Arhive pe categorii: Eseuri

Eseuri

A mai trecut un an / Prilej de recunoștință

Credeam că m-am potolit anul ăsta, dar se pare că e fudul rău și mă zgândăre să-i recunosc meritele spre ceasul din urmă. Așa că de teamă că mă apucă revelionul cu creionul în mână (cel nelipsit din poșetă) și mă prinde Noul An scriind declarații de iubire pentru fostul… mai bine îi fac ăstuia mai copt pe plac acum, să nu rămână afacerile neîncheiate.

Mulțumesc, 2012, pentru anotimpurile tale lungi: iarna nu se mai sfârșea, primăvara nu se mai sfârșea, vara nu se mai sfârșea, toamna nu se mai sfârșea… (sau poate noi/eu abia așteptam sfârșitul lumii…) Pentru trăirile, locurile și oamenii pe care mi i-ai adus în preajmă. Pentru că mi-ai oferit atâtea ocazii să greșesc, încât acum mă simt mai înțeleaptă. Pentru că nu te-ai oprit în loc atunci când am făcut câte o boacănă strigătoare la cer și mi-ai îndurat toate capriciile sufletului. Pentru că m-ai pus deseori în contact cu „sfârșitul”, făcându-mă să-i accept multe fațete.

Mulțumesc copiilor mei, pentru că oricât ar fi de rebeli, sunt cei mai reușiți copii pe care puteam să-i am. De când am început să înțeleg că aportul meu în educația lor scade, doar observ cât de frumos cresc, depășindu-mi visele.

Mulțumesc părinților și fratelui meu, pentru că dincolo de dureri, mi se par și ei mai frumoși ca niciodată.

Mulțumesc pacienților mei, pentru că mi-au umplut zilele cu rost, grijă și satisfacție. Mulțumesc colaboratorilor, care îmi dau sentimentul de echipă bine unsă cu experiență, expertiză și încredere reciprocă.

Mulțumesc colegilor și formatorilor SPER, pentru emoții și cogniții ce curg firesc, ca firul vieții, și ne țes din ce în ce mai creativ și mai elaborat.

Mulțumesc cititorilor cu care am împărtășit gânduri năstrușnice și emoții rebele ce-mi dădeau pe afară… m-aș fi risipit de nu m-ați fi conținut!

Mulțumesc, cărților, pentru că mă purtați în alte lumi, în alte minți, în alte suflete și pentru că mă faceți să mă simt răsfățată, teleportată din real.

Mulțumesc, prieteni dragi, pe umărul cărora îmi vărs năduful, pentru că mă întâmpinați cu zâmbet și cu speranța că spiritul meu năbădăios cumva va învinge. Vă mulțumesc și pentru bucuriile împărtășite și pentru că, prin voi, probez alte vieți.

Mulțumesc, iubitule, pentru că mi-ai pus inima pe jar, provocându-mă să văd detalii ale umanului care altfel mi-ar fi scăpat, să-mi luminez cotloane ale sufletului împâienjenite de amar de vreme, să lupt și să accept de o mie de ori, să mă schimb, să fiu mai vie ca oricând. Mulțumesc , iubitule, pentru că ești lângă mine în zbaterea vieții, pentru discuțiile noastre de neprețuit, bogate în momente „Aha!”, pentru că mă faci cel mai tare să ard.
Și pentru iubire…

La mulți ani!

Standard
Eseuri

Un an mai puțin fantasmatic

În anul care vine îți doresc ceea ce îmi doresc și mie: adevăr. Nimic nu mi se pare mai periculos decât a trăi în afara realității, chiar și atunci când pare că minciuna ne-ar putea proteja de durere. De fapt doar ne-o ascunde, cu un consum energetic uriaș. Iar unghiul îngust și lumina subiectivă în care vedem viața ne fac să tot oscilăm între realitate și fantasmă.

Mulți știm că a fi cu toate simțurile deschise, a testa prezentul de dincolo de rutină și de vise, e un mod de a șunta trăncănitul perturbator al minții. Un mod de a fi conștienți de bogăția și divinul clipei, un mod de a fi mai aproape de adevăr. Dar suntem prea oameni, ca să nu ne fure mintea. Suntem prea creduli, prea visători, prea însetați de dreptate. Și pentru că nu vedem divinul din rău, realitatea ne pare nedreaptă. Nu pătrundem logica dezastrelor, așa că preferăm fantezia: în care fiecare faptă are un efect așteptat în baza unei credințe sau în care, din contră, consecințele sunt ignorate hilar. Nevoia noastră de dreptate este aceea de a judeca. Dăm sentințe și așteptăm să fie executate de viață. Și când nu se întâmplă asta, decretăm că destinul e crud, doar pentru că ne spulberă iluziile, ca pe o parte din noi.

