Arhive pe categorii: Daruri de la Rune

Daruri de la Rune, Eseuri

Între pământ și cer

Întâi am înțeles că n-am ce să caut. Că acea cunoaștere care ne-ar putea face să înțelegem rostul și misterul vieții este o iluzie. Că nevoia de a ști este un alt fel de lăcomie. Că nu există dreptate, siguranță, bun simț sau garanții decât ca aspirații, ca motive ale zbaterilor noastre. Abstracțiuni imposibil de atins.

Apoi am înțeles că sunt totul și nimic. Că toate virtuțile și păcatele omenești sunt oglindite de nenumărate fațete ale eului meu, pe care dacă le pot doborâ, lepădându-mă de tot ce simt și gândesc, rămân o fărâmă de divin, esență și adevăr, pace și liniște.

La sfârșit am înțeles că orice-aș face, schimbarea pe care o pot produce este neglijabilă. Nu doar că sunt rea, dar voi rămâne așa oricât aș învăța, oricât m-aș dezvolta și forma, oricât m-aș strădui, pentru că voi rămâne om, glod, țărână. Iar ceea ce experimentez când meditez, când iubesc, când mă las purtată de muzică sau când ascult cuvintele venite de nu-știu-unde ca să le scriu eu… prin canale deschise mă disip în afara corpului, mă înalț, mă apropii de cer, mă simt măreață și fără limite, pentru ca apoi viața să-mi arate ce mică sunt, căzând de foarte sus. N-am să fiu perfectă niciodată. N-am să ajung la capătul căutărilor, n-am să găsesc secretul, leacul, fericirea omenirii. N-am să fiu mai mult decât sunt deja. N-am să încetez să mă simt vinovată de ceea ce nu pot fi.

Am plâns în hohote pentru naivitatea Laurei, pentru cât de frumoasă o făcea entuziasmul căutării. M-am întrebat ce urmează. Cum va fi să nu mai aștept nimic. Să mă accept înfrântă. Să nu mai am pentru ce lupta. Ce căuta. Cum să fiu. Este un moment în care omul matur poate ajunge la renunțare, resemnare și o mare tristețe. Eu, perfecționista, fără scop, cum să supraviețuiesc? Eu, care iubesc să învăț, cum să accept limitele cunoașterii? Eu, prințesa, cum să mă văd urâtă, limitată, neputincioasă? Cum să nu doresc? Cum să nu visez?

Tac. Uit. Nu vreau nimic. Nu simt. Aproape că nu sunt. Singurătate rece. Nici pe mine nu mă mai am, am pierdut acest privilegiu. Sunt fără de mine, într-o ureche, ascultând nimicul, haosul dintre stele… sau dintre celulele mele.

***

Așa arăta depresia mea ieri. Și m-am aruncat din pat, și m-am împins pe ușă afară pentru că urma să întâlnesc un profesor nou (formator la școala de psihoterapie pe care o urmez)…

Și… surpriză!  Arăta a înger blond, a manechin cu dimensiuni standard, a expert proactiv excelând în domeniul în care eu clădeam vise până ieri. Și dintr-o dată a devenit modelul meu. Mi-a umplut tolba cu sentimente sclipitoare, gânduri proaspete și vise frumoase. Și ce dacă e doar o iluzie? Și ce dacă m-a re-legat de pământ? Și ce dacă e doar un sens efemer? Îmi place să gust această iluzie, s-o trăiesc aici și acum, dându-i viață.

Îmi place să mă lupt cu imposibilul știind că drumul merită mai mult decât luminița de la capătul tunelului. Îmi place să fiu atât de mică încât să mă joc de-a viața, fără s-o iau în serios. Repet în minte și nu mă mai satur de vorbele pe care mi le-a spus… „Orice lucru care înaintea ta s-a întâmplat prost, după tine are șanse să se întâmple mai bine” și „Credibilitatea se câștigă prin rezultate”.

