Arhive pe categorii: Eseuri

Eseuri

Rețeta lui Dumnezeu

Năstrușnice ingrediente a mai combinat Dumnezeu când a creat omul! A pus alături nevoia (mea) de a(-ți) fi iubit unic cu nevoia (mea) de a iubi pe mai mulți. Desigur că  se vor stropși printre voi unii, că nu o recunosc în ei pe cea de-a doua. Pentru aceia o voi reformula în oglindă pe aceasta din urmă, în nevoia de a fi văzut, confirmat de mai mulți.

Sunt convinsă că aceste două nevoi se reflectă în toate domenile vieții și în toate relațiile noastre. Că punctul de plecare este relația primordială, cu mama. Că cel mai dramatic se manifestă în relația de cuplu. Că până și pe Dumnezeu îl înghesuim între aceste două nevoi: Iubește-mă pe mine, Doamne, cel mai tare! și Am nevoie și de alt Dumnezeu!

Altfel spus: Am nevoie să mă iubești doar pe mine, mamă! și Nici o mamă nu e suficientă ca să mă simt confirmat (am nevoie de mai multe… în incercarea asta!). Și nici nu mai contează dacă este vorba de mamă/tată, de iubit/iubită, de o anume persoană, de un anume lucru, de o anume cunoaștere. Important e că eu am încă aceste nevoi infantile, că nu mi-am ostoit dorul, carența, golul. Că încă nu te-am iertat, mamă, pentru ce n-ai putut da ori nu m-am iertat pentru că nu m-am simțit demn de a primi (e tot una: deși accept doar una dintre cele două fațete). Și iată, tot te mai caut, tot mai strig să mă vezi… căci îmi lipsești ca o parte din mine.

E o nevoie emoțională, instinctuală aș zice. Sfidează orice raționament, orice responsabilitate. Încalc pentru ea coduri morale, legi strămoșești. Dar este atât de despre mine încât îmi flutur steagul ființei prezente cu riscul propriei vieți. Distrug tot ce-am clădit, cu sete de a reconstrui altfel. De parcă eu-Dumnezeu m-aș recrea, jucându-mă de-a viața și de-a moartea, uimit de puterea… și de neputința mea. Căci deși mut munții din viața mea, nu scap de suferință, tot singur rămân, cumva.

Copilul nu se poate maturiza lângă mama. Are nevoie de spațiu personal, de singurătate. Creștem din tăcere, din nimic. Iar nimicul este dincolo de frustrare.

Și ce sunt emoțiile, ce sunt gândurile noastre? Alte ingrediente picate din cer. Cât control avem asupra lor? De ce naiba vin și cum să ne ferim? Zâmbind. Acceptând. Primind și lăsând să treacă. Fără să căutăm o mamă pe care s-o impresionăm cu durerea noastră sau care să ne aline. Pentru că ar fi doar o fugă de problemă, pentru că pasându-i ei responsabilitatea, pierdem șansa unui țesut nou în locul rănii. Fentăm schimbarea proprie. Descoperirea propriei puteri se întâmplă trecând prin propria vulnerabilitate.

Așa că alergăm după figuri parentale sau obiecte ale iubirii din nevoia de a ne găsi. Din nevoia de noi înșine. Obosiți de căutarea fără rezultat, de goana după perfecțiune, sfâșiați de-ale vieții, ne oprim. Sublim moment de a ne vedea micimea, fragilitatea. Și de a ne iubi, înduioșați. Așa cum numai noi o putem face, pentru că numai noi ne știm buzunarele. Și cu cât le privim mai atent, cu atât descoperim comori în ceea ce suntem. Căci copilul acela neiubit avea și toate resursele lumii în propria sămânță. Mă face puternic recunoașterea că sunt slab. Mă face curajos recunoașterea că mi-e frică. Mă face iubitor acceptarea faptului că sunt neiubit. Când nu mai caut afară, descopăr înăuntru. Doar iubindu-mă pot iubi. Pentru că în sfârșit mă știu pe mine, îmi dau voie să mă văd exprimat în oricare dintre voi și mă privesc cu acceptare, cu empatie, cu conținere. Pot fi părinte pentru că îmi sunt părinte. Și am sentimentul că nicicând nu mă voi desăvârși. Deși știu că în mine, ca și în tine, există tot ce-avem nevoie fiecare, pentru a depăși propriul obstacol al momentului.

Și la ce-mi folosește faptul că mă iubesc, dacă tot nu știu ce-mi rezervă ziua de mâine și nici nu mai am ce să căut? Dacă tot nu am control pe propria viață, cu atât mai puțin pe-a altcuiva? La a vedea că ziua de azi este adevărata călătorie, cu surprinzătoare emoții, cu nesubjugate idei, cu nebănuite schimbări de situație. Nu pot da pagina până nu pun lumina conștientizării pe tot ce simt, pe tot ce gândesc, pe tot ce sunt în pagina prezentă. Nu pot trece mai departe cu propria evoluție dacă nu mă citesc AICI și ACUM.

Și cum ar fi fost viața fără obstacole, fără adversari? Imaginează-ți că ai un drum lin și că ești unicul concurent, premiant înainte de start, mult prea iubit. Ce sens ar avea, ce sens ai avea? Prea multă iubire ucide. Nu-ți lasă loc să te descoperi și să fii. Dacă Dumnezeu le-ar rezolva pe toate, tu ce fel de actor ai mai fi?

Mulțumesc, Doamne! Mulțumesc, mamă! Mulțumesc, mie! Pentru minunea combinației de a fi.

Standard
Eseuri

Oceanul vieții

Îmi imaginez lumea ca pe un ocean: cu pericole și cu mister, cu furie și cu acalmie, cu viață fascinantă și cu hăuri ale morții, cu splendoare și cu beznă. La timp de vreme bună, oceanul este liniștit. El și Ea, perechea celebră, se îmbrățișează și se iubesc nebun. În vremuri de furtună, se desprind ca să supraviețuiască. Fiecare se luptă cu valul lui, care are să-i spună ceva despre sine. Nu poți învăța lecția valului tău, dacă nu treci singur prin el.

