Pilule de reflectie

Viața ca o iluzie

Pentru cei mai mulți oameni, viața este o foarte mare iluzie. Suntem în iluzie atunci când credem că totul e roz, suntem în iluzie atunci când credem că totul e pierdut, suntem în iluzie când suntem îndrăgostiți, suntem în iluzie când urâm. Suntem în iluzie ori de câte ori evaluăm viața (persoane, evenimente, contexte).

Viața ta este exact așa cum o caracterizezi tu. Ea nu te contrazice. Cumva, toate aspectele la care ai strâmbat din nas sau care te-au dat pe spate în tinerețe au devenit constelația vieții tale. De ce ți-e frică nu scapi. Dar și de ce-ți dorești trebuie să ai grijă. Tu ești marele maestru. Poți fi autorul unei simfonii sau al unei tragi-comedii. Ai devenit persoana care te scotea din  minți cândva sau cea pe care ai admirat-o cu nesaț. Starea de a fi critic este cea care a țesut decorul iluziei. Acela în care tu ești „cel mai bun” ori „cel mai rău”… crede-mă, nu contează care din ele.

Viața din afara iluziei este creată din starea de acceptare. Doar ea conține suficientă iubire și suficient respect cât să-ți deschidă ochii spre realitate. Viața netrunchiată sau neumflată de ochelarii deformatori este cea accesibilă observatorului. Da, și el își creează o lume interioară care să o reflecte pe cea exterioră (sau invers?), dar și pe aceea o observă în timp ce o experimentează.

Tu alegi între a da verdicte (în urma cărora tot tu ești bosumflat sau euforic) și a savura totul: chiar și părțile de care fugeai altă dată. Pentru că doar cu ele imaginea vieții este completă. În felul acesta, a fi spectator nu presupune a fi inactiv sau nesimțitor. Din contră, contactul cu viața va fi plenar, vibrant. Te vei umple de toate culorile vieții. Și vei fi mult mai mult decât înainte. Tu însuți. Acționând. Implicat. Prezent. Întreg.

Standard
Pilule de reflectie

Tot respectul, stimabile!

Stima de sine se traduce simplu prin „cât dai pe tine”. Cei cu stimă de sine scăzută se plâng de nerecunoaștere din partea celorlalți, dar ei sunt primii care se subvalorizează. Nu pretinde altora să dea trei bani pe tine, când tu nu dai nici doi.

Imaginea de sine se referă la „cum te vezi, cum te percepi” și reflectă gradul acceptării de sine.

Ca să facem aceste evaluări despre noi, ne comparăm cu ceilalți, ne raportăm la ei. O relație satisfăcătoare cu semenii (mai ales cu cei de aceeași vârstă) oglindește o bună stimă de sine. Adică raportul este unitar, de unu la unu. O relație nesatisfăcătoare, în care evident suntem „nedreptățiți”, este cea în care „ne dă cu virgulă”. Adică un raport subunitar, în care imaginea de sine este deteriorată, șifonată.

Imaginea de sine scăzută te face să nu crezi că ai putea fi acceptat de ceilalți. Îi percepi pe ei ca fiind aspri cu tine sau respingându-te, pentru că ai o atitudine de inferioritate, te autopoziționezi mai jos și privești cu ostilitatea învinsului către „evaluator”. El nu face decât să te confirme acolo unde te-ai așezat. Drama ta? „Nu sunt acceptat”.

Când ai un conflict important cu o persoană semnificativă din viața ta (părinte, copil, partener), defectele pe care nu i le mai poți tolera sunt ale tale, o parte din tine pe care nu ți-o asumi. Când nu poți ierta și nu mai faci față relației cu această persoană, respingând această relație, renegi o fațetă a ta. Drama ta devine: „nu te accept”, deși are, ca și în primul caz, ca punct de plecare: „nu mă accept”.

Acceptarea de sine și acceptarea de alții sunt cele două  fațete ale acceptării vieții. Ele decurg una din alta și dau aripi de libertate purtătorului. Proscrisul este propriul său temnicer. Stimabilul este o ființă pe cale de dispariție pe care încerc să o trezesc retoric cu o vorbă de mult apusă, în care nu mai crede nimeni, din păcate: „Tot respectul, stimabile!”…

Standard
Pilule de reflectie

Spune-mi că ești fericit!

Băiatul meu cel mic (clasa a III-a) se bucură de fiecare zi ca de una specială. Nici o dimineață nu vine prea devreme pentru el. Are un mod natural de a mulțumi pentru reușitele zilei, în primul rând împărtășind. El dă valoare fiecărei mici bucurii recunoscând-o, primind-o și dând-o mai departe (povestită).

