Arhive pe etichete: iubire

Eseu terapeutic, Eseuri, Terapie de cuplu

Despotmolirea. Calea spre NOI DOI

(Proiect luna iubirii – 4)

La începutul relației eram ca într-o vacanță fără sfârșit. Ne plăcea să stăm împreună, izolați de restul lumii. Râdeam, dansam, ascultam muzică, ne iubeam, vorbeam câte-n lună și-n stele și nu ne mai săturam. Timpul părea oprit în loc, sedus de iubirea noastră.

Îndrăgostiți fiind, ne-am dat unul altuia totul, până am ajuns să ne contopim. Să nu mai putem exista în afara celuilalt. Dacă intensitatea emoțională ar fi rămas la acel nivel înalt, probabil că ne-am fi mistuit precum Romeo și Julieta.

După un timp, am realizat că nu mai știam cine suntem ca indivizi. Ni s-a făcut dor de noi înșine. Am început să ne desprindem din suprapunerea aceasta perfectă.

Procesul nu a fost unul simplu. Ne simțeam când prea invadați, sufocați, când prea lăsați baltă, abandonați. Conflicte cutremurătoare ne-au trecut prin suflete niște ani… de dragoste cu năbădăi. Nimeni nu ceda. Fiecare lupta pentru dorința lui, pentru a nu fi anihilat în fuziunea cuplului.

În cele din urmă, ne-am declarat unul în fața celuilalt o individualitate distinctă și am reușit să punem la comun un NOI confortabil, agreat împreună, asumat de fiecare. Sau așa am crezut.

Apoi au apărut copiii, treburile casnice s-au aglomerat, cumpărăturile s-au diversificat, facturile au crescut. Toate l-au acaparat pe NOI. Timpul a început să ticăie nemilos, alergându-ne. Am ajuns să tragem cu dinții de timpul personal, pentru a nu fi deturnat până la ultima picătură către fondul familiei. Joburile au devenit mult mai exploatante decât păruseră la angajare. Vacanțele au ajuns să fie extenuante. Copiii s-au dovedit a fi niște ființe complexe, insațiabile, mult mai greu de gestionat decât odraslele din filme cu familii perfecte.

Ne-am trezit cu un NOI invadat de treburi, de efort, de sacrificii. Ce timp de râs, de dans, de muzică sau de vorbit să mai avem? N-a mai fost timp nici să ne iubim. Am devenit doi roboței fără drept la plăcere. Executanți. Înstrăinați. Serioși. Veșnic ocupați. Epuizați. Într-un malaxor fără ieșire care ne devora iubirea. Frustrați și furioși unul pe celălalt pentru timpul furat. Învinovățindu-ne pentru viața de nesuportat.

Dacă se întâmpla accidental să pice curentul și să se oprească malaxorul, nici nu mai știam ce să facem cu pauza aia. Uitasem cum se trăiește iubirea. Deveniserăm experți în ură. Străini și reci. Chiar și copiii erau alergați, stresați, urâcioși, supărați pe viață. Ziceam că-s răsfățați, dar ne oglindeau. Răceau des, cu complicații. Crizele noastre biliare, gastritele și durerile de spate deveniseră insuportabile. Eram pacienți de urgență.

Ne-am luat o vacanță doar noi doi, într-o încercare disperată să mai dăm un suflu relației. Ne-am trezit într-o cameră cu paturi separate. Eram mama copiiilor și patronul firmei puși să joace într-un film siropos. Nu mai știam cum să fim iubiți. Ne-am certat ca chiorii într-un oraș mohorât. Durerile cronice ni s-au acutizat. Nici de mâncare nu ne-am bucurat.

Așa am ajuns la terapie de cuplu. Cu corpurile fără vlagă. Cu sufletele zdrențuite. Cu iubirea pe moarte. La pământ. Mai jos de atât nu mai era decât nimicul. Trebuia să facem ceva.

Și în terapie ne-am julit, am strigat și ne-am jelit un timp. Uneori ni s-a părut că ne împotmolim și mai tare. Momentul de mare Aha a fost acela în care am înțeles că noi suntem stăpânii nemiloși care ne sug de energie. Noi suntem adulții din familie care regizează totul. Noi facem prea mult zgomot ca să ne mai putem auzi. Noi ținem gura închisă, dar vrem să ne știe celălalt. Noi încărcăm lista cu treburi până la refuz și facem din asta o virtute.

Noi putem scoate malaxorul din priză. Putem vorbi în șoaptă. Putem porni muzica. Putem învăța și copiii să danseze. Putem fi atât de neserioși încât să ne jucăm, să glumim, să ne gâdilăm și într-o casă nemăturată. Putem să reinventăm din cenușă iubirea care ne lipsește ca aerul, începând cu NOI DOI. Putem… sau cel puțin vrem.

Să construim rutine noi, despre plăcere și bucurie, a fost foarte greu. Ne-am prins că avem în gene modelele altor oameni serioși și încordați. Sau epuizarea copleșitoare a lor, cu inacțiune. Ne-am prins că dăm moștenire viața ca un calvar, scandalurile și neiubirea. Așa cum le-am primit de la părinți. Ne-am amintit cât de dureroase erau pentru noi suferința lor, poverile lor, absența lor. Ce singuri ne simțeam! Pe ei îi tot trăim, abuzându-ne și neglijându-ne și azi. Pe ei îi tot trăim abuzând și neglijând copiii noștri în alte feluri.

Acum ne-am simțit împreună unul cu celălalt, povestindu-ne asta.

Abia apoi am început să ne ascultăm oful pe subiecte de conflict între noi, care înainte ne transformau automat într-un dulău lătrător și un arici retras sub țepi.

Am fost dispuși să învățăm iubirea din pași mici. Cum să mă povestesc fără să scot colți, așa încât să nu te aricești. Cum să ies de sub țepi și să-ți arăt ce simt, așa încât să nu mai pară că te părăsesc când ceva mă îngheață. Ne-am întâlnit cu greu, suflet cu suflet, după niște ani de singurătate.

Apoi am început să facem loc de timp pentru NOI DOI. Să ne povestim la culcare unul altuia câte ceva dintre trăirile zilei. Fără reproșuri. Destăinuiri. Să stăm unul în brațele celuilalt cinci minute. Să ieșim uneori ca doi prieteni la o cafea. Să ne plimbăm într-o pădure când suntem prea încordați. Să privim cerul ținându-ne de mână. Să ne facem un masaj. Să ne mângâiem pe umăr.

Ne-am reînvățat corpurile să asculte muzică, să danseze, să facă dragoste, să pălăvrăgească, să chicotească. Să stea. Să fie relaxate. Să fie sănătoase. Să îl simtă pe NOI. Cum am reușit asta?