A testa realitatea se poate face prin simțuri în pacea minții și prin întrebări clarificatoare, către ceilalți și către sine, menite să lărgească sau să schimbe perspectiva. E ca și cum ți-ai propune să percepi folosind cât mai mulți și mai variați senzori.

Mulți trăiesc conservați în mrejele trecutului sau sub voalurile lui „o să…”. Este știut că mintea modifică amintirile și că ne minte și cu privire la viitor (prin frici nefondate, prin speranțe deșarte). Doar prin intermediul prezentului pot accesa corect trecutul și viitorul, atunci când sunt conștient de cine sunt azi datorită trecutului și de ce fac acum pentru viitor. Viața se trăiește doar în prezent.

Dar și prezentul pur poate fi copleșitor. Ce naiba vrea să-mi spună inima asta care bate de nebună? De ce am mușchii încordați, capul cât o baniță și un uragan în suflet? Mă schimb a nu-știu-cine și nu mă mai pricep… Și pare că toți prietenii mei, cu bătaie spre 40 de ani, au luat-o razna. Toate cuplurile sunt în derivă. Lumea se-ntoarce cu susul în jos. Sau chiar o fi sfârșitul lumii.

Sau doar lumea mea de credințe se clatină, iar viața-i așa de când lumea? Puțină maturitate, te rog! Nu mai ești copilul de care erau ferite șoapte deocheate, pe care și el le punea între paranteze atunci când scăpau în realitatea lui roz. Dacă faci puțină statistică, ca un cercetător al adevărului, vei constata că normalii s-au cam împuținat. Că anormalii au preluat conducerea, puterea de a credita viața. Bieții de ei, arată a adolescenți ce nu știu încotro s-o apuce și ai cui sunt. Au un surâs tâmp, euforic și haos în suflet. Le e tare greu să-și fie ai lor.

Și dacă tot se întâmplă asta cam la toți, ce vrei, Doamne, de fapt? Ne-ai proiectat cu garanție limitată și cum expiră, cum ne cade prima piuliță? Și-ncă ce piuliță! Din „corason”. Deci a doua adolescență era programată. Și-i adevărat că face valuri de jur împrejur, dar pentru cel în cauză e benefică. E un prilej de creștere, de afirmare. Aveți nervii tari, dragi aparținători, lăsați-i spațiu de autodescoperire! Îi zăngăne resursele… Asta era! Noua adolescență îi mai vântură o dată toate resursele. Să le vadă, să se vadă. Să nu se plictisească în rutine de resemnare.De-asta ești iar prinț călare, ca să acționezi cum nu ți-a reușit la 20 de ani, când erai prea crud. Dar sigur că te vei simți iar preaiubitul tânăr, care-și poate risca viața ca-n povești. De amor. Și nici nu știi când mai ai ocazia să te simți atât de viu.

Crede-mă pe mine: important e cât ești de conștient. De puterea pe care o ai și de scopul pe care i-l dai.

Un an mai puțin fantasmatic să ai!

Standard
Eseuri

100

Mi-am dorit ca sfârșitul anului (sau al lumii!!) să-mi aducă atingerea pragului 100 pentru like-urile acordate blogului… și tocmai s-a întâmplat. O sută de persoane îmi permit să intru în căsuța lor de email sau pe pagina lor de facebook, cu fiecare zbatere a sufletului meu. Evident că sunt departe de notorietate, dar pentru un blog de poezie, într-o lume care nu mai are timp de sine… eu am 100 de prieteni imaginari, declarați. Și mă simt extrem de bogată. Și dacă tot suntem la statistică, Google Analitics îmi arată 5800 de vizite din 36 de țări în mai puțin de un an și jumătate de existență Asta Sunt Eu.

Pentru mine este copleșitor.

De multe ori alerg la sfârșitul zilei să aflu câte persoane m-au citit, cât timp au poposit pe pagină, câte județe sunt colorate în verde. Poate că sună a orgoliu, dar nu despre asta e vorba. Mulțumirea pe care o trăiesc este legată de sentimentul împărtășirii. E un fel de… „simțim la fel”. De altfel am primit mesaje private atât de nuanțate emoțional și expresiv, încât mi-au dat ocazia să mă văd și eu în voi.

Vă numesc prietenii mei imaginari nu pentru că n-ați fi cât se poate de reali, ci pentru că mă primiți la voi în suflet într-un mod virtual, ca într-un spațiu al tăcerii, al tainei. Cuvintele nu se aud, doar se simt. Nu ne vedem, doar ne știm. De fapt asta vreau să vă transmit acum… mulțumesc pentru că sunteți! Știu de voi! Vă simt. Și vă iubesc.