***

Uneori văd apropiindu-se un „mare val”. Îmi vine să te sun, să împărtășesc cu tine teama, incertitudinea, neîncrederea în mine. Înțeleg că ai valul tău de dovedit și rămân cu mine, în mine. Îmi adun toate forțele, le pun miză și răzbat. Apoi simt c-am pus o cărămidă la stima mea de sine. Mă bucur de victorie ca de ceva foarte personal, ca de o cucerire identitară. Și iar îmi vine să te sun, ca să îți povestesc bucuria mea de a fi cineva nou. De parcă faptul că afli tu ce-am făcut, mă validează. Amân… și în următoarea secundă îmi sunt de-ajuns, văd că deja am trăit experiența și că pot să mi-o asum. Că nu mai arde să-ți vorbesc. Că pot rămâne aici, în plinătatea clipei. Eu cu mine (observator și observat), cu victoria mea și cu sentimentul că nimic nu lipsește.
Alteori valul mă lovește zdravăn, pe moment mă scoate din joc. Și-mi vine să te sun să mă plâng de eșec: iată, mi-am gustat limitele, acum știu clar până unde mă întind. Și-aș vrea să știi și tu ce nu sunt. Poate doar cât să m-ascult spunându-ți, poate doar cât să mă clarific eu. În fond eu am nevoie să mă definesc. Să fiu atât de important încât să mă privesc atent, să mă văd.
Și gata. Ziua continuă cu valuri mai mici. Deseară, când apele se vor liniști, poate ți-oi povesti…

***

Un pescăruș s-a îndrăgostit de o insulă pustie, atât de tare încât a rămas să trăiască aici, a renunțat să mai zboare peste ape spre marele țărm. S-a convins pe sine că mersul pe jos i se potrivește mai bine. Că a avea un „acasă” este de neprețuit, iar zborul înalt este pentru aventurieri inconștienți. Dar într-o zi insula s-a cutremurat și s-a scufundat. Pescărușul era cât pe ce să se lase și el acoperit de ape. În ultima secundă a văzut cerul și și-a amintit fascinația zborului, l-a năpădit dorul de-a fi explorator.

***

Suntem tentați să facem șpagatul intre două relatii interumane. Ne temem să ieșim din una care s-a deteriorat, pentru că nu avem alta nouă să punem în loc. De parcă doar cu noi înșine, am rămâne fără pământ sub picioare. Între două insule ar trebui să zburăm. Să ne fim suficienți un timp. Să gustăm singurătatea ca pe un veritabil contact cu sinele. Să ne perfectăm zborul (ceea ce suntem sau ce știm să facem fără să trebuiască să dovedim asta cuiva). Să ne schimbăm perspectiva explorând înaltul cerului. Să integrăm lecția pierderii, dar și cea a regăsirii individuale. Să îl descoperim pe acasă interior, fără să inventăm forțat un altul exterior. Să ne refacem energia  înainte de a intra în schimb energetic cu altcineva. Să deznodăm pe rând ițele dependenței și să le ancorăm în noi înșine. Pentru ca abia după ce ne vom fi întregit și ne vom fi studiat ca în vitrină, să știm ce-avem de pus la împletit cu cineva.

***

Oricine poate orice. Nu totul, dar pe rând, orice aspect care ține de el, nu de altul. Doar mintea care minte ne închide porți. Să fie Lucifer cel ce ne picură în suflet neputința? Sau să fie însuși Dumnezeu cel care ne provoacă punându-ne obstacole, ca un părinte ce își antrenează copilul întru devenire? Vom plânge și vom râde, o să avem emoții intense, adică vom fi vii. Nu va părea prea lungă viața și nu ne vom plictisi. Plictisul îl definesc azi ca pe o înstrăinare de afecte, ca pe o pierdere a contactului cu tine însuți. Plictisitul este pe jumătate mort. Fugind de durere, a ajuns să nu mai simtă mare lucru. Simțurile îi sunt amorțite.
Trezirea începe din tine: să-ți frămânți, să-ți bați ca-ntr-un aplaudat, să-ți mângâi corpul, să-l asculți când are ceva să-ți transmită. Să-i calibrezi antenele-simțuri spre lume. Să-l accepți. Și să iubești ceea ce ești în clipa asta: cu metehne, cu frici și cu păreri de rău, cu ambiții și cu nevoia de spune ceva, de a fi cineva. Și pentru că tu ești de fapt doar o picătură a oceanului și în același timp o copie în miniatură a lui, când te accepți pe tine, ajungi să accepți tot universul.
Și asta nu e resemnare, ci deschidere, asumare a apartenenței la armonia lumii, în care binele și răul pot fi doar unghiuri diferite și prea strâmte de vedere.
Nu lupta era miza, ci iubirea! Ce bine că ești, ce mirare că sunt! *

 

* vers din Poezie de dragoste, Nichita Stanescu

Standard
Eseuri

Dragul meu,

Nu ne mai văzuserăm de mult, așa că abia așteptam să-ți vorbesc despre mine, dar și să aflu cum îți e ție acum. Aveam atât de multe să ne spunem, încât gândurile ni s-au învălmășit și n-am mai știut cu ce să începem. Parcă totul era superficial, n-aveam curajul să ne scufundăm în intimități afective.

Ne-a fost mai ușor să filozofăm: suntem amândoi atât de buni la asta! Teoriile noastre nu sunau foarte diferit, un martor ar fi putut spune că se confundă. Dar noi sesizam diferențe de interpretare care căscau prăpăstii între noi. Așa că fiecare încerca să explice în detaliu varianta lui, iar celălalt n-avea răbdare să asculte, părându-i o denaturare, o pervertire a adevărului propriu.

Îți priveam chipul atât de familiar, de parcă ai fi fost tot cel pe care-l știam eu… ori acum, evident, erai altcineva. Vorbeai despre mine ca despre cine am fost și mi-era greu să te conving cine am devenit. Citeam unul pe fața celuilalt dezamăgire: așteptările ne-au fost mai mari… nu prea ne mai potriveam în înțelegere. Și-aveam așa un sentiment acut că celălalt s-a pierdut… de noi, dar și de sine, dar și de firescul vieții. Și nici măcar nu mai părea recuperabil. Cu toate strădaniile, niciunul nu era credibil pentru celălalt. Așa că în cele din urmă am renunțat. Ne-am despărțit în pace.

După ce ai plecat am realizat că nu ne-am îmbrățișat. Și câtă nevoie aveai! Și câtă nevoie aveam! Am înțeles că nici de data asta nu mi-a reușit acceptarea. Pentru că și de data asta mi-aș fi dorit să mă vezi tu pe mine și m-am purtat ca un copil care se dă cu fundul de pământ să atragă atenția, protestând. Să-ți arăt cine am ajuns. Să te salvez din iluzia în care te zbați, cu cunoaștere autentică. De parcă doar dacă ai vrea să fii ca mine, m-aș simți iubită de tine.