Întâi am pus iubirea pe lista cu sarcini serioase. Obiective lunare, săptămânale și zilnice. Cu dată și cu dare de seamă. La început totul era artificial, cu actori de doi bani, cu gândul în altă parte. Am eșuat de multe ori până să ne iasă. Ne-am julit și ne-am împotmolit ca și în terapie, întâi. Ne-a venit să ne învinovățim când nu ne ieșea. Dar tot la un dulău și un arici se ajungea, așa că ne-am oprit.

Am continuat să ne punem bucuria pe listă. Să prioritizăm relația noastră. Să credem că asta nu e împotriva profesiilor sau a copiilor noștri. E un domeniu important al vieții care trebuie hrănit. Care ne dă energie pentru toate celelalte. Ba chiar e o lecție pentru copiii noștri despre cât de iubiți ar putea fi și ei, ca parteneri de cuplu vreodată. Despre cât timp merită sufletul lor, la orice vârstă a trupului. Despre cât de ascultați și de mângâiați, de ascultători și de mângâietori vor fi. Chiar asta le dă azi siguranța de a-și trăi copilăria, de a-și urma visurile. Pentru că mama și tata sunt bine și îi pot ține, dintr-o zonă echilibru sufletesc, personal și relațional.

Azi râdem, dansăm, ascultăm muzică, ne iubim, vorbim câte-n lună și-n stele. Putem opri timpul.

Azi se întâmplă să obosim, să ne supărăm, să ne certăm. Ne prindem că intrăm în rol de dulău și de arici. Oprim timpul. Ne liniștim și revenim să ne povestim, pe rând.

Îndrăgostirea e doar promisiunea. Doar sclipiciul. Iubirea matură se învață acasă, dacă părinții noștri își depășesc conflictul major de cuplu. Nu printr-un compromis, ci printr-o întâlnire intimă, emoțională și fizică. Evidentă prin efecte, nu prin detalii expuse până la capăt. Prin energia pe care o au ei către viață, către noi copiii. Ieșirea din conflict se învață acasă. E cu efort, cu vânturarea resurselor personale, cu doi parteneri cu bune și rele, dispuși să schimbe ceva la sine de dragul celuilalt. Bucuria, relaxarea și jocul se învață acasă. Atunci când părinții noștri își fac timp liber pentru ei ca indivizi, pentru cuplul lor și pentru familie, într-un mod echilibrat.

Dacă nu am avut norocul acesta în copilărie, e de cerut ajutor terapeutic atunci când relația ni se împotmolește. E de lucrat la reinventarea noastră ca persoane. La restructurarea interacțiunii dintre noi. La crearea altor obiceiuri, cu împărtășiri sufletești, cu siguranță emoțională, cu relaxare permisă, cu vacanțe distractive și hrănitoare. De unde să le luăm pe toate astea?

Din răspunsurile la întrebările: Ce aș fi avut nevoie acasă, în copilăria mea? Ce fel de iubire nu am primit? Ce fel de relație mi-ar fi plăcut să aibă părinții mei? Cum mi-aș fi dorit să repare greșelile lor față de mine? Cum aș fi vrut să fie mama ca iubită a tatălui meu? Cum aș fi vrut să fie tata ca iubit al mamei mele? Cum mi-ar fi plăcut să îi văd împăcându-se? În ce fel s-au sacrificat? La ce au renunțat? Ce ar fi fost bine să învăț despre iubire de la ei? Ce aș fi avut nevoie să facă pentru a-mi da încredere în propria sexualitate? Ce trăiri interioare aș fi vrut să îmi poată asculta? În ce fel mi-ar fi plăcut să mă recunoască, să mă aprecieze? În ce fel nu au reușit să se vadă unul pe celălalt? În ce fel s-au sabotat? În ce fel nu s-au putut iubi? Ce anume repet?

Acum e rândul nostru. Rotim timona și întindem velele pe o corabie numită Acasă pentru copiii noștri. Îi învățăm să navigheze pe mările vieții, în zile senine și în zile cu furtună. Prin toate avem de trecut cu iubire, până când îi lăsăm într-un port să își întâlnească perechea, să își construiască propria corabie. Povestea lor va fi întâi povestea noastră, repetată la indigo. Iubirea noastră merită orice efort pentru că dăinuie.

Standard
Eseu terapeutic, Eseuri, Terapie de cuplu

Cine să se schimbe? Piedici în calea iubirii

(Proiect luna iubirii – 3)

Oamenii vin la terapie de cuplu cu sufletul greu. Iubirea este o nevoie primordială pentru fiecare dintre noi. Să eșuăm în asta doare îngrozitor. Să recunoaștem în fața unui străin că nu mai găsim soluții pentru a ne salva relația vine la pachet cu multă rușine și cu furie. Simțim o emoție negativă și când începem să citim un astfel de articol sau când deschidem o carte pe tema aceasta. De ce să riscăm să ne stricăm ziua?! Ar însemna să admitem că avem nevoie, că nu stăm chiar bine cu relația, iar asta ne jenează și față de noi înșine.

În speranța că voi opri impulsul tău, drag cititor, de a fugi, mă voi folosi de personaje de poveste, ca și în cărțile Un dulău și un arici la psihoterapie de cuplu .

Dulăul latră orice neregulă, cere terapie, reclamă intransigent cât de neimplicat și de vinovat este ariciul, fierbe, nu vrea să ierte, nu e dispus să mai facă nimic pentru relație, amenință cu despărțirea. Ariciul pare adus cu forța, se face ghem, vrea să se poată teleporta din încăpere, îndură cu greu datul în stambă al dulăului, mai mult tace, iar când se îndură să spună ceva, pare rațional, rece, indiferent.

Dulăul nu mai dă drumul la microfon, încercând să mă seducă definitiv. Ariciul e suspicios, nu mă privește, parcă nu vrea să fie contaminat de terapie.

Sigur că există și varianta cu doi cocoși care își smulg penele reciproc și se umple de sânge. Nu se lasă unul pe altul să termine nicio propoziție: e o minciună flagrantă și o nedreptate până la cer ceea ce prezintă celălalt. Există și varianta cu două bufnițe tăcute și filozoafe undeva în sinea lor, care nu se obosesc să îmi spună ceva. Așteaptă să fac eu o magie, dacă sunt în stare. Dar până la urmă, și cocoșii, și bufnițele își dezvăluie fațetele de dulăi și de arici, polarizând cuplul.

