Pilule de reflectie

Iubirea, treabă grea

„Mă iubesc!” și „Te iubești!” sună a singurătate în doi, narcisică. De fapt este condiția de bază de la care se poate construi iubirea în afara dependenței.

Când spui „Nu mă iubește!”, capătul dinspre tine al acestei credințe se referă la faptul că nu ai încredere că ai putea fi iubit (pentru că nu te iubești tu și atunci e posibil să nu fi în stare să primești de fapt), iar capătul dinspre celălalt, la incapacitatea lui de a iubi (ca o carență de el însuși).

Un om poate iubi atât cât este capabil să se iubească. Și tot atâta iubire poate primi. „Te iubesc din tot sufletul!” se traduce: de mai multă iubire n-am loc. Dintr-o traistă goală, ce să dai?… Adică am nevoie nebună de tine, ca să mă confirm pe mine. Prin tine exist. În afara iubirii pentru tine, eu ce-aș mai putea fi? Nu pleca, că mă pierd…

„Mă iubesc!” mă pune în contact cu Iubirea. Și de acum pot fi izvor către altă persoană, către o profesie, către toți oamenii, către viață. Pot pune iubire în tot ceea ce fac, pentru că sunt iubire, și-o știu.

Dacă îți vine să îi ajuți pe alții, fii conștient că tu strigi după ajutor.

Dacă vrei să schimbi lumea, trebuie să începi cu tine.

Dacă ești în căutarea iubirii, cotrobăie-ți prin suflet, fă-ți curat în interior, fă loc pentru iubire și deschide-ți ușile să respiri Prezent. Acceptă că ești un copil cu toane și ia-te în grija ta cu iubire, cu respect, cu încredere în ceea ce ești. Numai tu te poți crește, numai ție îți ești… cel mai important om din lume.

Standard
Poezii

Mulțumesc pentru iubirea mea

Iubirea mea are culcuș în palma ta.
Se miră de dulceața lobului urechii stângi.
Se plimbă ca o domnișoară naivă printre buzele tale.
Absoarbe sărutul crud.
Se tulbură la răscruci.
Se împletește cu iubirea ta în vrej țâșnit răsucindu-se spre cer.
Zboară până dincolo de nori și stele, fulg plutitor în Universul întunecat.
Acceptă necunoscutul, riscul, limitarea, moartea, tăcerea, nimicul, veșnicia, infinitul.
S-a eliberat de frici și de frustrare.
Respiră bucurie, lumină, pace.
Are ochi umezi vii și zâmbet cald.
A învățat dumnezeirea.
Este nemurire.

Standard
Eseuri

Oglinzi pentru durere / Iubire în oglinzi

Sfârșitul de an este un prilej de bilanț pentru fiecare. Tradiția compensează frigul de afară cu bucuria culorilor din case. Viața din verdele bradului, sclipirea magică din globuri și beteală, tinerețea fructelor, amintirea din mirosul cozonacului și endorfinele din ciocolată aduc în zilele de sărbătoare mesajul unei convingeri din străbuni: oricum ar fi fost anul ce a trecut, ne-a crescut, este un motiv de petrecere. Un ciclu de experiență nu poate fi decât pozitiv. Dacă ne imaginăm pentru o clipă că urcăm la nivelul lor, al strămoșilor, vom vedea din perspectivă înaltă că așa și este. Și totuși de ce de aproape se vede atâta durere în casa profundă a sufletului?

***

Anul acesta mi-a adus un prieten nou. O persoană pe care am iubit-o fulgerător, de la prima vedere. Un înger într-un scaun cu rotile. Mi-amintesc cu mare drag amestecul de surpriză, nerăbdare, curiozitate, frică și entuziasm înotând în marea de iubire ce am devenit în clipa întâlnirii noastre. Avea un zâmbet duios în care se împletea tristețea cu acceptarea… și o nemișcare care emana putere, sete de acțiune. M-a uimit asocierea dintre limitele evidente și potențialul nelimitat, la fel de strident. M-a izbit imaginea umbrei, ca resursă blocată.