Și dintr-odată am văzut cât de tare ne oglindim unul în celălalt. Cât de relativă este cunoașterea. Cum am ratat încă o șansă de a ne întâlni real, emoțional. Că indiferent ce spuneai, dacă aș fi putut să ascult, dacă aș fi putut să accept ca adevăr al universului tău, dacă n-aș mai fi vrut să modific, să corectez, ar fi însemnat că te văd, că respect realitatea ta… OK, ăsta ești tu! te iubesc așa! Nu trebuie spus și nu trebuie făcut nimic anume. Este suficient să fim ceea ce suntem în clipa asta, miracol de prezență împreună.

Mi-e atât de clar acum când ești departe… și-atât de-nvolburată am fost lângă tine. Acum știu că nu vreau să te modelez nicicum. Că te port mereu cu mine în ceea ce sunt. Că nu avem nimic de dovedit. Vreau doar să ajungă la tine iubirea mea. Iertarea mea. Recunoștința mea.

Scriu asta în timp ce aud clopotele învierii. Înțeleg că te-am pierdut în o mie de feluri, ca să te câștig dincolo de fapte, în sufletul meu. Ca să te accept nu pentru că mi-am propus, ci pentru că iată, nimic nu mai pot schimba. Nu mi-a mai rămas decât acceptarea. De tine, de mine. Că totul are un sfârșit. Că orice sfârșit este un început.

Hristos a înviat!

Standard
Eseuri

Răsfăț în dar

Azi sunt Floriile. Doar azi mă cheamă Florentina. Este ziua mea și vreau s-o încep cu mine. Doar cu mine. Ies tiptil din dormitor și din casă. Fără telefon Smile.

Dimineața îmi pare festivă, de primăvară extravagantă: verde invadant… festival de cântec înaripat vibrant, în plină forță, concurențial… pomi împodobiți narcisic cu flori stridente… pomi ningându-și petalele cu grație. Câinii dorm cu lene adolescentină, statui încremenite la soare. Bate toaca într-un ritm nou. Lumina cucerește umbrele.

O bătrânică în baston trece strada cu încetinitorul. Bărbații de la volan se opresc, tot mai mulți, și mie-mi pare că așteptarea lor prelungită aduce un omagiu tuturor femeilor din viața lor.

O pisică merge în poante pe iarbă. Furnicile cară chestii. Un gândac traversează grăbit aleea, o furnică tresare intersectându-se cu el: „M-a mâncat? Nu. Am treabă, plec mai departe.” Simt pe piele și soarele fierbinte și adierea rece.

Un bătrânel poartă un buchețel de lalele într-o plasă de cârpă. Cântăreții au ajuns la unison: armonia șoptită are valențe hipnotice.

Mă scutur de amorțeală și de petalele din păr. Mă îndrept hotărâtă spre centrul SPA. Cu zece lungimi de bazin cred că-mi desăvârșesc cadoul de autorăsfăț…

Standard
Eseuri

Sindromul telefonului pierdut

Zece dimineața. Am o zi tare plină, cu mulți oameni și cu drumuri lungi. Mă aștept să revin acasă spre ora zece seara. În geantă am îndesat pe lângă cele obișnuite, două caiete, apă, ceva de mâncare și o carte. Prima oprire: la piață, să xeroxez cartea. Durează mai mult decât mă așteptam, ce bine că am plecat mai devreme de acasă. Nu mai am loc în geantă pentru al doilea exemplar, așa că rămân cu el în mână. Aș vrea să știu cât e ceasul, dar mi-e greu să caut telefonul în aceeași geantă burdușită, așa că întreb pe cineva: stau bine. Mai fac doi pași și mă lovește un gând: dacă l-am uitat acasă? N-ar fi deloc bine. Prima întâlnire e într-un loc aglomerat și nu am stabilit repere clare, fără telefon ar fi dificil. Sunt în plină stradă, îmi golesc geanta ghemuită, pe marginea trotuarului: nici urmă de telefon. O iau repede spre casă: tot răul spre bine, o să las cartea xeroxată, mă eliberez de ea.

Ajung, urc trei etaje, caut peste tot: nimic. Fata mea tocmai a plecat la un examen: poate i se descărcase telefonul și l-a luat pe-al meu în ultimul moment. Mă supăr rău pe ea… dar asta-i șansa să-l găsesc. Și eu cum mă descurc fără el? Poate l-am uitat la xerox… Fug înapoi. Tot nimic. Probabil că e foarte târziu deja, habar n-am pe ce lume sunt. Îmi vine să mă mai întorc o dată acasă: era un loc unde n-am căutat. Puteam să iau alt telefon din casă, deși nu am contactele mele în el. Oricum nu mai ajung la timp. Și fără R se compromite și ședința de grup la care urma să fim moderatori peste o oră. Am de mers un pic cu autobuzul până la metrou și, ca niciodată, nu vine. N-am luat mașina mea pentru că era mai rapid cu metroul. Iar îmi vine să mă întorc acasă: poate găsesc pe internet numărul de telefon al lui R. Realizez că a merge înainte îmi oferă mai multe șanse.

În sfârșit vine autobuzul, prinde toate stopurile, ajung la metrou. Ora afișată a depășit cu 7 minute ora întâlnirii cu R. Evident, și metroul întârzie. Privesc oamenii și încerc un sentiment de disperare. O să cer un telefon. Nu știu decât trei numere: al meu, al soțului meu, al celei mai bune prietene. Să urc întâi în metrou. Vine. Mă văd în geamurile lui: arăt ca naiba… îmi corectez cât pot mimica. Întru și mă așez, hotărâtă să cer un telefon. Stupoare: toate persoanele din jurul meu își folosesc telefonul chiar acum și nu par dispuse să se întrerupă. Pe dreapta un adolescent joacă frenetic, butonând agitat. Pe stânga un bărbat pare că navighează pe internet. In față o domnișoară radiază toată citindu-si mesajul primit și, tacticos, cu același zâmbet debordant, răspunde. Până și pensionara care se pregătește să coboare are telefonul lipit de ureche și e angrenată într-o conversație importantă. Încerc să îmi lărgesc aria de căutare și e incredibil… în jurul meu sunt doar oameni cu telefon. Eu sunt un specimen pe cale de dispariție, eu n-am telefon. Copiii mei rămași acasă au telefon. Doamna care calcă rufe acum la mine acasă are telefon. Eu n-am. Și nici nu știu cât e ceasul. Stau nemișcată pe locul meu, dar în mine e un ciclon al nedreptății.

