Poezii

Aproape departe

Uneori te simt atât de aproape
de parc-aș fi corabie în ale tale ape,
ești lumea mea de bine și de rău
și nu pot trece dincolo de țărmul tău.

Alteori te simt atât de departe
de parcă io-s Pământul și tu Marte,
mă rog de Soare și mă tot rotesc,
dar nici o șansă n-am să te-ntâlnesc.

Uneori te simt atât de aproape
de parc-aș fi eu gândul ce îl pui în șoapte
de parcă sunt intenția să mă atingi
de parcă inventez sărutul cu care mă stingi.

Alteori te simt atât de departe
de parc-aș fi o pagină uitată dintr-o carte
în care te-ai pierdut cu totul într-o seară
și-acum n-am rost, citită, într-un colț pe-o policioară.

Standard
Pilule de reflectie

Singurătate

Adevărul este că trăim singuri.
Deși ne pitim după o mamă, după o bunică, după un prieten, după un iubit ori după propriul copil.
Deși pe oricare dintre ei îl învăluim într-un halou de sfânt, pentru ca iubirea lui să ne pară dezinteresată și veșnică.
Deși ascultăm de la el predici despre cum ar trebui să fim, dar încă nu suntem.
Deși îl dezamăgim în mod repetat.
Deși ne rănește în mod repetat.
Deși ne aduce infinită bucurie.
Deși credem că fără el nimic n-ar mai avea sens.
De fapt ne trăim singuri propria realitate, o poveste iluzorie.

Standard
Poezii

Acasă cald

Cerne fin, alb-cenușiu,
Tremur’ purici de zăpadă,
Frigul șuier-a pustiu.
Doar o cioară stă să vadă
De pe colțul unui bloc
Cum dansează-n ritm hai-hui
Fulgi. Și pare mândră foc
Scrutând țara nimănui.

Separată-s printr-un geam
De fantasma cea lăptoasă.
Mulțumescu-ți ție, neam,
Pentru-acest strașnic acasă
Și-nțeleg c-am moștenit
Și confort și relaxare
Fi’ncă tu ai și gândit
Tremurând într-o ninsoare.

Standard
Poezii

o gură de rai

vacanțele sunt ca să uiți
sau ca să înțelegi
e miezul iernii și valuri albe îmi sărută gleznele
pe malul unei mări calde
ca într-un vis neîndrăznit
ca-ntr-o fantasmă gogonată
ca într-o viață paralelă
de parcă universul tot a fost creat
pentru această finalitate ultimă
dimineața aceasta în care să mă iubești, așa, tu

***

nisip cernut elegant și ud
răzlețe scoici crețe cărămizii
mare-nțeleaptă, dar cu țărm crud
șoapte-nspumate scriind poezii

IMG_20140120_082239

pe valul domol, pescăruși legănați
pisici oglindind în ochi galbeni zenitul
perechi de bătrâni de mare-atașați
înotând și sfidând infinitul

IMG_20140118_123853

***

înapoi
aer alb cu fulgi mari până-n sufletul meu
nu pot să uit lumina aceea
nu pot să șterg seninul impregnat pe retină
nu pot să temperez extazul celular
mi-e frig deși clocotesc
mi-e frică deși mustăcesc
mor deși zbor

Standard
Poezii

Altcineva

Iubito, eu azi-noapte am murit
Și-n zorii zilei renăscut-am chinuit.
Iubito, acum sunt altcineva.
N-ai cum să înțelegi așa ceva…
Nici eu în clipa asta nu mă știu,
Mă schimb încă în ce va fi să fiu.
Metamorfozic pieile-mi căzute dor
Și nu sunt sigur dacă am să pot să zbor.
Mă simt surprins de personajul ce devin.
Mi-e frică, mi-e rușine și suspin.
În corpul ăsta crud și strâmt n-am loc
Și tot verific: aripi n-am deloc!
N-am cum să uit viața-n care m-am târât.
Mi-e dor de zborul cel nicicând putut…

Standard
Femeia de la marginea mării

Femeia de la marginea mării – 9

E furtună. Cerul și marea s-au amestecat ca doi îndrăgostiți îmbrățișându-se pasional, cu furie… Curg dintr-unul în altul, se contopesc și se reinventează într-un joc nesățios. Femeia mării, dincolo de ferestrele ferecate ale casei cu scoici, privește spectacolul de sunete și lumini pe fondul nopții de abanos. Văzduhul a venit mai aproape, nu mai poate controla cine-i deasupra, cine-i dedesubt. Așa că urlă și troncăne în ruperi de nori ori de mări. Sar scântei fotografiind clipe de urgie, imortalizând teribila viață: instantanee de nemișcare surprinse din haosul, din rebeliunea dezlănțuitei naturi.