Când are o experiență dureroasă, când este frustrat de o situație de viață, are aceeași nevoie de a împărtăși. Atunci eu sunt tare încercată. E greu să îndurăm sentimentele negative ale copiilor noștri. Falsa credință că ar trebui să îi protejăm de situațiile dureroase, ne face să ne simțim corigenți ca părinți când ei suferă. De fapt au nevoie doar să fie conținuți, iar evaluările noastre de genul „o fi bine, o fi rău” sunt reflexe de pe vremea când primeam note. „Te ascult!” este suficient. Îl confirmă ca individ cu o paletă complexă de sentimente.

„Ce dimineață superbă, mamă!” mi-a spus azi la plecare. Mi-a fost greu să aleg între cele două lumi: frumusețea ce răzbătea concret prin fereastră cu lumină temerară și primăvara din ochii lui…

Standard
Pilule de reflectie

Corpul nu minte

Limbajul verbal (prin cuvinte) reprezintă 7% din modul nostru de a comunica. Limbajul nonverbal (al trupului: prin gesturi, mimică, postură) deține însă monopolul în exprimare prin cele 93 de procente ale sale.

Limbajul verbal este dobândit prin instrucție, este apanajul educației. Conceptele și definițiile satisfac nevoia de exactitate a experților, nevoie caracteristică de altfel bărbaților. Și cu toată strădania de a ajunge la un limbaj comun exact, cuvintele au întotdeauna un sens personal pentru vorbitor.

Limbajul corporal uzează infinit mai puțin de mintea conștientă, este universal, curge firesc exprimând emoții, fidel fiind lumii interioare a persoanei. Copiii mici, care nu dețin încă secretele limbajului verbal, ne par mici vrăjitori pentru că „ne citesc” dincolo de cuvinte. Iar fețisoarele lor „spun tot” prin expresii delicios de naturale. Pare un dar inestimabil să primești atâta onestitate din partea cuiva. Din păcate, dăruirea prin exprimare necenzurată a ceea ce ești rămâne asociată naivității, vulnerabilității, feminității.

Așa că un „om mare”, stăpân pe sine, își va strâmta nonverbalul, până la a-l bloca, până la a purta măști inexpresive și a înțepeni corporal. Expertul în limbaj elevat, închizând poarta dinspre interior spre exterior, nu va mai permite nici trecerea informațiilor subtile dinspre exterior spre interior. Nu va mai fi conștient de ceea ce alții exprimă nonverbal. Perspectiva lui în comunicare se îngustează, până când ajunge să piardă legătura cu propriul univers interior. Este fascinant cum fuga de alții te depărtează de tine.

Parcă de-o viață ne străduim să găsim cuvântul exact care să explice ce simțim (și tot nu găsim unul în care să încapă trăirea)… când e așa de simplu să oferi o îmbrățișare. Aproape am uitat cum se face, a devenit stânjenitoare apropierea de cineva… Sau să lași lacrimile să curgă în loc să le înghiți și să-ți fereci durerea cu șapte lacăte…

Corpul este forma, manifestarea divinului. Acesta este sensul sintagmei „după chipul și asemănarea Lui”. Dați-I voie să se exprime! Deschideți-vă ochii și inima să percepeți corpul din fața voastră, ca și vibrația propriului trup. O privire face cât o mie de cuvinte.

Ce-ar fi să ignorați cuvintele timp de o oră? Să priviți corpuri exprimându-se într-un parc. Sau să ascultați trupul iubitei tăcute. Credeți că v-ar putea îmbogăți?

Standard
Poezii

Te conjur, primăvară!

Mi-e dor de mirosul pământului când învie.
Mi-e poftă de iarbă crudă sub tălpă.
Mi-e sete de primăvara care vreau să fie.
Și încă aș fugi cu tine într-o țară caldă…

Tot caut lumina aceea roz-trandafir.
Să-nduplec iarna să plece, mă-mbrac subțirel.
Mă-nfrupt cu iubire, pe păsări să le inspir.
E umed și frig. Stai să-mi umblu prin suflet nițel…

Un timp lenevesc, grăunte sub țarina grijulie.
Apoi încolțesc cu idei verzi nebunatice.
Mă strecor șerpuit, driblând pietre de veșnicie.
Și iată-nfrunzesc, lăstărel cu vise văratice.