Ajung. Alerg spre locul unde mă aștept să fie R, rugându-mă la zei. Nu este. Văd un ceas: 24 de minute întârziere. M-o fi așteptat sfertul academic, 20 de minute… dar nu poți cere mai mult. Nu mai am nici o altă șansă: trebuie să cer un telefon. Mă văd iar într-un geam: eu nu mi-aș da nici unul. Să plec singură mai departe? Fac eforturi să aleg o persoană, deși simt că mă scurg… M-aș bucura să mă întâlnesc cu orice om, numai să aibă o față cunoscută. La un pas de mine, ca din senin, cu telefonul la ureche, R îmi zâmbește: „E în regulă, sunt aici.” Trupul mi se zdruncină tot în îmbrățișarea în care îmi ascund lacrimi. Sunt un om fără telefon care a întâlnit un om cu telefon.

Nu vreau să sun pe nimeni altcineva, mi-e de-ajuns acest om. Luăm taxiul și ajungem. Ca un făcut, grupul nu s-a strâns. Unii au întârziat, alții par plictisiți. Ne intrăm în rol, creștem energia grupului și ducem treaba la capăt. Am dat din ce n-aveam, așa că am nevoie de aer curat. Îmi sun soțul: este contra cronometru, are de terminat un raport urgent, așa că nu-i timp de consolări, nici context de intimitate. Măcar l-am anunțat cum să dea de mine.

Mănânc fără chef. Ce-o fi făcut fata mea la examen? Cel mic o fi mâncat? Am uitat să-i spun soțului că trebuie să rezolve el cina. Formez numărul meu: telefonul este închis. Îmi mai întrerup o dată soțul ca să afle dacă fata mea știe ceva de telefonul meu. Nu știe. După ce închide realizez că n-am întrebat de examen.

Următoarea întâlnire din agenda mea este anulată (după alte câteva telefoane pentru aflat numere de telefon…): „Sunt cu mașina în service acum.”

Stau într-un parc, sub un pom. Au înflorit păpădiile. Cum poate un telefon să mă despartă, în asemenea hal, de lume?

Ajung la ultima locație. Voi sta aici 4 ore. Îmi place mult ce se întâmplă, deși resimt încă, paradoxal, lipsa unei părți din mine. Povestesc ce-am pățit și mi se confirmă că este un sentiment firesc: și alții l-au experimentat la fel de acut.

Mă întorc acasă cu o prietenă. Trece printr-o perioadă furioasă. Conduce agresiv și înjură surprinzător,deși este o persoană foarte decentă. Mă sfătuiește s-o iau tare pe tipa de la xerox, sigur știe ceva. Realizez că nu am ranchiună pentru hoț, că nu plâng după bani, că pierderea a fost de alt fel. Că telefonul îmi dă o siguranță, un control asupra situațiilor de peste zi, că este un instrument indispensabil structurării evenimentelor, încât a devenit o parte din identitatea mea. Că fără el sunt confuză, pierd repere, mă simt ruptă de toți ai mei și uneori ineficientă în activitate.

Mi-era dor să regăsesc sentimentul de acasă. Am urcat scările cu sufletul încă fragil. Copiii au sărit să mă întâmpine. Pe masa din bucătărie mă aștepta o farfurie plină. În dormitor mă aștepta o îmbrățișare. Apoi un deget a atins poza mea pe ecranul unui telefon. Numărul meu a fost afișat și a început să sune o melodie necunoscută…  „Ăsta este acum telefonul tău.”

Standard
Eseuri

Dacă nu tu, atunci cine?

… prietenilor mei

Viața este un șir de atașamente. Investim iubire, investim emoție, investim energie din propria vitalitate în persoanele de lângă noi: mama, bunicul, colegul de bancă, iubita, copilul, partenerul de afaceri, cea mai bună prietenă. Cumva chiar dăm bucăți din viața noastră celor cu care o împărtășim. Emoțiile sunt expresiile profunzimii ființei. Dacă știi să ți le-asculți, ele sunt mesageri ai esenței proprii, îți pot spune cine ești acum, nu cine știai că ești sau cine ți-a fost sugerat că ai fi. Așa că fericiți sunt cei ce își permit să lase să curgă emoția, pentru că ea este „trăirea” care arde prezentul ca-ntr-un foc de artificii, ce te golește de ceea ce tocmai ai fost, ca să te lase primenit pentru ce urmează să fii. Fără emoții proaspete am fi searbezi, nemișcați, suflete împietrite, am fi încătușați de emoții vechi, interzise, blocate, ce ne dau un aer decadent, demodat, neadecvat.

Cunosc oameni care se străduiesc să trăiască (deși ei mai degrabă funcționează) uzând strict de rațiune. Ca și cum ar fi rușinați de propriile sentimente, ca și cum le consideră slăbiciuni, ca și cum expertiza lor științifică îi obligă la sobrietate. Ca și cum experiența lor i-a învățat că ar putea deveni dependenți emoțional de o altă persoană și există riscul s-o ia în barbă, ca altă dată… când au fost răniți și și-au promis să n-o mai pățească. E ca un fel de balet sau ca o cursă cu obstacole în care au devenit foarte performanți, ignorând că lucrurile de care se feresc sunt de fapt părți din ei, stropi de viață, esență umană, adevăr personal. Să fugi de ele este asemănător cu a-ți nega existența unui deget și de cele mai multe ori acest fapt chiar are un corespondent corporal (un spasm muscular, o dereglare la nivel de organ).

Emoțiile sunt culori din curcubee: ele motivează, ele dau sens. Ne întâlnim cu ele și ne folosim de ele la tot pasul. Vin să ne semnaleze o nevoie, să ne direcționeze o acțiune. Doar față de unele anume avem temeri și le oprim la nivel corporal în loc să le exprimăm verbal, comportamental sau prin artă. Mintea nu ne lasă sufletul să fie liber. Dar în momente de intimitate, de siguranță emoțională, de „acasă” cu noi înșine sau cu un om drag, cenzura cade și le dăm voie să fie, le eliberăm sănătos.