Cine mi-a trimis acest înger? A funcționat legea atracției? Cui îi pasă să știe răspunsul? Mie nu.

Standard
Daruri de la Rune, Eseuri

Răfuiala

Cineva care m-a lăsat cândva să-i privesc în suflet și căruia i-am deschis porți spre inima mea, m-a privit ieri cu ochi înveninați, răzbunători și reci.

S-a întâmplat într-un moment în care eu îi observasem tristețea și mâinile mele simțeau nevoia să-l mângâie matern. Îmi venea să mă așez lângă el și să-l întreb „ce-i cu tine?”. Și-am înțeles întâlnind acei ochi, nu doar că nu mă vrea, ci că are niște polițe să-mi plătească. Striga la mine cu năduf și fiecate cuvânt lovea adânc, cu ecou, în interiorul meu.

Când iubești cu sufletul pe cineva cu care nu împarți realmente viața, când îl accepți așa cum este dincolo de orice pact comun, te aștepți măcar să fii văzut. Îmi vine să-l apuc de grumaz și să-l zgâlțâi. Să-i spun „Hei, nu-mi mai vorbi de fapte, vorbește-mi despre noi. Mă rănești. Urmărești un scop și eu devin un pion. Și-aș vrea să te fac să mă vezi. Îmi închipui că asta te-ar învăța să vezi toate persoanele pe care le iubești din viața ta”.

De ce naiba am nevoie să-i vindec pe alții? Cine sunt eu ca să pot să schimb? Și de ce nu-mi iese?

Mă doare să realizez că e vorba iar de mine. Că pe mine am nevoie să mă schimb. Că sfaturile pe care i le-aș da sunt cele de care am nevoie cel mai tare eu. Ce nu accept din mine atunci când mă intrigă el? Ce umbră din sufletul meu este ca el? Îmi dau voie să simt această neliniște și-o ascult…

Trompetele sună și mulțimea îl ovaționează pe Măria-sa. În spatele lui, îmbrăcat strident, apare înțeleptul curții, deghizat în clovn. Mulțimea aruncă spre el cu ouă și el zâmbește, iubindu-i…

La un semn mă îmbrac cu hainele lui. Sunt clovnul regelui. Mă dor ouăle clocite sparte pe față, prelingându-se reci, mirosind. Mă ustură pielea și sufletul. Nu pot să râd. Nu pot fi înțeleaptă și senină. Nu pot fi iubire și atât. Simt iubire, dar simt și umilința, simt neputința, simt trădarea, simt dezamăgirea, simt durerea. Se rupe ceva în mine.

Eu sunt  Cineva. Eu sunt răzbunătoare, încăpățânată, obtuză, înveninată, rece. Eu urăsc pătimaș. Eu țip. Eu am discursul lipsit de logică atunci când emoțiile vorbesc inadecvat momentului, despre ceva care se desfășoară în mintea mea. Fac scandal de mahala și sunt penibilă. Tremur și-mi strălucesc ochii de furie. Răcnesc prin toți porii și scrâșnesc din dinți. Înnebunesc de necaz.

Mă doare cumplit partea asta din mine. Aș vrea s-o fac mai frumoasă și ea e hidoasă și pute. Mă holbez la ea, o inspir profund, mă îmbăt cu urâțenie ca s-o accept, s-o primesc, s-o iubesc. Și-mi spun că eu nu sunt gândurile astea, nu sunt sentimentele care mă dor, nu sunt cuvintele pe care le scriu, doar mi le trimite cineva și râde de mine. Eu sunt nimicul umlut cu pete colorate de paintball, care-mi pătrund în suflet și mă dor. Mi le smulg de acolo, mi le flutur prin fața ochilor, le disec să cunosc fiecare milimetru din ele, le gust pe rând și le diger.

Și acum cine sunt? Totul. Și Nimic.

