Arhive pe etichete: eseu

Eseuri

100

Mi-am dorit ca sfârșitul anului (sau al lumii!!) să-mi aducă atingerea pragului 100 pentru like-urile acordate blogului… și tocmai s-a întâmplat. O sută de persoane îmi permit să intru în căsuța lor de email sau pe pagina lor de facebook, cu fiecare zbatere a sufletului meu. Evident că sunt departe de notorietate, dar pentru un blog de poezie, într-o lume care nu mai are timp de sine… eu am 100 de prieteni imaginari, declarați. Și mă simt extrem de bogată. Și dacă tot suntem la statistică, Google Analitics îmi arată 5800 de vizite din 36 de țări în mai puțin de un an și jumătate de existență Asta Sunt Eu.

Pentru mine este copleșitor.

De multe ori alerg la sfârșitul zilei să aflu câte persoane m-au citit, cât timp au poposit pe pagină, câte județe sunt colorate în verde. Poate că sună a orgoliu, dar nu despre asta e vorba. Mulțumirea pe care o trăiesc este legată de sentimentul împărtășirii. E un fel de… „simțim la fel”. De altfel am primit mesaje private atât de nuanțate emoțional și expresiv, încât mi-au dat ocazia să mă văd și eu în voi.

Vă numesc prietenii mei imaginari nu pentru că n-ați fi cât se poate de reali, ci pentru că mă primiți la voi în suflet într-un mod virtual, ca într-un spațiu al tăcerii, al tainei. Cuvintele nu se aud, doar se simt. Nu ne vedem, doar ne știm. De fapt asta vreau să vă transmit acum… mulțumesc pentru că sunteți! Știu de voi! Vă simt. Și vă iubesc.

Standard
Eseuri

Oglinzi pentru durere / Iubire în oglinzi

Sfârșitul de an este un prilej de bilanț pentru fiecare. Tradiția compensează frigul de afară cu bucuria culorilor din case. Viața din verdele bradului, sclipirea magică din globuri și beteală, tinerețea fructelor, amintirea din mirosul cozonacului și endorfinele din ciocolată aduc în zilele de sărbătoare mesajul unei convingeri din străbuni: oricum ar fi fost anul ce a trecut, ne-a crescut, este un motiv de petrecere. Un ciclu de experiență nu poate fi decât pozitiv. Dacă ne imaginăm pentru o clipă că urcăm la nivelul lor, al strămoșilor, vom vedea din perspectivă înaltă că așa și este. Și totuși de ce de aproape se vede atâta durere în casa profundă a sufletului?

***

Anul acesta mi-a adus un prieten nou. O persoană pe care am iubit-o fulgerător, de la prima vedere. Un înger într-un scaun cu rotile. Mi-amintesc cu mare drag amestecul de surpriză, nerăbdare, curiozitate, frică și entuziasm înotând în marea de iubire ce am devenit în clipa întâlnirii noastre. Avea un zâmbet duios în care se împletea tristețea cu acceptarea… și o nemișcare care emana putere, sete de acțiune. M-a uimit asocierea dintre limitele evidente și potențialul nelimitat, la fel de strident. M-a izbit imaginea umbrei, ca resursă blocată.

***

Cine vă provoacă cel mai tare pe lumea asta? Cine vă face să dați în clocot până vă ies spume la gură? Partenerul de viață? Mama? Tatăl? Copilul? Șeful? Cine scoate ce-i mai rău din voi? Priviți-l atent, e o mare ocazie… e doar o oglindă pentru umbra din voi. Cine are nevoie de prieteni mieroși care să-i mintă că-i totul roz? Ăla care dă cu tine de toți pereții, ca să-ți arate o altă perspectivă, este ceea ce-ți trebuie ca să te adaptezi la schimbare prin creștere. Deschide bine ochii și întreabă-te: în ce situație fac la fel ca el?, față de cine mă manifest și eu așa?, ce anume din mine tremură acum: care credință mi se clatină, care nevoie a mea urlă să o văd, ce-mi lipsește ca să accept asta?, oare cum ar fi să intru puțin în lumea interioară a provocatorului?, o secundă de pace mi-ar putea aduce un strop de divin pentru un răspuns creativ legat de această situație?

