Eseuri

Tu ce ai de pierdut?

Toți pornim in viață cu o frică primordială pe care ne-am construit-o în copilărie… plângând pe înfundate în baie ori pe sub plapumă. Ceva anume părea de nesuportat. Ceva anume ne rugam să nu ni se întâmple niciodată. Ne imaginam că acea situație ar desființa sensul vieții noastre. Pentru că de fapt era doar o formă, un pretext în fața celei mai mari pierderi, moartea însăși. Moartea proprie.

Eram copii atunci când ne-am întâlnit prima dată cu răul acesta. I se întâmpla altcuiva. Și noi ne-am promis că vom veghea viața noastră, să nu alunece pe panta disperării. Un timp a funcționat, am crezut că merităm să nu ni se întâmple răul. Am crezut că suntem cumva speciali, că știm ce să facem pentru a-l evita. Că suntem chiar aleși ori că am dobândit dreptul de a fi cruțați… Tare îndrăgostiți mai eram de imaginea noastră de învingători în fața destinului… și a morții. Frica revenea uneori, când ne prindea pe picior greșit. Dar învățasem să fugim de ea.

Și când ne credeam mai stăpâni pe noi, mai de neînvins… atunci am pățit-o. Sec. Definitiv. Ca pe cea mai crudă lecție de viață. Și deși aveam vârstă adultă, emoțional am descoperit că suntem tot copiii aceia zguduiți de teroare. Simțeam un gol imens în centrul ființei noastre, în plexul solar. Și parcă nu mai aveam echilibru, nu mai aveam sens. Și culmea!, nici nu muream din asta, cum am crezut. Trebuia să îndurăm ceea ce decretasem deja că e de neîndurat.

Fuga este cea mai jalnică soluție în fața suferinței. Trebuie să guști pelinul, trebuie să cari povara, ca să înțelegi, ca să poți să schimbi. Fuga a fost sănătoasă pentru copilul care erai, el chiar n-ar fi putut face față. Dar tu acum, suferind, devii adult. Accepți. Și prețuiești. Și devii. Pierderea aceasta catastrofală are potențial maxim evolutiv. Nu doar la nivelul tău ca individ, ci și -prin tine- la nivel transgenerațional. Acum tu-adultul ai șansa de a face altfel decât cei dinaintea ta, pentru că ai ales să fii altfel. Copilul n-ar fi putut să schimbe ceea ce se tot repetă din străbuni ca un tăvălug al destinului comun, dar tu poți să spui altceva generațiilor viitoare. Tu poți să-i cruți pe copiii tăi pentru că ai ieșit din cerc. Punând lumină pe ceea ce au făcut predecesorii și inspirând asumat suferința.

Și-apoi, de ce ne era frică până la urmă? În ultimă instanță chiar de moarte. Și acum preferăm să murim de frică. Să facem ceea ce ne-ar fi putut face obiectul fricii, dar nu ne-a făcut. Nu moartea ne-a omorât. Frica de moarte ne omoară (ne scoate din acțiune: inacțiunea tot o moarte este). Alegem moartea de frica morții.

Moartea e infinită. Viața e un strop. De ce să vrem să fugim de ceva atât de prețios prin faptul că e efemer, pentru ceva în care ne vom pierde pentru veșnicie oricum? De ce să nu acceptăm provocarea de a fi mici Dumnezei creând altceva din noi înșine și din trecutul nostru integrat? De ce să nu încercăm măcar? Ce avem de pierdut în plus după ce tocmai ne-am confruntat cu pierderea primordială și cu propria moarte?

Miza este secunda următoare.