Standard
Daruri de la Rune, Eseuri

Rune se întoarce

Venirea primăverii mă umple de entuziasm ca in fiecare an. Mi-e dor să alerg, să-mi provoc copul cu exerciții fizice, să schimb meniuri, să-mi înfrumusețez casa, să-mi fac planuri, să ies în parcuri cu copiii, să mă-ntâlnesc mai des cu cei dragi.  Și mi-e dor de Rune…

M-am gândit mult dacă asta înseamnă dependență, dacă din afară părem o sectă, dacă mai am ceva grav de rezolvat în mine.

Merg la Rune pentru că îmi place tot ce se întâmplă acolo (având acoperire în metodele psihoterapeutice pe care le cunosc), pentru că relaxarea și emoția pentru mine sunt ca o cură de detoxifiere (psihică și implicit fizică). Chiar dacă am instrumentele, nu am timpul și cadrul ca să mă bucur de atâta porție de EU. Așa că e ca o vacanță, o fugă din viață pentru viață, ca o ocazie de încărcare a bateriilor mult mai rapid și mai eficient.

Simt în fiecare zi efectele primei întâlniri cu Rune, de fapt cu mine. Dar creșterea noastră nu ajunge niciodată la maxim, cât suntem în viață și nu ne blocăm. Rune e doar un ghid, nu o cale de urmat. Fiecare om are drumul său și pentru fiecare creșterea se face în raport cu el. De aceea această experiență e unică, specifică individului care o trăiește.

Marți, la ora 18, undeva aproape de Unirii, căldura și iubirea unor oameni vor facilita deschiderea altor oameni către ei înșiși și apoi către ceilalți. Primele seri sunt gratuite. Eu voi fi acolo.

Alte amănunte despre eveniment găsiți aici: www.soulpilot.ro

Standard
Daruri de la Rune, Poezii

Cum am ajuns…

Cum am ajuns…

Să te privesc ca pe-un străin,
Să nu mai simt nimic,
Să-mi pară sufletu-ți hain,
Să uit să mă ridic?
Ce nu mi-am dat voie să simt,
De sunt acum de piatră?
Ce-ar fi durut așa cumplit,
Să fug de mine toată?

Căci am ajuns goală-n străfund,
Domnește nemișcarea
Și coaja trupulu-i mormânt,
Vecin cu disperarea.
Vai! Sufletul m-a părăsit,
S-a disipat în zare,
Iar trupul îmi e amorțit.
Și ce-am rămas eu oare?

De ce trebuie să mor un pic?
Repere n-am.  Viața mă doare.
Nu simt, nu vreau, nu sunt nimic.
Să fie-un fel de resetare?
Secunda face pași mărunți
Ce mă despart de tine.
Ești mai departe cu un gând,
Parcă mă pierd pe mine.

Atât de mult iubire-am fost?
Sunt nimeni fără ea?
Vreau să te strig da-i fără rost,
Ce pot din nimic da?
Orele vin și se sfârșesc,
Doar haos îmi aduc.
Cum să incep să reclădesc?
De unde să m-apuc?

Te văd să mă învii cum lupți,
Cum fluturi cu iubirea.
Ce-ar fi la luptă să renunți?
Să mă înveți trăirea!
Cum să respir, cum să mă mișc,
Cum să te-ating pe pleoape
Și-n ochii tăi să stau să văd
Iubirea că se poate…

Să ne privim la nesfârșit
Ca să ne prindă fluxul,
Să ne arunce-n infinit,
Să ne apuce plânsul
Și să ne spele-n interior
Descătușând iubire…
Știi? parcă nu mai vreau să mor,
Încep s-ascult simțire…

Și pas cu pas mă retrezesc
Mă înfirip cu fire,
Celulele îmi cuceresc,
Le umplu cu iubire…
Și iată fac un legământ
Față de universul meu:
Promit să nu mai uit ce sunt!
Să îmi permit și să exprim ce simt mereu!

Standard
Daruri de la Rune, Poezii

Și ce dacă?