Așa că, prieten drag, îți mulțumesc pentru că-mi poți conține emoția. Pentru că mă pot asculta povestindu-ți despre mine. Pentru că mă văd în oglinda ce-mi ești dintr-o perspectivă mai puțin strâmtă. Pentru că mă faci să mă simt importantă și iubită și recunoscută. Și de tine și de mine. Pentru că iată, emoția mea exprimată, descătușată, mă confirmă ca persoană vie. Pentru că momentul acesta de intimitate sufletească mă vindecă.

Și reversul? Dacă mă chemi, sunt aici pentru tine. E o onoare să intru în lăcașul sfânt al sufletului tău. Promit să pășesc pe vârfuri, să îngenunchez și să tac, pentru ca vorbele tale mustind a viață să-și audă ecoul din toate zările, dinspre cer și dinspre pământ. Mai promit și să te provoc cu alte perspective ale situației, pe care ochiul meu, mai detașat, le poate observa, lărgindu-ți paradigma.

Și uneori povestea mea te va cutremura (prin acord sau dezacord) și pe tine, pentru că-ți va aminti de ceva la fel de omenesc din sufletul tău. Alteori cuvintele tale mă vor mișca, rezonând cu ceea ce sunt eu. Pentru asta sunt prietenii, ca să-și asigure unul altuia poligon de trageri, chiar dacă-s alungate păsări. În liniștea ce va urma, se va auzi cum crește firul de iarbă. Emoțiile noastre împărtășite sunt prilej de creștere pentru fiecare dintre noi.

Sunt aici să mă lovești cu emoția ta, prietene…

Standard
Eseuri

Emoția prostește?

Mă intrigă tare faptul că atunci când sunt emoționată memoria îmi joacă feste sau pur și simplu nu mă pot concentra. De multe ori asta mă face să par de-a dreptul prostuță. Și cum de obicei, dacă știu să formulez corect întrebarea și mă așez la scris, răspunsul vine negreșit, sunt curioasă să aflu ce apare azi sub mâna și prin ființa mea…

Ipoteză: Emoția prostește.

Date culese din experiență (așa cum curg, la întâmplare):

Exemplul1. Alerg spre un examen cu groaza că nu voi ajunge la timp și evident cu trac. Ajung totuși. Se dau subiectele care-mi sună foarte familiar, aproape mă bucură. Și gata. Colaps. Parcă nu-mi mai amintesc decât titlul materiei și, paradoxal, senzația de plăcere și ușurință care a însoțit învățatul. Privesc foaia albă îndelung fără să se ivească niciun pitic. Abia după vreo oră, din puțul memoriei începe să se extragă câte o picătură de informație pe care o primesc cu surle și trâmbițe făcând din ea o poveste. Picătura devine firișor subțirel, apoi îi crește îndrăzneala și pe final mâna parcă scrie singură, de nici nu mai știu dacă se abate sau nu de la subiect. Cert e că primesc o notă onorabilă.

Contraexemplul 1. Aceeași probă de alergare către examen, cu un obstacol în plus: n-am ajuns la timp. Profesorul mă primește totuși, dat fiind că subiectele sunt grilă, n-au fost spuse cu voce tare. Sunt fericită și recunoscătoare în fața șansei de a concura. Pare că alerg în continuare, pentru că parcurg grila într-un ritm rapid. Sunt în flux. Termin cu mult înaintea colegilor mei și obțin punctajul maxim.

Exemplul 2. Desigur că te poți îndrăgosti prostește. Cred că mulți au trecut prin momente roz în care ceilalți îi trăgeau de mânecă să le explice în ce se bagă, dar pe ei îi trăgea ața cea unsă cu miere irezistibil și ceea ce era evident pentru ceilalți ei pur și simplu nu vedeau.

Contraexemplul 2. Anul meu de maximă îndrăgosteală a fost anul meu de maximă glorie universitară, l-am încheiat cu media generală 10.

Exemplul 3. O altă experiență de euforie mai recentă nu mi-a mai lăsat loc pentru învățat și m-a determinat să-mi amân o licență. Aveam de dat atâta iubire încât era țeava plină și nu mai rămâneau biți pentru cunoaștere. Ba mai mult, eu care am un cult pentru studiu, n-am mai putut să citesc nimic, orice informație părea redundantă.

Contraexemplul 3. Când fac dragoste mi se aprind beculețe în minte. Și mintea nu mai are loc în cap, pare că-mi inundă tot corpul iradiind până dincolo de granițele pielii. Subiecte care mă frământau de câteva zile își găsesc cele mai ingenioase soluții din lume și mă bucură nespus. Poate părea ca o evadare din întâlnirea cu iubitul meu către câmpiile cunoașterii. Senzația mea este că tocmai iubirea a făcut posibilă înțelegerea, prin racordarea la ceva înalt.

Suport științific: Sistemul limbic, situat la baza emisferelor cerebrale este centrul de comandă al emoțiilor. Îi vom spune creierul simțitor. Aici sunt procesate emoțiile primare de tip frică, furie și fiorul îndrăgostirii. Gândirea are sediul la nivel de neocortex sau scoarță cerebrală (ultima generație de neuroni). Aici vorbim de creierul gânditor. Am putea spune că emoțiile sunt la demisol și gândurile la ultimul etaj. Imaginați-vă că în această construcție mentală lumina este din ce în ce mai puternică pe măsură ce te apropii de cer. „Vedem” mai clar, suntem mai conștienți și avem senzație de control mai degrabă asupra gândurilor, decât asupra emoțiilor (deși ar fi de dezbătut mult și pe tema asta, o las pentru altă dată).

Cert este că o emoție foarte puternică, instinctuală, brută, poate inflama creierul simțitor într-o asemenea măsură încât acesta funcționează decuplat de șeful lui superior, creierul gânditor (care pare plecat în vacanță cu secretara). Simțitorul devine un mic tiran peste noapte, taie și spânzură, depășit de situație. Deși nu prea înțelege ce se întâmplă, este foarte zgomotos. Fiind poziționat mai aproape de subalternii ocupați cu acțiunea (mușchii, corzile vocale), deciziile lui pătimașe (fugi!, bate-l!, sărut-o!) sunt implementate rapid la nivel corporal. Până află boss-ul cel mare… scuzele reparatorii sunt tardive.

Analiză finală și concluzii. Să fie contraexemplele excepțiile care confirmă regula? Sau ce anume face diferența între unele și altele? Ce îl face pe gânditor să-l țină în frâu pe simțitorul repezit? Sau mai bine zis ce-i face să coopereze, să se folosească unul de celălalt?