Mă străduiesc să ofer câte o jumătate de scenă fiecăruia. Îi invit să vorbească pe rând, pentru că numai așa înțelege „baba”. Dulăul are o infinitate de puncte sensibile, e uimitor câte interpretări catastrofice poate găsi, cât de multe lucruri îl pot provoca. Ariciului îi citesc doar pe masca brusc zâmbitoare sau împietrită, că ceva l-a agățat. Cuvintele i le smulg din puțul gândirii. Când fac presupuneri despre ce simte, ca să îl ajut, sunt catalogate imediat drept speculații și generalizări.

Îmi dau foc la valiză și când le pun etichete de dulău și arici. Mi-e greu să îi mai trimit și la cărțile mele, deși știu că ele cresc încrederea în proces, sunt instrumente de lucru folosite de alți colegi, facilitează progresul terapeutic.

Toate aceste reactivități ale clienților mei oglindesc de fapt rănile lor. Colții expuși sau acele sub care se ascund sunt doar strategii cu care au răspuns în fața unor neiubiri mai vechi. Așa că nu o iau personal. Îmi fac treaba cu răbdare, cu pași mici și blânzi.

Fiecare dintre ei speră că eu voi înțelege în cele din urmă ce îndură el, că îl voi alege și că îi voi oferi dreptatea ca pe un premiu întâi, desființându-l și lăsându-l repetent pe celălalt: ce fac eu e bine și e justificat, ce face celălalt e aberant, de neimaginat.

Sunt uimiți și dezamăgiți când îl ascult și îi dau credibilitate celuilalt. Noi înseamnă două pagini ale aceleiași povești: două perspective diferite, două realități subiective care se pot aduna, nu din care să alegem doar una. Deși ei sunt în concurență, eu nu voi desemna un câștigător. Validez două jumătăți ale unui întreg: noi.

Se simt trădați și când le sugerez modalități noi de comportament: Adică tot eu să fac ceva? Nu înțelegi că am făcut deja asta, ani buni, n-a funcționat și nici nu mai vreau să depun efort degeaba!?”

Terapia de cuplu începe atunci când, în ciuda listei lungi cu fapte îngrozitoare săvârșite de celălalt, fiecare ia hățurile calului propriu, ca să restarteze căruța cuplului oprită în drum. Atunci când fiecare este dispus să facă ceva în slujba iubirii lor. Oricât de rănit și de fără energie ar fi. La nivel profund, ei știu că pot face asta. Că altfel s-ar fi dus la notar, nu veneau la mine.

De ce să mă schimb? Așa e personalitatea mea, asta mă definește, nu pot renunța la identitatea mea!

Un proces terapeutic complet modifică structura de personalitate: coboră prin beciuri ascunse ale sufletului, aduce în lumină noi perspective, vântură resurse, probează și exersează modalități noi de comportament. De dragul relației tale, merită să te reinventezi. Merită să devii iubitul sau iubita de care să fii mândru și tu. Și care să te facă să fii dorit, prețuit, de neînlocuit. Adică în sfârșit iubit așa cum vrei.

O terapie de cuplu restructurează nu numai lumea interioară a fiecărui partener, dar și interacțiunea dintre ei. E nevoie să ne uităm obsesiv, în detaliu, la certurile lor, ca să deslușim circularitatea negativă, cercul vicios, hora durerii în care se învârtesc nesfârșit. Pare că ne afundăm în prăpastie când facem asta. Doar astfel devenim conștienți de ceva ce era trăit automat inițial. Începem să ne descoperim participarea directă la haosul relațional.

Nu vreau să învăț nimic. Nu m-am înnebunit nici după școală, nici după teme. Nu sunt interesat de psihopupu.

Pentru a putea opri interacțiunea reflexă și pentru a construi o circularitate pozitivă, un dans al iubirii, în terapie e nevoie și de psihoeducație, de disponibilitatea de a afla lucruri despre psihic, despre creier și zone subcorticale, despre corporalitate, despre emoții, despre traume. Este modul în care să liniștim mintea rezistentă la schimbare, anxioasă în fața necunoscutului, conservatoare, înfiptă cu dinții în propria identitate atotștiutoare.

De ce trebuie să îi ascult eu suferințele? Ca să ne tăvălim amândoi de durere?, întreabă ariciul.

Asta e frica din copilăria lui. Lăsat singur cu propriile emoții copleșitoare, fără un adult care să i le coregleze, le-a reprimat și a rămas cu convingerea că ele sunt mortale. Învățând azi să facă față emoțiilor dulăului (ponderate în terapie) și dând piept cu propriile emoții, ariciul ar crește, ar deveni un adult capabil să facă față și să coregleze emoțiile copilului pentru care e părinte azi.

De ce trebuie să am eu grijă de un om mare? Sunt părinte pentru copilului meu și mi-e de-ajuns. Să îl repare cine l-a rănit în copilărie, adică maică-sa. Să se ducă la terapie. Să nu mai facă pe victima, așa e viața!, zice dulăul.

La început, niciunul dintre cei doi nu poate empatiza cu partenerul său, nu poate coborî în văgăuna celuilalt. Propria suferință îi face atât de reactivi. E un fel de „nu te pot ține pe tine pentru că tremură cămașa de pe mine, adică nu mă pot ține pe mine”.

Cât timp fugim sau suntem copleșiți de propriile emoții, vom fugi sau vom fi copleșiți și de ale altora. E nevoie să lucrăm în terapie cu noi înșine, ca să putem să susținem pe altcineva. Când facem pace cu propriile răni vechi, ne putem uita și la rănile altcuiva. Iubirea începe cu sine.

Relația de cuplu matură este una în care oamenii se pot dezvălui, au încredere, se pot susține, se pot coregla emoțional. Omul de lângă noi să ne știe așa cum suntem și să ne iubească… e ceva ce am sperat mereu.

De ce să mă povestesc? O să dea și mai tare acolo unde mă doare!

Asta spune ceva despre experiența veche, în care un părinte nu a putut susține vulnerabilitatea și a pedepsit exprimarea emoțională. Asta creează neîncredere în oameni și inventarea unei măști de putere.

De ce să îl învăț eu cum să mă iubească sau să îi cer iubire?! Dacă m-ar iubi, ar ști.

Așa arată iubirea fuzională care e posibilă în raportul dintre mamă și bebelușul ei, mai târziu între îndrăgostiții de nedespărțit. Ulterior și mama se întoarce spre alte responsabilități, și iubitul revine la o viață mult mai complexă decât focusul unic pe nevoile celuilalt. Propriile emoții, dorințe și nevoi sunt trăiri interioare. Nu pot fi ghicite în stele. Suntem primii care le simțim, stă în responsabilitatea noastră să le conștientizăm, să le exprimăm cu blândețe, să le cerem ascultare, empatie, împlinire de la celălalt.