Standard
Eseuri

Oglinzi pentru durere / Iubire în oglinzi

Sfârșitul de an este un prilej de bilanț pentru fiecare. Tradiția compensează frigul de afară cu bucuria culorilor din case. Viața din verdele bradului, sclipirea magică din globuri și beteală, tinerețea fructelor, amintirea din mirosul cozonacului și endorfinele din ciocolată aduc în zilele de sărbătoare mesajul unei convingeri din străbuni: oricum ar fi fost anul ce a trecut, ne-a crescut, este un motiv de petrecere. Un ciclu de experiență nu poate fi decât pozitiv. Dacă ne imaginăm pentru o clipă că urcăm la nivelul lor, al strămoșilor, vom vedea din perspectivă înaltă că așa și este. Și totuși de ce de aproape se vede atâta durere în casa profundă a sufletului?

***

Anul acesta mi-a adus un prieten nou. O persoană pe care am iubit-o fulgerător, de la prima vedere. Un înger într-un scaun cu rotile. Mi-amintesc cu mare drag amestecul de surpriză, nerăbdare, curiozitate, frică și entuziasm înotând în marea de iubire ce am devenit în clipa întâlnirii noastre. Avea un zâmbet duios în care se împletea tristețea cu acceptarea… și o nemișcare care emana putere, sete de acțiune. M-a uimit asocierea dintre limitele evidente și potențialul nelimitat, la fel de strident. M-a izbit imaginea umbrei, ca resursă blocată.

***

Cine vă provoacă cel mai tare pe lumea asta? Cine vă face să dați în clocot până vă ies spume la gură? Partenerul de viață? Mama? Tatăl? Copilul? Șeful? Cine scoate ce-i mai rău din voi? Priviți-l atent, e o mare ocazie… e doar o oglindă pentru umbra din voi. Cine are nevoie de prieteni mieroși care să-i mintă că-i totul roz? Ăla care dă cu tine de toți pereții, ca să-ți arate o altă perspectivă, este ceea ce-ți trebuie ca să te adaptezi la schimbare prin creștere. Deschide bine ochii și întreabă-te: în ce situație fac la fel ca el?, față de cine mă manifest și eu așa?, ce anume din mine tremură acum: care credință mi se clatină, care nevoie a mea urlă să o văd, ce-mi lipsește ca să accept asta?, oare cum ar fi să intru puțin în lumea interioară a provocatorului?, o secundă de pace mi-ar putea aduce un strop de divin pentru un răspuns creativ legat de această situație?

***

Toți avem un handicap, o carență. O relație care scârțâie, o situație care nu-și mai găsește soluție, o experiență de pierdere neintegrată, un secret greu de dus, o mască față de ceilalți cu care ne păcălim chiar și pe noi, o sete nestinsă de ceva… Orice conflict extern este de fapt rezultatul unui conflict intern. Două părți din tine se luptă una cu alta în loc să se susțină acceptându-se reciproc. Atunci când îți negi o fațetă (pentru că îi dai o conotație negativă), o arunci în umbră, o blochezi. Ceea ce nu vrei să mai vezi, nu mai folosești: „Nu pot să merg!”, „Nu sunt frumoasă!”, „Mă va iubi cineva vreodată?”, „Nu mă pricep la afaceri!”, „N-am noroc!”, „Am fost blestemată să trăiesc singură!”.

Dumnezeu e în tine. Tu ai ales lipsa pe care o manifești, chiar dacă e mai simplu să dai vina pe alții, pe El…  sau, și mai grav, să te convingi că ți-e mai bine așa. Ceea ce nu poți face este ceea ce nu-ți dai voie să fii. De frică. Ce s-ar întâmpla dacă ai merge, dacă ai fi frumoasă, dacă ai fi iubit, dacă ai fi afacerist, ai avea noroc și un partener de viață? Ce ai pierde? Cu ce din tine ai intra în conflict?

În spatele umbrei e o resursă. Nu există defecte, ci doar fațete nefolosite din noi înșine, pe care am pus etichete îngălbenite și le-am aruncat în pivniță. Nu există negru și alb, doar perfecționistul din tine caută luna de pe cer, uitând că totul e iubire.

***

Îmi vine în minte cubul lui Nichita Stănescu: creatorul de geniu face cubul perfect și apoi îi ciobește un colț înaine să-l facă cunoscut. Abia apoi să-l dăruiască lumii. Acum înțeleg de ce e mai bună imperfecțiunea: pentru că doar în ea, ceilalți se pot oglindi. Așa și noi, dumnezei mai mici, ne ciobim sinele, ca să dăm sens durerii, zbaterii, căutării, vieții… până când, obosiți, ne întoarcem acasă și ne dăm voie să fim întregi, ca viața cea fără sens. Care doar este. Și-acum nu mai este nimic de dovedit. Pot să merg sau să trăiesc cu cineva lângă mine. Nu îmi mai trebuie luna, pentru că mă am. Nu mă mai separ de „defecte”, de părți din corpul meu, de oameni, de Dumnezeu. Și-ncep să văd iubire în oglinzi…

Standard
Eseuri

Unde ești?!?!