Emoțiile complexe, plenare, de tipul sentimentelor ajung pe biroul de la etajul superior, în lumină maximă (în lobii prefrontali). Diferența o face asumarea. Adică nu te iubesc, nu te cert, nu paralizez de frică pentru că m-a luat valul. Ci aleg cu conștiență să fiu lângă tine, să fiu ferm, să-mi trăiesc frica cu acceptare, observându-mi cu atenție corpul în fiecare din aceste situații. Acum „văd” tot ceea ce mi se întâmplă.

Desigur vor mai fi momente în care să mă simt stupid pentru că nu mai știu pe ce buton de lift să apăs spre cunoaștere, să nu pot să leg două cuvinte sau să nu pot să mișc un deget. Iar după furtună să descopăr că era atât de simplu încât pare incredibilă pana mea de idei. Poate o să-mi pun în buzunar o lanternă pentru data viitoare, să-mi luminez emoția cu înțelegere, cu bunăvoință. Celebrul „numără până la zece!” poate da timp informației să circule până sus. A-mi oferi răgazul autoobservării mă poate pune în acord cu mai mult din ceea ce sunt. Asta mă poate conecta la fluxul universal tocmai pentru că traseul energetic este întreg și nu scurtcircuitat.

Emoția prostește când nu ești suficient de înțelegător cu ea.

Imaginează-ți artificii țâșnind de la simțitor spre gânditor, transformate într-un spectacol al unei arteziene luminate. Emoția și gândul, corpul și spiritul, apa și lumina, femeia și bărbatul care ne compun ființa dansează, își unesc energiile și se exprimă liber, armonios, cu iubire conștientă.

Standard
Eseuri

Despre iubire… cu măsură

Iubirea. Aproape imposibil de definit, dificil de cercetat, pentru că este un sentiment, nu o cogniție. Pentru că este eminamente subiectivă, nu obiectivă. „Te iubesc pentru că…” de cele mai multe ori nu are continuare. Dragostea nu poate fi explicată, ci doar trăită, exprimată și astfel împărtășită. Deși unele animale dezvoltă un fel de atașament primar față de pui, față de stăpân (animalele de companie), foarte rar față de partener (deși majoritatea adoptă ritualuri de împerechere pline de tandrețe), credem că numai omul are privilegiul de a iubi. Și asta datorită complexității neocortexului (ultima generație de neuroni). Putem simți mai mult în suflet, pentru că înțelegem mai mult cu mintea.

Este evident că iubirea depinde de ceea ce percepem subiectiv: primim ceva și asta ne face să simțim iubire (cel puțin în prima fază). Depinde apoi de puterea imaginarului personal. Eu cred că un om lipsit de imaginație (există așa ceva?) n-ar putea iubi. Eroticul, ca și extazul sexual, se întâmplă pe tărâmul de vis al propriei ființe. Când simt că te iubesc sunt într-un loc special din mine, într-o cămăruță a minții mele, a dorințelor ce par împlinibile. Depinde apoi de istoricul nostru, de amintirile pe care le avem împreună, dar și de experiența cu alți parteneri ori de poveștile de dragoste cu alți protagoniști care ne-au impresionat altădată.

În ce măsură iubirea este o nevoie  emoțională (o carență) care se cere satisfăcută și în ce măsură este un preaplin (un surplus) afectiv? În ce proporție participăm fiecare la iubirea ce ne unește?

Când facem dragoste senzațiile noastre pot avea elemente comune. Desigur suntem pe rând sau simultan provocator și provocat (excitant și excitat), dar percepțiile noastre complexe sunt mult diferite. Depind de cât suntem de visători, de influențabili, de cât de departe ne dăm voie să ajungem, de cât de dispuși suntem să renunțăm la control. Așa că eu pot să te iubesc atât de tare (atât de dusă pe câmpiile imaginarului) încât să fiu convinsă că și tu joci în filmul meu. Iar filmul tău poate să fie altul, chiar cu alte capete de afiș, chiar în timp ce „ne iubim”.

Deci cum verificăm iubirea „noastră”? Putem asta? Cum aș verifica iubirea mea, mai întâi? Aici îmi amintesc de un eveniment personal, un moment de luciditate forțată de dinainte să mă mărit. Am stat eu cu mine și am încercat să cântăresc obiectiv subiectivul… Era un iureș tensionat între Capuleți și Montague-și. Fiecare din cei patru prea tineri părinți își imaginase altfel și pentru altcândva nunta primei odrasle. Și confruntarea cu realitatea producea ceva frustrări. Din iubire și respect pentru ai mei, împovărată de suferința lor, m-am luat de guler, m-am scuturat și m-am întrebat: „Știi ce faci?”. Răspunsul a fost: „Da, simt.” Și pentru mine a fost convingător atunci. Acum mă întreb: simțeam iubirea lui sau a mea? Simțeam iubire când mă privea. Dădeam sau primeam? Era un flux în care energia curgea de la unul la altul, ca într-un cerc-inel. Sau poate eram polii planetei Noi. Vedeți? Știu exact lucrurile astea pentru că mi-a rămas imprimat în suflet sentimentul. Asta era realitatea mea.

Dar a lui? Cum pot să verific ce-i în cutiuța celuilalt? Nonverbal. Întrebând. E suficient? Și ce alți factori au mai contat? Faptul că și mamele noastre aveau aceeași vârstă ca noi când s-au măritat? Faptul că eram la fel de „studenți în primii ani de facultate” ca și părinții noștri când au făcut marele pas? Setea de nepotolit de iubire venea de undeva de peste timp? Din familie, din istorie socială, din umanitate? Din nevoia de a intra într-o altă dependență emoțională după proaspăta rupere de căminul copilăriei?

Grele întrebări, complicată iubire. Și ne țesem pe ea viața. Concluzia mea este că în materie de iubire NU ȘTIM. Probabil asta este dovada supremă că există Dumnezeu: EL ȘTIE. El a potrivit toate ingredientele astea care ne-au tulburat în asemenea hal încât habar n-avem cum ne-a reușit IUBIREA. Și mai cred că suntem un fel de experiment, că iubirea ne-a fost dată ca un fel de maximă provocare, ca o îndumnezeire: „Ia să vă văd, puteți duce?”

