Arhive pe categorii: Eseuri

Eseu terapeutic, Eseuri

Tăticul ales

Atunci când vine vorba de vot politic, se pun în funcțiune unele dintre cele mai puternice mecanisme de apărare inconștiente. Fiecare dintre noi are la baza ființării sale și un tată. Iar azi este chiar Ziua tatălui. O ocazie numai bună să facem puțină analiză. Să devenim mai conștienți de reflexele noastre, de comportamentele întipărite, de răni vechi ușor de triggeruit… atunci când avem de ales.

Te voi ajuta să pui un pic de lumină pe relația cu tatăl tău și pe implicațiile ei în viața prezentă, fără nicio expunere. Nici măcar eu nu îți voi auzi răspunsurile. Poți fi sincer cu tine. Poți accesa adevărul tău interior.

Pentru început te invit să privești imaginea aceasta cu un tată fericit îmbrățișând un copil liniștit. Ai trăit asta în copilăria ta? Dacă acest prim răspuns este DA, înseamnă că știi cum se simte iubirea unui tată.

S-a bucurat când ai apărut pe lume? S-a jucat cu tine? S-a pus la mintea ta? Te-a primit în lumea lui și te-a învățat să faci lucruri? Te-a îndrumat atunci când ți-a fost greu? Te-a ajutat să faci față propriilor greșeli și să continui să încerci? Te-a făcut să ai încredere că te vei descurca în viață? L-ai simțit de partea ta? Ți-a dat sentimentul că aparții? Ți-a fost model? Ai simțit mândrie că e tatăl tău și că ești copilul lui? Ți-a lăsat spațiu să fii o ființă emoțională, să te clarifici, să ai nevoi, să te exprimi, să decizi, să ai dorințe, să îți urmezi visurile? Ți-a suflat în pânze?

S-a întâmplat și să ai nevoie de el și să nu fie acolo? Nu există părinte perfect. Dacă ești azi și tu în acest rol, știi deja că e cea mai grea meserie din lume. Deci dacă tu crezi că n-a greșit niciodată nimic, s-ar putea să ai o imagine idealizată despre el.

Ai trecut prin momente critice fără să fii însoțit de tatăl tău? Au fost perioade lungi în care nu a fost lângă tine? Te-a abandonat? Te-a neglijat deși erați în aceeași casă? Era prea vulnerabil? Prea slab? Prea ocupat? Prea puțin atent la tine? Ai învățat să te descurci singur și nici nu ți-a mai trebuit? Ai preluat din responsabilitățile lui? Ai devenit un sprijin pentru mama sau pentru familia ta? Ți-a lipsit? L-ai uitat? Nici măcar n-ai știut cum ar putea fi viața cu un tată?

A avut o personalitate prea puternică, prea amenințătoare? Te-a lovit? Te-a speriat? Te-a agresat verbal? Le făcea rău oamenilor dragi? Intra în concurență cu tine și te punea într-o postură inferioară? Te respingea atunci când voiai să îl ajuți sau să înveți ceva de la el? Te-a descurajat? Te-a criticat constant? Te-a nedreptățit? Râdea de tine sau de emoțiile tale? Te umilea? Te mințea? Te manipula? Te rușinai cu el în fața altora?

Deși nu aud nimic, imaginează-ți că te țin de mână în acest demers, cât să nu simți o durere prea mare sau singurătate în fața acestor trăiri. Ce zici, mai facem un pas?

Ce efecte crezi că are azi asupra ta faptul că ai avut acest tată? Se întâmplă să ai reflexul de a fi un părinte ca el? Se întâmplă, din contră, să faci lucrurile exact pe dos față de el, ca să nu scapi în comportamentele sale? Este posibil să fii tot într-o extremă și să-ți fie greu să găsești calea potrivită pentru a fi un părinte adecvat?

Ești un partener de cuplu cam ca el? Un șef cam ca el? Un angajat cam ca el? Un pacient cam ca el? Un cetățean cam ca el?

Am învățat în raport cu tații noștri revolta sau supunerea, atunci când în această relație a dominat ierarhia. Am învățat lupta, concurența, neîncrederea. Nesiguranța a impregnat tiparul fiecărei alte relații importante din viața noastră. Ne-am trezit cu un partener care ne tratează la fel sau care ne aduce în stare să facem ce făcea el. Avem un șef la fel de abuziv sau de indiferent. Ne e greu să ne tratăm mai corect subalternii. Ne e greu să fim mai apropiați de propriii copii. S-a scris în personalitatea noastră din temelii.

Avem dificultăți în raport cu autoritatea. Cu profesorii, cu medicii, cu organele de ordine. Chiar și relația cu Dumnezeu are de-a face cu modul în care ne-am raportat la tata. Azi ne supunem orbește unui tată mai mare care nu ne poate părăsi sau ne permitem luxul de a-l ignora complet.

Studiile spun că ne alegem partenerii și șefii care să ne readucă în conștiință rănile copilăriei. Ca să învățăm cum să le facem față altfel. Să le procesăm, să ieșim din sentimentul de neputință al copilului, să găsim calea aia de mijloc: spre cooperare, spre două persoane egale, spre a ține cont și de noi, și de celălalt. Cu un sentiment de putință și de încredere în oameni, în relații, în noi înșine. Așa ar arăta creșterea de după conflict.

Și acum să vedem cum ne influențează toate astea felul de a vota…

Votul este alt mod prin care ne alegem inconștient un tată. S-ar putea să fim atrași de familiar: o voce arogantă, vorbe aruncate fără frâu, o privire sticloasă înverșunată, un pumn strâns, o minciună de care avem nevoie, o imagine sclipitoare de suprafață. Cu cât simțim mai multă furie în fața intenției de a vota, cu cât folosim mai multe injective, cu cât suntem mai pătimași, cu atât este mai probabil să fim într-o luptă ierarhică, rămânând loiali prin asta părintelui de altădată. Suntem mai vulnerabili, mai emoționali, mai puțin conștienți.

Cu cât ne informăm mai puțin, dintr-o singură sursă sau ascultând o singură opinie, cu cât aplecăm urechea mai mult spre cineva care vrea să ne provoace emoțional, cu atât mai mare este pericolul să intrăm în modul luptă, supraviețuire, care-pe-care, în care alegerile noastre să fie din frică, din ură, din nevoia de a ne alina sentimentul de nesiguranță.

Ce limbaj ai vrea să aibă tatăl pe care tocmai ți-l alegi pentru copilul care ai fost sau pentru copilul pe care îl ai azi? Cât de așezat, de iertător, de calm și de cunoscător să fie? Ai vrea să aibă o politică de conflict și de luptă sau una flexibilă și de cooperare? Să pedepsească, să izoleze, să opreasă sau să încurajeze, să deschidă, să dezvolte? Vrei un Mesia care le știe pe toate sau pe cineva care crede în experți, în știință, în echipe de consultanță? Vrei pe cineva care te ajută să te conectezi cu lumea sau să te aperi de ea?

Observă cât de încordat e tatăl pe care îl alegi. S-ar putea ca nervozitatea lui să ți se pară putere. Să crezi că te va proteja de dușmani cu furia asta. Nu va face decât să mențină tiparul de conflict din viața ta.

Alege-ți un tată care să asculte alte voci, unul care să fie dispus să facă lucrurile împreună cu alții, care crede în a aparține, în conexiuni.

Amintește-ți ce nu prea îți iese ca părinte bun și alege-ți unul care să te inspire. Nu trebuie să aibă carismă. Nu trebuie să strige tare. Trebuie doar să aibă bun simț și respect față de semeni. Nu trebuie să strălucească atunci când se urcă pe scenă. Dar este esențial să gândească și să aibă umanitate.

Uneori e foarte greu să îți imaginezi părintele de care aveai nevoie. Ai putea să treci pe lângă el ca pe lângă un posibil partener bun. Căci ața te trage pe unde ai mai fost…

Standard
Eseu terapeutic, Eseuri, Terapie de cuplu

Despotmolirea. Calea spre NOI DOI

(Proiect luna iubirii – 4)

La începutul relației eram ca într-o vacanță fără sfârșit. Ne plăcea să stăm împreună, izolați de restul lumii. Râdeam, dansam, ascultam muzică, ne iubeam, vorbeam câte-n lună și-n stele și nu ne mai săturam. Timpul părea oprit în loc, sedus de iubirea noastră.

Îndrăgostiți fiind, ne-am dat unul altuia totul, până am ajuns să ne contopim. Să nu mai putem exista în afara celuilalt. Dacă intensitatea emoțională ar fi rămas la acel nivel înalt, probabil că ne-am fi mistuit precum Romeo și Julieta.

După un timp, am realizat că nu mai știam cine suntem ca indivizi. Ni s-a făcut dor de noi înșine. Am început să ne desprindem din suprapunerea aceasta perfectă.

Procesul nu a fost unul simplu. Ne simțeam când prea invadați, sufocați, când prea lăsați baltă, abandonați. Conflicte cutremurătoare ne-au trecut prin suflete niște ani… de dragoste cu năbădăi. Nimeni nu ceda. Fiecare lupta pentru dorința lui, pentru a nu fi anihilat în fuziunea cuplului.

În cele din urmă, ne-am declarat unul în fața celuilalt o individualitate distinctă și am reușit să punem la comun un NOI confortabil, agreat împreună, asumat de fiecare. Sau așa am crezut.

Apoi au apărut copiii, treburile casnice s-au aglomerat, cumpărăturile s-au diversificat, facturile au crescut. Toate l-au acaparat pe NOI. Timpul a început să ticăie nemilos, alergându-ne. Am ajuns să tragem cu dinții de timpul personal, pentru a nu fi deturnat până la ultima picătură către fondul familiei. Joburile au devenit mult mai exploatante decât păruseră la angajare. Vacanțele au ajuns să fie extenuante. Copiii s-au dovedit a fi niște ființe complexe, insațiabile, mult mai greu de gestionat decât odraslele din filme cu familii perfecte.