Film. 007, pentru că love-story n-au avut. Provocare. Adrenalină bolborosind în sânge. Sărut ca pentru ultima oară. Ce bine că suntem pe ultimul rând.

Luminile se aprind de sfârșit. Dispari o secundă, suficient pentru o idee incendiară… și fără să înțeleg prea bine ce fac, mă trezesc alergând, gustând bucuria mușchilor în acțiune. După un traseu haotic, îmi găsesc o ascunzătoare. Ah, o cameră de luat vederi e fixată spre mine, dar îmi schimb unghiul. Și gata.

Am evadat din viața mea. Aproape că nu mai mișc. Tac. Ascult. Ce naiba vreau?

Sunt o nemișcare trepidantă: motoarele ambalate la maxim turează în gol. Amețesc ușor: poate pentru că mi-am bulversat creierul cu emoție și nevoie de acțiune și sunt beată de adrenalina în exces. Rămân pe loc. Încerc să-mi controlez respirația. Inima îmi bate puternic a amestec de frică și entuziasm. Parcă joc pentru prima oară de-a-v-ați-ascunselea și e o grozăvie. Doar că e pe bune.

Totuși, se cere puțină luciditate. De unde nevoia asta nebună de a fugi? Are iz de sadism și sete de grandoare: vreau să-mi probez importanța cu măsura disperării tale? Nu te mai vreau? Mi-aș inventa o altă identitate? Sau ce?

Pulsez nemișcată, în interiorul meu continui să alerg. În mâna întinsă atârnat, telefonul rămas pe silent semnalizează luminos permanent. Rămân fixată. Închid ochii și-mi urlu pe sub piele: ce-mi vrei?!

Doar că-i atâta agitație internă că nu-nțeleg. Și nu mai știu a cui este. Acum mă simt invadată de emoția ta, de parcă s-a răspândit în toată clădirea, se simte-n pereți. Mi-e frică să nu te pierd. Sau să nu mă pierzi. Dependență? Dar uite, eu sunt aici cu mine și aș putea să-mi las pașii să mă ducă în orice direcție. Eu îmi aparțin. Hotărăsc să rămân. Mă hrănește cumva nemișcarea. E ca o pauză, șuntez viața. Mi-am ieșit puțin din roluri ca să o observ. Stau pe linia de graniță a vieții mele, orice pas e riscant.

O situație de criză ne arată așa cum suntem. Am nevoie să actualizez cine ești, cine sunt. Dincolo de istoria noastră și dincolo de așteptări. Acesta este un prezent acut.Deși nu te văd, știu exact ce faci. Îți simt surpriza, șocul, senzația de nu-știu, îți văd gândurile agitate, pistele de căutare, ideile cu speranțe, acțiunile fără rezultat. Și tremur din toate încheieturile odată cu tine. Ce anume voiam să dovedesc? Că încă te iubesc? Că încă mă iubești? Nu mai știam eu? Nu mai știai tu? Și mă observ… emoționată de intensitatea clipei. Seamănă cumva cu începutul, cu prima noastră îmbrățișare în dans… și nici nu e nevoie să ne atingem trupurile pentru asta.

Să fi trecut o oră, mai mult? Timpul stă și aleargă în acelați timp… ca și mine. Telefonul pâlpâie iar eu sunt amorțită. Ce mai aștept? Ce nu știu? Am nevoie să mă simt mușcată de frig. Așa că fac un efort de proporții, de parc-aș vrea să mișc un uriaș. Ah! ce ușor a fost! Acum merg ritmic, înapoi printre oameni, lumini, zăpadă și ger. Și iuțesc pasul… oare de ce?… Te caut! Te vreau! Alerg! Aș putea să te sun, dar mai am nevoie să merg către tine. Distanțele au dimensiuni neașteptate. Durează mult, dar ajung. Găsesc un loc pustiu.

Te sun…

„Bond?”