Standard
Daruri de la Rune, Poezii

El, inventându-Se

Un pictor invizibil, imposibil,
inventând culoare
pe o virtuală-ndimensională pânză.
Nimicul care poate Totul,
zămislindu-se pe Sine ca fiind Orice detaliu.
Fiecare pată de lumină răsărind,
metamorfozându-se-n Altceva,
probând nuanțe și forme mereu schimbătoare
ca un copil răsfățat și fascinat de nou,
până ce, consumată, culoarea se stinge,
lăsând loc altei luminițe.
Fiece punct din miraculosul tablou
curgând în el însuși și împreună cu celelalte
într-un dans al însoțirii și al interacțiunii,
într-un joc fabulos
prin care El are șansa să fie.

Creația este rațiunea Lui de a fi.
Prin ea se definește, se exprimă cu acută emoție.
Prin ea se experimentează ca fiind mai puțin, concret, ceva.
Limitele sunt cele care îi permit să fie.
Și se tot recompune în fiecare secundă
ca împlinire a potențialului infinit,
ca simfonie de sunete distincte
sub bagheta proprie de dirijor
invizibil, imposibil.

Standard
Daruri de la Rune

Spune-mi cine ești!

Rune este la București, dar simt că nu mai am nevoie să îi stau în preajmă, că știu învățătura lui. Totuși, în ultimul weekend, o situație de viață mă face să-mi doresc să fiu mai profund cu mine. O nevoie de singurătate întru limpezire. O nevoie să fiu, să îmi asum învățătura lui Rune. Așa că sunt prezentă în sală, pentru că Rune este un vrăjitor care te face să-ți vezi străfundul într-un mod abisal și totuși dureros de de-aproape… cât ai zice „pește”.

Exercițiu. Cineva insistă la nesfârșit să îi spun cine sunt. „Un om, o femeie, o părere, un gând…” Întrebarea se repetă și eu devin cele mai neașteptate lucruri. E ca și cum stau sub un glob de sticlă și fiecare secundă mă transformă în altceva, mă reîntrupează. Curg. Pare un lanț asociativ ca în psihanaliză, doar că sentimentul că sunt acel cuvânt este foarte intens: o emoție care mă copleșește, un gând foarte clar, o senzație ce-mi vibrează-n tot trupul, o atitudine de a fi un concept. Uneori nu aștept întrebarea pentru că mă preschimb într-un ritm rapid și n-apuc să spun tot ce sunt. Dau patru, cinci, zece răspunsuri la rând. Mai și sar câte un cuvânt ca să nu pierd șirul.

Par foarte creativă, dar eu mă simt un receptor. Doar accept. Nu mă împotrivesc nici când „sunt măruntaie”, nici când „sunt o scârboșenie”, mai degrabă mi-e puțin grijă pentru cel căruia îi spun asta. Eu știam ce sunt. Și cred că lui îi este mai ușor să fiu „iubire”, „poezie”, „mireasmă”. Nimic nu cenzurez. „Sunt povestea vieții mele, iluzie, actor…” Și înțeleg că nici măcar atunci când cuvintele rimează nu eu le aleg. Eu doar le las să treacă prin mine cu surpriză, cu prezență. „Sunt ceea ce-mi spune El să spun că sunt”, „sunt ce vrea El să fiu”, „sunt ce vrea El să fie”.

Se exprimă prin mine pe Sine, iar eu pot juca autentic ce-mi vine să fiu, doar prin faptul că permit. Liberul arbitru este cel care mă face să par un actor de geniu sau unul chinuit, după cum rămân în contact intim cu ceea ce sunt sau mă împotrivesc. După cum las să treacă tot ce vine și să mă schimbe permanent, în loc să mă identific cu o stare, cu o imagine despre mine, cu o suferință, cu o neputință. Și jocul este o provocare continuă. Este surprinzător ce devin. Nimic nu mai este alb sau negru. Doar sunt.

Și ce să fac cu asta în viața mea? Ok, Doamne, nu eu am controlul, sunt ce vrei tu! Și intenția? Eu ce mai pot spune? Când sunt atentă la mine, pe Tine te ascult. Când sunt în acord cu ceea ce sunt, devine foarte clară intenția. Îmi spui ce să fac, imi vine să fac. Pe Tine mă joc. Nu mai este spațiu între noi. Sunt Tu. Uimește-mă!