Ne-am trezit cu un NOI invadat de treburi, de efort, de sacrificii. Ce timp de râs, de dans, de muzică sau de vorbit să mai avem? N-a mai fost timp nici să ne iubim. Am devenit doi roboței fără drept la plăcere. Executanți. Înstrăinați. Serioși. Veșnic ocupați. Epuizați. Într-un malaxor fără ieșire care ne devora iubirea. Frustrați și furioși unul pe celălalt pentru timpul furat. Învinovățindu-ne pentru viața de nesuportat.

Dacă se întâmpla accidental să pice curentul și să se oprească malaxorul, nici nu mai știam ce să facem cu pauza aia. Uitasem cum se trăiește iubirea. Deveniserăm experți în ură. Străini și reci. Chiar și copiii erau alergați, stresați, urâcioși, supărați pe viață. Ziceam că-s răsfățați, dar ne oglindeau. Răceau des, cu complicații. Crizele noastre biliare, gastritele și durerile de spate deveniseră insuportabile. Eram pacienți de urgență.

Ne-am luat o vacanță doar noi doi, într-o încercare disperată să mai dăm un suflu relației. Ne-am trezit într-o cameră cu paturi separate. Eram mama copiiilor și patronul firmei puși să joace într-un film siropos. Nu mai știam cum să fim iubiți. Ne-am certat ca chiorii într-un oraș mohorât. Durerile cronice ni s-au acutizat. Nici de mâncare nu ne-am bucurat.

Așa am ajuns la terapie de cuplu. Cu corpurile fără vlagă. Cu sufletele zdrențuite. Cu iubirea pe moarte. La pământ. Mai jos de atât nu mai era decât nimicul. Trebuia să facem ceva.

Și în terapie ne-am julit, am strigat și ne-am jelit un timp. Uneori ni s-a părut că ne împotmolim și mai tare. Momentul de mare Aha a fost acela în care am înțeles că noi suntem stăpânii nemiloși care ne sug de energie. Noi suntem adulții din familie care regizează totul. Noi facem prea mult zgomot ca să ne mai putem auzi. Noi ținem gura închisă, dar vrem să ne știe celălalt. Noi încărcăm lista cu treburi până la refuz și facem din asta o virtute.

Noi putem scoate malaxorul din priză. Putem vorbi în șoaptă. Putem porni muzica. Putem învăța și copiii să danseze. Putem fi atât de neserioși încât să ne jucăm, să glumim, să ne gâdilăm și într-o casă nemăturată. Putem să reinventăm din cenușă iubirea care ne lipsește ca aerul, începând cu NOI DOI. Putem… sau cel puțin vrem.

Să construim rutine noi, despre plăcere și bucurie, a fost foarte greu. Ne-am prins că avem în gene modelele altor oameni serioși și încordați. Sau epuizarea copleșitoare a lor, cu inacțiune. Ne-am prins că dăm moștenire viața ca un calvar, scandalurile și neiubirea. Așa cum le-am primit de la părinți. Ne-am amintit cât de dureroase erau pentru noi suferința lor, poverile lor, absența lor. Ce singuri ne simțeam! Pe ei îi tot trăim, abuzându-ne și neglijându-ne și azi. Pe ei îi tot trăim abuzând și neglijând copiii noștri în alte feluri.

Acum ne-am simțit împreună unul cu celălalt, povestindu-ne asta.

Abia apoi am început să ne ascultăm oful pe subiecte de conflict între noi, care înainte ne transformau automat într-un dulău lătrător și un arici retras sub țepi.

Am fost dispuși să învățăm iubirea din pași mici. Cum să mă povestesc fără să scot colți, așa încât să nu te aricești. Cum să ies de sub țepi și să-ți arăt ce simt, așa încât să nu mai pară că te părăsesc când ceva mă îngheață. Ne-am întâlnit cu greu, suflet cu suflet, după niște ani de singurătate.

Apoi am început să facem loc de timp pentru NOI DOI. Să ne povestim la culcare unul altuia câte ceva dintre trăirile zilei. Fără reproșuri. Destăinuiri. Să stăm unul în brațele celuilalt cinci minute. Să ieșim uneori ca doi prieteni la o cafea. Să ne plimbăm într-o pădure când suntem prea încordați. Să privim cerul ținându-ne de mână. Să ne facem un masaj. Să ne mângâiem pe umăr.

Ne-am reînvățat corpurile să asculte muzică, să danseze, să facă dragoste, să pălăvrăgească, să chicotească. Să stea. Să fie relaxate. Să fie sănătoase. Să îl simtă pe NOI. Cum am reușit asta?

Întâi am pus iubirea pe lista cu sarcini serioase. Obiective lunare, săptămânale și zilnice. Cu dată și cu dare de seamă. La început totul era artificial, cu actori de doi bani, cu gândul în altă parte. Am eșuat de multe ori până să ne iasă. Ne-am julit și ne-am împotmolit ca și în terapie, întâi. Ne-a venit să ne învinovățim când nu ne ieșea. Dar tot la un dulău și un arici se ajungea, așa că ne-am oprit.

Am continuat să ne punem bucuria pe listă. Să prioritizăm relația noastră. Să credem că asta nu e împotriva profesiilor sau a copiilor noștri. E un domeniu important al vieții care trebuie hrănit. Care ne dă energie pentru toate celelalte. Ba chiar e o lecție pentru copiii noștri despre cât de iubiți ar putea fi și ei, ca parteneri de cuplu vreodată. Despre cât timp merită sufletul lor, la orice vârstă a trupului. Despre cât de ascultați și de mângâiați, de ascultători și de mângâietori vor fi. Chiar asta le dă azi siguranța de a-și trăi copilăria, de a-și urma visurile. Pentru că mama și tata sunt bine și îi pot ține, dintr-o zonă echilibru sufletesc, personal și relațional.

Azi râdem, dansăm, ascultăm muzică, ne iubim, vorbim câte-n lună și-n stele. Putem opri timpul.

Azi se întâmplă să obosim, să ne supărăm, să ne certăm. Ne prindem că intrăm în rol de dulău și de arici. Oprim timpul. Ne liniștim și revenim să ne povestim, pe rând.

Îndrăgostirea e doar promisiunea. Doar sclipiciul. Iubirea matură se învață acasă, dacă părinții noștri își depășesc conflictul major de cuplu. Nu printr-un compromis, ci printr-o întâlnire intimă, emoțională și fizică. Evidentă prin efecte, nu prin detalii expuse până la capăt. Prin energia pe care o au ei către viață, către noi copiii. Ieșirea din conflict se învață acasă. E cu efort, cu vânturarea resurselor personale, cu doi parteneri cu bune și rele, dispuși să schimbe ceva la sine de dragul celuilalt. Bucuria, relaxarea și jocul se învață acasă. Atunci când părinții noștri își fac timp liber pentru ei ca indivizi, pentru cuplul lor și pentru familie, într-un mod echilibrat.

Dacă nu am avut norocul acesta în copilărie, e de cerut ajutor terapeutic atunci când relația ni se împotmolește. E de lucrat la reinventarea noastră ca persoane. La restructurarea interacțiunii dintre noi. La crearea altor obiceiuri, cu împărtășiri sufletești, cu siguranță emoțională, cu relaxare permisă, cu vacanțe distractive și hrănitoare. De unde să le luăm pe toate astea?

Din răspunsurile la întrebările: Ce aș fi avut nevoie acasă, în copilăria mea? Ce fel de iubire nu am primit? Ce fel de relație mi-ar fi plăcut să aibă părinții mei? Cum mi-aș fi dorit să repare greșelile lor față de mine? Cum aș fi vrut să fie mama ca iubită a tatălui meu? Cum aș fi vrut să fie tata ca iubit al mamei mele? Cum mi-ar fi plăcut să îi văd împăcându-se? În ce fel s-au sacrificat? La ce au renunțat? Ce ar fi fost bine să învăț despre iubire de la ei? Ce aș fi avut nevoie să facă pentru a-mi da încredere în propria sexualitate? Ce trăiri interioare aș fi vrut să îmi poată asculta? În ce fel mi-ar fi plăcut să mă recunoască, să mă aprecieze? În ce fel nu au reușit să se vadă unul pe celălalt? În ce fel s-au sabotat? În ce fel nu s-au putut iubi? Ce anume repet?

Acum e rândul nostru. Rotim timona și întindem velele pe o corabie numită Acasă pentru copiii noștri. Îi învățăm să navigheze pe mările vieții, în zile senine și în zile cu furtună. Prin toate avem de trecut cu iubire, până când îi lăsăm într-un port să își întâlnească perechea, să își construiască propria corabie. Povestea lor va fi întâi povestea noastră, repetată la indigo. Iubirea noastră merită orice efort pentru că dăinuie.

Standard
Eseu terapeutic, Eseuri, Terapie de cuplu

Cine să se schimbe? Piedici în calea iubirii

(Proiect luna iubirii – 3)

Oamenii vin la terapie de cuplu cu sufletul greu. Iubirea este o nevoie primordială pentru fiecare dintre noi. Să eșuăm în asta doare îngrozitor. Să recunoaștem în fața unui străin că nu mai găsim soluții pentru a ne salva relația vine la pachet cu multă rușine și cu furie. Simțim o emoție negativă și când începem să citim un astfel de articol sau când deschidem o carte pe tema aceasta. De ce să riscăm să ne stricăm ziua?! Ar însemna să admitem că avem nevoie, că nu stăm chiar bine cu relația, iar asta ne jenează și față de noi înșine.

În speranța că voi opri impulsul tău, drag cititor, de a fugi, mă voi folosi de personaje de poveste, ca și în cărțile Un dulău și un arici la psihoterapie de cuplu .

Dulăul latră orice neregulă, cere terapie, reclamă intransigent cât de neimplicat și de vinovat este ariciul, fierbe, nu vrea să ierte, nu e dispus să mai facă nimic pentru relație, amenință cu despărțirea. Ariciul pare adus cu forța, se face ghem, vrea să se poată teleporta din încăpere, îndură cu greu datul în stambă al dulăului, mai mult tace, iar când se îndură să spună ceva, pare rațional, rece, indiferent.