***

Cine vă provoacă cel mai tare pe lumea asta? Cine vă face să dați în clocot până vă ies spume la gură? Partenerul de viață? Mama? Tatăl? Copilul? Șeful? Cine scoate ce-i mai rău din voi? Priviți-l atent, e o mare ocazie… e doar o oglindă pentru umbra din voi. Cine are nevoie de prieteni mieroși care să-i mintă că-i totul roz? Ăla care dă cu tine de toți pereții, ca să-ți arate o altă perspectivă, este ceea ce-ți trebuie ca să te adaptezi la schimbare prin creștere. Deschide bine ochii și întreabă-te: în ce situație fac la fel ca el?, față de cine mă manifest și eu așa?, ce anume din mine tremură acum: care credință mi se clatină, care nevoie a mea urlă să o văd, ce-mi lipsește ca să accept asta?, oare cum ar fi să intru puțin în lumea interioară a provocatorului?, o secundă de pace mi-ar putea aduce un strop de divin pentru un răspuns creativ legat de această situație?

***

Toți avem un handicap, o carență. O relație care scârțâie, o situație care nu-și mai găsește soluție, o experiență de pierdere neintegrată, un secret greu de dus, o mască față de ceilalți cu care ne păcălim chiar și pe noi, o sete nestinsă de ceva… Orice conflict extern este de fapt rezultatul unui conflict intern. Două părți din tine se luptă una cu alta în loc să se susțină acceptându-se reciproc. Atunci când îți negi o fațetă (pentru că îi dai o conotație negativă), o arunci în umbră, o blochezi. Ceea ce nu vrei să mai vezi, nu mai folosești: „Nu pot să merg!”, „Nu sunt frumoasă!”, „Mă va iubi cineva vreodată?”, „Nu mă pricep la afaceri!”, „N-am noroc!”, „Am fost blestemată să trăiesc singură!”.

Dumnezeu e în tine. Tu ai ales lipsa pe care o manifești, chiar dacă e mai simplu să dai vina pe alții, pe El…  sau, și mai grav, să te convingi că ți-e mai bine așa. Ceea ce nu poți face este ceea ce nu-ți dai voie să fii. De frică. Ce s-ar întâmpla dacă ai merge, dacă ai fi frumoasă, dacă ai fi iubit, dacă ai fi afacerist, ai avea noroc și un partener de viață? Ce ai pierde? Cu ce din tine ai intra în conflict?

În spatele umbrei e o resursă. Nu există defecte, ci doar fațete nefolosite din noi înșine, pe care am pus etichete îngălbenite și le-am aruncat în pivniță. Nu există negru și alb, doar perfecționistul din tine caută luna de pe cer, uitând că totul e iubire.

***

Îmi vine în minte cubul lui Nichita Stănescu: creatorul de geniu face cubul perfect și apoi îi ciobește un colț înaine să-l facă cunoscut. Abia apoi să-l dăruiască lumii. Acum înțeleg de ce e mai bună imperfecțiunea: pentru că doar în ea, ceilalți se pot oglindi. Așa și noi, dumnezei mai mici, ne ciobim sinele, ca să dăm sens durerii, zbaterii, căutării, vieții… până când, obosiți, ne întoarcem acasă și ne dăm voie să fim întregi, ca viața cea fără sens. Care doar este. Și-acum nu mai este nimic de dovedit. Pot să merg sau să trăiesc cu cineva lângă mine. Nu îmi mai trebuie luna, pentru că mă am. Nu mă mai separ de „defecte”, de părți din corpul meu, de oameni, de Dumnezeu. Și-ncep să văd iubire în oglinzi…

Standard
Eseuri

Dincolo de porțile iubirii / Sfârșitul lumii

Trăim ideea de fericire ca pe o iubire așteptată. „Dacă iubirea ar veni, aș fi fericit.” „Dacă-mi vei dovedi iubire, voi fi fericită.” „Te aștept să vii, dacă îți pasă de mine.” Sperăm să fim iubiți, recunoscuți. Doar asta ne-ar face importanți, mândri de noi, strălucitori. Așteptăm în fiecare zi, detașați, ca viața să se întâmple, să ne aducă iubirea pe un cal alb. „Poate mâine va înțelege și mă va iubi…”„Poate în vacanța asta o voi întâlni.”