Standard
Vise-vieti (povesti)

Să moară Veta!

Veta era o băbuță măruntă, țigancă. Fusese frumoasă la vremea ei, ochii verzi păstraseră din focul de odinioară. Dar acum era ușor gârbovită, parcă nu mai avea nimic de spus. Stătea în prima casă, la intrarea în sat, acolo unde drumul principal începea să se bifurce. N-avea nimic pe lângă bordeiul ei, n-avea pământ, mereu mă-ntrebam din ce trăia. De la o vreme i se dusese și moșul, așa că rămăsese singură să-și numere zilele.

Noi eram o ceată de derbedei. Vuia satul de năzdrăvăniile noastre. Odată am aprins o căpiță de fân, de-au sărit toți să stingă focul… și mare papară am mai mâncat pentru asta. Drăciile astea ne țineau uniți. Era lumea noastră nouă, vie, exuberantă, contra lumii lor, a adulților. Pe noi ne legau ițele curiozității de a explora. De la sânul naturii până la natura umană. Între a experimenta și a afla. Iar povestea, adică să ne împărtășim unul altuia despre „niște chestii”, era la mare greutate… Și ca să capete veridicitate cele spuse, erau pecetluite cu laitmotivul „Să moară Veta?”, „Să moară!”

Mie mi-era dragă Veta. Și miroseam și neverosimilul poveștilor… Așa că mereu, deși știam că vorbele astea nu fuseseră inventate pentru Veta noastră, urma un ecou în inima mea mică: „O fi murit?”. De câte ori treceam pe lângă cocioaba ei zăboveam un pic, să mă asigur că totu-i bine. Și întâlnirea cu ochii ei verzi îmi dădea sentimentul că îi dăruiesc un pic din energia, din vitalitatea, din iubirea mea. Nu știu să fi vorbit vreodată cu ea. Dar știu că avea un loc cu lumină în inima mea de puști…

Standard
Eseuri

Rețeta lui Dumnezeu

Năstrușnice ingrediente a mai combinat Dumnezeu când a creat omul! A pus alături nevoia (mea) de a(-ți) fi iubit unic cu nevoia (mea) de a iubi pe mai mulți. Desigur că  se vor stropși printre voi unii, că nu o recunosc în ei pe cea de-a doua. Pentru aceia o voi reformula în oglindă pe aceasta din urmă, în nevoia de a fi văzut, confirmat de mai mulți.

Sunt convinsă că aceste două nevoi se reflectă în toate domenile vieții și în toate relațiile noastre. Că punctul de plecare este relația primordială, cu mama. Că cel mai dramatic se manifestă în relația de cuplu. Că până și pe Dumnezeu îl înghesuim între aceste două nevoi: Iubește-mă pe mine, Doamne, cel mai tare! și Am nevoie și de alt Dumnezeu!

Altfel spus: Am nevoie să mă iubești doar pe mine, mamă! și Nici o mamă nu e suficientă ca să mă simt confirmat (am nevoie de mai multe… în incercarea asta!). Și nici nu mai contează dacă este vorba de mamă/tată, de iubit/iubită, de o anume persoană, de un anume lucru, de o anume cunoaștere. Important e că eu am încă aceste nevoi infantile, că nu mi-am ostoit dorul, carența, golul. Că încă nu te-am iertat, mamă, pentru ce n-ai putut da ori nu m-am iertat pentru că nu m-am simțit demn de a primi (e tot una: deși accept doar una dintre cele două fațete). Și iată, tot te mai caut, tot mai strig să mă vezi… căci îmi lipsești ca o parte din mine.