Dulăul nu mai dă drumul la microfon, încercând să mă seducă definitiv. Ariciul e suspicios, nu mă privește, parcă nu vrea să fie contaminat de terapie.

Sigur că există și varianta cu doi cocoși care își smulg penele reciproc și se umple de sânge. Nu se lasă unul pe altul să termine nicio propoziție: e o minciună flagrantă și o nedreptate până la cer ceea ce prezintă celălalt. Există și varianta cu două bufnițe tăcute și filozoafe undeva în sinea lor, care nu se obosesc să îmi spună ceva. Așteaptă să fac eu o magie, dacă sunt în stare. Dar până la urmă, și cocoșii, și bufnițele își dezvăluie fațetele de dulăi și de arici, polarizând cuplul.

Mă străduiesc să ofer câte o jumătate de scenă fiecăruia. Îi invit să vorbească pe rând, pentru că numai așa înțelege „baba”. Dulăul are o infinitate de puncte sensibile, e uimitor câte interpretări catastrofice poate găsi, cât de multe lucruri îl pot provoca. Ariciului îi citesc doar pe masca brusc zâmbitoare sau împietrită, că ceva l-a agățat. Cuvintele i le smulg din puțul gândirii. Când fac presupuneri despre ce simte, ca să îl ajut, sunt catalogate imediat drept speculații și generalizări.

Îmi dau foc la valiză și când le pun etichete de dulău și arici. Mi-e greu să îi mai trimit și la cărțile mele, deși știu că ele cresc încrederea în proces, sunt instrumente de lucru folosite de alți colegi, facilitează progresul terapeutic.

Toate aceste reactivități ale clienților mei oglindesc de fapt rănile lor. Colții expuși sau acele sub care se ascund sunt doar strategii cu care au răspuns în fața unor neiubiri mai vechi. Așa că nu o iau personal. Îmi fac treaba cu răbdare, cu pași mici și blânzi.

Fiecare dintre ei speră că eu voi înțelege în cele din urmă ce îndură el, că îl voi alege și că îi voi oferi dreptatea ca pe un premiu întâi, desființându-l și lăsându-l repetent pe celălalt: ce fac eu e bine și e justificat, ce face celălalt e aberant, de neimaginat.

Sunt uimiți și dezamăgiți când îl ascult și îi dau credibilitate celuilalt. Noi înseamnă două pagini ale aceleiași povești: două perspective diferite, două realități subiective care se pot aduna, nu din care să alegem doar una. Deși ei sunt în concurență, eu nu voi desemna un câștigător. Validez două jumătăți ale unui întreg: noi.

Se simt trădați și când le sugerez modalități noi de comportament: Adică tot eu să fac ceva? Nu înțelegi că am făcut deja asta, ani buni, n-a funcționat și nici nu mai vreau să depun efort degeaba!?”

Terapia de cuplu începe atunci când, în ciuda listei lungi cu fapte îngrozitoare săvârșite de celălalt, fiecare ia hățurile calului propriu, ca să restarteze căruța cuplului oprită în drum. Atunci când fiecare este dispus să facă ceva în slujba iubirii lor. Oricât de rănit și de fără energie ar fi. La nivel profund, ei știu că pot face asta. Că altfel s-ar fi dus la notar, nu veneau la mine.

De ce să mă schimb? Așa e personalitatea mea, asta mă definește, nu pot renunța la identitatea mea!

Un proces terapeutic complet modifică structura de personalitate: coboră prin beciuri ascunse ale sufletului, aduce în lumină noi perspective, vântură resurse, probează și exersează modalități noi de comportament. De dragul relației tale, merită să te reinventezi. Merită să devii iubitul sau iubita de care să fii mândru și tu. Și care să te facă să fii dorit, prețuit, de neînlocuit. Adică în sfârșit iubit așa cum vrei.

O terapie de cuplu restructurează nu numai lumea interioară a fiecărui partener, dar și interacțiunea dintre ei. E nevoie să ne uităm obsesiv, în detaliu, la certurile lor, ca să deslușim circularitatea negativă, cercul vicios, hora durerii în care se învârtesc nesfârșit. Pare că ne afundăm în prăpastie când facem asta. Doar astfel devenim conștienți de ceva ce era trăit automat inițial. Începem să ne descoperim participarea directă la haosul relațional.

Nu vreau să învăț nimic. Nu m-am înnebunit nici după școală, nici după teme. Nu sunt interesat de psihopupu.

Pentru a putea opri interacțiunea reflexă și pentru a construi o circularitate pozitivă, un dans al iubirii, în terapie e nevoie și de psihoeducație, de disponibilitatea de a afla lucruri despre psihic, despre creier și zone subcorticale, despre corporalitate, despre emoții, despre traume. Este modul în care să liniștim mintea rezistentă la schimbare, anxioasă în fața necunoscutului, conservatoare, înfiptă cu dinții în propria identitate atotștiutoare.

De ce trebuie să îi ascult eu suferințele? Ca să ne tăvălim amândoi de durere?, întreabă ariciul.

Asta e frica din copilăria lui. Lăsat singur cu propriile emoții copleșitoare, fără un adult care să i le coregleze, le-a reprimat și a rămas cu convingerea că ele sunt mortale. Învățând azi să facă față emoțiilor dulăului (ponderate în terapie) și dând piept cu propriile emoții, ariciul ar crește, ar deveni un adult capabil să facă față și să coregleze emoțiile copilului pentru care e părinte azi.

De ce trebuie să am eu grijă de un om mare? Sunt părinte pentru copilului meu și mi-e de-ajuns. Să îl repare cine l-a rănit în copilărie, adică maică-sa. Să se ducă la terapie. Să nu mai facă pe victima, așa e viața!, zice dulăul.

La început, niciunul dintre cei doi nu poate empatiza cu partenerul său, nu poate coborî în văgăuna celuilalt. Propria suferință îi face atât de reactivi. E un fel de „nu te pot ține pe tine pentru că tremură cămașa de pe mine, adică nu mă pot ține pe mine”.

Cât timp fugim sau suntem copleșiți de propriile emoții, vom fugi sau vom fi copleșiți și de ale altora. E nevoie să lucrăm în terapie cu noi înșine, ca să putem să susținem pe altcineva. Când facem pace cu propriile răni vechi, ne putem uita și la rănile altcuiva. Iubirea începe cu sine.

Relația de cuplu matură este una în care oamenii se pot dezvălui, au încredere, se pot susține, se pot coregla emoțional. Omul de lângă noi să ne știe așa cum suntem și să ne iubească… e ceva ce am sperat mereu.

De ce să mă povestesc? O să dea și mai tare acolo unde mă doare!

Asta spune ceva despre experiența veche, în care un părinte nu a putut susține vulnerabilitatea și a pedepsit exprimarea emoțională. Asta creează neîncredere în oameni și inventarea unei măști de putere.

De ce să îl învăț eu cum să mă iubească sau să îi cer iubire?! Dacă m-ar iubi, ar ști.

Așa arată iubirea fuzională care e posibilă în raportul dintre mamă și bebelușul ei, mai târziu între îndrăgostiții de nedespărțit. Ulterior și mama se întoarce spre alte responsabilități, și iubitul revine la o viață mult mai complexă decât focusul unic pe nevoile celuilalt. Propriile emoții, dorințe și nevoi sunt trăiri interioare. Nu pot fi ghicite în stele. Suntem primii care le simțim, stă în responsabilitatea noastră să le conștientizăm, să le exprimăm cu blândețe, să le cerem ascultare, empatie, împlinire de la celălalt.

Mult timp, îi țin doar eu, primind, validând și alinând fiecare jumătate de poveste, în încercarea de a le crea tabloul întreg. Le arăt hora durerii (vezi articolul precedent) până când ei încep să observe acest reflex automat în derulare, adică devin conștienți și se pot opri.

Apoi lucrez intrapsihic (ca o terapie individuală în prezența celuilalt) cu ariciul. Dulăul ia foc, se simte abandonat, se înfurie pe mine că îi dau iar și iar microfonul altcuiva… care nu l-a avut niciodată, de altfel.

Nu se poate așa ceva! De trei ședințe îl tot ascult. Până când să mai înghit ce am de zis?

Dulăul își arată emoțiile în fiecare propoziție. E transparent pentru mine. Ariciul e rațional. E opac din punct de vedere emoțional. Caut aur în deșert după emoțiile lui. Durează.

Primul meu scop este să echilibrez balanța: îl învăț pe arici să-și ocupe jumătatea de scenă, să intre în contact cu propriile emoții și să le exprime. Îl trezesc din amorțirea emoțională.

Al doilea scop, mult mai important, este să îl antrenez, să îl fac capabil să țină emoțiile mult mai intense ale dulăului. Adică îl implic în relație. Pregătesc ariciul ca să susțină dulăul. Abia apoi lucrez cu dulăul, îl îmblânzesc, folosindu-mă pentru asta de un arici prezent cu adevărat.

De-a lungul terapiei de cuplu, ei își permit să își arate vulnerabilitatea unul în fața celuilalt. Nu mai sunt unul puternic și unul slab. Ci doi indivizi profund umani: se povestesc cu smerenie, se ascultă cu compasiune. Reciproc. Îl pot construi pe NOI DOI.

Asta înseamnă că am lucrat împreună, mult și bine, cu cei trei clienți ai mei: doi parteneri și interacțiunea dintre ei. Am obținut două persoane mature emoțional și o relație funcțională, conținătoare, de încredere. De la centrarea pe ce pățesc eu, la o reprezentare mentală a ce pățim eu, tu și relația noastră, e o cale lungă și dureroasă. Ea se numește psihoterapie de cuplu atunci când nu e învățată acasă. Ar fi grozav să le-o predăm copiilor noștri. Prin exemplu personal.

