doar roz, dar care te vor găsi mai pregătit să le faci față singur, pentru că vei dispune de întregul arsenal al ființei tale. Adică acel „vindecător” care are puteri miraculoase și la care alergi să-ți rezolve problemele, nu poate fi numit terapeut. E doar un individ cu care te afli într-o relație de dependență: tu îi pasezi responsabilitatea vieții tale, el se simte aproape un dumnezeu pentru tine și amândoi sunteți fericiți, iluzoriu.

Psihoterapia este un proces de „creștere împreună”, în care beneficiile sunt cuantificabile în realitate prin schimbarea, starea de bine și echilibrul sufletesc, dar mai ales prin independența, prin  libertatea de alegere și actiune a persoanei asistate. La sfârșitul terapiei individul știe perfect cine e, este plin de vitalitate (nu euforic!), își acceptă toate emoțiile (ca pe culori ale vieții), se implică în viață (adică și în muncă) cu bucurie și determinare, este deschis către nou și are o mare iubire de semeni. Nu-i mai împarte în buni și răi, pentru că după ce și-a recuperat partea lui de „rău”, se iubește pe sine ca pe un tot și se vede în fiecare altă ființă. Așa se ajunge la acceptare de sine, de alții și de flux al vieții (care dă și ia și dă și ia…).

Întotdeauna un conflict exterior reflectă un conflict interior: și dacă nu-i dai de cap, ai nevoie de ajutor. Terapeutul are aceleași probleme ca tine, doar că s-a împrietenit cu ele, devenind propriul său terapeut. Ceea ce vei deveni și tu.

Mai scurt de atât n-am putut. Întrebări?

Standard
Femeia de la marginea mării

Femeia de la marginea mării – 2

Dimineață de vară timpurie. Mare leneșă, limpezită după ce s-a iubit cu luna, doar cu volănașe de valuri albe, care o fac să se diferențieze de cer în capătul apropiat. Nisip ondulat regulat sub apa cuminte. Lumină jună reflectată pe unde. Aer de adolescent sigur pe el, răspândind prospețime, poftă de nou. Pescăruși adunați pe țărm la sfatul zburătorilor, comunicând din priviri atotcunoscătoare în timp ce, semeți, scriu nisipul spălat peste noapte de mare, cu gheruțele lor: trei, trei trei…

Urme de tălpi gingașe pe mal, întrerupte ici-colo de valul rostogolit. La capătul lor… un fel de zeiță a mării. Siluetă înaltă, voaluri lungi de mătase, având culoarea și freamătul apei, răscolite de aerul îndrăzneț, ca și părul lung, în valuri curgând rebel. Piele albă, aproape sidefie, chip senin fără vârstă , zâmbet misterios, feminitate exprimată plenar în fiecare detaliu al feței, ochi mari, verzi-albaștri, izbitor de marini, pierduți în zarea amintirilor.

Unde ajung aceste priviri? În vremuri de început de feminitate, atunci când fetița surprinsă de propriile transformări se inventa sau se lăsa inventată ca femeie. Dar stai!…

Marginea mării este capăt de lumi. Început și final de călătorii (pe apă sau pe uscat), de istorii de viață. Aici cerul, pământul, aerul și apa se întâlnesc sublim ca într-un fel de punct originar, se confundă, se refac unul pe altul remodelându-și granițele permanent. Țărmul este martorul atâtor povești, conține atâta viață cursă, încât nu se mai știe dacă e doar conținător de tezaur arhetipal sau chiar creator de drumuri, de vieți. Așa că mai mult ca oriunde, aici, privind adânc ochii femeii, vei auzi vocea sufletului ei și vei descoperi profund imaginile amintirilor ei, ca pe secvențe dintr-un film ce păstrează miresme de autentic… ascult-o!…