Standard
Eseuri

Un fel de sfârșit, tocmai azi

Uneori mă uimesc pe mine cu cât de bine fac față unor situații dificile. Uit că de fapt mintea mă minte… Printr-un mecanism psihic de apărare reacțiile mele negative sunt reprimate, direcționate spre inconștient. Cu cât sunt mai multe situații conflictogene într-o situație de criză, cu atât inconștientul e mai susceptibil să devină o oală sub presiune… care nu răbufnește tocmai pentru că un nou eveniment e cotat drept periculos și mai apare ceva emoție de dosit…

Așa se întâmplă că după ce furtuna trece, mă trezesc cu o avalanșă de resentimente, frustrări și dureri derulate într-un film al amintirilor, ce par mai clare, mai transparente decât atunci când le-am trăit. De parcă abia acum pe timp de pace văd realitatea dură, în timp ce atunci vedeam totul prin voalurile trandafirii ale iluziei. Și deși este evidentă desincronizarea, deși emoțiile se adresează unor probleme trecute, poate chiar soluționate, sunt atât de vii încât mă inundă cu real succes… încât a spune „drăguțelor, circul a plecat din oraș, pe cine vreți să mai impresionați?” este total nepotrivit cât timp eu sunt deja praf și pulbere. Iar să le fac să tacă ar fi tot un fel de a strânge capacul, negând clocotul de dedesubt.

OK!: știu cum funcționează rotițele de la mansardă, știu că emoțiile care mă invadează nu au legătură cu prezentul, mă străduiesc să fiu martorul acestor emoții care curg  și trec (teoretic). Nici n-am cum să nu observ cum îmi tremură corpul tot, ce grimase și ce gesturi sacadate îmi însoțesc vorbele tăioase, ce forță sălbatică are furia mea… și ce program derulez fără putința de a-l opri. E ca și cum tot ce-ar fi putut să se întâmple atunci ca reacție a mea, a fost înregistrat și păstrat ascuns, ca să treacă momentul de criză. Iar acum e redat fidel, banda merge și eu dansez la comandă. Și mă întreb dacă efectele actuale sunt mai distrugătoare sau nu decât ar fi fost asupra situației trecute, căreia i se adresează de fapt. Și cine a fost protejat prin amânare? Doar eu? Sau nici măcar?

Și iar mi-e dor de ducă. Poate dac-aș fi singură să-mi fac numărul complet, mi-aș consuma emoțiile ca pe o răfuială cu mine înainte de toate. Și abia apoi, după ce mă limpezesc, să vreau să lămuresc situația cu ceilalți implicați. Oricum ar fi, emoțiile astea trebuie lăsate să curgă, pentru că ele vorbesc de un conflict din mine. O parte a mea mai veche nu se mai potrivește în credințe și comportamente cu realitatea mereu nouă. Deși e atât de a mea încât parcă mă definea și mi-e greu să mă despart de cine credeam că sunt. Iar altă parte a mea, mai proaspătă, deși o văd ca tendință firească, naturală, de schimbare și creștere, e ca o haină apretată pe care mi-e greu să mi-o asum.

Faptul că iată, vorbesc despre ele, este un mod de a le recunoaște pe fiecare, de a le accepta, stabilind legătura dintre ele, dintre cine am fost și cine voi fi. Puntea e chiar momentul acesta, în care îmi permit să fiu conștientă de ceea ce simt, gândesc, sunt.

Uneori trebuie să-ți iei în brațe pierderea și s-o plângi. Chiar dacă seamănă a sfârșitul lumii și ai fost avertizat că orice energie negativă va fi triplată… Tocmai acum, cu riscul ăsta, m-a găsit și pe mine disperarea! Și mai e și ziua mea, ca să fie și mai mare miza… Deci nu sunt printre cei aleși, deși am pus osul zdravăn la iluminare! Recunosc, am pierdut. Sunt doar un suflet înfricoșat de singurătate și care se străduiește să-și facă față. Nu suntem toți la fel?

Ce mă mai contrariau ăia care pozau în victime de ziua lor, cum că iată ce nenorocire, au mai îmbătrânit un an… De parcă le-a fost furat, nu dăruit. Despre asta era vorba: contorizau încă un an de pierderi.

Deci… uneori trebuie să-ți iei în brațe pierderea și s-o plângi… până îi vezi corespondentul din tine. Ce din mine pierd? Mă uit bine, înțeleg și permit. Viața e un șir de pierderi… care permit un șir de victorii. Trebuie să știi să renunți, ca să câștigi. Te ierți și ierți doar prin acceptare. Îi spui rămas bun unei stări de fapt, nu mai lupți încrâncenat să o modifici. Te abandonezi ei, te lași pe mâna lui Dumnezeu. Și cum te vezi așa gol-goluț de vise și iluzii… îți zâmbești nițeluș…

„Prostuță mică, nu știi că doar problemele te provoacă să crești? Și ce poetă siropoasă ai mai fi, dac-ai fi doar fericită… Hai, capul sus! Cât timp doare tare, încă ești! Hai să-mi trăiești!”