Mă trezesc, fâșneață cu cireșe zemoase în sânge.
Mi-atârnă mărțișoare vesele în urechi.
Primăvara conjur, iarna să ne alunge.
Dacă vreți s-ajutați, împletiți dragoste în perechi…

Standard
Femeia de la marginea mării

Femeia de la marginea mării – 7

Întuneric și val șoptit alene. Părere lăptoasă în zări. Punct de foc, ochi care ne vede. Culoare vie întinată în mare. Și gata, Zeul Soare trezit răsare, cotropește totul inventând dimineața, în timp ce păsările concertează cu venerație.

Firele de nisip încă lenevesc gâdilate de lumina roșiatică. Deși pescărușii au ieșit la apel și inspectează plaja tacticos…

În fundal, casa cu scoici are obloanele-pleoape pe jumătate lăsate și ușa verandei întredeschisă ca o gură pregătită să spună ceva către o ureche. Pe verandă, un pled alb de pluș atârnă pe jos, după ce înfășoară cu dărnicie fotoliul… în care stă pitită până la gât femeia cu ochii ca marea.

Spectacolul zilei născute din noapte, soarele ridicat din apă ca să urce spre cer, i-au adus pe chip zâmbet nostalgic și lumină în priviri, odată cu amintirea unui alt început, poate cel mai important început din viața ei. Căci nu există privilegiu mai mare pentru o femeie decât acela de a fi părtașă începutului unei vieți, cea a puiului ei…

„ Parcă se întâmplă ceva cu mine. Parcă se iscă o părere, o vibrație, un licăr de emoție. Aș vrea să cred și parcă nici n-aș crede… E ca un vis, iar căutarea certitudinii m-ar putea trezi. Îmi ascult cu atenție corpul. Respir altfel, mai amplu, am alt aer. E o senzație nouă, de liniște și în același timp de neliniște cam cât o șotie. E ca o teamă pe care pofta de nebunii o ține cu capul sub apă, ca să fie ea pe val, în soare și vânt. Îmi fâlfâie plexul a nerăbdare, a schimbare, a viață acută. Și gata, acum trebuie să știu, ca și cum mi-aș lumina cele mai profunde părți ale corpului cu înțelegerea a ceea ce se întâmplă de fapt. Trepidează secunda cu greutate și mă deschid să primesc marea veste. Sunt o mare de simțuri cu mii de ochi, urechi, degete, nări și buze gata să absoarbă clipa prin toate celulele.

… Aaaaaaaaa!… O liniuță roșie anume face diferența. Gândul parcă a înghețat în timp ce emoția a țâșnit cu puterea unui vulcan trezit din somnul de veacuri. M-a umplut până-n creștet cu lumină caldă. Mi-a făcut pielea sită pentru culori de curcubeu. Plâng cu fericire rostogol pe obraji purpurii. Dansez în ritmul bucuriei. Chicotesc și zbor. N-am cuvinte… și am și-un nod în gât… de mamă. Nicicând nu am mai trăit așa împlinire și atâta responsabilitate. Dumnezeule, mi-ai dat în grijă o viață! Viața copilului meu!

… Am o burtă tare țuguiată și mă simt mai sexy ca oricând. Sunt foarte informată, mănânc sănătos, natural, nu prea trec pe la doctori, iar când mi-e rău cred că este firesc, fiziologic, nimic grav. Port cu mine un miracol despre care cred că este de când lumea și inedit de fiecare dată. Mă simt foarte aproape de Dumnezeu. Primesc semne la tot pasul sau prezența mea, ca o conștiință lărgită, mă face incredibil de intuitivă. Puiul din mine crește iar eu devin datorită lui și pentru el, altcineva. Iubesc susținând, conținând, îmbrățișând, creând din mine permanent. Mă simt un izvor de viață.

… Nasc. N-am timp de frică și nici putere să țip. Ador fiecare secundă cu durerea ei acută cu tot. Parcă tot universul este atent și concură la acest spectacol. Eu și puiul meu suntem cap de afiș. Dar eu sunt și cel mai fascinat spectator. Nu știu din ce viață am învățat să respir eficient și să-mi dozez energia, mă surprinde cât de bună sunt la asta. E iar un amestec de liniște cu „totul e bine” și de emoție nerăbdătoare cu „vreau să te văd”. Clipele picură cu ecou și eu mă rup de prea multă iubire. Nașterea e foarte aproape de moarte. E foarte ușor să renunți la viața ta ca să dai viață. E atâta dăruire în clipa aceea încât viața ta se poate scurge complet în noua viață fără nici o părere de rău, ca o mare împlinire a destinului. Ca și cum experiența aceasta de mamă care se dăruie poate fi de-ajuns pentru un om…

