Ție, pui de Iuliana
Mlădiță țâșnită din arborele vieții,
Izvor mustind iubire din truda mamei-pământ,
Drum lung eu îți urez în zorii dimineții,
Curaj de-a fi lumină în trup, în suflet, în gând.
Bat la fereastra inimii tale să te deschizi,
Iar tu mă privești de după perdeaua sobrietății.
Nu intru, vreau doar să aprind reflectoarele-ochi-oglinzi
Să te observi pe scena sufletului tău în rolul maturității.
Promit să nu critic, să nu mă holbez.
N-am să râd și nici nu-ți dau sfaturi.
Nu pun note, nu interpretez.
Sunt prezentă, susțin, stau pe laturi.
Însoțesc pulsul drumului tău cu respect,
Poți plânge, poți fi, poți chema Dumnezeu.
Ascult, înțeleg și accept.
Iubirea mi-e sursă mereu.
Sunt foarte curioasă să știu lumea ta,
Cu tot: cu lumini și cu umbre.
Căci ești un miracol din glod și din stea
Iubindu-te să crești, învăț multe…
Când eram mică, părinții mei erau foarte tineri și erau pasionați de fotografie. Laboratorul de lucru era baia și pe mine mă fascinau întunericul și luminița roșie care creau magia necesară acestui miracol. Pozele înșirate pe jos la uscat erau apoi ordonate în stive și puse în… pungi: prea multe momentele imortalizate și prea sărmană tinerețea. Dar dincolo de procesualitatea cuprinsă între clic și pungă, mi-a plăcut întotdeauna să încerc să surprind realitatea clipei fotografiate. De parcă privind atent mă puteam cufunda adânc în emoția acelui moment. Ochii spuneau o poveste, poziția trupului exprima o stare, hainele păstrau parfumul epocii. Mult mai târziu am aflat că atunci când interpretăm o poză necunoscută sau de care nu ne mai amintim mare lucru, proiectăm: adică ne imaginăm într-un mod atât de subiectiv povestea din spatele personajelor, încât vorbim de fapt despre noi, despre părți din dosul conștiinței noastre, despre propria umbră (chiar și atunci când cunoaștem teoria!). Adică despre ceea ce nu vrem să știm despre noi.
Viața este o succesiune de momente inedite, precum pungile cu fotografii din copilăria mea. Și tot ca în fața unei poze, fiecare vede într-o situație de viață ce vrea, sau mai bine zis ce este el în clipa analizei. La un moment dat, când stiva este suficient de înaltă cât să umple câteva pungi de istoric personal, personajul principal are un Eu bine conturat: o imagine despre cine e el, un scenariu de viață asumat, un secret bine tăinuit, un adevăr propriu. Altfel spus, nimeni nu este mai în contact cu ceea ce suntem, decât noi înșine. Nimeni nu înțelege mai bine decât noi câtă lumină și cât întuneric conține o clipă anume din viața noastră, câtă fericire și simultan câtă durere,câtă libertate și câtă frustrare, câtă iubire și câtă frică de neiubire. Realitatea are o dimensiune umană. Ea este strict individuală și poate fi doar aproximată de altcineva din afara celui care o experimentează. Realitatea psihopatului nu este mai puțin autentică decât cea a normalului.
Nimeni nu are totul în viață. Cel mult trăiește iluzia fericirii pentru un timp. Naivitatea are o aură de frumusețe: pentru că ne imaginăm exteriorul roz, părem mai roz, mai firavi și mai simpatici. Visele, speranțele, viitorul luminos, încrederea deplină în forțele proprii, în ceilalți și în viață au un farmec de o consistență aproape palpabilă. Ne construim o imagine pozitivă despre viață și ochelarii de cal ne fac orbi pentru ceea ce este inadmisibil pentru noi. Cumva cei apropiați par a face parte dintr-o conspirație menită să ne protejeze de dezamăgire, menținându-ne pe un piedestal de pe care într-o zi vom cădea în gol. Faptul că ne-au alimentat iluzia (din iubire!) va fi curând interpretat ca minciună. Fantasma noastră despre perfecțiune are toate șansele să devină fatalitate.