Standard
Eseu terapeutic, Eseuri, Terapie de cuplu

Ne învârtim în cerc. Hora durerii în cuplu

(Proiect luna iubirii – 2)

Îmi vin la terapie de cuplu chiar și tineri îndrăgostiți, valsând prin iubirea romantică de început, îngrijorați că atunci când se ceartă, se prăbușesc. Cei mai mulți dintre clienții mei sunt însă oameni aflați în al doilea stadiu al relației lor, care s-au prins că nu sunt atât de asemănători cum au crezut și care nu reușesc să își tolereze diferențele. Unii sunt în pragul unor schimbări de viață importante și vor să își negocieze părerile contradictorii pentru a lua o decizie. Alții vin după pierderi mari sau după ce s-au rănit reciproc. Ajung la mine și cupluri complet deconectate care cer o încheiere sănătoasă a relației de iubire, ca să poată continua o relație de parteneriat parental.

În toate aceste cazuri, cei doi protagoniști se blochează în conflict, ca într-o horă a durerii, în care joacă roluri polarizate: de dulău și de arici. Primul e mai vocal, mai anxios (mai pățit și mai vigilent), mai intens emoțional, își apără de rele relația lătrând și muștele.
Al doilea e mai confuz, mai obosit, menține pacea cuplului cu prețul renunțării la sine, amorțit, pitit, aricit. Primului îi bubuie inima în piept să crape, al doilea e pe jumătate mort încercând să nu(-și) tulbure apele.

Cei doi își pun sare pe rană reciproc. Când dulăul atacă (uneori doar nonverbal) dintr-o postură înaltă, ariciul se simte desconsiderat, umilit, respins, așa că dispare (fizic sau emoțional). Când ariciul o ia pe câmpiile rațiunii sau amuțește, dulăul se simte abandonat, singur, al nimănui, așa că strigă și mai tare. Cu cât el amplifică scandalul (exprimă mai multă critică, dezamăgire, neîncredere sau jale), cu atât ariciul se închide, e mai absent, mai fără energie, mai prins în dependențele lui. Asta îi dă foc dulăului părăsit, rămas cu responsabilități, și ciclul deconectării dintre ei se autoîntreține.

Dulăul clocotește și ariciul se evaporă la nesfârșit. Te și miri că ei nu observă cum repetă același tipar. Spun aceleași lucruri. Fac aceiași pași: unul revine să mai zică ceva și încă ceva, altul se retrage într-un ecran, în spatele unei uși, după un zid interior sau ca să dea o tură de cartier. Copiii lor știu punct cu punct ce urmează să facă fiecare în reprezentația neschimbată… din stagiunea trecută. Comportamentele sunt evidente (ce fac, ce spun, cum spun). Trăirile interioare care stau la baza acestor acțiuni sunt ascunse însă.

Toți suntem dependenți de iubire. Toți răspundem automat (fără control voluntar), devenind dulăi sau arici atunci când iubirea ne e pusă în pericol. Și eu.

În timp ce scriu acest articol, eu și soțul meu suntem gripați, vulnerabili, ușor de iritat. Mi-a adus să iau eu ultima lingură de sirop de tuse, pe care a umplut-o până la refuz. Apoi, când a încercat să prindă ultimele picături în lingura lui, eu m-am temut că ceva i-a scăpat pe covor.

„Ai dat pe jos!”, i-am spus, fără să fiu sigură de asta, copleșită de ideea că eu, la o adică, aș face efortul de a șterge. Deși mi-era prea rău ca să verific realitatea.

În secunda doi am știut și interpetarea pe care a dat-o el cuvintelor mele, la foc automat.

„…de prost ce ești”, și-a imaginat că urma să spun.

Eu nu fac nicio asociere a acestei experiențe cu intelectul lui. Ci cu graba, cu lipsa de îndemânare, cel mult cu nepăsarea dacă ar rămâne sau nu un strop de pată pe covor. Ba mai mult, îl admir pentru că este un bărbat deștept.

Dar mintea lui (ca și a mea) percepe situațiile în funcție de experiențele vechi și de temerile remanente. La mine grija pentru curățenie e importantă. Mă simt iubită atunci când este menținută. El se crede iubit atunci când îi sunt tolerate greșelile și apreciate eforturile.

E ușor să vezi în curtea altuia, cum pierde controlul într-un conflict. E greu să ne autoobservăm, să intrăm în contact cu emoțiile noastre profunde, să ni le înțelegem punându-le în legătură cu trecutul și să le povestim cu răbdare celui drag. Să știe cum să ne iubească.

De exemplu, eu mă pot simți în pericol când tu, iubitul meu, îi vorbești cu voce caldă unei domnișoare (mai ales dacă părinții mei au experimentat tema trădării în cuplul lor). Ție ți se poate reacutiza o rană veche când eu îmi exprim voința apăsat (mai ales dacă părinții tăi au trăit în schema ea-mareșal și el-vasal).

În felul acesta, pe lângă noi, în hora durerii se prind modelele de cuplu pe care le-am urmărit certându-se în copilăria noastră: părinții, bunicii, unchii și mătușile, orice altă pereche de la care am aflat cum sunt femeile, cum sunt bărbații, cum arată o relație, cum să facem față conflictelor de cuplu. Inconștient, dansăm cu ei, ca ei, conduși de ei.

Să vorbim noi doi, pe rând, vulnerabil, despre trăirile noastre interioare, construind o siguranță emoțională cu celălalt, ne-ar face să vibrăm pe aceeași undă, ne-ar conecta. Un început de conflict, ca cel de azi din cuplul meu, pentru că ne știm punctele sensibile și interpretările eronate, se termină cu zâmbete, cu un fel de bășcălie detensionantă. Ultimele acorduri ale certei sunt false, stinse, la mișto.

Dar până să ajungem acolo (în terapie sau într-un articol viitor), primul pas este să devenim conștienți de ciclul vicios în care unul luptă, altul fuge, într-un război al deconectării. Fuga unuia provoacă lupta celuilalt, tot așa cum lupta celui de-al doilea amplifică fuga primului.

Lucrurile stau la fel și în plan sexual. Un dulău vrea să facă dragoste tot timpul, pare dependent de sex, mereu bosumflat că primește prea puțin. Un arici se simte intruzat, fără chef, mereu epuizat, retras din propriul corp. Dulăul se crede neatractiv, perimat. Ariciul se simte folosit, un instrument pentru plăcerea insațiabilă a celuilalt. Cu cât dulăul este mai insistent, cu atât ariciul este mai neinteresat. Cu cât mai mult ariciul refuză, cu atât mai mult dulăul pune presiune.

De cele mai multe ori circularitatea negativă din plan emoțional este răsturnată în plan fizic. Dulăul emoțional este un arici sexual. Ariciul emoțional este un dulău sexual. Dar există și cazuri cu dulăi care nu se dezmint, care cer cu ardoare și emoții, și apropiere fizică. Există și arici amorțiți, înghețați atât în plan emoțional, cât și în plan sexual.

O bucată bună din terapie este despre efortul de a trece tiparul negativ de interacțiune de cuplu, din plan subcortical, automat, în plan conștient. Fiecare să se prindă ce-i în curtea lui, ce-l agață din ceea ce se întâmplă, într-un timp cât mai scurt. Amândoi să vadă ce văd copiii lor: ce repetă fără sens, ajungând mereu în același punct. Reflexele de a răspunde reactiv (de dulău sau de arici) nu vor putea fi suprimate. Sunt ale animalului din noi. Biologice, de supraviețuire. Ne dorim să fie autoobservate cât mai curând după declanșarea lor și oprite înainte de a atinge cote uriașe. Să avem o intensitate mai mică și o durată mai scurtă a reactivității până la preluarea controlului (revenirea în plan conștient) este tot ce ne dorim.

Abia atunci când pot opri dulăul care sunt să latre, doar atunci când poți răzgândi ariciul care ești să se facă ghem, suntem pregătiți de a doua parte a terapiei, cea a schimbării propriu-zise. Una în care eu să îmi moderez intensitatea emoțională și tu să rămâi în contact cu propriile emoții, așa încât să ne putem întâlni la mijloc, într-un dialog al sufletelor. Fără vinovați și deținători ai dreptății.

Astfel am ieși din hora durerii transgeneraționale și am începe un dans doar al nostru, în care trupurile și sufletele s-ar asculta, s-ar coregla, s-ar susține reciproc, s-ar vindeca. Adică s-ar iubi.

Când îi învăț cum să înceapă iubirea, oamenii aflați în paradigma ori eu, ori tu mă întreabă „de ce eu?”.

Azi, la puțin timp după scânteia de scandal (pornită de dulăul care sunt), despre picătura de sirop (pe care nici n-am mai verificat-o dacă există), ariciul meu mi-a spus: „Nu știu exact cum ajunge la tine iubirea mea, dar eu simt că merit iubirea pe care ți-o port.”

Cam așa se simte iubirea din paradigma și tu, și eu, una trăită între două inimi mai mari, în care avem loc câte doi. Iubirea oferită celuilalt nu mai este ceva ce ne sărăcește. Ne crește și ne împlinește. Ne face incredibil de umani. Am schimbat jocul, conducem noi. Copiii, neamul și chiar societatea ar putea urma pașii noștri în hora iubirii.

Standard
Eseu terapeutic, Eseuri, Terapie de cuplu

Te-am ales ca să cresc

(Proiect luna iubirii – 1)

Îți amintești cum îți priveai jumătatea atunci când v-ați îndrăgostit? Ca pe un om frumos în toate felurile, plin de calități, cu care te asemănai perfect și care îți oferea exact ceeea ce îți lipsise dintotdeauna, așa-i?

Ei bine, o să te cam supăr, dar trebuie să-ți spun că rareori avem creierul mai prăjit ca în fuziunea de început, prima etapă a iubirii. Studiile spun că alegerea partenerului de viață este una inconștientă. Ca și mine, la vremea aceea, sunt convinsă că te-ai străduit să gândești și să decizi obiectiv.

Alegerea partenerială are legătură cu rănile noastre vechi, create în raport cu părinții ori cu persoanele cele mai apropiate din copilăria noastră, cu care am construit atașamentul primar. Îmi place să cred că marea majoritate dintre noi a primit iubire în multe feluri. Dar niciun părinte nu e perfect. Orice părinte ciobește măcar un pic bibeloul de porțelan… al iubirii. Fix acolo ne rămâne o rană. Acolo e o sete de iubire nesatisfăcută. Acolo am putea fi zgâriați iar.

