Prima mea profesoară de română mi-a fost întâiul dascăl-model. Părea atât de greu și de tentant să fii ca ea, să știi atât de multe, să te poți exprima cu așa grație. Respira… siguranță, rigurozitate și eleganță… ordine, logică și frumusețe… cult pentru limba și literatura română… artă și pasiune de a preda.

Nu știu cum, dintr-o fată timidă, care uita de emoție și puținul pe care-l știa, am ajuns să simt că sunt eleva ei preferată. Mi-amintesc stăruința mea de a nu pierde cuvinte prețioase din fluxul ei metaforic, cum mă uimeau înțelesurile profunde ale vreunui vers pe care ne ajuta să-l descifrăm, cum ajunsesem să gândesc gramatical orice vorbă auzită pe stradă. Când am realizat că fiecare compunere a mea era citită la sfârșitul orei, ca un ritual, ca o surpriză așteptată, fără să fie nevoie de notă, a fost ca și cum am desoperit cine sunt.

M-a iubit într-un mod foarte decent, profesional aș spune. Nu-mi amintesc dacă ne-am îmbrățișat vreodată. Dar pot să retrăiesc emoția simțită într-o cabină telefonică din care o anunțam că am primit un premiu special la olimpiada națională. Sau cadoul ei simplu și profund… o carte. Sau credința noastră comună, ca o intuiție, că eu voi deveni scriitoare.

În anii de liceu am mai întâlnit-o de câteva ori. Deși aș fi avut să-i spun că rezultatele mele școlare sunt foarte bune, încercam mereu un sentiment de jenă, inexplicabil. Abia acum, după un sfert de veac, l-am descifrat. Succesele mele în profilul real mă îndepărtau de literatură. Parcă o trădam.

Am intrat în viața de adult, mi-am împlinit vise pretențioase. Dar pe fetița care credea că va fi scriitoare am uitat-o complet. Când mă impresiona ceva bine scris, aveam un sentiment de univers pierdut, viața mă prinsese în ițele ei prea departe de poezia sufletului meu.

Și, total neașteptat, vara trecută, în urma unor exerciții de relaxare și emoție profundă dintr-o tabără de dezvoltare personală cu Rune Heivang, scufundându-mă în adâncimile proprii, am regăsit cheia tărâmului pierdut. M-am îmbătat de mine și de cuvintele care vin curgând de nu-știu-unde, copleșindu-mă. O simt fizic pe fetița de 12 ani plină de emoția scrisului de sub peniță. Uneori parcă e doar o altă compunere de clasa a șaptea, cu floricele pe margini. Dar îmi place așa cum este și-i dau drumul să zboare în lume, fără să știu niciodată până unde va ajunge.

Și pentru că am avut nevoie să fiu citită cu voce tare, mi-am amintit cu dor nespus de doamna profesoară. Mi-am dorit să știe că sunt pe drumul spre casă, un drum al pasiunii, al inimii, al limbajului propriu. Am mai vrut o notă. Să știu părerea celei care a plantat semințele, despre verdele crud ce vibrează în mine, despre fructele-poezii.

Epuizasem, căutând-o, toate sursele electronice și, cu totul întâmplător, am mai găsit un fir… Așteptam cu așa nerăbdare răspunsul, cu-o inimă de 12 ani. Și am primit… „Regrete… a murit acum vreo 2-3 ani.”

Îmi vine să strig spre cer. Oare cât de departe au ajuns ultimii atomi respirați de ea? Cum să fac să mă audă urmele ei disipate în spațiu? Afară e atât de alb totul. Zăpada pare să mă înțeleagă. Ea îmi amintește să tac. Ca într-un moment de reculegere, închid ochii și mă cufund în relaxare, îmi învăț trupul plâns să accepte și simt „mulțumesc” în fiecare celulă.

Și dintr-o dată țâșnește din mine hohot de bucurie. O regăsesc pe doamna Popescu Rodica în mine, în verdele meu crud, e atât de vie întâlnirea cu ea, e așa profundă îmbrățișarea și nu mai contenim să ne mulțumim reciproc.

Simt iubire și recunoștință, doamnă profesoară! Și n-am loc în „MULȚUMESC ”…