Sub plapumă e cald și visu-i dulce greu
Și mușchii leneși nu vor să se miște.
„Mai stau un pic !” cerșește fredonat mereu,
Voința trează luptă să-i reziste.
Iar când m-aruncă din pat dintr-o dată,
Învinsă, strig în urmă… „Și ce dacă?”

Și iată ziua mi-o încep urgent,
Alerg s-ajung din urmă timpul,
Vâslesc să fiu „aici, prezent!”,
Să nu mă tragă-n sus sau jos curentul.
Dar când o amintire sau o grijă mă atacă,
Lovită, strig în urmă… „Și ce dacă?”

O eroină de poveste-ncerc să fiu,
Viața-ncâlcită s-o fac ordonată.
Lumini în ochi și zâmbet pe chip scriu,
Să nu m-atingă răutăți sau frici vreodată.
Iar când îmi scapă până-n suflet și mă sapă,
Rănită, strig în urmă… „Și ce dacă?”

Mă lupt cu propria mea neputință,
Mă lupt cu mine și mă lupt cu voi.
Aduc cu picătura lumină-n conștiință
Și picur cu iubire în inimă la noi.
Dar când nu-mi reușește câteodată,
Pierdută, strig în urmă… „Și ce dacă?”

Iubirea noastră e comoară de cristal,
E incredibil cum străluce ca în prima zi.
Ceea ce pentru mulți pare un ideal,
Mi-e sursă de răsfăț și nebunii.
Și când cutremure în colțuri cioburi crapă,
Șocată, strig în urmă… „Și ce dacă?”

Căci oricât de frumos și iscusit clădim,
Se strică și se schimbă-n fiecare clipă.
Nimic din tot ce suntem nu o să mai fim,
Moartea se ține scai de-a vieții-aripă.
Zbateri și creșteri iluzorii înc-o dată
Doar în prezent contează… „Și ce dacă?”

Standard
Daruri de la Rune, Poezii

Cenușiu

Ninge ud și cenușiu.
La mine-n suflet e pustiu.
Vreau să pleci de aici,
Să rămân ca un arici,
Să privesc adânc în mine,
Să-mi cotrobăi prin micime,
Să-nțeleg după ce plâng,
Să-nțeleg ce nu-mi ajung,
Ce îmi fulgeră și-mi tună,
Ce palpită și se-adună,
Ce mă doare și lipsește,
Ce te vrea și te gonește.
Ninge ud și cenușiu.
Nu găsesc decât pustiu
Și așa mă las să fiu,
Totul simt, nimic nu știu…

Standard
Daruri de la Rune, Poezii

Simți?

Te iubesc!… Simți?

Ești departe, totuși te îmbrățișez,
Pe creștetul tău mâinile îmi așez,
Degetele iată cum părul îți răsfiră,
Dansăm și-n jurul nostru toți ceilalți amuțiră.
Trupuri și suflete ne împletim,
Vocile curg, nu le deosebim,
Plutind angelic ne abandonăm,
Luptând demonic ne reinventăm.
Ne epuizăm și ne energizăm,
Ne devorăm și ne recreăm
Dincolo de timp și spații,
Contexte și complicații,
Evenimente și situații,
Prietenii și relații…

Te iubesc!… Simți?

Standard
Daruri de la Rune, Eseuri

Multumesc, 2011

Sunt recunoscătoare anului ce tocmai a trecut pentru că m-a surprins cu experiențe neașteptate.

M-a schimbat împrospătându-mă cu tinerețe și maturitate. M-a învățat să iubesc tot ce trăiesc, să accept ce părea de neacceptat, să renunț la control. Să-mi trăiesc plenar orice emoțíe. Să văd frumusețea din spatele durerii, să caut binele în rău. Să cred în bunătatea mea, în devenirea mea. Să-i plac pe ceilalți așa cum sunt. Să nu mai judec și să fiu singurul om pe care să vreau să-l schimb și să-l vindec. Să mă bucur de tot ce am și de clipa prezentă, trăind aici și acum. Să iubesc necondiționat. Să privesc oamenii în ochi. Să simt înainte să gândesc. Să fiu înainte să fac. Să iubesc înainte să aștept iubire. Să mă relaxez înainte să mă încordez. Să respir când mi-e frică.