Mult timp, îi țin doar eu, primind, validând și alinând fiecare jumătate de poveste, în încercarea de a le crea tabloul întreg. Le arăt hora durerii (vezi articolul precedent) până când ei încep să observe acest reflex automat în derulare, adică devin conștienți și se pot opri.

Apoi lucrez intrapsihic (ca o terapie individuală în prezența celuilalt) cu ariciul. Dulăul ia foc, se simte abandonat, se înfurie pe mine că îi dau iar și iar microfonul altcuiva… care nu l-a avut niciodată, de altfel.

Nu se poate așa ceva! De trei ședințe îl tot ascult. Până când să mai înghit ce am de zis?

Dulăul își arată emoțiile în fiecare propoziție. E transparent pentru mine. Ariciul e rațional. E opac din punct de vedere emoțional. Caut aur în deșert după emoțiile lui. Durează.

Primul meu scop este să echilibrez balanța: îl învăț pe arici să-și ocupe jumătatea de scenă, să intre în contact cu propriile emoții și să le exprime. Îl trezesc din amorțirea emoțională.

Al doilea scop, mult mai important, este să îl antrenez, să îl fac capabil să țină emoțiile mult mai intense ale dulăului. Adică îl implic în relație. Pregătesc ariciul ca să susțină dulăul. Abia apoi lucrez cu dulăul, îl îmblânzesc, folosindu-mă pentru asta de un arici prezent cu adevărat.

De-a lungul terapiei de cuplu, ei își permit să își arate vulnerabilitatea unul în fața celuilalt. Nu mai sunt unul puternic și unul slab. Ci doi indivizi profund umani: se povestesc cu smerenie, se ascultă cu compasiune. Reciproc. Îl pot construi pe NOI DOI.

Asta înseamnă că am lucrat împreună, mult și bine, cu cei trei clienți ai mei: doi parteneri și interacțiunea dintre ei. Am obținut două persoane mature emoțional și o relație funcțională, conținătoare, de încredere. De la centrarea pe ce pățesc eu, la o reprezentare mentală a ce pățim eu, tu și relația noastră, e o cale lungă și dureroasă. Ea se numește psihoterapie de cuplu atunci când nu e învățată acasă. Ar fi grozav să le-o predăm copiilor noștri. Prin exemplu personal.

Standard
Eseu terapeutic, Eseuri, Terapie de cuplu

Te-am ales ca să cresc

(Proiect luna iubirii – 1)

Îți amintești cum îți priveai jumătatea atunci când v-ați îndrăgostit? Ca pe un om frumos în toate felurile, plin de calități, cu care te asemănai perfect și care îți oferea exact ceeea ce îți lipsise dintotdeauna, așa-i?

Ei bine, o să te cam supăr, dar trebuie să-ți spun că rareori avem creierul mai prăjit ca în fuziunea de început, prima etapă a iubirii. Studiile spun că alegerea partenerului de viață este una inconștientă. Ca și mine, la vremea aceea, sunt convinsă că te-ai străduit să gândești și să decizi obiectiv.

Alegerea partenerială are legătură cu rănile noastre vechi, create în raport cu părinții ori cu persoanele cele mai apropiate din copilăria noastră, cu care am construit atașamentul primar. Îmi place să cred că marea majoritate dintre noi a primit iubire în multe feluri. Dar niciun părinte nu e perfect. Orice părinte ciobește măcar un pic bibeloul de porțelan… al iubirii. Fix acolo ne rămâne o rană. Acolo e o sete de iubire nesatisfăcută. Acolo am putea fi zgâriați iar.

Nevoia de iubire este atât de mare, încât la început îi arăt celuilalt doar ceea ce am mai bun. Aduc ofrande pe altarul iubirii. Ofer. Iubesc cu tot sufletul. Și asta e de nerefuzat. Ba chiar, asta îl face la fel de darnic și pe el, mânat de aceeași iubire fuzională. Cu dor de iubire și el. Uimit la rândul lui de faptul că, iată, respirăm la fel, gândim la fel, suntem la fel de sensibili, de frumoși, de altruiști. Conectați unul cu celălalt.

Toate astea se întâmplă cu ochii închiși. Cu noi, cele două personaje de poveste, scufundați în apa inconștientului. Nu e niciunul dintre noi rău-intenționat, mincinos, prefăcut, viclean. Suntem băgați la fund de valul iubirii (și al perpetuării speciei) care vine cu atâtea promisiuni, încât ne face (ochii) sclipitori.
Și, Dumnezeule, cât de bine e să te vezi frumos în ochii celuilalt!

Recunoaștem în celălalt, la un nivel inconștient, o personalitate familiară ce seamănă mult cu cea a părintelui nostru. E ca și cum ne îndrăgostim de persoana care are caracteristicile umane (ca să nu zic defectele) și potențialul maxim de a ne răni. De a recrea conflictul nostru interior, dezvoltat în raport cu persoana de atașament. Pare rău intenționat inconștientul ăsta. Și totuși el e în slujba noastră. Creând premizele reaprinderii unor dureri vechi, ne dă de fapt șansa să le vindecăm. Să le abordăm altfel de data asta. Dintr-o postură de adulți, nu de copii neputincioși.

Copiii țipă, se trântesc pe jos, latră ca dulăii. Sau înghit, amuțesc, se închid ca aricii sub țepi. Ei sunt forțați să se adapteze la o realitate a adulților. O lume creată și condusă de oamenii mari, care în loc să îi protejeze și să îi ajute să își înțeleagă emoțiile, îi destabilizează emoțional. O lume pe care ei nu au puterea să o influențeze.

Adaptarea aceasta presupune niște strategii, cu niște beneficii. Dacă fac urât, uneori conving și primesc ce am nevoie. Dacă tac, uneori ajung să ignor și eu ce mă durea, amorțesc. Ambele strategii mă fac să mă simt mai puternic, față de a fi vulnerabil, în durere, singur (neînsoțit de un părinte în furtuna emoțională din sufletul meu).

E mai ușor să fiu furios, decât să fiu trist sau înfricoșat. E mai ușor să devin rațional și focusat pe o sarcină, decât să rămân în emoția profundă, copleșitoare.

Sentimentul că sunt îndreptățit să fac scandal mă face mândru și azi de postura mea de dulău. Și, vai, câte am obținut în viață bătându-mă pentru ce-i al meu! Mă identific cu imaginea aceasta de luptător.

Sentimentul că eu nu mă las afectat de drame ca alții mă face mândru și azi de postura mea de arici. Și, vai, cât m-a ajutat în viață faptul că sunt temperat și că evit conflictele! Mă identific cu imaginea asta de călugăr Zen.

Așa că o să-i cer jumătății mele, care parcă nu mi se mai potrivește, să fie dulău ca mine, că e aiurea să fie arici călcat în picioare de alții. Chiar o să latru și pentru el în fața celor care îl nedreptățesc.