***

Toți avem un handicap, o carență. O relație care scârțâie, o situație care nu-și mai găsește soluție, o experiență de pierdere neintegrată, un secret greu de dus, o mască față de ceilalți cu care ne păcălim chiar și pe noi, o sete nestinsă de ceva… Orice conflict extern este de fapt rezultatul unui conflict intern. Două părți din tine se luptă una cu alta în loc să se susțină acceptându-se reciproc. Atunci când îți negi o fațetă (pentru că îi dai o conotație negativă), o arunci în umbră, o blochezi. Ceea ce nu vrei să mai vezi, nu mai folosești: „Nu pot să merg!”, „Nu sunt frumoasă!”, „Mă va iubi cineva vreodată?”, „Nu mă pricep la afaceri!”, „N-am noroc!”, „Am fost blestemată să trăiesc singură!”.

Dumnezeu e în tine. Tu ai ales lipsa pe care o manifești, chiar dacă e mai simplu să dai vina pe alții, pe El…  sau, și mai grav, să te convingi că ți-e mai bine așa. Ceea ce nu poți face este ceea ce nu-ți dai voie să fii. De frică. Ce s-ar întâmpla dacă ai merge, dacă ai fi frumoasă, dacă ai fi iubit, dacă ai fi afacerist, ai avea noroc și un partener de viață? Ce ai pierde? Cu ce din tine ai intra în conflict?

În spatele umbrei e o resursă. Nu există defecte, ci doar fațete nefolosite din noi înșine, pe care am pus etichete îngălbenite și le-am aruncat în pivniță. Nu există negru și alb, doar perfecționistul din tine caută luna de pe cer, uitând că totul e iubire.

***

Îmi vine în minte cubul lui Nichita Stănescu: creatorul de geniu face cubul perfect și apoi îi ciobește un colț înaine să-l facă cunoscut. Abia apoi să-l dăruiască lumii. Acum înțeleg de ce e mai bună imperfecțiunea: pentru că doar în ea, ceilalți se pot oglindi. Așa și noi, dumnezei mai mici, ne ciobim sinele, ca să dăm sens durerii, zbaterii, căutării, vieții… până când, obosiți, ne întoarcem acasă și ne dăm voie să fim întregi, ca viața cea fără sens. Care doar este. Și-acum nu mai este nimic de dovedit. Pot să merg sau să trăiesc cu cineva lângă mine. Nu îmi mai trebuie luna, pentru că mă am. Nu mă mai separ de „defecte”, de părți din corpul meu, de oameni, de Dumnezeu. Și-ncep să văd iubire în oglinzi…

Standard
Eseuri

O gură de moarte

Ieri m-am întâlnit un pic cu moartea. Ne convocase vreo 40 de persoane pentru o ședință neașteptată, în care noi să îi dăm drumul și ea să o ia de aici pe colega mea R. Se instalase cu nonșalanță în trupul acesteia, îi furase zâmbetul inconfundabil de pe chip și aerul de domnișoară. Parcă doar ea, moartea, după ce-o curtase în ultimele luni, o făcuse să-și arate vârsta celor 54 de ani.

R era o femeie singură și liniștită, care nu se-mpotrivea nimănui, cam precaută, mereu împăciuitoare. Nu părea să fi negociat nici cu moartea, mai degrabă cred că a pactat cu ea, de parcă devenise obositor să zâmbească.

Nu existau persoane semnificative pentru R, așa că de bun rămas n-a sărutat-o nimeni. Vecinii își etalau importanța, rude îndepărtate făceau cunoștință unele cu altele la căpătâiul ei, iar noi ne revedeam colegi pe care nu-i mai întâlnisem de 10 ani. Când oamenii nu-și găsesc prilej de petrecere, vine moartea și-i adună forțat. Doar că nu le lasă timp de depănat amintiri sau de aflat unii despre alții, pentru că stă cu ochii pe ei. Sau ei cu ochii pe moarte: „Și pentru ce toată zbaterea vieții?”, „Și ce s-a ales după atâta muncă?”, „Și mie cât mi-o mai fi rămas de trăit?”, „Și eu ce-am făcut cu viața mea?”, „Și pe mine cine mă va plânge?”

Așa că o înmormântare e un bun prilej de reflecție, un mod de a muri un pic, de a-ți proba moartea fantasmatic. Realizezi că iei viața prea în serios, când de fapt atârnă de un fir de păr. Că totul e efemer și relativ, că povestea în care te străduiești să performezi este scurtă și parcă fără sens… În clipa următoare accepți cât de muritor ești și că da, stai și tu la rând către doamna cu coasa, dar habar n-ai cât de mult sau puțin mai ai până acolo.