Nevoia de iubire este atât de mare, încât la început îi arăt celuilalt doar ceea ce am mai bun. Aduc ofrande pe altarul iubirii. Ofer. Iubesc cu tot sufletul. Și asta e de nerefuzat. Ba chiar, asta îl face la fel de darnic și pe el, mânat de aceeași iubire fuzională. Cu dor de iubire și el. Uimit la rândul lui de faptul că, iată, respirăm la fel, gândim la fel, suntem la fel de sensibili, de frumoși, de altruiști. Conectați unul cu celălalt.

Toate astea se întâmplă cu ochii închiși. Cu noi, cele două personaje de poveste, scufundați în apa inconștientului. Nu e niciunul dintre noi rău-intenționat, mincinos, prefăcut, viclean. Suntem băgați la fund de valul iubirii (și al perpetuării speciei) care vine cu atâtea promisiuni, încât ne face (ochii) sclipitori.
Și, Dumnezeule, cât de bine e să te vezi frumos în ochii celuilalt!

Recunoaștem în celălalt, la un nivel inconștient, o personalitate familiară ce seamănă mult cu cea a părintelui nostru. E ca și cum ne îndrăgostim de persoana care are caracteristicile umane (ca să nu zic defectele) și potențialul maxim de a ne răni. De a recrea conflictul nostru interior, dezvoltat în raport cu persoana de atașament. Pare rău intenționat inconștientul ăsta. Și totuși el e în slujba noastră. Creând premizele reaprinderii unor dureri vechi, ne dă de fapt șansa să le vindecăm. Să le abordăm altfel de data asta. Dintr-o postură de adulți, nu de copii neputincioși.

Copiii țipă, se trântesc pe jos, latră ca dulăii. Sau înghit, amuțesc, se închid ca aricii sub țepi. Ei sunt forțați să se adapteze la o realitate a adulților. O lume creată și condusă de oamenii mari, care în loc să îi protejeze și să îi ajute să își înțeleagă emoțiile, îi destabilizează emoțional. O lume pe care ei nu au puterea să o influențeze.

Adaptarea aceasta presupune niște strategii, cu niște beneficii. Dacă fac urât, uneori conving și primesc ce am nevoie. Dacă tac, uneori ajung să ignor și eu ce mă durea, amorțesc. Ambele strategii mă fac să mă simt mai puternic, față de a fi vulnerabil, în durere, singur (neînsoțit de un părinte în furtuna emoțională din sufletul meu).

E mai ușor să fiu furios, decât să fiu trist sau înfricoșat. E mai ușor să devin rațional și focusat pe o sarcină, decât să rămân în emoția profundă, copleșitoare.

Sentimentul că sunt îndreptățit să fac scandal mă face mândru și azi de postura mea de dulău. Și, vai, câte am obținut în viață bătându-mă pentru ce-i al meu! Mă identific cu imaginea aceasta de luptător.

Sentimentul că eu nu mă las afectat de drame ca alții mă face mândru și azi de postura mea de arici. Și, vai, cât m-a ajutat în viață faptul că sunt temperat și că evit conflictele! Mă identific cu imaginea asta de călugăr Zen.

Așa că o să-i cer jumătății mele, care parcă nu mi se mai potrivește, să fie dulău ca mine, că e aiurea să fie arici călcat în picioare de alții. Chiar o să latru și pentru el în fața celor care îl nedreptățesc.

Sau o să-i cer jumătății mele, care parcă nu mi se mai potrivește, să fie arici ca mine, că e aiurea să fie dulăul ce tulbură apele tuturor. O să întervin să fac pace, să opresc urgia, să liniștesc apele.

Și exact prin asta voi pune paie pe foc în sufletul lui. Exact asta îl va face să se simtă nedreptățit, neînțeles, deturnat de la cine e el și de la ce-ar face el. Ciobit ca altă dată. Zgâriat acolo unde este mai sensibil. Așa că o să se pitească sub țepi și mai tare sau o să-și scoată colții și mai mult. Și eu o să răspund pe invers. Cu colți în fața țepilor ori cu țepi în fața colților.

Acum văd în el un dușman plin de defecte. Mă simt trădat. Mințit că aș fi fost iubit! Conflictul e în toi, relația noastră e în pericol. Bibeloul de porțelan s-a spart în același loc și mai tare.
Și, Dumnezeule, cât de rău e să te vezi urât în ochii celuilalt!

Dacă nu suntem la fel înseamnă că nu ne potrivim și că e mai bine să ne despărțim, nu?!

Ar fi calea pierzaniei, cea mai simplă. Mai greu e să cerem ajutor, să trecem împreună prin furtună, să ne confruntăm cu aceste diferențe, ascultându-ne reciproc.

În terapia de cuplu învățăm că oamenii sunt diferiți și că e foarte sănătoasă diversitatea. Învățăm să vedem avantajele acestei diversități: faptul că ne completăm reciproc într-un întreg mai mare sau că fiecare diferență aduce o resursă în familia noastră. Nu există calități și defecte. Atunci când lucrurile sunt cu măsură, există o resursă în faptul că îți exprimi emoțiile, tot așa cum există o resursă în faptul că le poți stăpâni și nu ești bulversat de ele. E nevoie și de emoție, și de rațiune ca să ne întâlnim plenar. Copiii noștri au nevoie și de emoție, și de rațiune ca să rămână întregi. Noi avem nevoie să ne întregim.

În terapia de cuplu învățăm cum să facem față anxietății venite din aceste diferențe și cum să tolerăm diferența celuilat. Ne amintim cum ne-au fost tratate diferențele în adolescență și cam cum am fi avut nevoie să se poarte cei mari cu noi. Fără să se simtă trădați că nu suntem ca ei. Valorizând și încurajând ideile, credințele, emoțiile, dorințele, nevoile și comportamentele noastre diferite de ale lor. La fel are nevoie jumătatea noastră să ne purtăm noi azi.

Abia de aici ar putea începe „noi”. Ar putea începe iubirea. De acolo unde apreciem un om real, cu bune și rele, pe care îl cunoaștem cu trecutul lui cu tot și cu aspirațiile personale legate de viitor. Îi facem loc la noi în suflet, fără ca asta să însemne să ne dăm afară pe noi.

E nevoie ca eu să mă pot povesti ca fiind diferit, într-un mod pro-ființa mea, nu împotriva ta. E nevoie ca eu să pot auzi cum ești tu, fără ca asta să fie o invalidare a mea. E nevoie ca tu să poți primi, accepta, tolera, încuraja diferența mea. E nevoie ca tu să-mi poți cere vulnerabil să te iubesc așa cum ești, nu cu furie și cu revoltă.

Sunt patru procese mari pentru creșterea fiecăruia dintre noi. Iată care ar fi ale mele:

Eu îți cer iubire (1).
Eu primesc iubirea ta (2).
Eu aud nevoia ta de iubire (3).
Eu îți ofer iubirea de care ai nevoie (4).

(1) și (2) ar fi un copil care capătă putere de exprimare și care se bucură de satisfacerea nevoii de iubire.
(3) și (4) ar fi părintele bun inventat de dragul tău.

Sunt foarte multe aspecte ale fiecăruia dintre noi, care au de crescut pentru o iubire matură, până ca noi să fim niște adulți sănătoși, capabili de coreglare emoțională. Iată detalii despre fiecare proces al tău:

Tu mă inviți să îți cunosc rănile, te povestești blând, ceri iubire învățându-mă cum să te iubesc (1).
Tu te încrezi în iubirea pe care ți-o ofer, o primești, o lași să te aline și ai recunoștință pentru ea (2).
Tu mă asculți, înțelegi cu mintea și cu inima ce pățesc: validezi și empatizezi cu trăirea mea (3).
Tu ești dispus să îmi oferi ce am nevoie, rămâi cu mine în emoția mea, mă alini, mă reasiguri, mă liniștești prin prezența, răbdarea și conținerea pe care mi le oferi (4).

Dezvoltăm patru fațete ale personalității fiecăruia dintre noi. Dar fiecare astfel de fațetă are nuanțe și detalii multe. Sunt atitudini noi și comportamente care trebuiesc exersate îndelung.

De fiecare dată când am grijă de emoțiile și de nevoile tale, eu cresc, mă dezvolt, renunț la strategia veche de luptă sau de fugă. Fac loc și de mine, și de tine. Noi este o perspectivă nouă, mai mare, care are nevoie de un eu mai mare, capabil să cuprindă trăirile interioare ale amândurora. Eu-l inițial alegea pe unul dintre noi doi, învinovățindu-l și ignorându-l emoțional pe al doilea.

Toate defectele tale, privite cu acceptare și curiozitate acum, ar putea căpăta sensuri noi, pozitive, m-ar putea inspira, ar putea deveni părți din personalitatea mea crescută. În același mod te-ai dezvolta și tu, atunci când ai începe să te așezi în aceeași barcă cu mine, ca să ne povestim, în loc să ne renegăm și să punem ziduri între noi.

Unu și cu unu fac mai mult decât doi într-un cuplu. Fac doi oameni mai mari și o relație autentică. Ba mai mult, fiecare dintre noi va avea o relație mai bună cu sine, având spațiu de auto-explorare, de clarificare și de exprimare, oferit de celălalt. Fiecare va deveni mai empatic și mai recunoscător. Fiecare va ști cum e iubirea, pentru că o va simți. O va primi și o va oferi. Nu ca pe beția din îndrăgostire, ci ca pe conexiunea creată de adevărul sufletesc scos la lumină și de sentimentul de siguranță emoțională.

Creșterea asta a avut nevoie de un conflict major ca să se întâmple. A avut nevoie de o alegere inconștientă și de o dragoste oarbă de început. Creșterea asta ne va maturiza, ne va face părinți mai buni, capabili să își coregleze emoțional copiii. Ne va mări calitatea relațiilor cu rudele, cu prietenii, cu colegii, cu șefii. Pentru că vom ști să creăm relații egalitare între adulți, în care mereu sunt importante, ascultate, respectate, apreciate, două suflete.

