Căsătoria - pariul cu viața

Capitolul 1: Pretext

Pentru fete cel puțin, pariul cu viața este legat de căsătorie. Părinții își consideră copiii realizați atunci când ajung la casa lor. Psihologii evaluează căsnicia ca fiind un factor important al fericirii, subclasat doar de personalitate și de sănătate. Recunoaștem sau nu, felul în care ne raportăm la căsătorie spune multe despre noi și despre viața noastră.

Nu, nu mă refer la un petic șifonat de hârtie. Nici la aspecte formale care țin de lege, religie sau tradiții. Nevoia de a împărți viața cu „un suflet pereche” este nevoia de a te confirma pe tine însuți, oglindindu-te în cineva foarte apropiat. Intimitatea reală cu acest cineva îți permite să fii autentic, fără măști sociale, netrucat. Să-ți recunoști toate gândurile, sentimentele, dorințele, nevoile, frustrările, visele, ca-ntr-un culise, între două piese greu de jucat. Căci actorul, oricât de autentic pare pe scenă, are o poveste personală de viață, are dureri ascunse de lumina reflectoarelor.

Ideal ar fi să poți să-ți joci pe scenă propriul rol. Să renunți la „ce trebuie” și la ce vor ceilalți. Să fii congruent cu interiorul tău. Iar grav este când, ieșind din scenă, rămâi cu costumul solemn, cu machiajul strident, cu vocea pusă pe moațe, cu atitudinea forțată. Atunci când te epuizezi jucând un rol fără sfârșit… uitând cine ești cu adevărat. Oricare dintre noi se află undeva între aceste două extreme. Uneori în cursul unei zile ne schimbăm locul pe linia autenticității făcând pași mari spre unul dintre capetele ei. De exemplu la ora 10 interpretezi un rol profesional la ghișeul de relații cu publicul și pari numai zâmbet. Dar în sufletul tău ești răvășită de starea tensionată din cuplu, după o dispută de noapte, nesoluționată. La ora 13 te întâlnești cu prietena ta cea mai bună și îți verși focul la o cafea, trăgând cu năduf din țigară.

Voi vorbi despre actor referindu-mă la tine într-un context de viață în care porți măști, joci roluri, te arăți altfel decât ești. Voi spune scenă cu privire chiar la acest context real. Spectatorul  este orice persoană din viața ta, care îți observă reacțiile. Intimitatea presupune a fi în contact cu sinele tău pentru a putea împărtăși acest adevăr (al tău) cu altcineva. Dacă subiectul căsătorie a devenit tabu pentru tine, dacă ai conștientizat că nu te simți confortabil în propria căsnicie, dacă ai renunțat să mai speri c-ai putea fi iubit sau măcar înțeles de cineva sau dacă sperând nu ai ajuns la nici un rezultat, ce-ar fi să accepți aportul tău la această situație? Nu cumva ceva din tine nu te lasă să explorezi sau să performezi în această zonă? Ar putea fi un blocaj al tău înainte de toate?

Întrebarea mea este: Chiar vrei să afli cine ești? S-ar putea ca echilibrul în care te complaci să-ți fie suficient de călduț. S-ar putea să fii mândru de siguranța și de puterea pe care le ai în înfruntarea singurătății sau de sacrificiul de care dai dovadă. S-ar putea să vezi o grămadă de beneficii în a-ți păstra viața doar pentru tine sau chiar în a o ascunde și de ochii tăi.

Dar ca să-ți pui această întrebare trebuie întâi să știi cum să te-asculți.

Standard
Căsătoria - pariul cu viața

Cuvânt înainte

Am o idee nebunatică… Să scriu o carte! În direct! Adică să vă fac părtași la asta publicând aici capitol cu capitol, așa cum îmi vin în minte. Și abia la sfârșit, când voi înțelege întregul odată cu voi, să ordonez materialul și să-i dau forma finală.