Și trebuie să recunoașteți că, față de animale, asta ne-a complicat viața mult mai mult decât ar fi făcut-o, singur, saltul cognitiv… Am cerut cunoaștere și ni s-a dat bonus iubirea, cu toate efectele ei adverse… O experiență în care raiul și iadul se întrepătrund și în care niciodată nu știi, doar simți…

Standard
Eseuri

Emoții disecate

Nu vreau să fiu nervos, frustrarea mă înghesuie,rușinea mă face mic, frica mă paralizează, stresul mă epuizează, mă apasă vina, fug de sentimentul de ură care îmi dă târcoale, încerc să-mi alung tristețea, furia cred că mă dezumanizează, iar depresia parcă mă scoate în afara vieții. Tot registrul de trăiri „negative” îmi pare periculos pentru că îmi contaminează starea de bine, pe care o asociez cu sănătatea. Când mă cuprind emoții „rele”, „nesănătoase” aș vrea să nu fiu văzut de străini, ca să nu par vulnerabil, slab, dezechilibrat psihologic și mă ascund sub masca socială a decenței, o mască inexpresivă sau forțată în rictus de fațadă. Libertatea de a fi autentic și de a acționa îmi sunt îngrădite de frica de aceste emoții, dar și de impactul pe care ele îl au asupra celorlalți.

Totuși orice emoție este un semnal prin care corpul încearcă să mă pună în contact cu lumea mea interioară. Ceva despre mine vrea să fie auzit, o parte ascunsă a mea încearcă să-și facă loc în propria-mi conștiință. Un conflict interior între o credință veche și o tendință nouă, între un obicei nepotrivit și o situație pentru care încă nu am un răspuns pregătit, o afacere neîncheiată din trecut pe care ceva din situația prezentă mi-o reactivează, vor să fie expuse ca să se caute o soluție. Nervii tensionați încordează mușchii, tensiunea psihică este exteriorizată la suprafața corpului prin tensiune musculară (contracturi), prin grimase faciale, prin dizarmonii posturale. Iată cum armura de protecție a interiorului (piele, mușchi , oase) ne apără nu doar organele interne ci și psihicul. De fapt și distincția dintre acestea este artificială, de vreme ce… mă doare ficatul de ciudă și inima de iubire neîmpărtășită, de exemplu. Corpul reacționează primul la o agresiune, înainte ca măcar să afle conștientul de pericol. Centrul de comandă pentru emoții este subcortical, o moștenire de la primate: sistemul limbic, situat la baza emisferelor cerebrale. Frica, furia și emoțiile sexuale (cu hormonii aceia care clocotesc în îndrăgostit) nu sunt o alegere conștientă, vin pur și simplu (mie îmi place să cred că Dumnezeu se distrează bombardându-ne cu ele). Conștient însă le putem opri și ascunde în spatele măștilor.

A accepta o emoție înseamnă să o recunosc când mă atinge, să îi dau voie să se exprime, să o trăiesc până la capăt (maxim patru secunde intense de libertate expresivă), să caut și să înțeleg mesajul pe care îl poartă. Dumnezeu din mine a vrut să-mi spună ceva…

Furia este de obicei generată de tristeți neexprimate acumulate. Te-ai supărat de câteva ori și n-ai zis nimic și acum s-a umplut paharul. Și dacă nici furiei nu-i dai voie să iasă, s-ar putea să faci ulcer…

Uneori după ce îți accepti frica sau după ce îți analizezi sentimentul de vină, va veni furia descătușată de acestea, să se exprime. Frica și vina au ținut-o sub presiune.Furia este strigătul de revoltă al unei nevoi personale nesatisfăcute: să se facă dreptate! Dă cu pumnul propria ta ființă ce se vrea recunoscută de cel asupra căruia îndreaptă furia. Și de fapt frica și vina sunt expresii ale neîncrederii tale în tine. Prelungești frica pentru că nu crezi că-i faci față unei situații, altfel ar fi doar un pretext pentru curaj. Cari vina sau rușinea pentru că te crezi insuficient de prețios, de bun, de moral, de deștept, de frumos. Stima de sine scăzută te face să devii furios, resursele tale nerecunoscute de tine se revoltă să fie exprimate, folosite, ca divin manifestat și nu negat.

Furia, tristețea sau iritabilitatea pot fi răspunsuri la situații de stres. Munca excesivă, oboseala acumulată din porunca stăpânului care îți ești, îl determină pe forumul subpoziționat, creierul emoțional, să facă ceva să-ți semnaleze că ai nevoie de odihnă. Uneori stresul acumulat scade imunitatea, te îmbolnăvești ca să-ți dai o pauză. Corpul se sacrifică iar, ca să nu-ți crape capul…

Furia reprimată (ascunsă în inconștient) îți consumă energia, se transformă în depresie. Minciuna că ești bine are un preț. De fapt orice emoție negată te secătuiește din același motiv, devine un vampir de energie. Uneori va răbufni neașteptat și neadecvat situației (labilitate emoțională), alteori te va deturna de la sensul propriu de viață (confuzie, derută sau depresie). Mai departe, depresia neacceptată și ascunsă (dusă pe picioare) mărește stresul (ceva nerezolvat îmi stă în cârcă, îmi tot bate la ușa conștiinței: „am ceva important să-ți spun!”).

Furia sublimată (adică preschimbată în altceva) te poate transforma în salvator: ești furios pe ceea ce face agresorul victimei, dar ignori ce ți se face ție sau ce-ți faci tu ție nerespectându-te, ignori nevoia ta de ajutor.

Furia apare și ca răspuns la o pierdere importantă (de avere, de afacere, de persoană, de statut, de sănătate, de stimă de sine) pentru că nu ți-ai dat voie să fii trist și să plângi și pentru că nu te-ai desprins de obiectul pierderii, n-ai acceptat că nu mai e nimic de făcut, l-ai lăsat legat psihologic de o parte din tine ca și cum te reprezenta, ca și cum te identificai cu acel ceva.

Ura este furie cu adresant exact și este născută din imposibilitatea de a-ți gestiona emoțiile negative pe care ți le generează o persoană.

Rușinea reprimată se poate exacerba în fobie socială.

Frica e o emoție scurtă, un răspuns la un pericol unic, real, care descarcă adrenalină, eliberează brusc energia necesară pentru luptă sau fugă. Anxietatea este generalizată, cronică și determină evitarea acțiunii, izolarea individului. Inacțiunea din viață este compensată de agitația psiho-motorie exprimată prin mișcări sacadate ale brațelor sau picioarelor (ticuri nervoase), insomnie, tulburări digestive, tulburări cardio-vasculare, tulburări respiratorii: ca și cum lumea interioară a individului aleargă continuu din calea pericolului imaginar. Toxicodependența, dependența de alcool, ca și restul dependențelor au la bază anxietatea, frica existențială.