Iubirea, desigur, ni se cuvine. Iubirea, desigur, e la discreție. Iubirea o avem la purtător…

Secretul vieții sau cheia fericirii e la noi. Profund în sufletul nostru. Acolo unde simțim setea de iubire, acolo unde singurătatea pârjolește, acolo unde inimile noastre bat asurzitor. Acolo unde rămâi tu cu tine gol-goluț și ți-e tare frig, e o poartă ferecată. Și pare cumplit de periculos s-o deschizi… până unde să mergi cu vulnerabilitatea proprie? De ce să te mai lepezi? Cât să te mai riști?

Total. A te abandona total vieții înseamnă a-i permite să treacă prin tine. Fără bariere. Mă las să simt. Nu mă apăr de suferință, pentru că blochez iubirea. Se pare că suferința chiar e o cale spre iubire.

Adică pentru că nu m-ai iubit tu, mi-am rămas doar mie și de-asta m-am hotărât să mă iubesc? Adică dacă tu mi-ai neglijat atâtea nevoi, e cazul să mă responsabilizez eu cu ele? Adică mă iau în grijă și asta mă va face fericit?

Nu. Deși e tare greu drumul chiar și doar până aici. Faptul că te vezi în sfârșit și alegi să-ți pese măcar ție de tine este ca și cum într-o zi ai găsit cheia în buzunarul de la piept. Chiar era la tine. Dar poarta rămâne impunătoare și închisă… deși ai nasul lipit de ea. Oricât de drag îți ești în sfârșit, oricâte lacrimi îți storci ție însuți, mai ai până dincolo… Iată, nici ție nu-ți ești suficient!

Dar e grozav că ești conștient că… cheia e la tine: ești pe cont propriu, te accepți și te placi așa golaș, fără nimeni care să-ți țină de cald. Adică nu mai aștepți. Ai renunțat să mai ții mâna întinsă: ai deja cheia în ea. Nu mai speri, nu mai cauți, nu mai disperi. Observi cât de înrudite sunt cuvintele astea: speri și disperi?

Deci, pentru că ai ieșit din luptă, ai căpătat pacea. Ce simplu! Și tu credeai că trebuie să ți-o aducă cineva… Ca și mine. Îmi dai voie să-ți povestesc de mine? Între paranteze…

*****

[Întâmplător sau nu, pentru mine acest sfârșit al lumii – că doar au mai fost și altele! – coincide cu încheierea celui de-al 42-lea an de viață. Adică… dacă „supraviețuiesc”, pe 22 decembrie împlinesc 43. Așa că mă simt mult mai îndreptățită decât alții să-mi iau adio de la ceva și să mă pregătesc pentru altceva. Simbolic, îmi vine să-mi fac bagajele și să plec. Mă desprind de cine am fost, ca să-mi dau voie să devin cine-o să fiu. Mă duc la marea întâlnire cu mine. Deși o să plâng după voi (familia mea). Și sper că o să plângeți după mine și c-o să mă căutați înnebuniți… (fuziune curată!)

Și în timp ce mă zbat să planific zile și locuri, ca și cum m-aș putea găsi undeva „pe aiurea” (cum spunea o doamnă a psihoterapiei) realizez ce mă zgândăre, ce cui îmi stă înfipt în inimă. De ce mă doare această plecare așa tare. Pe de o parte, mă văd liberă de griji, lăfăindu-mă eu cu mine, provocându-mă să aleg ce mi-ar mai plăcea să fac… Pe de altă parte, mă topesc deja de dor și-mi sună al naibii a dependență.