„ Unsprezece-doisprezece ani. Sunt o fetiță cuminte cu păr scurt. Viața m-a speriat de câteva ori, ca și cum ar fi vrut să mă scuture zdavăn, să mă trezesc din somnul dependenței totale de ceilalți. Ceva mi se întâmplă. Corpul mi-o ia înainte, devenind cumva mai al meu, așa că nu vreau să mi-l mai vadă mama. Înmuguresc. O prietenă îmi spune legenda oului: cum că dacă plimbi un ou în coajă în jurul mugurașului, o să crească încet, vei deveni o femeie cu sâni mici. Așa o fi? Așa aș vrea să fie? O fi mai bine mare sau mic? Și oul să fie fiert sau crud? Nu știu și nici nu întreb. E o chestiune de intimitate grea, rămâne între mine și mine. Deși nu pot să aleg între cele două posibile variante ale mele, fac gestul… ca într-un fel de ritual ce nu are nevoie de explicații. Fac ceva, ca și cum asta mă face nu doar părtașă la schimbare, ci îmi oferă un rol, o mică responsabilitate în actul creator. Am pus și eu umărul, am avut ceva de spus, măcar cât o intenție, cât o prezență activă în procesul infiripării ființei mele cu feminin. 

Mi-a reușit? Cu siguranță nu am sâni mari. Cum ar fi fost dacă nu aș fi făcut asta? Chiar a contat aportul meu în fața voinței lui Dumnezeu? L-am sprijinit sau l-am sabotat? A ieșit ca mine, ca El, ca amândoi?

Cert e că am fost foarte atentă, foarte conștientă, am gustat din plin emoția în șoaptă vibrantă a acelor transformări, ca un martor la un miracol. Și ca pe o nevoie de certitudine, am hotărât prima oară singură cu privire la imaginea mea: mi-am lăsat părul lung…”

Privirile se întorc în prezent, la gleznele ce brăzdează apa cu clipocit gros, apoi în zare, acolo unde cerul și marea stau suprapuși liniștit…

Va urma.

Standard
Femeia de la marginea mării

Femeia de la marginea mării -1

Iarna a venit iar peste noi risipind speranțele mele de primăvară timpurie. Și ca să aduc puțină culoare peste albul ei imaculat, am poftă de-o călătorie ceva mai lungă pe tărâmul plin de surprize al imaginarului, acolo unde ne întâlnim cu cele mai misterioase părți din noi. Mi-e drag de scris o carte care să vă predispună la visare, dar și la aduceri aminte. O carte prilej de introspecție cu scop de contact cu sine și de automodelare conștientă. Sună destul de îndrăzneț și de pretențios, nu? Mie îmi plac provocările și sper să vă conving să mă însoțiți…

Cartea mea are coperta de o textură ușor reliefată, așa că vă invit să vă treceți degetele peste irizațiile ei fine. Paradoxal, parcă nu are titlu. Tot ce se vede este o imagine a mării privită de sus. Ar fi bine să deschideți cartea orizontal, pentru a privi coperțile așezate în prelungire și a avea o perspectivă mai largă. Albastru-verzui și spumă sidefie, ca aproape de țărm. O senzație de tridimensional vă atrage să priviți mai în profunzime… și iată, descoperiți cu uimire, în fiecare detaliu al mării, ochi verzi-albaștri de femeie… Și deși ei vă cheamă amețitor, aș vrea să faceți eforturi să nu vă pierdeți în ei de tot. Reveniți la suprafață, revedeți imaginea de ansamblu și închideți cartea la loc. Deocamdată.

Dacă o rotiți ușor veți descoperi că în spațiul dintre coperțile închise este scris subțire, ca din vârf de condei, auriu pe albul paginilor proaspăt tăiate… Femeia de la marginea mării. Atât. Autorul a uitat să se semneze sau poate a avut intenția să vă imaginați uneori că și voi ați fi creatorul acestei cărți. Poate am scris-o pe rând, după cum ne-a venit inspirația. Poate v-am lăsat pagini albe acolo unde am presupus că veți avea ceva de spus, de trăit interior mai intens.

Și acum, cu curaj, deschideți cartea. Coperta descoperă o pagină albă având în centru,spre marginea liberă a foii, o ușoară adâncitură. Pulpa degetului arătător de la mâna stângă, pare că se mulează perfect și pornește astfel cântecul mării, care vă va însoți pe tot parcursul lecturii…  în timp ce dreapta dă pagina.