Oricât ne-ar feri binevoitorii noștri, viața nu iartă pe nimeni. De ce ți-e frică nu scapi. Sau ce ți-e scris în frunte ți-e pus. Fiecare va fi provocat să se confrunte cu negativul respins. Fiecare are momentul lui incredibil de dureros în care propria ființă pare că se dărâmă, în care se simte trădat, nerecunoscut, anulat. Cea mai oribilă persoană din lume este răspunzătoare pentru tragedia lui. Ea i-a furat viața.
De fapt l-a scăpat de iluzie. L-a pus în contact cu viața adevărată. I-a deschis calea spre acceptare, spre integrarea pozitivului cu negativul. I-a dat șansa de a se reconstrui din firav simpatic în adult echilibrat. Dacă dincolo de acest moment de mare dezamăgire, individul se mai poate bucura, dacă nu rămâne blocat în resentimente și resemnare, abia acum are șansa întâlnirii cu iubirea și cu el însuși. Căci a vedea și cealaltă jumătate a paharului te face să fii întreg și să îi percepi mult mai corect pe ceilalți. Majoritatea suntem pe jumătate nebuni, pe jumătate sănătoși; pe jumătate fericiți, pe jumătate nefericiți. A percepe completitudinea lui acum și nu doar frumosul sau urâtul clipei, este echivalent cu recuperarea propriei jumătăți. Persoana oribilă era doar o altă modestă candidată la un strop de iubire, nu îți făcea ție o nedreptate. Faptul că te-a pus în contact cu ceea ce îți lipsește, cu ceea ce te doare, cu propriile limite, cu limitele altora este cel mai mare serviciu pe care ți l-a făcut cineva. Ți-a scos ochelarii de cal.
De acum tu percepi realitatea ta mult mai corect. Ești conștient de păcatul din tine, dar și de picătura ta de geniu. A comunica real cu cineva înseamnă a-ți exprima plenar ființa, umanitatea, fără măști sau floricele corectoare. Și a-l vedea pe celălalt întreg, mult mai intim și mai aproape de cine este. Și regii sunt fricoși. Și prințesele sunt furioase. În orice familie sănătoasă uneori se urlă. A vedea lucrurile de periculos de aproape te face să le percepi dintr-o perspectivă a înțelegerii detașate, cu acceptare și cu umor.
Și acum ia vezi, din punga ta de instantanee de viață, filmul pe care îl creezi (realitatea ta) chiar poate fi încadrat la secțiunea tragedie?
Pierdem. Greșim. Începem să îmbătrânim. Învățăm să murim. Visele capătă iz de iluzii. Înțelegem că nu avem control pe ceea ce trăim. Viața ne dovedește clar ce mic și ne-nsemnat ne este cuvântul. Așa că acceptarea are gust de resemnare, deși ea aduce-n gând un val de libertate.
Și când părea că ne-am obișnuit cu ideea că totul printre degete ni se va scurge, când nu mai speram să putem respira inocența… iată! ne îndrăgostim. Cum, ăsta nu era privilegiul vârstelor ‘20?
Domnul își râde-n barbă și ne-o face lată, chiar când acceptasem, sus pe cruce, propria moarte. Cu primăvară și-apă vie ne-a întinerit. Pare o ultimă șansă…
A unei altfel de vieți? Adică putem recupera și vraja și visarea și freamătul începutului? Adolescenți cărunți, ne pregătim în zori de dimineți să ne uităm trecutul, să ne urmăm chemarea… să ne mai naștem parcă o dată.
Doar că nu mai arătăm a nou-născuți, deși afișăm un zâmbet tâmp, autentic de altfel! Ne luăm cu noi oriunde ne-am duce. Ne conținem și vârstă și năravuri și amintiri. Gustul morții ne rămâne printre dinți în veci, un alt decor nu ne schimbă of-ul din priviri. Fantasma nu ne vindecă de noi, nu ne satură nevoia de adevăr. Și-atunci care să fie sensul acestei învieri?
Timpul nu-l putem opri și nici întoarce. Îl putem avea doar acum, folosindu-l conștient. Este o închisoare, o autoînșelare, tot ceea ce ne desparte de cursul vieții, de schimbare, de-a muri.