Și dintr-o dată realizez că o să vă descurcați fără mine, c-o să vă săriți în ajutor unul altuia și eu nici măcar nu voi fi să vă văd cât de frumoși sunteți. Și simt că vă iubesc fără margini, orice-ați face… ca o curgere fără sfârșit.]

*****

Cheia este la tine, dar gestul de a o băga în broască este iubirea către ceilalți, cu toată creativitatea cuprinsă în pirueta-răsucire a ei. Secretul vieții constă în a da iubire, nu în a o aștepta. Este lozul câștigător la fiecare tragere: când oferi iubire este mereu hrănitor, când o aștepți… cred că știi cum e! Când dai iubire vezi cât ești de important în ochii celuilalt, dacă înfloresc. Când dai timpul, energia, priceperea, secundele prețioase ale vieții tale celor pe care îi întâlnești… când oferi prezent pentru că ochii mari și toate simțurile tale dilată clipa… abia atunci porțile se deschid și iubirea năvălește ca un vârtej, fără să mai înțelegi în ce sens. În toate.

Știți oamenii aceia senini, care respiră a acceptare, care zâmbesc cu sufletul și cu tot corpul în același timp? Care deși sunt foarte activi, nu par a înțelege  noțiunea de  stres, care au o pace și o blândețe de început de lume. Care iubesc până și moartea… Sunt așa unii îmbogățiți financiar, cultural, spiritual sau pur și simplu uman… câte un călugăr, câte un geniu, câte un sportiv, câte o băbuță de la piață… Întotdeauna i-am invidiat. Voi nu?

Ei sunt dincolo! Mai stăm să ne uităm pe gaura cheii? Hai…

Standard
Poezii

Iubire, creativitate, smerenie

Se ia o zi urâcioasă de toamnă rece târzie,
Se pun frunze rostogol pe caldarâm, foșnind colorat ca-ntr-o poezie.

Se ia vânt intruzat în suflete însingurate
Și i se pun mustăți din crengi despuiate.

Se ia chip amărât, foarte trist, resemnat,
Se sărută pe frunte, pe ochiul ridat.

Se ia o propoziție aridă, bolovănoasă,
I se pun epitete și metaforă siropoasă.

Se ia un copil somnoros, ce nu vrea la școală,
Se dau masaj și răsfăț cu capul în poală.

Se ia casă neschimbată, veche și ponosită,
Se pun flori, aer proaspăt, față de masă scrobită.

Se ia femeie furioasă ce plânge și tună,
Se pune-nbrățișare tandră cu inimă bună.

Se iau seară-nnorată, umezeală și ceață,
Se dă ploaie să spele până la dimineață.

Se ia bărbat obosit și stresat peste poate,
Se dă femeie zâmbind cu darurile toate.

Se ia noapte bâjbâită, rece și periculoasă,
I se pun lună, stele și iubire focoasă.

Se ia mână muncită tremurând zbârcit,
Se ține-ntre palme, susținând liniștit.

Se iau pumni strânși și vorbe dureroase,
Se pun gând cald și cuvinte duioase.

Se ia început de drum lung și anevoios,
I se pun trepte, curaj și un cântec frumos.

Se ia-ngrijorare până la nebunie,
Se pun secunde tăcute, prezența să fie.

Se iau pizma și ura, de venin negru pline,
Se dă lumina empatiei să le aline.

Se iau durere, frică și frustrare,
Se pun focus, înțelegere, acceptare.

Se iau plictiseală și poftă de nimic,
Se dau vacanță și dans din buric.

Se iau dorul și tot ce deja s-a pierdut,
Se dau iertarea, adio! și-un nou început.