E o nevoie emoțională, instinctuală aș zice. Sfidează orice raționament, orice responsabilitate. Încalc pentru ea coduri morale, legi strămoșești. Dar este atât de despre mine încât îmi flutur steagul ființei prezente cu riscul propriei vieți. Distrug tot ce-am clădit, cu sete de a reconstrui altfel. De parcă eu-Dumnezeu m-aș recrea, jucându-mă de-a viața și de-a moartea, uimit de puterea… și de neputința mea. Căci deși mut munții din viața mea, nu scap de suferință, tot singur rămân, cumva.

Copilul nu se poate maturiza lângă mama. Are nevoie de spațiu personal, de singurătate. Creștem din tăcere, din nimic. Iar nimicul este dincolo de frustrare.

Și ce sunt emoțiile, ce sunt gândurile noastre? Alte ingrediente picate din cer. Cât control avem asupra lor? De ce naiba vin și cum să ne ferim? Zâmbind. Acceptând. Primind și lăsând să treacă. Fără să căutăm o mamă pe care s-o impresionăm cu durerea noastră sau care să ne aline. Pentru că ar fi doar o fugă de problemă, pentru că pasându-i ei responsabilitatea, pierdem șansa unui țesut nou în locul rănii. Fentăm schimbarea proprie. Descoperirea propriei puteri se întâmplă trecând prin propria vulnerabilitate.

Așa că alergăm după figuri parentale sau obiecte ale iubirii din nevoia de a ne găsi. Din nevoia de noi înșine. Obosiți de căutarea fără rezultat, de goana după perfecțiune, sfâșiați de-ale vieții, ne oprim. Sublim moment de a ne vedea micimea, fragilitatea. Și de a ne iubi, înduioșați. Așa cum numai noi o putem face, pentru că numai noi ne știm buzunarele. Și cu cât le privim mai atent, cu atât descoperim comori în ceea ce suntem. Căci copilul acela neiubit avea și toate resursele lumii în propria sămânță. Mă face puternic recunoașterea că sunt slab. Mă face curajos recunoașterea că mi-e frică. Mă face iubitor acceptarea faptului că sunt neiubit. Când nu mai caut afară, descopăr înăuntru. Doar iubindu-mă pot iubi. Pentru că în sfârșit mă știu pe mine, îmi dau voie să mă văd exprimat în oricare dintre voi și mă privesc cu acceptare, cu empatie, cu conținere. Pot fi părinte pentru că îmi sunt părinte. Și am sentimentul că nicicând nu mă voi desăvârși. Deși știu că în mine, ca și în tine, există tot ce-avem nevoie fiecare, pentru a depăși propriul obstacol al momentului.

Și la ce-mi folosește faptul că mă iubesc, dacă tot nu știu ce-mi rezervă ziua de mâine și nici nu mai am ce să căut? Dacă tot nu am control pe propria viață, cu atât mai puțin pe-a altcuiva? La a vedea că ziua de azi este adevărata călătorie, cu surprinzătoare emoții, cu nesubjugate idei, cu nebănuite schimbări de situație. Nu pot da pagina până nu pun lumina conștientizării pe tot ce simt, pe tot ce gândesc, pe tot ce sunt în pagina prezentă. Nu pot trece mai departe cu propria evoluție dacă nu mă citesc AICI și ACUM.

Și cum ar fi fost viața fără obstacole, fără adversari? Imaginează-ți că ai un drum lin și că ești unicul concurent, premiant înainte de start, mult prea iubit. Ce sens ar avea, ce sens ai avea? Prea multă iubire ucide. Nu-ți lasă loc să te descoperi și să fii. Dacă Dumnezeu le-ar rezolva pe toate, tu ce fel de actor ai mai fi?

Mulțumesc, Doamne! Mulțumesc, mamă! Mulțumesc, mie! Pentru minunea combinației de a fi.

Standard
Pilule de reflectie

Tu te-ai iubi?