Doar câteva cuvinte de început, un fel de promo…

„Cântecul mării se repetă nesfârșit spălându-i emoții și gânduri până la nimic. Femeia mării și marea femeii se întâlnesc pe mal, chemându-se reciproc într-un joc aproape senzual…”

Mai puteți citi o frază incompletă de la mijlocul cărții…

„E furtună. Cerul și marea s-au amestecat ca doi îndrăgostiți împletindu-se pasional. Femeia privește…”

Acum gata, vă hotărâți. Cumpărați sau nu? Prețul? Deschiderea inimilor voastre pentru mai puțin de zece minute pe zi, sau la câteva zile o dată, ca să dați voie sunetelor, miresmelor, imaginilor, emoțiilor și gândurilor să curgă fără griji precum cântecul neobosit al mării… de la mine spre voi, de la voi spre lume, firesc, așa cum va fi să fie…

Standard
Eseuri

Acasă la Dumnezeu

Sentimentul de acasă miroase a mama… E ca o uitare de sine într-un târâm suspendat deasupra realității, ca o îmbrățișare într-un cocon de lumină în care acceptarea și iubirea sunt axiome existențiale. Eu cred că aceasta este prima senzație a ființei, pentru că viața nu ar tâșni fără pulsul iubirii. Oricât de surprinsă și de nepregătită ar fi mama la nivel de idee, undeva profund, divinul din ea a spus un prim DA puiului ei potențial în clipa magnifică a concepției.

Ulterior, „acasă” se îmbogățește cu miresme de cozonac cald, de brad ori de ouă vopsite, cu un tip special de lumină vie care-și pâlpâie prezența în puncte-scântei, cu poala bunicii, cu podul palmei aurii mângâindu-ți creștetul, cu nerăbdarea pământului de a renaște primăvara, cu imaginea cireșului înflorit obraznic, cu cântecul mării cel fără sfârșit, cu fiorul primului sărut.

Un timp „acasă” ne hrănește să creștem într-o îmbrățișare fără griji, cu magie de poveste. Dar la un moment dat ne simțim izgoniți din rai și-aruncați în vâltoarea vieții. Și-atunci învățăm să supraviețuim singuri. Iar uneori înotăm disperați spre insule sclipitoare în speranța că ele, numai bune de evadat, ne vor ostoi dorul de „acasă”: lumea unei cărți, focul unei iubiri secrete, leagănul din parc folosit pe-nserat, cutia cu amintiri, borcanul cu șerbet, păturica de pluș ori pernele dimineții de sâmbătă.

Și vine o vreme când toate surogatele astea nu-ți mai ajung, când conștientizezi de exemplu că „acasă” al tău depinde de altceva sau de altcineva. Și că tocmai faptul că este plasat în afara ta te face vulnerabil, te pune în pericol. Înțelegi asta numai pentru că ești pregătit pentru ce va urma. Este momentul în care o călătorie în lumea ta interioară îți poate revela cel mai autentic „acasă”. După ce îți descoperi toate ungherele împâienjenite de vreme, după ce lași lumina să curgă prin tot ceea ce ești, după ce înveți bucuria de a fi orișicum, nu mai poți să uiți minunea că ești. Noul „acasă” nu mai depinde nici fizic, nici emoțional de puterea altcuiva și pare conectat la energia universului.

Din pacea aceasta, nucleu de stea al ființei, se va exprima iubirea prin fiecare rază-rol din viața ta. Vei fi prieten, soție, părinte, angajat sau șef ne mai uitând nici o clipă de cine ești profund. Nu vei mai pleca de acasă nicicând. Și plinătatea acestui sentiment se va revărsa firesc în relațiile cu ceilalți, în toate acțiunile tale. Iar pentru că această curgere va umple cu lumină spațiul din jurul tău, extensia propriei conștiințe se va exprima în exterior printr-un acasă fizic de alte dimensiuni: o afacere prosperă, o familie îmbogățită în membri, o recunoaștere în comunitate, o casă mai mare.

În același timp îl vei regăsi pe vechiul „acasă” integrat în ceea ce ești, așa că n-ai să-i mai plângi de dor, conținându-l cu onoare. „Acasă” cel nou nu va mai fi o dependență, ci un prilej de permanentă explorare a vieții, un contact real cu tot ce poate oferi ea. Este cel mai hrănitor și mai inepuizabil sentiment de acasă. Îți dă puteri de creator… Evident, acasă la tine e totuna cu acasă la Dumnezeu.

Standard