Femeia pare impietrită la un pas de geamul din sticlă groasă. Odată cu ea, casa toată tace înspăimântată, cu luminile stinse. Nici scoicile nu se mai aud, asurzite de strigătele furtunii. Doar când cerul se aprinde se văd ochii femeii, curgând…

„Ți-amintești când am fugit prima oară de acasă?…. Părinți care fug de copii! Ajunsesem ca niște roboței care-și rătăciseră ființa. Ca niște fântâni secate, cu dor de vise proprii. Am chemat bunicii din împărăția vecină, i-am lăsat la cârma regatului nostru sfânt și am fugit unde-am văzut cu ochii (cu ceva vinovăție pe umeri), hăăăăt departe… niciodată nu mai ajunsesem așa departe! Când te disipi printre treburi și griji, trebuie să-ți faci curaj și s-o iei la sănătoasa. Uneori, ca să-ți amintești cine ești, trebuie să treci dincolo de curcubeu.

Ne-am pierdut la propriu unul de altul pe drum: ne-am certat dintr-un fleac, ne-am despărțit demonstrativ și apoi chiar ne-am rătăcit. Când am abandonat căutarea și am rămas resemnată să-mi plâng de milă cu sufletul răvășit, ai apărut ca din cer coborât.

Dar cel mai inspăimântător lucru în această primă escapadă a fost faptul că, împreună fiind, nu ne mai recunoșteam ca pereche. Fără copii, într-o lume străină, era prea mult gol între noi, de parcă nu mai aveam suficient acasă în suflete. Intimitatea care nu mai era cenzurată și devenise intimitate la liber, ne copleșea, ne stingherea. Nu îndrăzneam să înțelegem ce putea însemna asta. Și culmea, în camerele de oaspeți ale palatului străin, nu erau decât paturi separate, de-ne-unit. Iar noi eram prea frânți ca să ne fi înghesuit…

În rest? Limbi necunoscute, locuri frumoase dar cumva inaccesibile, bucate ciudate care nu ne priau. Am vorbit puțin, mai mult ne-am ascultat fiecare furtunile din propriul suflet. Doar într-o noapte, un foc de artificii impresionant ne-a adus lacrimi de bucurie neașteptată și un noi îmbrățișat.

Ne-am întors acasă mai obosiți decât plecasem, căci drumul a fost tare lung. Am spus tuturor că a fost superb și-am pus zâmbete largi în fața tristeții și a dezamăgirii. I-am convins că ne-am distrat, când de fapt eșuasem. Dar cumva călătoria asta ne-a regăsit într-un noi mai aproape de adevăr, mai puțin mascat față de fiecare dintre noi. Adevărul este că ne rătăcisem unul de altul și de noi înșine, fără să fi băgat de seamă. Și, deși acum cerul era întunecat și mirosea a primejdie, am luat-o de la capăt ținându-ne de mână. Ca atunci, în fața lui Dumnezeu.

***

Am trăit împreună și alte vremuri de furtună. Am fugit și în alte dăți de acasă, de dragul unei idei ori de dragul unei emoții. Uneori în doi, alteori câte unul singur. Uneori, doar simplul fapt că eram dincolo de curcubeu devenea o eliberare. Alteori purtam în valiză povara grijilor, a conflictelor și a neputințelor proprii. Oricât de strălucitor pare locul acela, niciodată nu va fi atât de acasă ca acesta. Pentru că aici ne sunt cei dragi. Pentru că de fapt aici vrem să aducem vacanța, voia bună, șotia și libertatea. Aici vrem să putem crește. Aici ne confruntăm cu cele mai teribile părți din noi.

În cele din urmă am înțeles că norii grei și furtunile fac parte din viață. Că tensiunea și energia lor vorbesc despre lucruri nespuse, despre nevoi personale de exprimare, de afirmare, de adevăr. Că sunt un semn al normalității. Dar încă mă simt singură și-mi plouă în suflet când privesc furtuna. Mă accept și o accept.”

O altă scânteie ruptă din cer străpunge marea aruncând-o în zări. Flash-ul de lumină surprinde în ochii umezi, albaștri ca marea… zâmbetul… și pacea.