Odată inventată, iubirea conștientă va fi o lecție pentru copiii noștri. Vor învăța să se povestească, să asculte emoțiile altcuiva. Dar mai ales vor crede că există iubire pe Pământ și că au șanse să aibă parte de ea într-un cuplu, primind și oferind adevăr interior într-un noi al sufletelor conectate.

Iar când vor ajunge și ei la conflict (că nici noi n-am fost părinți perfecți, i-am ciobit un pic), acesta va fi unul mai puțin intens, mai scurt, mai ușor de traversat. Vor fi dispuși să facă efortul, să învețe, să se schimbe trecând prin el. Vor ști că la capătul lui e o iubire mai mare, ivită chiar din dezvoltarea lor pe acest drum.
Și, Dumnezeule, cât de tare te voi iubi pentru că noi doi am reușit să punem asta în viața lor! Să lăsăm moștenire iubirea!

Standard
Eseuri

Cine mai crede în sincronicități?

Uneori se aliniază planetele mai frumos decât în constelația mea interioară.

Întâi mi-a venit pe lume nepoțica, într-o seară de luni din februarie. Treisprezece. Pentru noi e un număr norocos, locuim în apartamentul 13. E cu plus. Și e o sincronicitate.

Mi-ar fi fost mai ușor să nasc eu. Îndemnurile cu „hai că unele nășteau în șanț la țară, tu vei fi asistată în buricul târgului” nu mă mai ajutau nici pe mine în orele acelea nesigure de așteptare. Dar totul a decurs bine și fata mea s-a dovedit a fi o mămică echilibrată din prima. Iar în aceeași zi se mai năștea ceva.

Emoții în pielea goală, pentru care chiar eram părinte, a ajuns la Editura Creator în următoarea dimineață. Probabil că a fost gata din tipar tot luni. Sincronicitate. Iar marți, când am primit vestea cea mare, era Valentine`s Day. Nu se putea un moment mai potrivit pentru o carte despre cupluri. Tot cu plus. Tot sincronicitate.

Pe 17 martie, vineri, am avut lansarea de la Brașov, în casa Libris-ului, librăria Șt. O. Iosif. Evenimentul a avut multă emoție.

Augusta Oniță-Bagoly, prințesa cărților din Libris, a dat tonul blând și cald al serii. Eu îi spun „nășica”, pentru că a crezut în cartea mea înainte să o vadă și i-a pus o vorbă bună la Creator. Îi plăcuse primul copil, Așteptări nerealiste. Știa că fac copii frumoși.

Laura Năstasă, conferențiar universitar doctor la Facultatea de Psihologie, și Simona Arens, psihoterapeut PEU și EFT, au vorbit atât de frumos despre cărțile mele și despre cum au fost inspirate de ele, încât mi s-a părut greu de crezut că magia de la Brașov se mai poate repeta. Provincialii sunt mai liniștiți. De-asta aici conexiunea și familiaritatea s-au ivit firesc, parcă de la sine.

Le-am spus povești despre copilăria mea, despre visul de a deveni scriitoare. Despre pierderi, blocaje și reîntoarcere la matcă douăzeci de ani mai târziu. Și în același timp mă gândeam că bucureștenii mei nu mi-ar asculta polologhia la fel de cuminți și de entuziaști.

Am avut participanți de toate vârstele, de la un bebe în burtică, până la o doamnă octogenară de o eleganță remarcabilă. Și chiar și câțiva bărbați. Pe unii i-am rugat ulterior să-mi dea feedback masculin, de arici serioși. Să mă ajute să îmi iasă prezentarea următoare mai puțin siropoasă. Mi-au dat tot cu plus. Că i-am fermecat cu povestea scriitorului. Oameni drăguți, mi-am zis.

Sar peste povestea rochiei… Hai că v-o spun! Între cele două evenimente mă stresează rochia bleu, prea mișto, purtată la Brașov. O cumpărasem din greșeală, căutând încălțări. Rochii aveam. Îmi sărise în ochi, că se asorta cu cartea. Sincronicitate. Și acum e de neegalat. Trec prin alte trei încercări (a se citi „comenzi online”), până mă hotărăsc să mai cumpăr una ca cea bleu, dar pe roz. Și dau peste cea corai (altă croială), pe care o găsesc în același magazin, vecină de stativ cu rochia bleu. În ultima seară.
„Model princiar”, zice vânzătoarea convingător.
„Sincronicitate”, îi explic soțului.
Greu de crezut că îmi cumpăr a cincea rochie. Deși rochii aveam.

Și vine momentul adevărului, vineri 24 martie, lansarea cea mare. După o noapte dormită pe sponci, cu motoarele deja turate, mă trezesc în zori, cu mânecile suflecate. Peste câteva ore, încercând să mai moțăi un pic, visez coșmarul eșecului în detalii ascuțite. Mi se tăiase vocea complet, vorbeam după o ușă și oamenii nu mă vedeau. Nu reușeam să disting ce aveam scris pe fițuică. Unul mă boicota în sală. Suna telefonul și îmi vorbea cineva fără noimă. Nici aer nu mai aveam.

Mă trezesc. Răsuflu ușurată că nu-i de-adevăratelea. Și că tot răul s-a întâmplat deja în vis. E loc de mai bine. Deși e ceva ce nu am visat: să nu vină lumea.

Îmi cumpăr flori, convinsă că n-o să-mi aducă nimeni. Să dea bine pe masă. Se apropie ora începerii. În sală suntem câțiva. Soțul, copiii și nepoțica mea de o lună. Cred că vor pleca repede, m-au ajutat să vin cu cele necesare. Mai sunt mătușa mea cu fetele și cu nepoata ei. Două prietene venite de la capătul lumii: Elena Cazacu din Iași și Ancuța Coman-Boldișteanu din Timișoara. Cred că mai aveau ele ceva de rezolvat pe la București.

Apar și invitații mei speciali.
Mihaela Popa, lector universitar doctor la Universitatea din București, Sociologie.
Mădălina Voicu, doctor în psihologie, psihoterapeut, formator și superizor din Institutul SPER.
Sever Gulea, filozof, medic psihiatru și blogger Libris.
Ioana Zenaida Rotariu, poetă debutantă premiată, doctorand al Facultății de Litere, librar.

Râd cu Elena, poate vom fi doar noi să mâncăm fursecuri. Mai devreme, Mihaela mă îndemnase să-mi liniștesc emoțiile copilului interior bând apă.
Respir adânc. Mă bucur că pot. Încă.

Și apoi oamenii ajung. Mă emoționează fiecare nou-venit. Fiecare bărbat. Mulți. Vin familii cu copii. Oameni dragi. Îmbrățișări, pupături, lacrimi. Mă țin tare. Se umple complet sala. Se termină scaunele din Verona. E plină masa de flori ca în amintirile cu doamna învățătoare. Asta am vrut să mă fac inițial, să știți.

Și începem. Sunt oameni cunoscuți și valoroși în sală. Aș opri povestea despre mine ca să îi prezint pe ei. Unul și unul. Mă prind că joc în povestea cărții, totuși. Nu mai e vorba despre mine, ci despre ea. Ne-am adunat vreo 70 de oameni aici pentru Emoții în pielea goală. Pentru ideea de cuplu. Pentru nevoia de iubire din noi.

Respir adânc, beau apă. Cornulețele sunt prea departe.

Ascult vocile calde ale invitaților mei. Și inflexiunile lor emoționale îmi plac. Ioana e concisă și cu punctul pe i ca în poeziile ei. Mădălina face o analiză riguroasă, științifică. Mihaela e vulnerabilă și sensibilă. Sever aduce umor și farmecă publicul cu o poveste de amor. Și mie mi se pare că toate acestea sunt elemente din cartea mea. Versul, lecția, emoția, gluma și iubirea. Sincronicități. Ele toate mă relaxează cumva.

Îmi vine rândul la microfon.
Las de-o parte povestea scriitorului. Realizez că țin ochii plecați. Spun povestea volumului 1 și povestea volumului 2. Citesc două pagini din mijloc de carte. Mă simt bine. Răspund la întrebări. Și la cele puse de fata verișoarei mele, care iubește microfonul. Realizez că ține ochii ridicați și că este în clasa întâi. Se face o coadă lungă pentru autografe. Oamenii stau de vorbă cu mine, îmi spun lucruri despre ei. Familiaritatea și conexiunea s-au produs și aici. E cu plus. Și e magic.

Sar peste momentul în care… Hai că vi-l spun! Scriind pe cărți, am un gol de memorie copleșitor, ca o prăbușire de la un nivel prea ridicat de adrenalină, la finalul cursei. No-brain. Nu îmi amintesc numele prietenilor și clienților mei care au venit să-mi fie aproape. Mor de rușine și de neputință. N-am pe nimeni să-mi șoptească ceva. E cu minus. Încerc tot felul de tertipuri ca să mă lumineze omul din fața mea. Scot cămașa pe undeva. E aproape cu plus.

Reușesc să ajung la liman. Constat că copiii mei au rămas cu mine până la final. Ei, care mă iau la mișto acasă, mă văd acum într-un rol profesional. Nu doar copiii au nevoie să se vadă valoroși în ochii părinților. Și părinții sunt măguliți de aprecierile din ochii adolescenților.

Realizez și că nepoțica de vârsta volumului 2 e la prima ei ieșire serioasă în lume. Ca și cartea mea.

Ajung acasă târziu, după o cină cu familia. Aranjez și pozez florile, să-mi fie mai ușor să cred că n-am să mă trezesc din visul acesta greu de crezut.

Sâmbătă dimineață, 25 martie, citesc un mail rătăcit. Cineva îmi povestește că a început o relație de cuplu pe 17 februarie anul trecut, în urma live-ului LIBFEST ținut de mine cu Sever Gulea. De la o discuție despre dulăi și arici. Așa mă prind că la aniversarea lor de un an și o lună, pe 17 martie, la lansarea din Brașov, sărbătoream un an și o lună de relație și eu, între mine și Libris. Și că am fost un fel de „nășică”, fără să știu, pentru cuplul cel nou. Sincronicități.