Totul e bine. Sunt iar inundată de endorfinele-licurici și luminez prin ochiurile pielii pentru că te văd, pui roz și… Aaaaaaaaaaaaa! te-au pus pe inima mea!…  plâng cu iubire… pieptul meu a-nflorit sub tine, ghemotoc viu. Comunicăm amândoi dincolo de cuvinte: ne ascultăm celulele, ne liniștim, e ca un dans al nostru în armonie, pe o melodie de început de lumi…”

 

Standard
Eseuri

Eu și tu, până la urmă

Inteligența naturii mă uimește la fiecare pas pe care îl fac spre înțelegere. De curând am descoperit că nu-i întâmplător faptul că la începutul oricărei relații, oricărei activități pe care o alegem, ne îndrăgostim, suntem plini de entuziasm. Suntem fascinați de mamă, de iubită, de o carte, de o idee, de o schimbare… tocmai pentru a depăși angoasa, anxietatea începutului de drum anevoios (înainte de a face o casă, a lucra la un proiect, a începe o școală, a porni o relație de cuplu sau chiar a începe viața). Imaginarul funcționează cu toate motoarele pe maxim, pentru a suplini nimicul sau prea-puținul construit în real. Iar ceea ce dă energie acestei euforii de început este contactul cu resursa personală care conține potențialul, care face posibil drumul. Resursa ta este motorul, dar ai farurile aprinse spre celălalt sau spre obiectul fascinației tale. Imaginea acestuia îți dă direcție și sens. Investești în celălalt prin faptul că alegi drumul cu el, prin el.

Pentru exemplificare, să luăm cazul concret al iubirii romantice, deși la fel de bine am putea alege relația dintre șef și subordonat, dintre mamă și fiu, dintre doi prieteni, dintre doi parteneri de afaceri. La început sunt tânăr și credul și asta mă face plin de entuziasm până acolo unde uit de mine. „Crede și nu cerceta!” este caracteristica poziției de start, de avânt. Apoi timpul și experiența se împletesc aducând cunoaștere despre celălalt și implicit despre mine. Acționând aflu cine sunt, devin cineva de care tocmai iau cunoștință în relație cu altcineva. Raportându-mă la celălalt mă descopăr și cresc.

Și într-o zi ajung să fiu conturat suficient cât să îmi amintesc de mine ca de ceva prețios, dornic de afirmare. Pare că celălalt m-a cam pus în umbră, când de fapt singur mă pusesem, eu mutasem reflectoarele pe el. Eu mă agățasem ca o plantă cățărătoare pe copacul care-mi ține umbră. Eu n-am crezut că îmi sunt suficient cât să mă autosusțin. Și chiar a fost necesar să fac asta la început, ca să cresc cât să exist ca ființă ce stă pe picioarele sale, cât să-mi dezvolt tulpina, cât să-mi asum identitatea sexuală, cât să devin profesionist. Și acum vreau să  fiu eu cel puternic și mă desprind de acel acasă care pare că m-a păcălit, aleg să fug din ceea ce mi-a fost cândva rai. Îl reneg pe iubit pentru că tocmai i-am descoperit slăbiciunile și nu-l mai consider demn de tronul pe care eu îl urcasem, în fantasma mea.

Plec, din nevoie de individuare. Plec în numele dreptului de a mă exprima ca ființă vie. Plec ca să respir, căci mă sufoca. Dar uneori aleg alt copac pe care să mă prind, pentru că încă nu am învățat lecția autonomiei, pentru că încă sunt ușor impresionabil de lumina altcuiva. Mă arunc în altă relație de dependență înainte de a învăța să stau pe picioarele mele. Aleg direcția și sensul altcuiva pentru că nu am încredere suficientă în mine, pentru că încă nu mi-e clar cine-aș putea fi eu. Și povestea se repetă pentru că am rămas corigent. Și iar sunt dezamăgit de celălalt și iar îmi vine să mă duc…

Și acum nici nu mai sunt atât de naiv, cât să mă mai pot îndrăgosti, să mai pot crede că cineva e roz. Așa că decretez că lumea asta nu-i făcută pentru mine: adică ea e rea și eu sunt bun; eu aș putea iubi, dar nimeni nu m-ar putea iubi pe mine. Să însemne asta ca eu sunt rău și de neiubit?