Până una – alta, acum ești aici. Faptul că ești în viață este validabil, încă. Și dacă sensul acela final este mai mult sau mai puțin vizibil din afară, există multiple sensuri pe care doar tu le poți găsi în clipa prezentă, bucurându-te de drum, savurând viața.

Și ce dacă e scurtă? Și ce dacă face pe nebuna? Profit că încă este! Îi simt gustul dulce-amar și înțeleg că e împletită cu moartea. Că sunt două-ntr-una, doar proporția diferă. Că tot timpul mor un pic. Că moartea e doar pretextul ca să văd viața curgând șuvoi în jur. Că jocul de-a viața și moartea este trecător, o experiență cu reguli, cu alegeri și cu semeni. Că sensul final sau scopul lecției este miracolul clipei, este bucuria din lucruri mărunte, este iubirea din lacrima scursă, este înțelegerea că noi nesemnificativii eram personajele vieții ei… ceea ce ne făcea semnificativi. Constatare tardivă. Sau nu: și timpul e relativ.

A fost un prilej de a ne vedea micimea, semnul egal dintre noi, și măreția. Căci ceea ce am văzut în oglinda morții era viața. O gură de moarte m-a făcut să simt mai acut gustul vieții…

…iubirea.

Standard
Eseuri

De-a creația

Închide ochii și taci. Ascultă-ți liniștea sufletului, lăsând afară gândurile disperate de atâta ignorare, până vor obosi să te mai strige…

Cufundă-te alene pe sub piele. Respiră ușor, să nu te sperii tu cu tine. Pătrunde-ți pe sub mușchi, printre coaste, până în purpuriul inimii. Este un templu al iubirii în care viața bate solemn și atât de firesc, inventând fiecare clipă, pentru tine. Lipește-te de peretele interior al cordului neobosit și urmărește curgerea, fluxul fără sfârșit ce-l străbate. Fii martorul miracolului existenței tale.

Cine ești tu? Descoperă-ți corpul în detalii picante, stai de vorbă cu organele interne, află ce-ți mai bârfește mintea fără să pui botul, vezi ce-ți mai fac neuronii, ce hormoni îți tulbură sângele și ce arhitectură în permanentă automodelare ai în oase. Ești acest sistem anatomic din care se revarsă un univers energetic. Răspândești ceea ce simți în spațiul din jurul tău, impregnând cu emoțiile tale oameni și lucruri. Țeși in fiecare zi povestea propriei vieți, actor desăvârșit într-un rol mai mult sau mai puțin asumat.

Și în timp ce realizezi că te renaști odată cu fiecare secundă, în timp ce te lași asurzit de prezența fiecărei bătai a inimii, înțelegi cum ar fi să fii autorul acestei povești…

Să recapitulăm… cine ziceai că ești? Ai o casă, ai o nevastă, ai un job și o pisică… sau doar visezi să le ai? Ai copleșitor de mult sau frustrant de puțin? Degetul mare de la picior arată a televizor, ai nasul cârn și sufletul rebel? Ai vrea un păr mai des și-un aer de vedetă? Ai vrea o gură de vacanță și un strop de pasiune? Ți-ai presăra curaj și licurici în sânge? Hai, hotărăște: cum ai vrea să fii? Asumă-ți visul tainic. Creează-te în acord cu cele mai intime dorințe, permite-ți să fii autentic. Cum ar fi să alegi cum să fii? Inspiră puterea de a te crea așa cum ți-ar plăcea. Dar nu te juca de-a fantezia. Fă-o cu responsabilitate, respectându-ți nevoile și nu capriciile, resursele și nu ambițiile, provoacă-ți creșterea și nu te iluziona cu confortul inacțiunii sau cu plăcerea fără intenție.

Ce-ar fi să-l proiectezi pe cel ce vei fi mâine? Dă-i contur, insuflă-ți viață, dă-ți voie să fii! Ce anume ai vrea să experimentezi? Acordă-ți încrederea de a-ți inventa persoana care vei fi mâine! Adormi în febra creației de tine însuți, surprinde-te cu genialitatea propriilor alegeri. Trezește-te în dimineața conștientizării potențialului tău. Iubește-te atât cât să te asumi. Respiră a tine. Bucură-te de aromele tale. Încântă-te cu viață. Dă-ți sens.

Vei ști că ți-a reușit, după cât de bine te vei simți.