A te lăsa iubit presupune să ai curaj să te uiți la tine profund, să te vezi în cele mai dureroase detalii și să te accepți atât cât să poți deschide poarta altcuiva. Atunci când tu nu-ți faci față ție, când eviți să te pui sub lupă, te ții ascuns și de ochii celorlalți în spatele unor măști ale superficialității.

Dumnezeu pare de-a dreptul diabolic atunci când ne expune la situații de viață ce ne provoacă să ne vedem. O emoție este strigătul unei părți din noi care vrea să iasă la lumină. „Te admir!” și „Mă scoți din minți!” au aceeași semnificație personală: pe mine oglindit în tine nu mă asum. Rămâne doar să conștientizez față de cine anume mă port ca tine acum sau de ce parte a mea îmi amintești de mă simt așa răscolit.

Suntem definiți de toate relațiile interumane pe care le-am experimentat. Metafora eșarfei folosită de Salome (O relație este ca o eșarfă cu două capete.) mă ajută să mă văd ca o steluță de eșarfe, în care esența mea este punctul central din care toate pleacă. Așa văd eu omul concret, care cu cât se apleacă să-și vadă semenul mai de-aproape, cu atât se înțelege, se descoperă mai profund pe el. Cât despre divinul din noi… acesta devine accesibil doar în singurătate, renunțând la eșarfe. Gol de ceilalți, prin asceză de exemplu, în afara oglinzilor, devii aproape nemanifest. Așa afli că ești mai mult decât suma celor pe care i-ai întâlnit, că ești de fapt totul și nimicul, adică o infinitate de posibilități. Atât de măreț încât suferințele mărunte par pierdere de vreme, deși doar prin ele ajungi la adevăr.

Atunci când te confrunți cu adevărul ființei tale, devine firesc să îl exprimi, ca pe o curgere naturală. Nu mai ascunzi, nu te mai opui. Și începi să vezi dincolo de povestea personală, dincolo de proiecții, viața ca adevăr suprem. Și simți nevoia s-o împărtășești tuturor, chiar dacă te vor răstălmăci sau nu te vor înțelege. Căci judecându-te vor pune grila proprie deasupra celor spuse de tine și deseori nu vor mai vedea de grilă, ce-i sub grilă… Dar să-ți exprimi adevărul este și iubire de ceilalți. Va veni un timp în care darul va fi primit.

Standard
Pilule de reflectie

Legământ de cununie

Te iubesc și am nevoie de tine în viața mea. A experimenta împreună cu tine prezentul mă umple de bucurie, mă face să mă simt cumva rotund: ca și cum completarea cu tine mi-ar netezi toate asperitățile, mi-ar înlesni drumul, m-ar face să fiu în armonie cu universul.

Mi-e atât de plin și de clar acest sentiment încât voi putea oricând înțelege că iubești și că ai nevoie de altcineva în viața ta. Drept care întotdeauna îți voi respecta dreptul de a realege. Nu cred în constrângeri morale, religioase, emoționale, administrativ-financiare. Nu cred în general în constrângeri: nu te pot pune să faci ceea ce nu ești. „Trebuie” nu poate funcționa în iubire. Nu cred nici măcar în promisiuni, pentru simplul motiv că nicicând nu vei mai fi totuna cu ceea ce erai în momentul promisiunii.

Nu-ți cer decât adevăr: să mi te arăți mereu așa cum ești. Și nu contează pe cine, de ce sau cât de conștient vei fi de ceea ce vei alege altcândva, contează doar că eu voi respecta ființa care ești și realitatea ei din acel prezent. De-a pururi.

Standard
Pilule de reflectie

Păstrătorii iubirii

Trei bărbați tineri dețineau cheia unei comori neștiute, în căutarea căreia cotrobăiau lumea. Au început cu meleagurile copilăriei lor, cu locurile acelea ascunse și strâmte, atât de aproape de suflet, doar de puști cunoscute, și au ajuns în cele mai depărtate și mai străine așezări, pe cât de reci la început, pe atât de familiare în cele din urmă. Un dor de mister dădea sens neobosiților căutători. Tot ce părea strălucitor la orizont, devenea comun prin atingere. Dar nici un efort și nici un pericol nu părea să stea în calea setei de necunoscut, a libertății de a alege drumul pentru fiecare dimineață, a entuziasmului de a fi eroul propriei călătorii, încât acesta devenise un stil de viață definitoriu pentru ceea ce erau ei.