Și-n altă zi înțeleg că sunt singur lângă oricine, pentru că de mine sunt rătăcit. Că ceea ce caut în lumea largă este profund în mine. Că resursele mele, cele care strigau să fie văzute și mă îndemnau să fug, nu sunt doar praf de stele, ci și țărână, la fel de valoroasă. Și eu am acea parte care mă dezamăgise la tine, doar că în clipa aia abia îmi descoperisem partea strălucitoare. Contrastul cu tine, cel căzut în dizgrația mea, m-a făcut să mă văd prețios… „eu sunt altfel!”. Și am mai avut nevoie de câteva eșecuri ca să înțeleg că mă dureai atât de tare, pentru că nu mă puteam asuma. A trebuit să cred în steaua mea ca să mă pot desprinde de tine, dar doar când am priceput că sunt și glod am devenit întreg.

Abia acum te iubesc așa cum ești. Pentru că mă iubesc așa cum sunt. Nu te pot accepta decât acceptându-mă.

„Crede și nu cerceta!” iși schimbă sensul la final, păstrându-și valabilitatea: am încredere în adevărul tău, fără a-l judeca. Am respect pentru ființa care ești, pentru universul din tine, pentru că știu că doar eu am acces deplin la complexitatea mea, la adevărul meu. Și acum da, putem merge împreună, fără a uita de drumul fiecăruia. Ne împletim, fără a ne confunda. Nu mai sunt lângă tine ca să te servesc ori ca să te folosesc, ci ca să împărtășesc cu tine miracolul vieții, care mă surprinde în fiecare zi, ca un dar cu adresant universal…

Standard
Eseuri

Steaua de sub carapace

Puiul de om se naște ca o bancă de resurse, ca un potențial nelimitat de manifestare umană, ca o stea cu infinite raze-drumuri posibile.

Istoricul familial și cel transgenerațional acționează ca presetări, rezultând o predispoziție pentru anumite caracteristici personale. Transmiterea acestor moduri de a fi de la înaintași nu se face prin gene, ci prin comunicare verbală și nonverbală, conștient, dar mai ales inconștient. Imităm atitudini, posturi, gesturi, împrumutăm credințe, tipuri de reacție pentru anumite situații, chiar și profesii sau preferințe parteneriale. Poveștile de viață cu care ne întâlnim, vorbele de duh ale unui străbun, povețele moralizatoare pe care le primim cât timp ne formăm ca indivizi, experiențele persoanelor apropiate, toate ne îngustează libertatea de exprimare.

La un moment dat, tot ce au pățit alții devine o presimțire sumbră despre ce-am putea păți noi. La asta se adaugă cele câteva eșecuri personale, firești unor prime încercări, pe care în lipsa unei susțineri parentale eficiente sau cu concursul unor sabotori, le-am interpretat drept catastrofe. Așa se face că ajungem să dorim să ne apărăm de ceilalți, să ne separăm de lume, să ne păstrăm ascunse resursele personale, ca pe o avere prețioasă. Inventăm platoșe, cochilii, măști, ziduri între noi și alții, între noi și natură. Ne izolăm psihologic și chiar fizic, ca să nu fim răniți. Ne fabricăm un acasă strâmt, artificial, care ne rupe de rest, în încercarea noastră disperată de a ne menține unicitatea: „nu vreau să fiu ca voi”, „eu n-am s-o iau în barbă”.

Doar că valoarea unui potențial stă în împlinirea lui. Steaua ferecată are razele întrerupte chiar la nivelul pereților așa-zis protectori. E ca o automutilare. Faptul că stă ascunsă, nevăzută, o face inutilă, irosită, se va arde ea pe sine până se va stinge. Când suntem pitiți, nu suntem nimic. Doar în relație cu ceilalți și cu lumea avem valoare. Într-un spațiu strâmt nu putem străluci. Să nu riscăm emoțional, să nu riscăm intelectual, să nu riscăm financiar, să nu riscăm social înseamnă să renunțăm la dorințe, la vise. Fără ele viața își pierde sensul. Și se stinge.

Suntem una cu totul. Întâlnirea cu ceilalți ne pune în flux, ne racordează la sursa vieții. Iar faptul că uneori ne rănim este o dovadă că trăim. „A pierde”, la nivel de viață, e totuna cu „a câștiga”. Ambele sunt experiențe, adică oportunități de creștere. Privindu-le astfel, devine evident mai valoros eșecul prin lecția pe care o conține, prin potențialul de schimbare. Asta dacă nu ne ascundem iar, ca să ne lingem rănile în bârlogul blindat, de victimă profesionistă.