Nu poți aduce ploaia. Nu poți forța pe nimeni să se schimbe. Doar tu stai în puterea ta.

Dumnezeul tău fii!

Standard
Eseuri

Dragă Moșule,

Te-aștept de-atâția ani să mă bucuri…

Știi, încă mi se umezesc ochii de drag pentru fetița care găsea sub pom un fular și două portocale… și care nu știa ce-ar putea să ceară mai mult. Doar avea un dor nestins de ceva ce ar fi putut să o facă să se simtă mai iubită, mai importantă.

De ani buni joc rolul tău pentru copiii mei. Și m-am străduit mereu prea tare. În cizme, sub cizme, de jur împrejurul cizmelor, cutii în panglici colorate așteptau somptuos. De la o vreme, luminițele de uimire copleșitoare din ochii prichindeilor mei, care îmi înghesuiau un nod în gât de fericire, au început să se stingă și să alunece în zâmbet amar, a dezamăgire sau chiar a furie înăbușită, pentru că așteptările creșteau în fiecare an și nu le-am mai făcut față.

Așa că acum ești un mare stres, Moșule. Cum aș putea să mai aduc bucurie? Cum să-mi conving adolescenții (deja!) că un gest mic poate mișca un suflet? Poate doar învățându-i să dăruiască, să facă o surpriză unui copil sărman, să îl privească atunci când cadoul trece din mâinile lor în mâinile întinse.

Cât despre mine, dimineața găsesc sub geam ceea ce am pus la miezul nopții. Și dacă la început părea că am cea mai largă cizmă, acum încerc să mă răsfăț… Cât pot.

Dar tot mi-e dor de tine, Moșule, de gustul de sărbătoare pe care-l aveau portocalele, de fularul cam de băiat, dar surprinzător de călduros…

Standard
Eseuri

Monstrul din adâncuri

Sunt apă între pământ și cer…

Îmi văd luciul apei, câte-un nufăr, câte-o barcă… forme-gând.

Îndrăznesc să privesc spre soare, ca și cum aș putea fi mai mult decât obișnuiesc să fiu. Mă mândresc cu oglindirea lui în mine. Mă bucur de lumină. Dar cu cât mă depărtez spre cer visând, imaginând, mi-e teamă că pierd contactul cu realitatea, cu mine însămi. Când mă înalț nu mai am punct de sprijin.

De-acolo de sus îmi vin și ploi, ceață, clar de lună, arșiță de vară. Dinspre pământ îmi vin vântul, păsările în zbor, miresmele crude primăvăratice, crivățul, mirosul putred de toamnă. Toate acestea uneori mă limpezesc, alteori mă tulbură. Toate în mine se oglindesc. Îmi înțeleg trăirile de suprafață: un strat subțire de deasupra, un strat subțire de dedesubt. La nivelul acesta încerc să înțeleg viața.

Am tot învățat despre vreme și schimbările ei. Despre ciclicitate. În mare totul se repetă, ca și cum mi-ar fi predate mereu aceleași lecții. Dar uneori am câte un examen mai greu… ceva de afară cu ceva dinăuntru se potrivesc brusc foarte bine, precum o cheie în broasca ei… și răbufnește monstrul din adâncuri.

În străfunduri nu mă înțeleg. Îmi zace un monstru pe fundul apei, pe care nu-l văd clar niciodată. Ieșirile lui mă surprind și mă înfricoșează. Rage, lovește, îmi zdruncină fiecare strop de apă cu învolburare, cu strigăt descătușat. Îi aud vocea tunătoare și încerc să ascult șoapta din spatele ei. Îi observ furia și deslușesc resemnarea de dinainte. Îi analizez mișcările sacadate de atâta amar de nemișcare.

Oricât încerc să îl cunosc, nu îl știu. Nu îl prevăd. Nu-mi e prieten. Înțeleg că iese din necunoscutul meu, că nu-mi poate fi nici atât de dușman pe cât am crezut. Ceva încearcă să-mi spună, ceva vrea să-mi arate: de parcă mi-a fost mai mult cândva și l-am uitat.

După ce pleacă mă lasă dezghiolată, răvășită, a nu știu cui. Mi-e greu să mă mai asum după ce mă cutremură, după ce văd câtă putere are asupra mea. Tristețea plutește tremurând… catarge rupte, pești aruncați pe mal, ceață străvezie… miroase-a prăpăd.