Și anii treceau. Desigur că n-au uitat nici o secundă scopul aventurii ce părea fără sfârșit, dar de la o vreme începuseră să se întrebe dacă mai contează de-l ating sau nu, ei oricum deveniseră căutători în esență…

Și într-o seară, într-un pod prăfuit uitat de lume, când ziua și noaptea încercau să se atingă, cheia alunecă neașteptat într-o broască ruginită. Un cufăr minion, ca o cutie cu secrete, își desfăcu anevoios capacul, pentru a-și etala comorile ascunse din alte vieți. Trei bijuterii extrem de delicate (cercei din aur filigram), trei căpăcele minuscule (ca niște coroane de aur pentru dinți de lapte) și două scoici-melci pitice, numai bune de pus la urechi.

Unul dintre bărbați a făcut ochii mari și s-a înfuriat de truda fără răsplată: „Ce-s tâmpeniile astea?” Dar ceilalți doi aveau o liniște în suflet, ca pacea unui lac întins. Era ca și cum aflau neștiutul, ca și cum simțeau înțelegerea în ceea ce erau. Și pentru că îi inundase până-n vârful degetelor, l-au prins de mâini pe necredincios, luminându-l, în timp ce un vreasc trosnea simbolic în spatele lui. Acum piepturile celor trei bărbați păreau a se deschide, iubirea le țâșnea copleșitor prin plexul solar, ca o vibrație caldă a unei energii profunde, cu dor de a fi împărtășită lumii.

Însemnau ceva anume comorile din micul sipet? Poate feminitate, agresivitate  și deschidere. Poate frumusețe, boală și miracol. Poate bine, rău și acceptare. Poate doar detalii ale lumii infinite. Cert este că au rămas în seif: ei știau acum că nimic din ceea ce cauți nu lipsește din ceea ce ești. Un picior a închis capacul și a declanșat mecanismul autoblocant.

Bărbații maturi s-au întors în lume răspândind iubire în jur. Ochii lor vedeau sufletul, mâinile lor atingeau ființa, spiritul lor dăruia energie oricărui seamăn. Pentru că a vedea, a accepta și a iubi e totuna. Înăuntru sau în afară.

Într-un final au ajuns acasă… și era la fel de acasă ca pe oriunde au fost. În ulița satului lumina și întunericul încercau să se-atingă. Trei băiețandri se umpleau de praf într-o trântă ștrengărească, parcă din afara timpului. Din senin, lângă ei a căzut în țărână o cheie, pe alocuri argintie ca luna, pe alocuri aurie ca soarele. Jocul s-a oprit brusc… mirosea a aventură.

„Nu ați pierdut ceva, domnilor?” „Voi, băieți, aveți ceva de găsit!”

Standard
Pilule de reflectie

Nu contează „ce”, contează „cum”

Cum spunea Nichita, Marele Blond, ne-am îmbolnăvit de moarte într-o zi, când ne-am născut. Cum spunea Osho, destinația este începutul călătoriei. Dacă tot acolo ajungem, de ce facem atâta pe nebunii pe drum? De ce îl invidiem pe vecin? De ce ne zbatem să fim primii cu orice preț (a se citi: cu prețul vieții)? De ce nu ne oprim mai des să ne bucurăm de nimic, adică de infinitele posibilități nealese încă, precum un copil uitat într-un magazin de jucării de Crăciun? De ce nu ne onorează puterea de a alege o cale (conștienți fiind de toate celelalte) și creativitatea din a o urma? De ce deciziile noastre nu sunt mereu pline de bucurie și de entuziasm și trăim iluzia lui „uf, trebuie să…”? Și de ce nu o luăm de la capăt cu aceeași poftă de joc, după ce greșim? De ce pierdem libertatea de a alege, doar pentru că s-a închis un drum și ne autorestricționăm pentru celelalte? De ce ne pedepsim, de ce nu ne iertăm, de ce nu avem grijă de noi?