Suntem o creațíe a naturii, iscată dintr-o relație interumană, dintr-o familie, dintr-o comunitate. Iar scopul nostru ca ființe nu poate fi în afara mediului firesc de viață. Natura, relațiile interumane, familia, comunitatea, țara, continentul, planeta… sunt de fapt acasă. Suntem parte a ceva măreț, suntem fărâmă de divin și ne putem reflecta în oricare alt semen. A privi profund în noi este tot una cu a vedea întreaga galaxie. Acasă despre tine este acasă despre tot. Iar diferența dintre a fi izolat, separat, deconectat și a fi viu este mișcarea, relaționarea, contactul cu toate aspectele vieții. Adică a te lăsa în flux. A dansa în ritmul universului permite reglarea ceasului interior, armonia personală. A te dărui devine sinonim cu a primi. A fi în acord cu tine înseamnă a fi deschis către orice, a accepta.

Astfel a iubi presupune a te iubi și a Îl iubi. Iubirea este în tine și în tot. Și circulă în infinite sensuri. Pentru că ești o stea…

Standard
Poezii

Dimineață cu fluturi

Eu sunt prințesa, tu marele magician.
Și ce dacă e întuneric afară?
Ziua morocănoasă, cu griji îndesate între coaste,
Nu face cât gropița zâmbitoare din obrazul tău stâng, de golan.
Sunt supusa unui vârf fin de deget
Care se mișcă nerușinat pe oriunde,
Spiriduș ce trezește și plimbă dorința
Fără să stăruie, hoțomanul, niciunde.
Mă răzvrătesc și mă lupt corp la corp cu tine
Să inversăm rolul: tu ești prinț, eu mică vrăjitoare
Și pot preschimba printr-un freamăt de gene
Neliniștile tale în val înaripat călare.
El ne poartă departe în zările unde, iată,
Crapă de ziuă cu surle și trâmbițe de început de lumi:
Noi suntem lumina cu zâmbet de dimineață.
Te iubesc! Sunt plină de fluturi… toată… acum…

Standard
Eseuri

Semințe pentru primăvara ta

Ce vrei să schimbi?
Ține de tine? Căci dacă depinde doar de exterior, e doar un vis frumos…
Ce vrei să păstrezi?
Viața este o mișcare, las-o să curgă… pierzi, câștigi…
Ce îți dorești?
Dorințele te țin viu.
Ce culoare au visele tale?
Visele îți vorbesc despre potențialul tău dornic de exprimare în fapt.
Ce ai face altfel acum, dac-ai putea să mai alegi o dată ceva din trecut?
Ce din cel ce ești acum poți pune în cel ce-a rămas din ce-ai fost atunci, ca să faci din tine puzzel-ul apt de schimbare interioară?

Întrebarea corectă: Ce-ai face acum, ce alegi azi să faci cu cel ce ești?
Sunt unele lucruri pe care nu le poți schimba, sunt unele lucruri pe care nu le poți păstra, pentru că la un anumit nivel nu poți controla viața.
Ceea ce poți schimba și păstra se referă la resursele tale active. Față de ele ești un adevărat creator. Ce poți face cu ceea ce ești este provocarea zilei tale. Aici alegi. Aici ești Dumnezeu.
Cât despre mâine? Mâine există doar prin ceea ce faci azi, prin pasul mic de azi în favoarea visului, dorinței. Îți trebuie un scop clar, o strategie, un plan și voința de a împlini etapa zilei.

Când știi cine ești, știi ce vrei și ți-e limpede drumul.

Întâi pregătești pământul: săpat, curățat de buruieni, afânat. Poți face asta cu tine? Să fii dispus să sapi profund în tine; să dai la o parte griji, frici, credințe vechi de nereușită; să aduci lumină, adică conștiință cât mai adânc. Alegi sămânța de care ai nevoie (o resursă a ta): e chiar acolo în „pământul tău”, doar că era pitită prea departe de lumină… o uitasei… cu puțină atenție o trezești la viață! O îngrijești în fiecare zi: o hrănești cu iubire, adică îi dai soare (atenție, focusare, prezență), apă (adică dai din tine prin faptul că faci „pasul mic” al zilei de azi, parte a planului mare), mai plivești buruienile care reapar (gărgăunii care te mai bântuie) și aer (îți folosești cunoștințele, îți menții mintea trează, gândești).

Hai că nu-i așa greu! O punem de-o primăvară?

Standard