Standard
Eseuri

O gură de moarte

Ieri m-am întâlnit un pic cu moartea. Ne convocase vreo 40 de persoane pentru o ședință neașteptată, în care noi să îi dăm drumul și ea să o ia de aici pe colega mea R. Se instalase cu nonșalanță în trupul acesteia, îi furase zâmbetul inconfundabil de pe chip și aerul de domnișoară. Parcă doar ea, moartea, după ce-o curtase în ultimele luni, o făcuse să-și arate vârsta celor 54 de ani.

R era o femeie singură și liniștită, care nu se-mpotrivea nimănui, cam precaută, mereu împăciuitoare. Nu părea să fi negociat nici cu moartea, mai degrabă cred că a pactat cu ea, de parcă devenise obositor să zâmbească.

Nu existau persoane semnificative pentru R, așa că de bun rămas n-a sărutat-o nimeni. Vecinii își etalau importanța, rude îndepărtate făceau cunoștință unele cu altele la căpătâiul ei, iar noi ne revedeam colegi pe care nu-i mai întâlnisem de 10 ani. Când oamenii nu-și găsesc prilej de petrecere, vine moartea și-i adună forțat. Doar că nu le lasă timp de depănat amintiri sau de aflat unii despre alții, pentru că stă cu ochii pe ei. Sau ei cu ochii pe moarte: „Și pentru ce toată zbaterea vieții?”, „Și ce s-a ales după atâta muncă?”, „Și mie cât mi-o mai fi rămas de trăit?”, „Și eu ce-am făcut cu viața mea?”, „Și pe mine cine mă va plânge?”

Așa că o înmormântare e un bun prilej de reflecție, un mod de a muri un pic, de a-ți proba moartea fantasmatic. Realizezi că iei viața prea în serios, când de fapt atârnă de un fir de păr. Că totul e efemer și relativ, că povestea în care te străduiești să performezi este scurtă și parcă fără sens… În clipa următoare accepți cât de muritor ești și că da, stai și tu la rând către doamna cu coasa, dar habar n-ai cât de mult sau puțin mai ai până acolo.

Până una – alta, acum ești aici. Faptul că ești în viață este validabil, încă. Și dacă sensul acela final este mai mult sau mai puțin vizibil din afară, există multiple sensuri pe care doar tu le poți găsi în clipa prezentă, bucurându-te de drum, savurând viața.

Și ce dacă e scurtă? Și ce dacă face pe nebuna? Profit că încă este! Îi simt gustul dulce-amar și înțeleg că e împletită cu moartea. Că sunt două-ntr-una, doar proporția diferă. Că tot timpul mor un pic. Că moartea e doar pretextul ca să văd viața curgând șuvoi în jur. Că jocul de-a viața și moartea este trecător, o experiență cu reguli, cu alegeri și cu semeni. Că sensul final sau scopul lecției este miracolul clipei, este bucuria din lucruri mărunte, este iubirea din lacrima scursă, este înțelegerea că noi nesemnificativii eram personajele vieții ei… ceea ce ne făcea semnificativi. Constatare tardivă. Sau nu: și timpul e relativ.

A fost un prilej de a ne vedea micimea, semnul egal dintre noi, și măreția. Căci ceea ce am văzut în oglinda morții era viața. O gură de moarte m-a făcut să simt mai acut gustul vieții…

…iubirea.

Standard
Eseuri

Dincolo de porțile iubirii / Sfârșitul lumii

Trăim ideea de fericire ca pe o iubire așteptată. „Dacă iubirea ar veni, aș fi fericit.” „Dacă-mi vei dovedi iubire, voi fi fericită.” „Te aștept să vii, dacă îți pasă de mine.” Sperăm să fim iubiți, recunoscuți. Doar asta ne-ar face importanți, mândri de noi, strălucitori. Așteptăm în fiecare zi, detașați, ca viața să se întâmple, să ne aducă iubirea pe un cal alb. „Poate mâine va înțelege și mă va iubi…”„Poate în vacanța asta o voi întâlni.”

Iubirea, desigur, ni se cuvine. Iubirea, desigur, e la discreție. Iubirea o avem la purtător…

Secretul vieții sau cheia fericirii e la noi. Profund în sufletul nostru. Acolo unde simțim setea de iubire, acolo unde singurătatea pârjolește, acolo unde inimile noastre bat asurzitor. Acolo unde rămâi tu cu tine gol-goluț și ți-e tare frig, e o poartă ferecată. Și pare cumplit de periculos s-o deschizi… până unde să mergi cu vulnerabilitatea proprie? De ce să te mai lepezi? Cât să te mai riști?