Până și căutarea înverșunată, setea de cunoaștere, de a pătrunde logica Lui, e tot nevoia de a controla… de parcă ajungând mai aproape de intenția Lui, L-am putea manipula în favoarea noastră, să ne dea un pic din puterea lui. Adică ce i-am cere lui Dumnezeu la o confruntare directă? I-am cere ideea noastră de succes, așa concret și mărunt cum se vede el prin unghiul nostru strâmt? I-am cere să se conformeze credinței noastre în tinerețea fără bătrânețe și în viața fără de moarte? Adică un premiu fără nici un drum de străbătut, fără nici o lecție de integrat. Și neschimbarea. Asta am cere noi, neghiobii! Opulența, stagnarea, lipsa de sens a oricărui drum. Și mai ales am cere să rămânem ceea ce suntem, renunțând la privilegiul de a ne îmbogăți spiritual rătăcind și greșind.
În timp ce a trăi în contact direct cu experiența, a permite viața inspirând-o prin toate simțurile, înseamnă a fi Dumnezeu: a fi pe drum savurând schimbarea, a face din fiecare clipă o eternitate, a fi conștienți de propriul adevăr, de prospețime, de creativitate, de puterea de a Ne da. Iubind.
Te-am rugat să mă scoli și nu m-ai sculat!
Salată de fructe rapid am tocat.
Pe dinți să mă spăl nici nu am apucat…
Frec râcâietoare-n parbriz înghețat.
Evident că și azi am întârziat…
E iarnă ursuză ce mușcă tăcut
Cu umed și rece. Și ceru-i stătut.
Nici urmă de rază nu a apărut.
Trei crengi împietrite atârnă căzut.
Încerc să zâmbesc, dar mi-e sufletul mut.
Am lene în vene de mâl îmbâcsit.
Emoția-mi pare c-arată pleoștit.
Mi-e haina boțită și-un gând ruginit.
Eu cred că și Domnul e azi plictisit.
Adu-mi ciocolată cât n-a asfințit…
A. Observă neiubirea față de tine sau față de sine a aproapelui. Ascultă emoția pe care ți-o provoacă.
B. Acceptă-le (și neiubirea și emoția răspuns): nu li te împotrivi. Și conștient că ele stau față în față, apleacă-te deasupra neiubirii ca să o întâlnești, să o cunoști.
C. Intră-i pe sub piele aproapelui, vezi prin ochii lui realitatea sa. Înțelege-i nevoia, umbra, partea lipsă… ciobitura cubului perfect (de care am mai vorbit).
D. Asumă-ți aceeași lipsă, aproapele era doar o oglindă pentru tine (neiubirea lui oglindea prin emoție neiubirea ta): privește-o din toate unghiurile, ascult-o, miroase-o, gust-o, mângâi-o până îi înțelegi valoarea… umplând golul.
E. Iartă-te iertându-l. Simte cum pacea te crește.
observare + acceptare + înțelegere + asumare + iertare = iubire
Rezultat: iubire necondiționată sau fericire.
Dacă ai lucrat corect, vei ști ce să faci mai departe. O energie proaspătă va aduce schimbări…
E bine-venită vacanța, și pentru cei care o așteaptă conștient, și pentru cei care au impresia că „treaba lor” nu suportă amânare. Până și Dumnezeu și-a luat vacanță într-a șaptea zi. Sărbătorile mari și concediul anual sunt tradiții menite să ne scoată regulat din monotonia rutinei zilnice, din executarea robotizată a ceea ce stă sub imperiul lui „trebuie”, să ne dea ocazia reflecției despre sine, a trăirii păcii sufletești, a reîntâlnirii în tăcerea adâncului personal cu resursele creative. Doar că unora le pare periculoasă întânirea cu sine, ca și cum oprirea din muncă presupune un risc al singurătății.
„Care singurătate?”, veți riposta. „Crăciunul se face în familie, cu lume multă și gălăgioasă.” Familia reflectă cel mai bine lumea noastră interioară. Întâlnirea cu „ai noștri” ne pune în contact cu părți din noi de care încercăm să fugim. Un profesor drag spunea: „Dacă vrei să testezi cât de împăcat cu tine ești, dă o fugă trei zile la părinți…”. Și să nu credeți că dacă alegeți varianta „socrii” scăpați mai ieftin. Acolo vă veți întâlni cu părți pe care nu le acceptați din partener și cu angoase legate de cum va arăta el în viitor. Și potrivirea dintre voi doi, prin complementaritate, va face ca ceva din voi înșivă să răspundă acestei provocări. Așa că și la „ai mei”, și la „ai tăi”, ne întâlnim cu umbra noastră cea neasumată, ceea ce ne va asigura o doză apreciabilă de stres. Dar și asta cred că a fost gândită de Maestru, sărbătorile mari se fac în familie, tocmai pentru o porție zdravănă de adevăr, adică de lumină (din strălucirea bradului împodobit ori din lumânările Paștelui) peste umbră…
Așa că dacă a mai ieșit cu scandal pe ici pe colo, se cheamă că scopul a fost atins, ați fost provocați să mai deschideți puțin ochii interiori, să vă cunoașteți mai bine pe voi înșivă și să vă asumați (în timp ce vă străduiți să vă faceți recunoscuți de ceilalți, desigur!).