Respir suspinat până ce nu mă mai aud. Îmi pare rău. Îmi este rușine mie de mine. Aș vrea să repar bărcile, să-mi învii peștii, să-mi readuc păsările, să chem soarele mai aproape, să-mi reașez nisipul la locul lui.

Rămân să ascult liniștea de după furtuna lăuntrică, rămân să mă adun, să mă așez în matcă. Sunt conștientă că el îmi este la bază și îmi dă voie să mă limpezesc. Aș vrea să mă scufund eu în mine, să mă aflu profund.

Să îi aflu povestea, să îl accept, să mă împac cu monstrul din adâncuri….

Standard
Eseuri

A mă iubi

Cum ar fi să fiu indrăgostită de mine? Cum ar fi să mă ajut, să mă susțin, să mă conțin? Cum ar fi să mă iert? Să mă încurajez. Să mă țin de mână. Să mă văd. Să mă cresc.

Cum ar fi să înțeleg că îmi sunt singurul partener ce mă va însoți garantat toată viața? Cum ar fi să cred că tot ce caut în ceilalți deja este în mine? Cum ar fi să-mi fiu de-ajuns?

Viața e ca un puzzle. Fiecare experiență ne aduce o altă piesă, dar doar dacă o privim atent îi înțelegem sensul, îi găsim locul. În cele din urmă imaginea va prinde contur, încet – încet vom desluși… IUBIREA. Abia atunci când înțelegem asta profund, urmează să trăim senin, cu acceptare. Renunțând la căutare, la zbatere, la suferință și la a ști…

La sfârșitul vieții toți avem puzzel-ul complet. Era același cu al oricui, doar că bucățile au fost tăiate diferit. Tu aveai o bucată mai mare de îndrăzneală, eu aveam o bucată mai mică de orientare în spațiu, el avea o bucată mai rotundă de creativitate, ea avea o bucată mai unghiulară de rigurozitate.

Nu-i nimeni ca mine. Dar sunt ca toți. Când te doresc pe tine, de mine mi-e dor. De m-aș iubi pe mine, cu ce pace te-aș iubi…

Cum ar fi să-mi fiu fidelă?

Standard
Eseuri

Eu, certându-mă cu mine

– Ia uite-o și p-asta! Ce încrezută, ce fițoasă, ce prețioasă! Cum știe ea, și doar ea, să le facă pe toate perfect! cum nu greșește niciodată, ba din contră: scoate din mânecă scopul nebănuit pentru care a făcut o anume mișcare cu iz de eroare. Cum dă ea sfaturi șficuitoare! Cum îi pune pe toți la punct sau, după caz, la colț. Cum se luptă până-n pânzele albe pentru dreptatea ei, pentru logica ei impecabilă! Cum taxează, cum corijează, cum rezolvă!

– Nu-i decât o etapă. Și tu ai trecut prin asta, nu-i așa?

– Da, dar asta e atât de departe… încât mă scoate din sărite cu încăpățânarea ei, cu insistența, cu nevoia de control, cu aerul că le știe pe toate, că are soluții pentru problemele altora, că e un garant al valorilor, al principiilor, al bunului simț.

– Și că te scoate din sărite e tot o etapă. Și ești foarte frumoasă acolo unde ești, pe drumul către adevăr, iubire, acceptare. Altfel… rămâi doar să judeci, să evaluezi, să pui note. Cel din fața ta se contractă. Nu mai rămâne deschis la ceea ce-i spui. După ce critici, sfaturile nu mai au efect , oricât ar fi de bine intenționate. Dacă ataci, celălalt își trage obloanele, își coboară porțile de apărare, nu mai e nimic de primit. Și când se ascunde sub carapace, ca în poziție fetală, nu mai e nici de făcut nimic. Va aștepta să treacă uraganul, în regresie la comportamente de bază, minimale, în regim de supraviețuire. Nu va mai acționa aproape deloc.

– Bine, dar supraviețuirea poate avea și altă fațetă. Aceea a luptei, a afirmării personale. Adică cine sunt eu să suport?! Mi se ridică mușchii pe mine: vreau să fiu recunoscut, să mă știți!

– „… să îmi știți puterea, eu să fiu eu călăul și voi victimele. Să fie altul cel care se face mic… în fața mea.” E doar o inversare a rolurilor.

– Totuși învingătorii sunt modele, concurența stimulează creșterea.