Iau lupta ca trânta cu Tine, Dumnezeu,
Și pun recunoștință în sufletul meu.

Standard
Eseuri

Vieți înșirate pe iubire

Cine n-are bătrâni, să-și cumpere!

O viață lungă face ca suferințele să se dilueze, eul semeț să se cearnă, iar sinele să se aștearnă. Așa încât vocea unui bătrân nu mai este cea a minții care minte, ci a sufletului des încercat. Dar ceea ce-i face pe bătrâni de neprețuit este șirul lung de vieți la care au fost martori sau care le-au fost povestite. Cam cinci generații succesive, cu istoriile lor zbuciumate și înțelegerea firului ce le unește ca un filon familial, pot avea greutatea unei înțelepciuni de viață.

Și când tu, călător ajuns la mijloc de drum, asculți vorbele unui bunic trecut prin toate, perspectiva ți se schimbă. Ridicat de la nivelul rutinei zilei de azi, punând cap la cap vieți adevărate, poți reface veacuri întregi. Personajele parcă se perindă prin fața ta, pline de patos. Le însoțești la vreme de bucurie și de durere, de când se nasc și până mor. Și deși nu i-ai văzut vreodată, le-ai dat contur cu ochii minții și ți-au devenit dragi. Și pentru că acum ai mai mulți „ai tăi”, înțelegi mai bine cine ești și de ce-ți vine să faci unele lucruri, care capătă sens abia în contextul transgenerațional.

Am avut șansa să ascult astfel de povești de viață de la un unchi de 75 de ani, înalt, robust, de o bunătate caldă, senină și molipsitoare. Și deși era convins că viața este mult mai des tristă decât veselă, răspândea pace în jur, se amuza de grijile noastre mărunte, avea tot timpul ceva de dăruit din nimicul lui. Nu așa sunt toți bunicii adevărați?

Mi-a povestit vreo cincisprezece vieți, de la părinții lui în sus, pentru că pe cele mai recente le știam deja. Necazul care le străbătea lua forme diferite: război, intoxicații, moarte prematură a unui suflet drag (soț sau copil), desproprietărire, teroare comunistă. Neamul Rocenilor (al tatălui, Constantin) și neamul Miroșilor (al mamei, Ștefania) erau evident construite în jurul aceluiași tip de figuri masculine puternice. Bărbați școliți și buni la toate, renumiți până în satele vecine și care păreau de neînlocuit în comunitatea lor. Oameni cu drag de a ști și de a ajuta. Oameni cu calificări multiple și foarte creativi, care își defineau puterea prin cât erau de căutați pentru priceperea lor. Femeile lor? Frumoase, muncitoare, răbdătoare, iubitoare. Gospodine și mame prin definiție.

Doar că în Neamul Miroșilor, bărbații aceștia citiți și gospodari se trăgeau dintr-un sârbo-bulgar care umblase să găsească un loc fără cojocar, în care să se stabilească. Și odată stabilit și-a luat o fată neasemuit de frumoasă, Ioana, cu care a avut 13 copiii și 27 de nepoți. Și toate afacerile lui au fost în jurul femeii cu păr negru și ochi albaștri, adică în familie și în sat. Iar cei care aveau nevoie de el îl căutau aici. Mi-ar lua prea mult să vă povestesc câte știa să facă omul acesta. Și avea un singur cusur: era rău de gură. Doar așa își putea ține în frâu și pune la muncă toată liota de copii.

În schimb, Neamul Rocenilor se trăgea din Stoica Pustnicul, cel pitit după porți înalte. Atât de pitit încât urmașii lui au avut chef de văzut lumea și de petrecut cu oamenii în afara casei și a satului.