Se numește… Căsătoria – pariul cu viața. Se vrea o călătorie prin minte, trup și suflet în căutarea sinelui. Scopul declarat este… intimitate versus singurătate. Eu voi fi un ghid, dar experiența vă aparține. Vă voi oferi instrumente, dar curajul de a le folosi este opțiunea voastră. Va fi un demers de autocunoaștere, riscant pe ici pe colo, ce presupune o responsabilitate asumată.

Cum o să facem? Pentru fiecare subiect luat în discuție, mă voi adresa întâi minții voastre. Ea vrea să le știe pe toate ca să aibă iluzia controlului. Și după ce-i dăm ei de lucru, trecem la adevărata provocare. Sufletul, emoția, esența voastră. Cheia de acces spre acest tărâm va veni sub forma unei propoziții, de cele mai multe ori interogativă sau cu spații libere de completat. Înainte să vă puneți această întrebare va trebui să intrați într-o stare specială de pace interioară, alegând una din metodele pe care vi le voi descrie. Adică vă veți asculta corpul. Curiozitatea, răbdarea și bucuria de a afla răspunsuri despre voi sunt tot la alegerea voastră.

Și oriunde v-ați afla, m-aș bucura să mă simțiți aproape. Întâi pentru că eu am avut o experiență de felul celei pe care v-o propun, cunosc zona, am testat-o. Apoi pentru că vă trimit energie și iubire prin cuvintele care ajung la voi. Simțiți?

Pornim la drum! Cine vine cu mine?

Standard
Eseuri

Recunoștință

Prima mea profesoară de română mi-a fost întâiul dascăl-model. Părea atât de greu și de tentant să fii ca ea, să știi atât de multe, să te poți exprima cu așa grație. Respira… siguranță, rigurozitate și eleganță… ordine, logică și frumusețe… cult pentru limba și literatura română… artă și pasiune de a preda.

Nu știu cum, dintr-o fată timidă, care uita de emoție și puținul pe care-l știa, am ajuns să simt că sunt eleva ei preferată. Mi-amintesc stăruința mea de a nu pierde cuvinte prețioase din fluxul ei metaforic, cum mă uimeau înțelesurile profunde ale vreunui vers pe care ne ajuta să-l descifrăm, cum ajunsesem să gândesc gramatical orice vorbă auzită pe stradă. Când am realizat că fiecare compunere a mea era citită la sfârșitul orei, ca un ritual, ca o surpriză așteptată, fără să fie nevoie de notă, a fost ca și cum am desoperit cine sunt.

M-a iubit într-un mod foarte decent, profesional aș spune. Nu-mi amintesc dacă ne-am îmbrățișat vreodată. Dar pot să retrăiesc emoția simțită într-o cabină telefonică din care o anunțam că am primit un premiu special la olimpiada națională. Sau cadoul ei simplu și profund… o carte. Sau credința noastră comună, ca o intuiție, că eu voi deveni scriitoare.

În anii de liceu am mai întâlnit-o de câteva ori. Deși aș fi avut să-i spun că rezultatele mele școlare sunt foarte bune, încercam mereu un sentiment de jenă, inexplicabil. Abia acum, după un sfert de veac, l-am descifrat. Succesele mele în profilul real mă îndepărtau de literatură. Parcă o trădam.

Am intrat în viața de adult, mi-am împlinit vise pretențioase. Dar pe fetița care credea că va fi scriitoare am uitat-o complet. Când mă impresiona ceva bine scris, aveam un sentiment de univers pierdut, viața mă prinsese în ițele ei prea departe de poezia sufletului meu.