Standard
Poezii

De-a viața

M-am jucat cu pietricele
Și acum mi-e dor de stele.
Am cărat pietre de moară,
Gându-mi spre galaxii zboară.
Am împins vreo doi-trei munți
De mi-au ieșit peri cărunți.
M-ați legat, voi griji și patimi,
Libertate vă rog dați-mi!
Te-am iubit cu mult năduf
Și-mi doresc iubire-n puf.
De-acum o să împletesc
Tot ce-i sfânt cu ce-i lumesc.
Când sufletul m-o durea
Pentru orice dandana,
Am să știu că stima mea
E pitită dup-o stea
Și-am să mă uit după ea
Frumusețe-n duh să-mi dea.
În loc să aștept ceva
Voi avea iubirea mea.
Rămân cu tălpile-n noroi
Iar tâmplele mi-s printre aștri
Și te iubesc, cum știm doar noi
Să fim și vampe și sihaștri.

Standard
Pilule de reflectie

Am apucat să-ți spun?

* Singurul lucru pe care mă pot baza în relația noastră este iubirea mea pentru tine. Singura mea așteptare se referă la sentimentele și la faptele mele. Singurul mod în care pot mișca ceva în tine se întâmplă atunci când te văd, te respect, țin cont de ființa ta. Adică tot atunci când te iubesc eu.

* Uneori viața ne desparte de persoane dragi, deși ele continuă să ne locuiască în suflet. Și culmea e că nici când ne revedem, nu prea mai știm să ne facem față.

Vorbele îngheață nerostite. Gândul scârțâie ruginit. Inima bate șoptit. De parcă fiecare observă amuțit spectacolul lent al celuilalt. Ne era așa dor… și totuși acum nu se întâmplă mai nimic. Poate de frică să nu tulburăm liniștea momentului. Puținele cuvinte sună stingher, străin, a reproș. Nu asta am vrut să spun! Altceva mi-era sete să aud! Pe cine pedepsesc cu nespusul? De ce-mi vine să mă ascund, acum când în sfârșit ești aici? De ce nu pot să îți pun exact întrebările acelea despre tine, cel adevărat? De ce mă încăpățânez să umplu spațiul cu amănunte nesemnificative despre alții? Ne-am înstrăinat atât de tare? Sau doar mă doare că prezentul tău nu mă conține? Sau doar nu vreau să știu nimic din ceea ce ești în afara mea? Doar mâinile ni s-au întâlnit un pic. Întâi timid și stingher. Apoi cu bucuria căldurii regăsite. Măcar ele păreau neschimbate, aceleași. Măcar ele s-au iubit o vreme, aproape nemișcat, neîndrăznind să perturbe clipa.

Știi de câte ori nu te am, mână tandră? Știi de câte ori te vrea câte-un umăr, câte-o tâmplă? Trăiesc și mă zbat și decid și greșesc și plâng și câștig și mă bucur. Și tu nu-mi ești prin preajmă nicicând. Ce să-ți povestesc? Mi-e necaz că nu mai știi cine sunt. Că nu mai știu cine ești. Îmi lipsești. Tu cum te descurci?

Ascult secundele cum trec. Tu chiar te uiți la ceas repetat. Și-o să pleci curând. Am apucat să-ți spun că te iubesc?

Standard
Poezii

Haihui

 

Prin ploaia măruntă mă plimb și mi-e frig.
Ating nesiguranța și zădărnicia.
Și frunzele putrede-n  toc mi se prind.
Înghit singurătatea și nimecnicia.

Alunec pe moarte, dar nu mă opresc.
E incredibil că-i atât de toamnă.
Îmi plouă cu lacrimi prin tot ce gândesc.
M-aș ghemui, dar am un trup de doamnă.

Și pașii mă duc pe ascunse alei.
Ceva mă îndeamnă mai departe.
Mi-arată tristețea culorile ei,
De parcă-s plagiate dintr-o carte.

N-aș vrea să te pierd, dar nici nu te vreau.
Pe mine mă conțin în seara vastă.
Aproape de cer, în leagăn mă dau.
I-atâta frumusețe-n clip-această.

Hoinar rătăcind mă pierd și mă strig.
Continui cu râvnă să merg apăsat.
Mă scutur de tine. Ne pierd, ne câștig,
Prin mie de ițe legați dezlegat.

Standard
Pilule de reflectie

O mostră din ILUZII

http://www.terapiacuiluzii.ro/index.html

Omul are iluzia controlului asupra propriei vieți, atunci când crede că întelege de ce i se întâmplă ceea ce trăiește. El are nevoie de explicații pentru pierderile suferite de-a lungul timpului, astfel încât să le poată evita ulterior.