Total. A te abandona total vieții înseamnă a-i permite să treacă prin tine. Fără bariere. Mă las să simt. Nu mă apăr de suferință, pentru că blochez iubirea. Se pare că suferința chiar e o cale spre iubire.

Adică pentru că nu m-ai iubit tu, mi-am rămas doar mie și de-asta m-am hotărât să mă iubesc? Adică dacă tu mi-ai neglijat atâtea nevoi, e cazul să mă responsabilizez eu cu ele? Adică mă iau în grijă și asta mă va face fericit?

Nu. Deși e tare greu drumul chiar și doar până aici. Faptul că te vezi în sfârșit și alegi să-ți pese măcar ție de tine este ca și cum într-o zi ai găsit cheia în buzunarul de la piept. Chiar era la tine. Dar poarta rămâne impunătoare și închisă… deși ai nasul lipit de ea. Oricât de drag îți ești în sfârșit, oricâte lacrimi îți storci ție însuți, mai ai până dincolo… Iată, nici ție nu-ți ești suficient!

Dar e grozav că ești conștient că… cheia e la tine: ești pe cont propriu, te accepți și te placi așa golaș, fără nimeni care să-ți țină de cald. Adică nu mai aștepți. Ai renunțat să mai ții mâna întinsă: ai deja cheia în ea. Nu mai speri, nu mai cauți, nu mai disperi. Observi cât de înrudite sunt cuvintele astea: speri și disperi?

Deci, pentru că ai ieșit din luptă, ai căpătat pacea. Ce simplu! Și tu credeai că trebuie să ți-o aducă cineva… Ca și mine. Îmi dai voie să-ți povestesc de mine? Între paranteze…

*****

[Întâmplător sau nu, pentru mine acest sfârșit al lumii – că doar au mai fost și altele! – coincide cu încheierea celui de-al 42-lea an de viață. Adică… dacă „supraviețuiesc”, pe 22 decembrie împlinesc 43. Așa că mă simt mult mai îndreptățită decât alții să-mi iau adio de la ceva și să mă pregătesc pentru altceva. Simbolic, îmi vine să-mi fac bagajele și să plec. Mă desprind de cine am fost, ca să-mi dau voie să devin cine-o să fiu. Mă duc la marea întâlnire cu mine. Deși o să plâng după voi (familia mea). Și sper că o să plângeți după mine și c-o să mă căutați înnebuniți… (fuziune curată!)

Și în timp ce mă zbat să planific zile și locuri, ca și cum m-aș putea găsi undeva „pe aiurea” (cum spunea o doamnă a psihoterapiei) realizez ce mă zgândăre, ce cui îmi stă înfipt în inimă. De ce mă doare această plecare așa tare. Pe de o parte, mă văd liberă de griji, lăfăindu-mă eu cu mine, provocându-mă să aleg ce mi-ar mai plăcea să fac… Pe de altă parte, mă topesc deja de dor și-mi sună al naibii a dependență.

Și dintr-o dată realizez că o să vă descurcați fără mine, c-o să vă săriți în ajutor unul altuia și eu nici măcar nu voi fi să vă văd cât de frumoși sunteți. Și simt că vă iubesc fără margini, orice-ați face… ca o curgere fără sfârșit.]

*****

Cheia este la tine, dar gestul de a o băga în broască este iubirea către ceilalți, cu toată creativitatea cuprinsă în pirueta-răsucire a ei. Secretul vieții constă în a da iubire, nu în a o aștepta. Este lozul câștigător la fiecare tragere: când oferi iubire este mereu hrănitor, când o aștepți… cred că știi cum e! Când dai iubire vezi cât ești de important în ochii celuilalt, dacă înfloresc. Când dai timpul, energia, priceperea, secundele prețioase ale vieții tale celor pe care îi întâlnești… când oferi prezent pentru că ochii mari și toate simțurile tale dilată clipa… abia atunci porțile se deschid și iubirea năvălește ca un vârtej, fără să mai înțelegi în ce sens. În toate.

Știți oamenii aceia senini, care respiră a acceptare, care zâmbesc cu sufletul și cu tot corpul în același timp? Care deși sunt foarte activi, nu par a înțelege  noțiunea de  stres, care au o pace și o blândețe de început de lume. Care iubesc până și moartea… Sunt așa unii îmbogățiți financiar, cultural, spiritual sau pur și simplu uman… câte un călugăr, câte un geniu, câte un sportiv, câte o băbuță de la piață… Întotdeauna i-am invidiat. Voi nu?