Și, total neașteptat, vara trecută, în urma unor exerciții de relaxare și emoție profundă dintr-o tabără de dezvoltare personală cu Rune Heivang, scufundându-mă în adâncimile proprii, am regăsit cheia tărâmului pierdut. M-am îmbătat de mine și de cuvintele care vin curgând de nu-știu-unde, copleșindu-mă. O simt fizic pe fetița de 12 ani plină de emoția scrisului de sub peniță. Uneori parcă e doar o altă compunere de clasa a șaptea, cu floricele pe margini. Dar îmi place așa cum este și-i dau drumul să zboare în lume, fără să știu niciodată până unde va ajunge.

Și pentru că am avut nevoie să fiu citită cu voce tare, mi-am amintit cu dor nespus de doamna profesoară. Mi-am dorit să știe că sunt pe drumul spre casă, un drum al pasiunii, al inimii, al limbajului propriu. Am mai vrut o notă. Să știu părerea celei care a plantat semințele, despre verdele crud ce vibrează în mine, despre fructele-poezii.

Epuizasem, căutând-o, toate sursele electronice și, cu totul întâmplător, am mai găsit un fir… Așteptam cu așa nerăbdare răspunsul, cu-o inimă de 12 ani. Și am primit… „Regrete… a murit acum vreo 2-3 ani.”

Îmi vine să strig spre cer. Oare cât de departe au ajuns ultimii atomi respirați de ea? Cum să fac să mă audă urmele ei disipate în spațiu? Afară e atât de alb totul. Zăpada pare să mă înțeleagă. Ea îmi amintește să tac. Ca într-un moment de reculegere, închid ochii și mă cufund în relaxare, îmi învăț trupul plâns să accepte și simt „mulțumesc” în fiecare celulă.

Și dintr-o dată țâșnește din mine hohot de bucurie. O regăsesc pe doamna Popescu Rodica în mine, în verdele meu crud, e atât de vie întâlnirea cu ea, e așa profundă îmbrățișarea și nu mai contenim să ne mulțumim reciproc.

Simt iubire și recunoștință, doamnă profesoară! Și n-am loc în „MULȚUMESC ”…

Standard
Eseuri

Mama mea

Mama mea este una dintre cele mai curajoase persoane pe care le cunosc. Deși mult timp mi s-a părut mică și fricoasă. Abia de curând am înțeles că în fața deciziilor grele a fost măreață și puternică. A ales să mă nască la 20 de ani, a ales să supraviețuiască unor mari pierderi, a ales să iubească fără să mai aștepte răspuns și să accepte viața așa cum este.

Este ușor să fii curajos la vârsta marilor împliniri. Dar bilanțul se face abia după ce te confrunți cu vârsta marilor pierderi, când vinul dulce-i pe sfârșit și-au rămas mai multe cupe pline de amar. Când viața te face să te pleci și trebuie să lupți ca să te ridici. Când iubirea ți s-a scurs printre degete și singurătatea ți-a rămas tovarăș de drum.

Te iubesc, mamă, pentru diminețile în care tu mă suni să mă înveți să ridic capul și să mă bucur de tot ce-mi oferă ziua.

Te iubesc, mamă, pentru că n-ai capitulat.

Te iubesc, mamă, pentru că o mare parte din mine ți se datorează.

La mulți ani, mamă! Știu că ai putere să le dai frumusețe! Și să fii iubire!

Mulțumesc că exiști!

Standard
Daruri de la Rune, Poezii

Cum am ajuns…

Cum am ajuns…

Să te privesc ca pe-un străin,
Să nu mai simt nimic,
Să-mi pară sufletu-ți hain,
Să uit să mă ridic?
Ce nu mi-am dat voie să simt,
De sunt acum de piatră?
Ce-ar fi durut așa cumplit,
Să fug de mine toată?

Căci am ajuns goală-n străfund,
Domnește nemișcarea
Și coaja trupulu-i mormânt,
Vecin cu disperarea.
Vai! Sufletul m-a părăsit,
S-a disipat în zare,
Iar trupul îmi e amorțit.
Și ce-am rămas eu oare?