Mai primesc pe WhatsApp un mesaj cu o poză de bibliotecă. Doi clienți mă anunțaseră de miercuri că pleacă la munte și chiulesc de la terapie săptămâna viitoare. Mi-au spus că le pare rău că nu ajung nici la lansare. Și, la Cheile Grădiștei, în Ceainăria T-shop, dau tot de lup. Se întâlnesc cu cărțile mele. Sincronicități.

„Este și volumul 2? A ajuns până acolo? Are doar o lună! Nu le-ați pus voi?”
„Nuuuu”.
Greu de crezut.

Duminică dimineață, 26 martie, aflu dintr-un SMS că și la lansarea din București a existat un participant bebe în burtică. Frumoasă potrivire!

„Elena, nu știu dacă oamenii au venit pentru carte. Majoritatea mă cunosc. Au venit pentru mine. Dar m-am simțit iubită.”
„Au venit și pentru tine, și pentru carte! Știu că pentru tine e greu de crezut!”
Tot încerc să-mi dea cu minus. Nu-i ori, ori. E și, și. Nu eu zic asta de obicei?

Vă spuneam că aș fi vorbit despre oamenii din sală. Vă voi spune aici povestea cuiva, pentru că are legătură cu cartea.

Alina Iliescu, prietenă din copilărie, medic oftalmolog din Pitești, a venit și ea la București pentru mine. Nu cred că avea altă treabă.

Îmi amintesc mesajul ei din decembrie 2019:

„Știi ceva? Sunt la Cărturești Verona, la cafeneaua din subsol, ascult muzică și citesc manuscrisul tău.”
„Ce decor ales pentru rândurile mele. Mă înclin.”
„Le plimb puțin pe-aici, să se acomodeze… Într-o zi poate vor sta cuminți pe un raft și cineva le va alege ca balsam pentru suflet.”
„Sună ca într-un vis.”

La vremea aceea eu nu îndrăzneam nici să-mi imaginez asta. Un an și șase luni mai târziu, în iunie 2021, înfruntând pandemia, volumul 1 era pe raft la Cărturești Verona. După încă un an și nouă luni, în martie 2023, prietena mea cu gura aurită vine din Pitești să mă vadă cu ochii ei, scriitoare, la lansarea volumului 2, în celebrul subsol, decorul ales de ea pentru rândurile mele cândva. Ne-am fâstâcit amândouă și nu am făcut nicio poză împreună.

Învăț să nu mai cred în sincronicități. Ci în iubirea oamenilor dragi care răspund la iubirea mea. Chiar dacă atâta plus e greu de crezut.

Mulțumesc.

Standard
Eseuri

De-a calul

Dragă unchiule, azi m-am trezit cu tine în gând. Vorbeam în metafore noi doi…
Imaginează-ți că eu îmi dădeam cu părerea despre ultimul model Dacia-Renault, deși nu e domeniul meu de expertiză. E al tău.

„Are un nume nou modelul ăsta, zic. L-ați făcut pe genunchi, nu am încredere.”
Și tu îmi spui: „Motorul a fost proiectat, perfecționat și produs în ultimii 10 ani. Am adus doar modificări specifice la caroserie.”
Eu o țin pe a mea: „Nu am încredere! Eu nici nu prea mă urc în autovehicule! Vreau să merg pe autostradă cu calul!”
Și tu îmi explici: „E periculos, calul ar putea să nu facă față la iureșul autostrăzii.”
Eu insist: „Eu am cal serios, nu ca alții. Am încredere în calul meu și în ce o vrea Dumnezeu.”
Și tu îmi spui: „Toate popoarele folosesc mașini pe autostradă. Și țările arabe cu văl pe cap. Toți au înțeles că e singura soluție de a face față pericolului unei autostrăzi.”
Și eu zic: „E dreptul meu să aleg cum vreau să trăiesc. Și e natural așa, cum ne-a dat Dumnezeu, cu calul. Și toți murim de ceva. Și uite că nu am pățit nimic tot ieșind în autostradă.”
Și tu știi că Dumnezeu mi-a dat și mașina, și specialiștii care o îmbunătățesc în fiecare zi. Că doar ăsta e jobul lor. Doar-doar m-oi salva cu ea.
Dar eu sfidez timpurile și autoritatea științifică.
Polițiștii spun că sunt prea multe accidente cu căruțe care ies în autostradă. Că sunt depășiți de situație.
Și eu zic: „Unii fac accidente și cu mașina!”
Și tu răspunzi: „Așa e. Dar dintre cei care mor pe autostradă, majoritatea covârșitoare e formată din cei cu căruță (90%). Cei cu mașini sunt mult mai protejați.”
România e la coada Europei. Ea are „cunoscători” care ies zilnic cu căruța cu cal pe autostradă. Apărem la știri în toată lumea. Ni se numără morții.
Și eu zic: „Nu cred în statistici. Ăștia mor de altceva și sunt trecuți în lista cu accidente pe autostradă.”
Totuși lucrătorii de la servicii funerare se plâng: „Niciodată nu am avut atâta treabă. Facem bani mulți, dar nu mai facem față stresului fizic și emoțional. Vrem să închidem afacerea asta.”
Guvernanții, medicii, rudele morților vorbesc pe toate posturile despre ce se întâmplă, implorând lumea să facă saltul la mașină. Iar mașina asta e gratuită, o plătește statul. Ca oamenii să nu mai moară!
Și eu zic: „Nu mă uit la astfel de știri toxice. De ce vă faceți voi rău cu astfel de emanații media? Unii mor de cancer și nu se face isterie din asta. Și tu ai încredere în guvernanți?”
Dar tu mai încerci: „Din cauza acestui fenomen se oprește autostrada de tot. Nu mai circulăm de fapt niciunul. Copiii nu mai au acces la școala din orașul vecin. Au pierdut ani de normalitate din anii lor de creștere.”
Și eu zic: „E vina guvernanților că ne opresc accesul pe autostradă și că închid școlile de florile mărului.”
Și tu vezi cum în alte țări acest fenomen e în scădere evidentă și că oamenii din țara ta sunt prea suspicioși, anxioși și experți în toate. Și afli în fiecare zi de unii de pe lângă tine care mor. Și îți dai seama că degeaba tu ești în mașină, că pe autostradă sunt accidente la tot pasul și nu ai cum să eviți toate ambuteiajele. Că și dacă tu îți ciocnești doar caroseria, ai putea omorî pe cineva de pe cal.
Așa că renunți la jumătate de normă ca să te duci la serviciu o dată la două zile. Să riști mai puțin. Tremuri de grijă pentru mine și pentru ceilalți oameni dragi care au de înfruntat zilnic acest haos. Și chiar pentru pielea ta, printre atâția cai care o iau razna.
„Ce e dictatura asta?, te mai întreb. Cine ești tu să hotărăști pentru viața mea?”
„Suntem împreună în asta, îmi răspunzi. De tine depinde și soarta mea. Și a copiilor mei. Și a părinților mei. Suntem rudele tale. Și-mi tremură inima de soarta ta. În fiecare zi mă întreb dacă oi fi ajuns cu bine acasă.”
„Îți mulțumesc pentru grija ta, răspund, dar sunt mare. Fiecare trăiește după cum gândește. Hai să nu ne mai rănim fără rost!”

A fost ultima mea încercare de a te ajuta să înțelegi, unchiule, ce faci. Nu te mai supăr în plus. Vreau doar să știi că nu a fost doar un vis.
Se face anul de când fratele tău a murit de Covid înainte să fi avut șansa vreunei opțiuni de vaccinare. Cum avem noi acum.
E o teribilă realitate.

Standard
Eseuri, Omagiu

OMAGIU – CRISTIAN PETRESCU

Inima mea a fost foarte încercată azi. M-a durut la propriu din miez de noapte, atunci când nu am putut adormi, și am rămas cumva cu ea sensibilă, tremurândă, toată ziua. În tot acest timp m-am simțit pierdută și totuși împreună cu colegii mei psihologi, într-o mare înnegurată de tristețe.

CRISTIAN PETRESCU, un model în breasla noastră, o legendă în timpul vieții sale, a dispărut dintre noi într-un mod surprinzător, aproape imposibil de înțeles: printr-o renunțare.

Un om care curma suferințe nu s-a putut alina pe sine.
Un profesionist care dădea aripi nu s-a mai putut susține.
Două mâini care conțineau nu au putut să ceară ajutor.
Un suflet care a ars prea mult a avut flacără prea puțin.

Nu l-am cunoscut personal, dar nu aveai cum să nu îl știi pe CRISTIAN PETRESCU. Pentru că el era o poveste de om! Prea mulți colegi și prieteni au fost influențați, modelați, fascinați de întâlnirea cu el. O prezență foarte puternică, resimțită și prin alții. Făcea valuri în conștiințe: forma generații de psihologi și psihoterapeuți în multe orașe, ghida cupluri și familii, schimba perspective, reaprindea vieți. Mi-e foarte greu să vorbesc la trecut.

CRISTIAN PETRESCU este. El rămâne în toți acești oameni care îl mențin viu: pun cap la cap istorioare despre intimitatea emoțională pe care el o crea în relație cu fiecare, spun glumele sale spumoase, se bucură de reflecțiile lui, de înțelegeri profunde ale umanului, de valoarea empatiei și a conexiunilor interpersonale pe care le-au explorat împreună.

CRISTIAN PETRESCU a fost un om generos care s-a dat.
Un om inimos care bate acum în alte inimi.

Dar ceea ce ne face plânsul de neliniștit, unii dintre noi fără să îi fi fost vreodată aproape fizic, este faptul că ne reprezintă în prea multe și în prea dureroase feluri.