Sau o să-i cer jumătății mele, care parcă nu mi se mai potrivește, să fie arici ca mine, că e aiurea să fie dulăul ce tulbură apele tuturor. O să întervin să fac pace, să opresc urgia, să liniștesc apele.

Și exact prin asta voi pune paie pe foc în sufletul lui. Exact asta îl va face să se simtă nedreptățit, neînțeles, deturnat de la cine e el și de la ce-ar face el. Ciobit ca altă dată. Zgâriat acolo unde este mai sensibil. Așa că o să se pitească sub țepi și mai tare sau o să-și scoată colții și mai mult. Și eu o să răspund pe invers. Cu colți în fața țepilor ori cu țepi în fața colților.

Acum văd în el un dușman plin de defecte. Mă simt trădat. Mințit că aș fi fost iubit! Conflictul e în toi, relația noastră e în pericol. Bibeloul de porțelan s-a spart în același loc și mai tare.
Și, Dumnezeule, cât de rău e să te vezi urât în ochii celuilalt!

Dacă nu suntem la fel înseamnă că nu ne potrivim și că e mai bine să ne despărțim, nu?!

Ar fi calea pierzaniei, cea mai simplă. Mai greu e să cerem ajutor, să trecem împreună prin furtună, să ne confruntăm cu aceste diferențe, ascultându-ne reciproc.

În terapia de cuplu învățăm că oamenii sunt diferiți și că e foarte sănătoasă diversitatea. Învățăm să vedem avantajele acestei diversități: faptul că ne completăm reciproc într-un întreg mai mare sau că fiecare diferență aduce o resursă în familia noastră. Nu există calități și defecte. Atunci când lucrurile sunt cu măsură, există o resursă în faptul că îți exprimi emoțiile, tot așa cum există o resursă în faptul că le poți stăpâni și nu ești bulversat de ele. E nevoie și de emoție, și de rațiune ca să ne întâlnim plenar. Copiii noștri au nevoie și de emoție, și de rațiune ca să rămână întregi. Noi avem nevoie să ne întregim.

În terapia de cuplu învățăm cum să facem față anxietății venite din aceste diferențe și cum să tolerăm diferența celuilat. Ne amintim cum ne-au fost tratate diferențele în adolescență și cam cum am fi avut nevoie să se poarte cei mari cu noi. Fără să se simtă trădați că nu suntem ca ei. Valorizând și încurajând ideile, credințele, emoțiile, dorințele, nevoile și comportamentele noastre diferite de ale lor. La fel are nevoie jumătatea noastră să ne purtăm noi azi.

Abia de aici ar putea începe „noi”. Ar putea începe iubirea. De acolo unde apreciem un om real, cu bune și rele, pe care îl cunoaștem cu trecutul lui cu tot și cu aspirațiile personale legate de viitor. Îi facem loc la noi în suflet, fără ca asta să însemne să ne dăm afară pe noi.

E nevoie ca eu să mă pot povesti ca fiind diferit, într-un mod pro-ființa mea, nu împotriva ta. E nevoie ca eu să pot auzi cum ești tu, fără ca asta să fie o invalidare a mea. E nevoie ca tu să poți primi, accepta, tolera, încuraja diferența mea. E nevoie ca tu să-mi poți cere vulnerabil să te iubesc așa cum ești, nu cu furie și cu revoltă.

Sunt patru procese mari pentru creșterea fiecăruia dintre noi. Iată care ar fi ale mele:

Eu îți cer iubire (1).
Eu primesc iubirea ta (2).
Eu aud nevoia ta de iubire (3).
Eu îți ofer iubirea de care ai nevoie (4).

(1) și (2) ar fi un copil care capătă putere de exprimare și care se bucură de satisfacerea nevoii de iubire.
(3) și (4) ar fi părintele bun inventat de dragul tău.

Sunt foarte multe aspecte ale fiecăruia dintre noi, care au de crescut pentru o iubire matură, până ca noi să fim niște adulți sănătoși, capabili de coreglare emoțională. Iată detalii despre fiecare proces al tău:

Tu mă inviți să îți cunosc rănile, te povestești blând, ceri iubire învățându-mă cum să te iubesc (1).
Tu te încrezi în iubirea pe care ți-o ofer, o primești, o lași să te aline și ai recunoștință pentru ea (2).
Tu mă asculți, înțelegi cu mintea și cu inima ce pățesc: validezi și empatizezi cu trăirea mea (3).
Tu ești dispus să îmi oferi ce am nevoie, rămâi cu mine în emoția mea, mă alini, mă reasiguri, mă liniștești prin prezența, răbdarea și conținerea pe care mi le oferi (4).

Dezvoltăm patru fațete ale personalității fiecăruia dintre noi. Dar fiecare astfel de fațetă are nuanțe și detalii multe. Sunt atitudini noi și comportamente care trebuiesc exersate îndelung.

De fiecare dată când am grijă de emoțiile și de nevoile tale, eu cresc, mă dezvolt, renunț la strategia veche de luptă sau de fugă. Fac loc și de mine, și de tine. Noi este o perspectivă nouă, mai mare, care are nevoie de un eu mai mare, capabil să cuprindă trăirile interioare ale amândurora. Eu-l inițial alegea pe unul dintre noi doi, învinovățindu-l și ignorându-l emoțional pe al doilea.

Toate defectele tale, privite cu acceptare și curiozitate acum, ar putea căpăta sensuri noi, pozitive, m-ar putea inspira, ar putea deveni părți din personalitatea mea crescută. În același mod te-ai dezvolta și tu, atunci când ai începe să te așezi în aceeași barcă cu mine, ca să ne povestim, în loc să ne renegăm și să punem ziduri între noi.

Unu și cu unu fac mai mult decât doi într-un cuplu. Fac doi oameni mai mari și o relație autentică. Ba mai mult, fiecare dintre noi va avea o relație mai bună cu sine, având spațiu de auto-explorare, de clarificare și de exprimare, oferit de celălalt. Fiecare va deveni mai empatic și mai recunoscător. Fiecare va ști cum e iubirea, pentru că o va simți. O va primi și o va oferi. Nu ca pe beția din îndrăgostire, ci ca pe conexiunea creată de adevărul sufletesc scos la lumină și de sentimentul de siguranță emoțională.

Creșterea asta a avut nevoie de un conflict major ca să se întâmple. A avut nevoie de o alegere inconștientă și de o dragoste oarbă de început. Creșterea asta ne va maturiza, ne va face părinți mai buni, capabili să își coregleze emoțional copiii. Ne va mări calitatea relațiilor cu rudele, cu prietenii, cu colegii, cu șefii. Pentru că vom ști să creăm relații egalitare între adulți, în care mereu sunt importante, ascultate, respectate, apreciate, două suflete.