De ce trebuie să mor un pic?
Repere n-am.  Viața mă doare.
Nu simt, nu vreau, nu sunt nimic.
Să fie-un fel de resetare?
Secunda face pași mărunți
Ce mă despart de tine.
Ești mai departe cu un gând,
Parcă mă pierd pe mine.

Atât de mult iubire-am fost?
Sunt nimeni fără ea?
Vreau să te strig da-i fără rost,
Ce pot din nimic da?
Orele vin și se sfârșesc,
Doar haos îmi aduc.
Cum să incep să reclădesc?
De unde să m-apuc?

Te văd să mă învii cum lupți,
Cum fluturi cu iubirea.
Ce-ar fi la luptă să renunți?
Să mă înveți trăirea!
Cum să respir, cum să mă mișc,
Cum să te-ating pe pleoape
Și-n ochii tăi să stau să văd
Iubirea că se poate…

Să ne privim la nesfârșit
Ca să ne prindă fluxul,
Să ne arunce-n infinit,
Să ne apuce plânsul
Și să ne spele-n interior
Descătușând iubire…
Știi? parcă nu mai vreau să mor,
Încep s-ascult simțire…

Și pas cu pas mă retrezesc
Mă înfirip cu fire,
Celulele îmi cuceresc,
Le umplu cu iubire
Și iată fac un legământ
Față de universul meu:
Promit să nu mai uit ce sunt!
Să îmi permit și să exprim ce simt mereu!

Standard
Daruri de la Rune, Poezii

Și ce dacă?

Sub plapumă e cald și visu-i dulce greu
Și mușchii leneși nu vor să se miște.
„Mai stau un pic !” cerșește fredonat mereu,
Voința trează luptă să-i reziste.
Iar când m-aruncă din pat dintr-o dată,
Învinsă, strig în urmă… „Și ce dacă?”

Și iată ziua mi-o încep urgent,
Alerg s-ajung din urmă timpul,
Vâslesc să fiu „aici, prezent!”,
Să nu mă tragă-n sus sau jos curentul.
Dar când o amintire sau o grijă mă atacă,
Lovită, strig în urmă… „Și ce dacă?”

O eroină de poveste-ncerc să fiu,
Viața-ncâlcită s-o fac ordonată.
Lumini în ochi și zâmbet pe chip scriu,
Să nu m-atingă răutăți sau frici vreodată.
Iar când îmi scapă până-n suflet și mă sapă,
Rănită, strig în urmă… „Și ce dacă?”

Mă lupt cu propria mea neputință,
Mă lupt cu mine și mă lupt cu voi.
Aduc cu picătura lumină-n conștiință
Și picur cu iubire în inimă la noi.
Dar când nu-mi reușește câteodată,
Pierdută, strig în urmă… „Și ce dacă?”

Iubirea noastră e comoară de cristal,
E incredibil cum străluce ca în prima zi.
Ceea ce pentru mulți pare un ideal,
Mi-e sursă de răsfăț și nebunii.
Și când cutremure în colțuri cioburi crapă,
Șocată, strig în urmă… „Și ce dacă?”

Căci oricât de frumos și iscusit clădim,
Se strică și se schimbă-n fiecare clipă.
Nimic din tot ce suntem nu o să mai fim,
Moartea se ține scai de-a vieții-aripă.
Zbateri și creșteri iluzorii înc-o dată
Doar în prezent contează… „Și ce dacă?”

Standard
Daruri de la Rune, Poezii

Cenușiu

Ninge ud și cenușiu.
La mine-n suflet e pustiu.
Vreau să pleci de aici,
Să rămân ca un arici,
Să privesc adânc în mine,
Să-mi cotrobăi prin micime,
Să-nțeleg după ce plâng,
Să-nțeleg ce nu-mi ajung,
Ce îmi fulgeră și-mi tună,
Ce palpită și se-adună,
Ce mă doare și lipsește,
Ce te vrea și te gonește.
Ninge ud și cenușiu.
Nu găsesc decât pustiu
Și așa mă las să fiu,
Totul simt, nimic nu știu…

Standard
Daruri de la Rune, Poezii

Simți?