Ei sunt dincolo! Mai stăm să ne uităm pe gaura cheii? Hai…

Standard
Eseuri

De-a creația

Închide ochii și taci. Ascultă-ți liniștea sufletului, lăsând afară gândurile disperate de atâta ignorare, până vor obosi să te mai strige…

Cufundă-te alene pe sub piele. Respiră ușor, să nu te sperii tu cu tine. Pătrunde-ți pe sub mușchi, printre coaste, până în purpuriul inimii. Este un templu al iubirii în care viața bate solemn și atât de firesc, inventând fiecare clipă, pentru tine. Lipește-te de peretele interior al cordului neobosit și urmărește curgerea, fluxul fără sfârșit ce-l străbate. Fii martorul miracolului existenței tale.

Cine ești tu? Descoperă-ți corpul în detalii picante, stai de vorbă cu organele interne, află ce-ți mai bârfește mintea fără să pui botul, vezi ce-ți mai fac neuronii, ce hormoni îți tulbură sângele și ce arhitectură în permanentă automodelare ai în oase. Ești acest sistem anatomic din care se revarsă un univers energetic. Răspândești ceea ce simți în spațiul din jurul tău, impregnând cu emoțiile tale oameni și lucruri. Țeși in fiecare zi povestea propriei vieți, actor desăvârșit într-un rol mai mult sau mai puțin asumat.

Și în timp ce realizezi că te renaști odată cu fiecare secundă, în timp ce te lași asurzit de prezența fiecărei bătai a inimii, înțelegi cum ar fi să fii autorul acestei povești…

Să recapitulăm… cine ziceai că ești? Ai o casă, ai o nevastă, ai un job și o pisică… sau doar visezi să le ai? Ai copleșitor de mult sau frustrant de puțin? Degetul mare de la picior arată a televizor, ai nasul cârn și sufletul rebel? Ai vrea un păr mai des și-un aer de vedetă? Ai vrea o gură de vacanță și un strop de pasiune? Ți-ai presăra curaj și licurici în sânge? Hai, hotărăște: cum ai vrea să fii? Asumă-ți visul tainic. Creează-te în acord cu cele mai intime dorințe, permite-ți să fii autentic. Cum ar fi să alegi cum să fii? Inspiră puterea de a te crea așa cum ți-ar plăcea. Dar nu te juca de-a fantezia. Fă-o cu responsabilitate, respectându-ți nevoile și nu capriciile, resursele și nu ambițiile, provoacă-ți creșterea și nu te iluziona cu confortul inacțiunii sau cu plăcerea fără intenție.

Ce-ar fi să-l proiectezi pe cel ce vei fi mâine? Dă-i contur, insuflă-ți viață, dă-ți voie să fii! Ce anume ai vrea să experimentezi? Acordă-ți încrederea de a-ți inventa persoana care vei fi mâine! Adormi în febra creației de tine însuți, surprinde-te cu genialitatea propriilor alegeri. Trezește-te în dimineața conștientizării potențialului tău. Iubește-te atât cât să te asumi. Respiră a tine. Bucură-te de aromele tale. Încântă-te cu viață. Dă-ți sens.

Vei ști că ți-a reușit, după cât de bine te vei simți.

Nu poți aduce ploaia. Nu poți forța pe nimeni să se schimbe. Doar tu stai în puterea ta.

Dumnezeul tău fii!

Standard
Eseuri

Dragă Moșule,

Te-aștept de-atâția ani să mă bucuri…

Știi, încă mi se umezesc ochii de drag pentru fetița care găsea sub pom un fular și două portocale… și care nu știa ce-ar putea să ceară mai mult. Doar avea un dor nestins de ceva ce ar fi putut să o facă să se simtă mai iubită, mai importantă.

De ani buni joc rolul tău pentru copiii mei. Și m-am străduit mereu prea tare. În cizme, sub cizme, de jur împrejurul cizmelor, cutii în panglici colorate așteptau somptuos. De la o vreme, luminițele de uimire copleșitoare din ochii prichindeilor mei, care îmi înghesuiau un nod în gât de fericire, au început să se stingă și să alunece în zâmbet amar, a dezamăgire sau chiar a furie înăbușită, pentru că așteptările creșteau în fiecare an și nu le-am mai făcut față.

Așa că acum ești un mare stres, Moșule. Cum aș putea să mai aduc bucurie? Cum să-mi conving adolescenții (deja!) că un gest mic poate mișca un suflet? Poate doar învățându-i să dăruiască, să facă o surpriză unui copil sărman, să îl privească atunci când cadoul trece din mâinile lor în mâinile întinse.

Cât despre mine, dimineața găsesc sub geam ceea ce am pus la miezul nopții. Și dacă la început părea că am cea mai largă cizmă, acum încerc să mă răsfăț… Cât pot.

Dar tot mi-e dor de tine, Moșule, de gustul de sărbătoare pe care-l aveau portocalele, de fularul cam de băiat, dar surprinzător de călduros…

Standard