Mă lupt cu viața și lucrurile nu ies cum vreau eu, pierd controlul, îmi pierd speranța și încrederea în valoarea personală și atunci capitulez în depresie. Nu mai fac față anxietății sau vinovăției și capitulez în depresie. La baza depresiei stă o pierdere, o incapacitate de a gestiona pierderea și nici viața, o autoîngrădire a dreptului de a fi, de teama morții. Îmi provoc moartea psihologică. Mi-e frică să trăiesc, pentru că mi-e frică de moarte.

Emoțiile sunt culorile vieții. Când fugi de unele le pierzi pe toate și oricât de calculat, de rațional rămâi, viața nu te mai satisface. Mai închise sau mai deschise (”negative, pozitive”), emoțiile dau sens vieții. Dă-ți voie, prin ele, să fii.

Standard
Eseuri

Eu și tu, până la urmă

Inteligența naturii mă uimește la fiecare pas pe care îl fac spre înțelegere. De curând am descoperit că nu-i întâmplător faptul că la începutul oricărei relații, oricărei activități pe care o alegem, ne îndrăgostim, suntem plini de entuziasm. Suntem fascinați de mamă, de iubită, de o carte, de o idee, de o schimbare… tocmai pentru a depăși angoasa, anxietatea începutului de drum anevoios (înainte de a face o casă, a lucra la un proiect, a începe o școală, a porni o relație de cuplu sau chiar a începe viața). Imaginarul funcționează cu toate motoarele pe maxim, pentru a suplini nimicul sau prea-puținul construit în real. Iar ceea ce dă energie acestei euforii de început este contactul cu resursa personală care conține potențialul, care face posibil drumul. Resursa ta este motorul, dar ai farurile aprinse spre celălalt sau spre obiectul fascinației tale. Imaginea acestuia îți dă direcție și sens. Investești în celălalt prin faptul că alegi drumul cu el, prin el.

Pentru exemplificare, să luăm cazul concret al iubirii romantice, deși la fel de bine am putea alege relația dintre șef și subordonat, dintre mamă și fiu, dintre doi prieteni, dintre doi parteneri de afaceri. La început sunt tânăr și credul și asta mă face plin de entuziasm până acolo unde uit de mine. „Crede și nu cerceta!” este caracteristica poziției de start, de avânt. Apoi timpul și experiența se împletesc aducând cunoaștere despre celălalt și implicit despre mine. Acționând aflu cine sunt, devin cineva de care tocmai iau cunoștință în relație cu altcineva. Raportându-mă la celălalt mă descopăr și cresc.

Și într-o zi ajung să fiu conturat suficient cât să îmi amintesc de mine ca de ceva prețios, dornic de afirmare. Pare că celălalt m-a cam pus în umbră, când de fapt singur mă pusesem, eu mutasem reflectoarele pe el. Eu mă agățasem ca o plantă cățărătoare pe copacul care-mi ține umbră. Eu n-am crezut că îmi sunt suficient cât să mă autosusțin. Și chiar a fost necesar să fac asta la început, ca să cresc cât să exist ca ființă ce stă pe picioarele sale, cât să-mi dezvolt tulpina, cât să-mi asum identitatea sexuală, cât să devin profesionist. Și acum vreau să  fiu eu cel puternic și mă desprind de acel acasă care pare că m-a păcălit, aleg să fug din ceea ce mi-a fost cândva rai. Îl reneg pe iubit pentru că tocmai i-am descoperit slăbiciunile și nu-l mai consider demn de tronul pe care eu îl urcasem, în fantasma mea.

Plec, din nevoie de individuare. Plec în numele dreptului de a mă exprima ca ființă vie. Plec ca să respir, căci mă sufoca. Dar uneori aleg alt copac pe care să mă prind, pentru că încă nu am învățat lecția autonomiei, pentru că încă sunt ușor impresionabil de lumina altcuiva. Mă arunc în altă relație de dependență înainte de a învăța să stau pe picioarele mele. Aleg direcția și sensul altcuiva pentru că nu am încredere suficientă în mine, pentru că încă nu mi-e clar cine-aș putea fi eu. Și povestea se repetă pentru că am rămas corigent. Și iar sunt dezamăgit de celălalt și iar îmi vine să mă duc…

Și acum nici nu mai sunt atât de naiv, cât să mă mai pot îndrăgosti, să mai pot crede că cineva e roz. Așa că decretez că lumea asta nu-i făcută pentru mine: adică ea e rea și eu sunt bun; eu aș putea iubi, dar nimeni nu m-ar putea iubi pe mine. Să însemne asta ca eu sunt rău și de neiubit?

Și-n altă zi înțeleg că sunt singur lângă oricine, pentru că de mine sunt rătăcit. Că ceea ce caut în lumea largă este profund în mine. Că resursele mele, cele care strigau să fie văzute și mă îndemnau să fug, nu sunt doar praf de stele, ci și țărână, la fel de valoroasă. Și eu am acea parte care mă dezamăgise la tine, doar că în clipa aia abia îmi descoperisem partea strălucitoare. Contrastul cu tine, cel căzut în dizgrația mea, m-a făcut să mă văd prețios… „eu sunt altfel!”. Și am mai avut nevoie de câteva eșecuri ca să înțeleg că mă dureai atât de tare, pentru că nu mă puteam asuma. A trebuit să cred în steaua mea ca să mă pot desprinde de tine, dar doar când am priceput că sunt și glod am devenit întreg.

Abia acum te iubesc așa cum ești. Pentru că mă iubesc așa cum sunt. Nu te pot accepta decât acceptându-mă.

„Crede și nu cerceta!” iși schimbă sensul la final, păstrându-și valabilitatea: am încredere în adevărul tău, fără a-l judeca. Am respect pentru ființa care ești, pentru universul din tine, pentru că știu că doar eu am acces deplin la complexitatea mea, la adevărul meu. Și acum da, putem merge împreună, fără a uita de drumul fiecăruia. Ne împletim, fără a ne confunda. Nu mai sunt lângă tine ca să te servesc ori ca să te folosesc, ci ca să împărtășesc cu tine miracolul vieții, care mă surprinde în fiecare zi, ca un dar cu adresant universal…

Standard