Și iată cum Ștefania, fata cea mare a Ioanei cea frumoasă, a găsit un bărbat deștept și bun la toate ca tatăl său, dar mai puțin convins să stea acasă. Constantin împărtășea bucuria vieții cu mulți oameni pentru care era deschizător de drumuri, dar ajungea acasă epuizat. Era chemat în alte case și în alte sate pentru priceperea lui, la nu vă mai spun câte. Tatăl lui Constantin lucrase la București și venea în familie doar de sărbători, iar mama lui, tot Ioana, se descurcase singură cu gospodăria și cu copiii.

Ioana cea singură a trăit până în 50 de ani, Ioana cea iubită a trăit aproape 100. Ștefania s-a simțit mereu neiubită, comparându-se probabil cu mama sa. Constantin a avut mereu un dor de ducă, comparându-se probabil cu tatăl său. Necazul din familia lor parcă n-a ratat nimic: război, intoxicație cu cucută, iradiere, moartea unui fiu de 6 ani (al doilea copil), desproprietărire, teroare comunistă. Și pe toate unchiul, primul lor născut, le-a trecut prin sufletul lui pur de copil. După moartea fratelui mai mic cu un an, aproape că nu mai vorbise deloc. Își amintea poezia de două versuri compusă de acesta în ultimul an al vieții: „Foaie verde de brustură, Tata pe mama o supără”. Și numai ce îl cheamă părinții să-l anunțe că se despart. El îi ia de mână pe amândoi și, cu lacrimi în ochi, îngenunchiat, vorbește prima dată după mai bine de doi ani: „Eu am nevoie și de mamă și de tată.” Au mai făcut doi copii, gemeni, și au rămas împreună. Deși Ștefania a continuat să fie nemulțumită și rea de gură ca tatăl său. Deși Constantin a continuat să se simtă străin în casa lui, și acasă în lume, printre oameni.

Și unchiul i-a iubit mereu pe amândoi, a avut grijă de gemenii cei cu 10 ani mai mici și a ajuns și el un om cu multă carte și care se pricepe la toate. Deși părea cam pustnic în tinerețe, și-a luat o femeie frumoasă și a avut funcții importante prin întreprinderi și ministere la București, unde a și locuit. Este foarte dedicat familiei lui. Vara revine la casa părintească acum goală, să mai meșterească prin gospodăria veche, și încă pare să se îngrijească de unii oameni din sat.

Povestirea șirului de vieți a fost plină de iubire și de acceptare. Deși vocea îi devenea o șoaptă când își amintea câți oameni dragi i-au murit în brațe sau cum au fost arse cele 2500 de volume aurite din biblioteca părintească sau cum soția lui s-a stins după 50 de ani de căsnicie, istoria lui era integrată. Și unchiul avea și planuri serioase de viitor: un șopron nou, o alee asfaltată de la poartă la intrarea în casă, un ajutor pentru vecini, alte întâlniri cu noi și chiar o bucată de pădure…

Ascultându-l, l-am văzut mult mai întreg pe el, ne-am văzut mult mai întregi pe noi, urmașii. Am văzut viețile înșirate ca mărgelele pe fir, mai mari sau mai mici, în culori diferite, fiecare având frumusețea ei. Atunci când viața, din sferă de lumină devine simplă mărgică, poate fi caracterizată prin câteva fraze: ce-ai făcut sau cum ai fost, cât te-ai luptat și cât ai acceptat ceea ce ți-a fost oferit. Deși povestea era uneori despre pământuri, despre averi, eu n-am văzut decât vibrația unor inimi înfricoșate.

Căci până la urmă, totul se rezumă la un suflet de om care se raportează așa cum poate el, cu frică și cu speranță, la iubire…

Standard
Poezii

Plouă cu iubire

Ne iubim ca ploaia, mărunt și liniștit.
Ne scurgem prin streșini, pe frunze, în noi
Și băltim iubire în suflet amuțit.
Mai stai o secundă să fim numai doi.

Mă iubești ca ploaia curată și deasă.
Mă speli de tot praful din gânduri și griji.
Mă inunzi cu tine și mă simt acasă.
Mă faci să fiu vie, mă ai și mă strigi.