Te iubesc!… Simți?

Ești departe, totuși te îmbrățișez,
Pe creștetul tău mâinile îmi așez,
Degetele iată cum părul îți răsfiră,
Dansăm și-n jurul nostru toți ceilalți amuțiră.
Trupuri și suflete ne împletim,
Vocile curg, nu le deosebim,
Plutind angelic ne abandonăm,
Luptând demonic ne reinventăm.
Ne epuizăm și ne energizăm,
Ne devorăm și ne recreăm
Dincolo de timp și spații,
Contexte și complicații,
Evenimente și situații,
Prietenii și relații…

Te iubesc!… Simți?

Standard
Poezii

Călătorind între ură și iubire

Acei pe care cel mai tare îi iubim
Ne fac cel mai amarnic și să ne rănim.
Ajungem de durere să fugim,
Uitând foarte curând să mai simțim…
Viața din priviri se prăpădește,
Lumina din adânc se risipește.

Un om lipit de iubire, înrăit
Nu-i altceva decât un suflet rănit.
Cândva toată inima lui a iubit
Și-n mijlocul ei trădarea a lovit.
Însângerat, sufletului lacăt și-a pus,
Pe ură a schimbat iubirea ce s-a dus.
… Doar cioburi de iubire s-au înțepenit,
    Rămase să-l chinuie cu-n dor nesfârșit.

Oamenii-nsingurați, reci, afurisiți,
Aprigă nevoi-au să fie iubiți.
Durerea lor agresiv e strigată.
Nu îi blamați, fugiți de judecată!
Ferestre de suflet spre ei deschideți,
Caldă lumină și bine trimiteți.

În loc să luptați cu copii răzvrătiți,
Cei nemulțumiți, răi sau introvertiți,
Încălziți cu iubire, suflete s-aprindă,
Până focul din plexuri vor prinde să simtă:
Stropul de divin și resursa internă de energie,
Sâmbure de iubire eternă să se lase să FIE.

Standard
Daruri de la Rune, Eseuri

Multumesc, 2011

Sunt recunoscătoare anului ce tocmai a trecut pentru că m-a surprins cu experiențe neașteptate.

M-a schimbat împrospătându-mă cu tinerețe și maturitate. M-a învățat să iubesc tot ce trăiesc, să accept ce părea de neacceptat, să renunț la control. Să-mi trăiesc plenar orice emoțíe. Să văd frumusețea din spatele durerii, să caut binele în rău. Să cred în bunătatea mea, în devenirea mea. Să-i plac pe ceilalți așa cum sunt. Să nu mai judec și să fiu singurul om pe care să vreau să-l schimb și să-l vindec. Să mă bucur de tot ce am și de clipa prezentă, trăind aici și acum. Să iubesc necondiționat. Să privesc oamenii în ochi. Să simt înainte să gândesc. Să fiu înainte să fac. Să iubesc înainte să aștept iubire. Să mă relaxez înainte să mă încordez. Să respir când mi-e frică.

M-a învățat că am nevoie de prieteni de suflet. M-a învățat să comunic din inimă oricare ar fi riscurile, interpretările sau fricile altora. M-a învățat să fiu eu însămi, să mă deschid, să mă cunosc, să mă accept, să mă iubesc.

Mi-a readus în viață poezia, prietenă a adolescenței mele, pe care nu mai speram s-o întâlnesc și care acum este o adevărată resursă pentru sufletul meu: n-am să știu niciodată care e creatorul, eu sau ea (ori umbra ei divină), pentru că sunt copleșită de cât de mult primesc, de câtă iubire îmi dă ceea ce scriu.

Ai fost un an frumos și plin, 2011. Mi-ai rămas în sânge.

Standard