Percepția noastră este liniară (în serie, pas cu pas) pentru că avem o capacitate de procesare mentală limitată – memoria de lucru sau de scurtă durată cuprinde 7+/- 2 itemi. Nu putem reține o dată mai mult de 9 cifre la rând (fără a apela la artificii ajutătoare de grupare a lor sau de asociere cu numere care au un sens pentru noi). Și nu putem cuprinde ca să le gândim (să le operaționalizăm) mai multe elemente dacât atât. Asta ne creează și iluzia timpului: ceea ce am perceput întâi, cu ceea ce am înțeles mai pe urmă ne fac să construim axa timpului. Faptul ca noi luăm lucrurile pe rând, ne dă iluzia că lucrurile însele vin pe rând și că am putea avea control asupra lor, le-am putea evita succesiv, pe toate. Tot de aici decurg și iluzia istoriei personale și iluzia eului (un personaj stabil, constant, neschimbător pentru că este fidel istoricului, tradiției și scenariului personal – ca și cum astea îl fac să fie cineva). Obișnuiești să fii cumva anume, pentru că asta îti dă iluzia statorniciei, a nemuririi chiar.

De fapt, deși există o ordine în haos și deși există o logică transgenerațională pentru evenimentele tragice din viața noastră, mintea nu poate cuprinde aceste fenomene complexe în mod natural (ci doar printr-o analiză minuțioasă și îndelungată, de preferat asistată), pentru că procesorul său este limitat.

Este evident totuși că de multe ori este vorba de o auto-limitare. De exemplu când privim pe fereastră vedem întregul, nu e nevoie sa explorăm punct cu punct detaliile peisajului ca să il percepem. Totuși învățăm să citim literă cu literă, liniar, deși ulterior avem nevoie doar de capetele cuvintelor ca să ghicim tot cuvântul și nici măcar nu ne prindem că lipsesc niște litere, pentru că mintea are capacitatea de a umple golul (explicăm pe larg acest fenomen și nevoia de structură). Pe asta se bazează metodele de citire rapidă, in diagonală, fotografică: inconstientul proceseaza din avion și rapid pagina, așa cum face cu imaginea de la fereastră, fără să aibă nevoie de toate detaliile. În concluzie procesarea inconștientă pare a fi nelimitată și în mod paralel (față de procesarea conștientă limitată și în serie), dar a aduce în conștient informațiile este un proces dificil.

Iluzia cauzalității stricte (liniarității) poate fi spulberată apelând la determinismul multiplu sau la sincronicitate. „Timpul există pentru ca lucrurile să nu se întâmple in același timp.” și „Coincidenta este felul lui Dumnezeu de a ramâne anonim.” spunea Einstein. Dacă Dumnezeu ar fi desfășurat liniar, l-am putea percepe, dar el e pretutindeni și sincron (nu succesiv). Despre Buddha se spune: „Dacă îl întâlnesti, ucide-l!” Pentru că nu e el. Pentru că tu nu poți percepe multidimensional. Dumnezeu e un model, religia este o filozofie care încearcă să explice omului simplu complexitatea vieții (cea de neperceput, de neînțeles) prin metafore.

Rugăciunea seninătății  (Reinhold Niebuhr) spune: „Doamne, dă-mi seninătate să accept lucrurile pe care nu le pot schimba, curaj să le schimb pe acelea pe care le pot schimba și înțelepciune să le deosebesc pe unele de altele”.

Limitarea noastră perceptivă are legătură și cu iluzia vinovăției. Nu ințeleg de ce faci lucrul ăsta îngrozitor, pentru că nu văd multitudinea de factori care te-au determinat să faci asta, cred că e vorba doar de factorul acela pe care il percep eu. Nevoia de a găsi vinovați este tot iluzia controlului in fața vieții. Dacă dau vina pe tine, scap de inconfortul responsabilitații proprii (care de altfel este anxiogen),  si transform situatia in ceva evitabil, controlabil, cu o singura variabilă – tu: când tu esti alb, iese bine; când tu esti negru, iese prost.

Deci care-i vinovatul? Oul sau găina? Și pe Dumnezeu cine l-a făcut? întreabă copilul când părintele ii expune teoria cauzalității stricte: întâi a fost Adam, dup-aia Eva, etc.  Asta este despre a cauta in afara ta. Vinovați de data asta. Dumnezeu e viața. Dumnezeu e totul. E conținătorul vieții. E spațiul dintre litere. Foaia albă, dar și tot ce se scrie pe ea, nu doar o literă. Dumnezeu este întotdeauna, dar și infinita secundă. Ce beneficiu avem din a-l găsi pe el vinovat? Dintr-un punct de vedere, renunțăm la control, din altul renunțăm la implicare. Cum să facem să nu ne abandonăm?

Standard