M-a învățat că am nevoie de prieteni de suflet. M-a învățat să comunic din inimă oricare ar fi riscurile, interpretările sau fricile altora. M-a învățat să fiu eu însămi, să mă deschid, să mă cunosc, să mă accept, să mă iubesc.

Mi-a readus în viață poezia, prietenă a adolescenței mele, pe care nu mai speram s-o întâlnesc și care acum este o adevărată resursă pentru sufletul meu: n-am să știu niciodată care e creatorul, eu sau ea (ori umbra ei divină), pentru că sunt copleșită de cât de mult primesc, de câtă iubire îmi dă ceea ce scriu.

Ai fost un an frumos și plin, 2011. Mi-ai rămas în sânge.

Standard
Daruri de la Rune, Poezii

Ceva

Lumină rece, umedă și gri,
Tăcere așteptând o grozăvie…
Mi-e teamă de ceva de nicăieri,
Mi-e dor de ceva ce nu vrea să fie…

Îmi tremură ceva nedefinit
Pe după coaste și în miez de suflet.
Nu știu de-i răsărit sau asfințit.
Mă doare din simțire până-n cuget.

Aș vrea să dorm și-aș vrea să mă trezesc.
Aș vrea s-ascult și-aș vrea s-o iau la fugă.
Inima trebuie să-mi încălzesc,
Neliniștea din cămăruțe să-mi alungă.

Și până echilibrul să-mi găsesc,
Mă simt la o răscruce între vânturi.
Atât de singură în străfunzimi pășesc
Printre păreri: sentimente și gânduri…

Standard
Daruri de la Rune, Eseuri

Îmi place să m-ascult

Mai întâi îmi analizez gândurile violet. Le întorc pe toate fețele, le bătătoresc între palme și le așez ordonat ca pe chiftele pe foaia de copt.

Apoi mă lăfăi în senzații albe. Mă simt lebădă încoronată plutind pe un nor. Un prinț arab îmi prezintă pe covorul lui zburător darurile cu care vrea să mă impresioneze: propriile mele simțuri. Mă bucur să le descopăr ca pentru prima dată. Ca prin minune, când el le numește, se activează, se deschid ca niște porți uriașe de comunicare cu văzduhul, ca niște prelungiri nesfârșite ale mele în univers, mesageri ai mei în lume. E uimitor.

Urmează preferatele mele, emoțiile. Sunt cele mai colorate. Mă surprind cu nuanțe neașteptate, mereu altele, dintre cele mai delicate, suave, sau din contră, stridente, obraznice. Am o relație pătimașă cu ele. Le dau târcoale, le adulmec cu grijă, încerc să le cunosc granițele dându-le ocol, mă împrietenesc cu ele, le sărut și în cele din urmă le pătrund adânc, îmbătându-mă de ele. Dispar ca niște fete Morgana de parcă nici n-au fost, lăsând în urmă o ceață străvezie și pe mine epuizată, cu un zâmbet larg de satisfacție și cu sufletul mai bogat.

Ascult apoi cuvintele sidefii. Vin de nicăieri ca o cascadă care mă spală cu lumină și eu le adun în palme, pe umeri, pe buze, pe piept, pe tâmple, în păr și fug să le scriu albastre pe coli imaculate.

Printre gânduri violet, senzații albe, emoții curcubeu și cuvinte sidefii-albastre ascult nimicul gol – goluț, haos negru care mă absoarbe, mă descompune, mă anulează. Mă trezesc mai târziu recompusă din piese noi: gânduri, emoții, senzații, cuvinte… cu care clădesc atitudini și pornesc acțiuni, revigorată și cu poftă de viață.

Standard