De ce ne e atât de frică de moarte, când de fapt n-o vom experimenta conștienți (ci ca pe somnul cel mai fără de vise)? În fiecare clipă murim și ne naștem: suntem chiar clipa care nu mai e și iar e… În fiecare clipă gustăm nimicul și totul. Limitele și infinitul. Sosirea și startul. Căderea și șansa altui salt. Și fiecare clipă vine cu alte posibilități, pentru că noi suntem altcineva decât eram acum o clipă. Doar credem că ne știm pe de rost, doar ne păcălim că de prea cunoscători ai vieții am devenit atât de precauți. Doar ne construim imagini distorsionate despre noi înșine, statui stoarse de viață în fața cărora ne plecăm: „eu așa sunt, eu asta obișnuiesc, mai mult nu pot…”

Și cum ar fi să uităm cine știam că suntem și să ne folosim iar toate resursele ca în copilărie? Și să nu ne mai fie rușine de vulnerabilitățile noastre. Copiii plâng în secunda asta și râd în următoarea. Poate pentru că nu au de dovedit nimănui ce mare suferință trăiesc, ce multă treabă au, ce nedreptate li se întâmplă. La ei până și plânsul e cu poftă, nu cu ciudă. E despre ei, nu despre alții. Ei încă își permit toate emoțiile din lume, intense și scurte. Și nu și le lipesc de suflet ca pe etichete: „Eu sunt trist.”

Și cum ar fi să acceptăm tot ce ni se întâmplă, atenți la corpul nostru și la lumea fascinantă în același timp? „Băiatul a obosit.” spune copilul despre el, pune capul jos și adoarme-ntr-o secundă. Și câtă genialitate în a se vedea din exterior. De ne-am păstra abilitatea asta măcar cât să-nțelegem cum ne văd ceilalți. Copiii chiar se văd întâi în ochii celorlalți. Sunt ceea ce văd ceilalți despre ei într-o asemenea măsură, încât continuă să se perceapă din afară, fără conștiența eului, deși mult mai în contact cu nevoile și cu propriul corp decât oricare dintre noi.

Copiii înțeleg nespusele. Copiii ascută pașii furnicii. Copiii trăiesc acum, nu în ieri, nu în mâine. Copiii știu să râda cu toate celulele. Și să plângă la fel.

Cum ar fi să trăim clipa asta ca un copil? Cu prezență și cu fascinație. Cu încredere și cu deschidere. Cu sinceritate și cu acceptare de sine… cu autenticitate. Pentru că suntem parte a acestei clipe unice. Pentru că numai noi putem fi ceea ce suntem acum și aici: cu exact acest gând, cu exact această emoție, cu exact acest univers interior, făcând exact ceea ce facem, exact cum alegem să facem. Copilul se crede centrul universului, toți par să graviteze în jurul lui. E păcat să uităm că ne suntem cea mai importantă ființă din lume. Și că lumea nu este într-un fel sau în altul, pentru că este incredibil de în toate felurile și doar noi o percepem îngust.

Și cum ar fi să ne oprim langă un alt om la întamplare (oare?), să îl ascultăm cum n-a mai fost niciodată ascultat, să luăm de bun tot ce spune (pentru că și o minciună este realitatea lui) și să îi oferim secunde de iubire. Să înțelegem că pe noi ne-am iubit, că ne-am dat voie să fim sau să ne-amintim că am fost ori că vom fi și noi ceea ce este el acum.

Un om… și mintea lui (ochelarii prin care privește lumea).

Standard