Și nu-i așa că pe final vi se cam făcuse dor de muncă? Parcă vă cam îmbâcsiseți cu chestii greu de digerat (alimentare, dar și informaționale, psihologice) și se cerea o pauză de la „înfulecat”, pentru a da timp metabolizării excesului. Și dacă ați fost prieteni și cu patul și telecomanda, energiile astea stagnate v-au cam amețit. Mușchii ne pun în mișcare și creierul. O restructurare psihică are nevoie de o cantitate suplimentară de aer bine oxigenat.
Intoxicați de nemișcare sau cu forțe refăcute, conștientizăm cu toții nevoia de activitate. Ceva-ceva tot am aflat nou despre noi și urmează implementarea. Așa că după ce ne-am văzut în cele mai fidele oglinzi, este cazul să arătăm cine suntem și „familiei” de la locul de muncă, exersând noile atribute, proaspăt procesate și asumate, prin integrare în rolul profesional.
În concluzie: sigur ați mai crescut un pic, ceea ce vă face mai creativi în toate. Nu degeaba începe un an nou! E doar modul în care exteriorul încearcă să vă reveleze schimbarea din voi. Nu-i așa că aveți câteva idei noi? Spor la treabă! Și la viață!
Iubirea mea are culcuș în palma ta.
Se miră de dulceața lobului urechii stângi.
Se plimbă ca o domnișoară naivă printre buzele tale.
Absoarbe sărutul crud.
Se tulbură la răscruci.
Se împletește cu iubirea ta în vrej țâșnit răsucindu-se spre cer.
Zboară până dincolo de nori și stele, fulg plutitor în Universul întunecat.
Acceptă necunoscutul, riscul, limitarea, moartea, tăcerea, nimicul, veșnicia, infinitul.
S-a eliberat de frici și de frustrare.
Respiră bucurie, lumină, pace.
Are ochi umezi vii și zâmbet cald.
A învățat dumnezeirea.
Este nemurire.
Frumoaso,
Ne umplem de minciună până când
Epuizăm tot adevărul de prin gând.
Și atunci ultima fărâmă de ființă,
Sămânță pură de credință,
Strigă cutremurând toate măștile suprapuse
Ce se prăvălesc în cascade de cioburi-țepușe
Rănind adânc mlădița rămasă liber să respire
Adevărul vindecător, esență de nemurire,
Bază pentru construcția unei noi lumi:
Un loc, o poveste și-un drum să-ți asumi.
Mă miră mlădițe de viață, ivite din negura morții,
Menite să mai îndulcească neînțelesurile sorții.
Mă bucur de surprinzătoarea, de capricioasa vreme:
Mă face să nu-mi schimb doar haina, de nou a nu mă mai teme.
Profit de prilejul sărbătorilor, din anotimpuri grele:
Dau sens curgerii timpului, dizolvă-ngrijorările mele.
Și faptul că tot se repetă, că ziua țâșnește din noapte,
Mă face să cred în resurse, pe unda speranțelor-șoapte.
Mulțumesc pentru simțuri, înfiorate de-orice vibrație:
Ele îmi dau privilegiul de-a trăi acut și cu grație.
Pentru perle albe și negre, bucurii și dureri prețioase,
Fără care zilele mele ar fi prea lungi și prea plicticoase.
Și cum aș putea mulțumi pentru viața cu-atâta iubire?
Căci nu știu cum să mă plec, am fruntea spre cer de uimire!
Și simt prin celulele toate cum curgi și cum pâlpâi în ele…
Zburd, acționez și creez din toate puterile mele.