Odată inventată, iubirea conștientă va fi o lecție pentru copiii noștri. Vor învăța să se povestească, să asculte emoțiile altcuiva. Dar mai ales vor crede că există iubire pe Pământ și că au șanse să aibă parte de ea într-un cuplu, primind și oferind adevăr interior într-un noi al sufletelor conectate.

Iar când vor ajunge și ei la conflict (că nici noi n-am fost părinți perfecți, i-am ciobit un pic), acesta va fi unul mai puțin intens, mai scurt, mai ușor de traversat. Vor fi dispuși să facă efortul, să învețe, să se schimbe trecând prin el. Vor ști că la capătul lui e o iubire mai mare, ivită chiar din dezvoltarea lor pe acest drum.
Și, Dumnezeule, cât de tare te voi iubi pentru că noi doi am reușit să punem asta în viața lor! Să lăsăm moștenire iubirea!

Standard
Eseuri

Iubire pierdută

Când aveam zece ani, părinții mei, prințul și prințesa universului meu, au început să se certe. Aveau 30 de ani. După alți 30, s-au despărțit definitiv și sunt ani buni de când nu își mai vorbesc.

Eu am ales să devin psiholog, apoi psihoterapeut și, deloc întâmplător, m-am supraspecializat în cuplu. În fiecare zi îmi trec prin minte și suflet povești de iubire aproape pierdută. La nivel simbolic, îi tot ajut pe mama și tata să rămână împreună.

Uneori însă, cuplurile vin în terapie târziu, când partenerii sunt nu doar epuizați de durere, ci și fără dorința de a mai continua viața împreună. E ca si cum au pierdut relația, au și jelit-o în ultimul timp și sunt blocați, speriați în fața eșecului, nu știu cum să trăiască ultimul act, cum să se rupă unul de altul fără să se rupă și pe ei înșiși. Își dau seama de asta din primele două ședințe și încep demersurile de separare fizică, iar eu îi invit să închidem relația tot în terapie.

Când ambii parteneri sunt de acord să facem asta împreună, cele două ședințe de final sunt dintre cele mai intense, mai pline de sens și mai vindecătoare ore de terapie.

Să spunem tot nespusul, să onorăm și bune și rele, să recunoaștem cât de mult am învestit, câte am învățat, cât de copleșiți suntem în fața pierderii, ce vrem să luăm cu noi și ce lăsăm în urmă, toate acestea fac dintr-un „Adio!” un „Rămâi cu bine!”. Dintr-un punct (.) vecin cu moartea, o virgulă (,) dincolo de care (chiar dacă nu vom mai scrie împreună intimitate și afectiv), rămâne loc de uman și de demnitate.

Avem nevoie să ne fie văzute chiar și dorințele neîmplinite. Avem nevoie să nu fim uitați de omul care ne-a iubit. Avem nevoie să păstreze în sufletul lui ce-a fost bun între noi. Să ne recunoască importanța la scara vieții sale. Avem nevoie să ne putem zâmbi când ne vom mai întâlni vreodată.

Deși pare înfricoșător să treci cu ei printr-o asemenea durere, în ședințele de încheiere se spun și lucruri foarte frumoase. Foștii parteneri se luminează amintindu-și clipe de iubire profundă, valorizând ce-au construit frumos, recunoscând contexte potrivnice în locul intențiilor negative, dăruindu-și în ultima clipă adevăr sufletesc.

Este un privilegiu să fii martorul unor momente de mare autenticitate, în care măștile cad, în care nu mai e nimic de ascuns, în care cei doi protagoniști își joacă ultima șansă de a fi văzuți real de celălalt.

Le spun mereu „Eu nu sunt notar și nu desfac cununii. Eu vă ajut să încheiați ce nu a funcționat și de mâine o puteți lua de la capăt împreună, altfel. Iar dacă e mai bine pe drumuri separate, sunt prima care salută drumul vostru individual.”

Doi oameni care pierd iubirea, care au intrat în cabinet cu fețe lungi și nod în gât, pleacă cu un soi de eliberare, de liniște, de responsabilitate pentru propria viață. Pleacă cu convingerea că merită să fie iubiți, că merită să mai riște.

Toate acestea se întâmplă aievea pentru că pe voi, prințesa și prințul universului meu de altcândva, nu v-am putut salva de suferință. Deși știu că nu era treaba mea.

Mulțumesc, mamă și tată, pentru ce m-ați provocat să devin, acum, când despre asta e… treaba mea.

Standard
Poezii, Poezii despre Iubire

pe această plajă pustie

aici, pe această plajă pustie
sortită doar ție și mie,

cu martori pescărușii zeci
aliniați solemn, stând drepți
cu piepturile albe-n vânt,
scrutând zenitul și-ascultând
acorduri infinite de val spart,

în locul dintre lumi ce se despart,
într-un decor de maci – paji purpurii
delimitând nisipuri sidefii,
primind sărut răsfățător
al brizei umede, sărate-ușor,

declar definitiv iubire-acum
și, iată,-o duc vapoarele din zare peste drum.
declar că marea-i paradisul meu,
lumina sclipitoare-mi este Dumnezeu.
grăunței de nisip adânc mă-nchin
precum esenței de-Univers deplin.
declar recunoștință clipei străvezii,
mă lepăd de regrete și griji cenușii
și dintre toate rolurile mele mii
rămân aici-acum doar Eva ta, să știi…

Standard
Pilule de reflectie

Ale naibii gene rele!

super2mainiUnii oameni se feresc de psihoterapie și de psihologii de care au nevoie, pentru că li se pare periculos să-și zgândăre trecutul. Alții evită chiar și întâlnirile cu personajele copilăriei sau tinereții lor, absentând la nunți, botezuri, înmormântări, revederi de liceu.

La ce nu fac față, de fapt? Sunt momente de bilanț inevitabil. Se fac raportări la viața ca întreg. Ce-am visat și ce-am realizat? Analizând trecutul meu sau viețile strămoșilor mei, participând la evenimentele de schimbare din familie sau din vechea gașcă, mă confrunt cu trecerea timpului, cu nereușitele, cu pierderile și în ultimă instanță, cu moartea.
Realitatea este că viața e scurtă și că uneori nu apucăm să trăim împlinirea. Alergăm zi după zi după himere, iar sufletul nu-și găsește parcă locul și liniștea.