O parte foarte profundă din noi rezonează cu neobositul CRISTIAN PETRESCU, care a obosit.
Cu jovialul CRISTIAN PETRESCU, care s-a întristat.
Cu altruistul CRISTIAN PETRESCU, care nu a mai avut ce da.
Cu maestrul CRISTIAN PETRESCU, pe care l-au încercat griji mărunte, concrete.
Cu adoratul CRISTIAN PETRESCU, care a putut fi atât de singur.

CRISTIAN PETRESCU este în fiecare dintre noi. Profesioniști, și totuși oameni. Ne abandonăm uneori în slujba clienților noștri. Mai vrem să putem pentru cineva care are mare nevoie. Ne ignorăm corpul, hrănindu-ne mintea cu reușita. Sădim speranțe în pământ sterp, încolțim luminițe în ochi înghețați, cu semințe din trupul nostru, din timpul nostru, din familia noastră, din viața noastră. Uităm uneori care este limita între sămânța pe care o punem și resursa pe care ne-o smulgem.

CRISTIAN PETRESCU avea vârsta mea.
Trecerea în neființă a lui Cristi ne obligă să ne recunoaștem vulnerabilitatea, perenitatea, limitele zilei. Prea des renunțăm la noi. Prea des ardem. Prea rar cerem un pahar cu apă, un weekend în care să nu ne preocupe cazurile din cabinet, o vacanță în care să nu ne simțim vinovați că lipsim.

Nu mai putem nega că și noi, nu foarte subtil, ne sinucidem.
Îți mulțumesc, profesore, că și prin moarte m-ai învățat ceva!

Standard
Eseuri

Românie, te trezești!

De când cu Simona Halep, mie îmi place tenisul. Meciurile ei mă țin cu sufletul la gură. Uneori îmi bate inima de parcă eu joc pe teren. Sunt fericită când câștigă și ruptă când pierde. Dar ceea ce mă impresionează cel mai tare este capacitatea ei de a se replia și a continua.
Simona este un model. De muncă. Nu doar în tenis, în general pentru tinerii români, pe care parcă îi trage după ea. Constat cu surprindere că generațiile noi, care mă îngrijorau prin nonșalanță și consumatorism, încep să simtă gustul victoriei prin campioana noastră. Gustul sudorii vine la pachet.
Fenomenul Halep ii modelează. Munca cea discreditată / demodată / demonetizată și mult hulită recapătă sens.
Vineri dimineață am cunoscut un șofer Uber bucureștean de 20 de ani. Muncea la ora 5.30 și deborda de bunăvoință și amabilitate, în contrast cu taximetristul tipic…
În aceeași dimineață am aflat de aurul mondial la robotică al unor elevi sibieni. Cinste lor!
Mai târziu, pe plajă la Sulina am închiriat șezlonguri de la doi băieți subțirei. Ne-au prezentat oferta lor de servicii într-un mod atât de blând și prietenos, încât le-am mulțumit pentru experiență, ca pentru un firesc rar.
Seara am luat masa pe faleza Dunării. Chelnerii erau tot foarte tineri. Clienții erau turiști sau localnici ieșiți să serbeze un eveniment de familie. Dar ceea ce ne-a unit în cele din urmă pe toți a fost meciul de fotbal al naționalei de tineret cu Anglia.
Eram așezată într-un capăt al terasei, departe de televizorul  din incinta restaurantului din partea opusă. Perspectiva mi-a oferit un spectacol mai mare, un altfel de meci.
De la insulițele de microbiști care explicau importanța evenimentului, entuziasmul s-a extins cotropindu-ne pe toți. Chelnerițele fugeau la propriu cu comenzile către bucătărie (spre plasma TV). Scorul se schimba amețitor și confuzant. „Cât e, mă?” „Nu se poate!” „Pe bune?” „Âăăăă….” Așa că toți ne-am scos telefoanele pentru verificări. Dar net-ul nu ținea pasul cu precipitarea evenimentelor, așa că oamenii au dat naibii farfuria sau petrecerea și au țâșnit spre „locul acțiunii”.
Bucuria victoriei acestor copii a rezonat în fiecare dintre noi indiferent de vârstă, preferință sportivă ori planuri de seară. Eram însetați să vedem tineri trudind cu atâta patos pentru ei, pentru țara și echipa lor. Ne-a însuflețit speranța într-un viitor mai bun.
Civilizațiile răsar și apun. Până mai ieri, Romania asta mică, părăsită de copiii ei, cu un electorat obosit și sub auspiciile unei clase politice expirate, părea pe ultimul ei drum.
Valurile vin și pleacă pe malul mării-dunărene din fața mea. Viața politică se limpezește, tinerii votează responsabil și își asumă ziua de azi. După o lungă lâncezeală, români, nu mai apunem, ne trezim!

Standard
Eseuri, Lectia de Psihologie

Fii un adult, dragă!

Ce frumoasă ar fi lumea dacă odată cu vârsta am deveni mai maturi emoțional! Ce bine ar fi să fim înconjurați de înțelepți în ale vieții, care să ne respecte, să ne susțină când ne e greu, să ne aprecieze eforturile, să ne aline zbuciumul interior, să ne iubească așa cum suntem.

Realitatea este că e penurie de oameni calzi și așezați. Așa penurie, că nici nu reușim să avem o reprezentare mentală clară a maturului ăsta. S-ar putea să treacă pe lângă noi și să nu îl recunoaștem sau să ni se pară teribil de ciudat. E greu să credem în intenția lui curată. Nu credem nici că merităm să fim tratați atât de special.

E aproape imposibil să ni-l imaginăm pe acel părinte hrănitor pe care îl așteptâm de o viață, când chiar conceptele despre maturitate sunt neclare și uneori contradictorii. Confuzia a fost creată tocmai de psihologii care ani buni au bătut moneda cu adultul puternic și independent, un 007 care își reglează singur emoțiile și nu are nevoie decât de el pe lumea asta. Iubirea însăși părea scoasă în afara legilor lumii adulte, pentru că iubind riscam să devenim dependenți, invadați, pierduți. Imaturi, adică.

O foarte mare parte din munca mea ca psihoterapeut este să-l scot din capul oamenilor pe 007 ăsta seducător și rece și să le dau înapoi credința în iubire.

Oameni buni, știința a legiferat iubirea! Toată cercetarea din domeniul psihologiei din ultimii 20 de ani a ajuns la concluzia că suntem cu toții ființe vulnerabile, dependente de iubirea aproapelui. Vă place sau nu, asta e realitatea. Avem nevoie de iubire ca să fim fericiți și ca să nu ne alienăm. Indiferent ce scrie în cardul nostru de identitate.

Și ce punem în loc, după ce îl detronăm pe 007 cel rațional și focusat pe soluții, modelul de perfecțiune umană cu care am sperat să ne asemănăm măcar pe ultima sută de metri a vieții? Ce alte cerințe imposibile trebuie să atingem ca să nu mai fim catalogați drept egoiști, răsfățați, infantili, atunci când strigăm după iubire?

A fi matur emoțional înseamnă să poți susține creșterea altcuiva. Să faci față frustrării atunci când copilul tău face o criză de isterie („tantrum” în limbaj sofisticat, psihologic) și să rămâi atent la nevoia lui ascunsă. Să faci față frustrării atunci când îți vine adolescenta pilită acasă și să rămâi interesat ce dificultate emoțională traversează. Să faci față frustrării atunci când partenerul tău este depășit de situație și strigă, plânge, amenință, pedepsește ori se teleportează în altă galaxie. Să vrei și să poți să asculți ce e în sufletul său.

Credeați c-am terminat? Mai e una, Să faci față frustrării atunci când tu ești depășit de situație și să îți permiți să fii atât de vulnerabil încât să ceri ajutor, înțelegere, consolare. Cu subtitrarea: „Ești foarte important/ă pentru mine și numai iubirea ta mă poate alina!” în loc de „Nu ești în stare să îmi oferi ce am nevoie și niciodată n-o să fii mai bun!”

Ce înseamnă să fii depășit de situație? Să-ți vină să urli ori să-ți vină să pleci. Să simți neputință, singurătate, epuizare, durerea de a nu fi înțeles de celălalt, de a nu fi ascultat ori de a nu fi apreciat. Când pățim asta (și ni se întâmplă tuturor!), reflexul este să ne simțim nedreptățiți de celălalt și să îi arătăm furie, jale resemnată sau indiferență. Iar răspunsul lui va fi din același registru: furie, jale resemnată sau indiferență. Căci reactivitatea naște reactivitate. Deconectează și lărgește spațiul dintre noi.

Matur nu este cel neatins de emoții care critică și reproșează dintr-o poziție de superioritate. Deși așa făceau oamenii mari ai copilăriei noastre. Matur este cel care funcționează cu toată ființa lui, cu minte și inimă. Care empatizează cu cel vulnerabil și îl susține. Care are nevoie și el să fie susținut când e vulnerabil.

Matur este cel care ascultă lumea interioară a celuilalt ca să o aline. Matur este cel care își ascultă propria lume interioară, o împărtășește celuilalt și îi recunoaște puterea de a-l ajuta.. Matur este cel care acceptă că toți suntem vulnerabili emoțional și că avem nevoie unii de alții. Fără excepție.

Acum, că știți asta, trebuie să vă dezamăgesc spunându-vă că nu-i de-ajuns să știți. E nevoie de timp (și poate de ajutorul unui terapeut) până când în fața conflictelor inerente, să simțiți starea de vulnerabilitate (personală sau a celuilalt) și să opriți tăvălugul. E nevoie de timp  ca să experimentați împreună cu partenerul vostru, din pași mici, comportamente noi. Căci e mai ușor să te maturizezi în cuplu. Veți alege cine e mai vulnerabil și cine poate oferi suport. Apoi cel alinat conține la rândul său.

Vă ascultați astfel sufletele pe rând, făcând din două perspective un tot mai cuprinzător. Experiența nouă va fi una de conectare prin empatie față de vulnerabilitatea celuilalt: „Și mie mi se poate întâmpla asta.”

Concluzia este că subiectul discordiei e iluzoriu. Nu-i despre bani, soacră sau copii. În spatele oricărui motiv de ceartă stă mereu întrebarea: „Ești aici pentru mine?”

 

 

Standard