Ca marea din ceruri te iubesc cu ploi.
Te ud cu emoții de ghimbir și lămâi.
Miroase a reavăn. Miroase a noi.
Să bem din iubire. Să rămân. Să rămâi.

Standard
Poezii

Călătorind între ură și iubire

Acei pe care cel mai tare îi iubim
Ne fac cel mai amarnic și să ne rănim.
Ajungem de durere să fugim,
Uitând foarte curând să mai simțim…
Viața din priviri se prăpădește,
Lumina din adânc se risipește.

Un om lipit de iubire, înrăit
Nu-i altceva decât un suflet rănit.
Cândva toată inima lui a iubit
Și-n mijlocul ei trădarea a lovit.
Însângerat, sufletului lacăt și-a pus,
Pe ură a schimbat iubirea ce s-a dus.
… Doar cioburi de iubire s-au înțepenit,
    Rămase să-l chinuie cu-n dor nesfârșit.

Oamenii-nsingurați, reci, afurisiți,
Aprigă nevoi-au să fie iubiți.
Durerea lor agresiv e strigată.
Nu îi blamați, fugiți de judecată!
Ferestre de suflet spre ei deschideți,
Caldă lumină și bine trimiteți.

În loc să luptați cu copii răzvrătiți,
Cei nemulțumiți, răi sau introvertiți,
Încălziți cu iubire, suflete s-aprindă,
Până focul din plexuri vor prinde să simtă:
Stropul de divin și resursa internă de energie,
Sâmbure de iubire eternă să se lase să FIE.

Standard
Poezii

Nuanțe de iubire

Femeia când spune „te iubesc enorm”
O face inspirând și se deschide.
Energie prin pori pare s-adune.
„Te vreau, cer iubire și iat-o absorb”.

„Te iubesc” masculin e confirmarea:
„Asta trebuie să-nsemne ceea ce simt acum,
Îți dau iubire în valuri și-mi place s-o spun.
Curge din mine spre tine iubire cât marea…”

Standard
Eseuri

Iubire în octombrie

Dacă ați citit „Idei nebunatice”, știți de ce am fugit ieri din toate grijile, la întâlnire cu…

 

Marea. Știam c-o să mă pierd toată în fața ei și tot m-a surprins. Calmă, caldă, clară, foarte primitoare.

Îmi imaginasem multă lumină și pustiu. Erau culorile toamnei în aer. Nimic sclipitor, așa că ochii puteau sorbi cu nesaț totul. Pe coala cerului păsările își desenau siluete creionate indecis, din încercări repetate obsesiv… caricaturi animate. Doi pescăruși se curtau strigându-se în zbor cochet deasupra mării. Bărci mici și mari, aproape și departe defilau liniștit. Nisipul cernut prin site fine îmi înghesuia scobul tălpii pătimaș. Valurile șopteau ud, cu accente clipocite pe ici-colo. Plaja era greblată în dune fine, cu același desen ca pe fundul apei cuminți.

Grup de bărbați veseli între două vârste. Fată cu chip de gheișă, care s-a tot iubit înot cu marea, plecând și revenind. Familie obosită cu copil mic, ochi scrutând zările în căutarea sinelui pierdut. Câine lătrând interzis la scafandrul echipat amenințător, spirit de dulău apărând omenirea, aruncare în apă către extraterestru.

Iubire de toate vârstele și fără vârstă. Ochi romantici. Nostalgie. Liniște plutind.

Eu. Tu. Dans infinit pe muzica mării. Îmbrățișare afundată în nisip. Zâmbet larg cu ochi închiși. Sărut sărat nesfârșit. Flux de iubire curgând în toate direcțiile, umplând spațiul din noi, dintre noi, de dincolo de noi. Răfăț. Declarații din vârf de picior pe țărm. Timp oprit ca să simt. Pentru acum și pentru totdeauna.

Mulțumesc, iubitule.

Standard