Chiar dacă n-au făcut o analiză transgenerațională cu un profesionist, oamenii ajung cu timpul să înțeleagă cât de mult seamănă comportamentul lor cu al celor dinaitea lor. „Toți bărbații din familia mea au băut.” „Și tata și bunicul au avut amante.” „Toate mătușile mele au fost arțăgoase.” Și când fac descoperirea asta, o iau ca pe un dat identitar. „Așa suntem noi. E o caracteristică a neamului. Avem gena asta.”
Scopul înțelegerii trecutului este autocunoașterea. Redai azi ca pe bandă, ceea ce ai înregistrat atunci. Ai devenit bunica cea tristă ori tatăl furios, chiar dacă nu ai încă vârsta lor de atunci. „Și?! La ce m-ajută să știu asta? Cum să ating acceptarea de sine? Cum să mă schimb?”, mă întreabă clienții mei iritați de confruntarea cu noua înțelegere, nerăbdători cu ei înșiși, copleșiți de neputință.

Comportamentele sunt doar efecte. Emoțiile reactive, de suprafată, ascund de noi înșine emoții profunde, vulnerabile. Băutura sau sexul au fost doar încercări nereușite de a alina un gol sufletesc. Scandalul a fost un mod de a striga nevoia de iubire.

Iubirea este o nevoie psihologică fundamentală, universală. Sub toate formele ei: a fi văzut, a fi recunoscut, a fi apreciat, a fi important pentru cineva, a fi înțeles, a fi mângâiat, a fi îngrijit, a fi împreună… Când nu reușim să avem relații suficient de hrănitoare cu cei dragi (părinte, partener, copil), ne alinăm cu un surogat. Punem în loc de cineva, ceva: fumatul, televizorul, shopping-ul, mâncatul compulsiv, jocurile video, sexul compulsiv, munca excesivă, studiul, facebook-ul sau alte dependențe.

Deci nu era de vină „gena” alcoolismului, a infidelității ori a isteriei. Băutura, amantele sau harța, până și bolile moștenite cu loialitate au fost doar consecințe ale unor vise neîmplinite. Cu toții am visat că vom fi iubiți. Și am făcut față lipsei de iubire cu un comportament învățat involuntar, prin imitație, „ca pe bandă”. Ne-am alinat în același fel ca cei de dinainte. Mai bine zis, am încercat să ne alinăm. Rana a continuat să existe oricâți plasturi am pus peste, oricâte corecții sau pedepse am aplicat. Doar că ne-a fost mai ușor să ne păcălim, în loc să riscăm să ne rănim iar, întorcâdu-ne la dialog. Am dat vina pe dialog, percepându-i doar forma, agresivă. Despre ce ar fi fost un dialog mai intim, șoptit?

Neiubirea se alină numai cu iubire.
Reușitele sau nereușitele noastre sunt legate de oamenii apropiați: părinte, partener, copil. Aici avem de oferit, de dat, de cerut, de primit. Aici e provocarea. Aici e bătălia cu noi înșine. Aici avem de dovedit. Aici e șansa împlinirii. Iubirea. Asta ne trebuie de fapt.
Restul?… sunt iluzii.

Standard
Poezii

Frunze

Vin în casa iubirii
cu o poală de frunze colorate pestriț.
Le atârn printre noi
ca pe fluturi
galbeni, roșii, verzi, cafenii.
Și ei răspund cu dans foșnit
perindărilor noastre leneșe ori grăbite
pe aici.
Dansează cu mine, iubite,
învârte-mă-n ritm de octombrie.
Suntem fluturi
acum.
*
Vin la masa iubirii
aducând o frunză.
Are inima verde
și raze zimțate galben-portocalii,
să-ți spună că ne petrecem.
Mai ține-mă de mână
un pic, iubite,
cât ploaia asta măruntă
de spaime și gânduri.
Emoție
suntem.
*
Aștern în patul iubirii
plapumă lungă de frunze-aurii
și petale uscate aprins.
Ning covor gros de foi ruginii,
să-ți bucure trecerea.
Iubește-mă răvășind, înotând.
Plutesc, iată, în marea de frunze.
Ține-mă-n brațe, iubite,
toamna asta.
Suntem
doar
frunze.

Standard
Pilule de reflectie

Frica nu ne lasă să iubim / Iubire versus frică

În cele din urmă după noi rămâne povestea unei vieți, în care micile alegeri și marile decizii n-au ținut de înțelepciune ori de ignoranță, de cât de mărinimos sau de hain ne-a fost sufletul, de cât de puternici ori de vulnerabili ne-am imaginat că suntem, ci doar de fricile noastre profunde, ascunse.

Frica ne-a fost stăpâna vieții. Ea a sufocat iubirea. Am fi putut fi mai înțelepți, mai buni, mai puternici, dar ne-a fost mereu frică de ceva. De o persoană, de o catastrofă, de o pierdere, de durere, de boală, de moarte, de neiubire, de destin. De cele mai multe nici măcar n-am scăpat.

Abia la bilanțul final devine evident că singurele momente în care nu ne-a fost frică au fost cele în care am iubit. Pur și simplu.

Standard
Pilule de reflectie

Păstrătorii iubirii

Trei bărbați tineri dețineau cheia unei comori neștiute, în căutarea căreia cotrobăiau lumea. Au început cu meleagurile copilăriei lor, cu locurile acelea ascunse și strâmte, atât de aproape de suflet, doar de puști cunoscute, și au ajuns în cele mai depărtate și mai străine așezări, pe cât de reci la început, pe atât de familiare în cele din urmă. Un dor de mister dădea sens neobosiților căutători. Tot ce părea strălucitor la orizont, devenea comun prin atingere. Dar nici un efort și nici un pericol nu părea să stea în calea setei de necunoscut, a libertății de a alege drumul pentru fiecare dimineață, a entuziasmului de a fi eroul propriei călătorii, încât acesta devenise un stil de viață definitoriu pentru ceea ce erau ei.

Și anii treceau. Desigur că n-au uitat nici o secundă scopul aventurii ce părea fără sfârșit, dar de la o vreme începuseră să se întrebe dacă mai contează de-l ating sau nu, ei oricum deveniseră căutători în esență…

Și într-o seară, într-un pod prăfuit uitat de lume, când ziua și noaptea încercau să se atingă, cheia alunecă neașteptat într-o broască ruginită. Un cufăr minion, ca o cutie cu secrete, își desfăcu anevoios capacul, pentru a-și etala comorile ascunse din alte vieți. Trei bijuterii extrem de delicate (cercei din aur filigram), trei căpăcele minuscule (ca niște coroane de aur pentru dinți de lapte) și două scoici-melci pitice, numai bune de pus la urechi.

Unul dintre bărbați a făcut ochii mari și s-a înfuriat de truda fără răsplată: „Ce-s tâmpeniile astea?” Dar ceilalți doi aveau o liniște în suflet, ca pacea unui lac întins. Era ca și cum aflau neștiutul, ca și cum simțeau înțelegerea în ceea ce erau. Și pentru că îi inundase până-n vârful degetelor, l-au prins de mâini pe necredincios, luminându-l, în timp ce un vreasc trosnea simbolic în spatele lui. Acum piepturile celor trei bărbați păreau a se deschide, iubirea le țâșnea copleșitor prin plexul solar, ca o vibrație caldă a unei energii profunde, cu dor de a fi împărtășită lumii.

Însemnau ceva anume comorile din micul sipet? Poate feminitate, agresivitate  și deschidere. Poate frumusețe, boală și miracol. Poate bine, rău și acceptare. Poate doar detalii ale lumii infinite. Cert este că au rămas în seif: ei știau acum că nimic din ceea ce cauți nu lipsește din ceea ce ești. Un picior a închis capacul și a declanșat mecanismul autoblocant.

Bărbații maturi s-au întors în lume răspândind iubire în jur. Ochii lor vedeau sufletul, mâinile lor atingeau ființa, spiritul lor dăruia energie oricărui seamăn. Pentru că a vedea, a accepta și a iubi e totuna. Înăuntru sau în afară.

Într-un final au ajuns acasă… și era la fel de acasă ca pe oriunde au fost. În ulița satului lumina și întunericul încercau să se-atingă. Trei băiețandri se umpleau de praf într-o trântă ștrengărească, parcă din afara timpului. Din senin, lângă ei a căzut în țărână o cheie, pe alocuri argintie ca luna, pe alocuri aurie ca soarele. Jocul s-a oprit brusc… mirosea a aventură.

„Nu ați pierdut ceva, domnilor?” „Voi, băieți, aveți ceva de găsit!”

Standard
Eseuri

Despre iubire… cu măsură

Iubirea. Aproape imposibil de definit, dificil de cercetat, pentru că este un sentiment, nu o cogniție. Pentru că este eminamente subiectivă, nu obiectivă. „Te iubesc pentru că…” de cele mai multe ori nu are continuare. Dragostea nu poate fi explicată, ci doar trăită, exprimată și astfel împărtășită. Deși unele animale dezvoltă un fel de atașament primar față de pui, față de stăpân (animalele de companie), foarte rar față de partener (deși majoritatea adoptă ritualuri de împerechere pline de tandrețe), credem că numai omul are privilegiul de a iubi. Și asta datorită complexității neocortexului (ultima generație de neuroni). Putem simți mai mult în suflet, pentru că înțelegem mai mult cu mintea.

Este evident că iubirea depinde de ceea ce percepem subiectiv: primim ceva și asta ne face să simțim iubire (cel puțin în prima fază). Depinde apoi de puterea imaginarului personal. Eu cred că un om lipsit de imaginație (există așa ceva?) n-ar putea iubi. Eroticul, ca și extazul sexual, se întâmplă pe tărâmul de vis al propriei ființe. Când simt că te iubesc sunt într-un loc special din mine, într-o cămăruță a minții mele, a dorințelor ce par împlinibile. Depinde apoi de istoricul nostru, de amintirile pe care le avem împreună, dar și de experiența cu alți parteneri ori de poveștile de dragoste cu alți protagoniști care ne-au impresionat altădată.

În ce măsură iubirea este o nevoie  emoțională (o carență) care se cere satisfăcută și în ce măsură este un preaplin (un surplus) afectiv? În ce proporție participăm fiecare la iubirea ce ne unește?

Când facem dragoste senzațiile noastre pot avea elemente comune. Desigur suntem pe rând sau simultan provocator și provocat (excitant și excitat), dar percepțiile noastre complexe sunt mult diferite. Depind de cât suntem de visători, de influențabili, de cât de departe ne dăm voie să ajungem, de cât de dispuși suntem să renunțăm la control. Așa că eu pot să te iubesc atât de tare (atât de dusă pe câmpiile imaginarului) încât să fiu convinsă că și tu joci în filmul meu. Iar filmul tău poate să fie altul, chiar cu alte capete de afiș, chiar în timp ce „ne iubim”.

Deci cum verificăm iubirea „noastră”? Putem asta? Cum aș verifica iubirea mea, mai întâi? Aici îmi amintesc de un eveniment personal, un moment de luciditate forțată de dinainte să mă mărit. Am stat eu cu mine și am încercat să cântăresc obiectiv subiectivul… Era un iureș tensionat între Capuleți și Montague-și. Fiecare din cei patru prea tineri părinți își imaginase altfel și pentru altcândva nunta primei odrasle. Și confruntarea cu realitatea producea ceva frustrări. Din iubire și respect pentru ai mei, împovărată de suferința lor, m-am luat de guler, m-am scuturat și m-am întrebat: „Știi ce faci?”. Răspunsul a fost: „Da, simt.” Și pentru mine a fost convingător atunci. Acum mă întreb: simțeam iubirea lui sau a mea? Simțeam iubire când mă privea. Dădeam sau primeam? Era un flux în care energia curgea de la unul la altul, ca într-un cerc-inel. Sau poate eram polii planetei Noi. Vedeți? Știu exact lucrurile astea pentru că mi-a rămas imprimat în suflet sentimentul. Asta era realitatea mea.

Dar a lui? Cum pot să verific ce-i în cutiuța celuilalt? Nonverbal. Întrebând. E suficient? Și ce alți factori au mai contat? Faptul că și mamele noastre aveau aceeași vârstă ca noi când s-au măritat? Faptul că eram la fel de „studenți în primii ani de facultate” ca și părinții noștri când au făcut marele pas? Setea de nepotolit de iubire venea de undeva de peste timp? Din familie, din istorie socială, din umanitate? Din nevoia de a intra într-o altă dependență emoțională după proaspăta rupere de căminul copilăriei?

Grele întrebări, complicată iubire. Și ne țesem pe ea viața. Concluzia mea este că în materie de iubire NU ȘTIM. Probabil asta este dovada supremă că există Dumnezeu: EL ȘTIE. El a potrivit toate ingredientele astea care ne-au tulburat în asemenea hal încât habar n-avem cum ne-a reușit IUBIREA. Și mai cred că suntem un fel de experiment, că iubirea ne-a fost dată ca un fel de maximă provocare, ca o îndumnezeire: „Ia să vă văd, puteți duce?”

Și trebuie să recunoașteți că, față de animale, asta ne-a complicat viața mult mai mult decât ar fi făcut-o, singur, saltul cognitiv… Am cerut cunoaștere și ni s-a dat bonus iubirea, cu toate efectele ei adverse… O experiență în care raiul și iadul se întrepătrund și în care niciodată nu știi, doar simți…

Standard