– Pe termen scurt, desigur. Pe termen lung, să gândești în termeni de diferență înseamnă să scazi valoare. Doar a coopera înseamnă plus-valoare. Toți suntem la fel, dar în etape diferite, pentru fiecare fațetă de creștere în parte. Și asta ne face să fim speciali. Să dăm sens concret, strict individual, unei experiențe. Să iubești înseamnă să permiți fiecăruia să dea propriul sens unui fapt de viață. Să tolerezi înseamnă să renunți la a mai vedea diferența. Să empatizezi înseamnă să guști sensul atribuit de celălalt.

– Și totuși există un sens general, al vieții.

– Frumusețea vieții stă în aceea că ea nu are un sens. Nu există un adevăr general valabil. Există doar fațete diferite, interpretări strict personale, adevăruri proprii. Viața are o infinitate de culori, o infinitate de sensuri, nenumărate oportunități și soluții surprinzătoare prin autenticitate. A iubi necondiționat înseamnă a lăsa libertate oricărei posibilități și a renunța la efortul inutil de a forța viața să se înscrie pe un anume făgaș, conform unor credințe și norme impuse. A înțelege că în spatele fiecărei fapte există o nevoie de creștere și că tu nu poți responsabiliza decât eliberând. Bun simț înseamnă a permite cursului vieții să se desfășoare. Și a recunoaște că viața le rezolvă pe toate, de departe mai bine decât ai fi făcut-o tu…

Standard
Eseuri

Povestește-mi viața ta!

Viața mă surprinde în fiecare zi. Niciodată nu sunt suficient de creativă încât ceea ce îmi imaginez că va fi să se întâmple exact. E mereu altfel decât am crezut. E mereu mult mai mult decât aș fi proiectat eu. Uneori, din afară, poate părea că realitatea a fost sub așteptările mele. Dar eu am învățat să văd în spatele aparențelor, să desprind sensul care aduce plus-valoare unei experiențe de pierdere. Să-mi dau voie să cresc din confruntarea cu o dezamăgire. Pentru că dintr-o mică analiză a trecutului meu, reiese evident că doar eșecurile m-au provocat și m-au îmbogățit… cu mine însămi.

M-am întâlnit zilele trecute cu un prieten al adolescenței mele. Zbura din floare în floare pe atunci, ca într-o fugă de profunzime sufletească, un Don Juan jucând la mare artă iluzia libertății, în închisoarea superficialului. Eram foarte curioasă să cunosc varianta „adult” a unui puști care părea născut ca să sfideze responsabilitatea, ca să nu ia viața în serios, ca să fenteze pe toată lumea. Dacă par critică și arogantă, aflați că mi-a fost foarte drag acest prieten. Mă fascinau curajul lui de a fi nebun, faptul că nu-și refuza nimic și zâmbetul de șmecheraș. Și deși am fost și eu una dintre victimele seduse și abandonate, am învățat de la el să risc. Să-mi dau voie să gust. Să ies din tiparul cumințeniei. Și, depășindu-mi maestrul, am aflat ce anume vreau de la viață, ce caut, ce-i cer, ce nevoi am, cine sunt.

A fost o mare surpriză să constat că adolescentul rebel era acum om la casa lui. Și deși s-a străduit să mă convingă că nu s-a dezis de libertate și de viață de huzur, avea niscaiva responsabilități zdravene. Cel mai mult mi-a plăcut povestea de iubire. Și-a găsit evident nănașul într-o fătucă la fel de plină de năbădăi ca el. Și între ei încă ies scântei. Au făcut și au desfăcut acte. Au doi copii care îi tot înghesuie între cele două himere: responsabilitate și libertate. Și, într-un mod cu totul original, îi este fidel de o căruță de ani…

„N-ai cum să nu iubești un om cu care trăiești de-o viață. Doar înveți că ceea ce nu merge nu trebuie distrus (e o iluzie să crezi că luînd-o de la capăt vei ajunge în alt punct), ci completat…” Asta era filozofia celui trecut prin toate. El a aflat-o din practică, eu am preferat calea academică, dar concluzia e aceeași, cel puțin la suprafață. Și cum mie îmi place să mă scufund, completez: Satisfacerea tuturor nevoilor noastre nu este responsabilitatea celui de lângă noi. „Completarea” se referă la părți din noi pe care trebuie să ni le asumăm. La nevoi de recunoaștere socială, profesională, general umană, care pot fi exprimate în alte tipuri de relații. Cu alți oameni.

Desigur, nevoia de semeni e nevoia de oglinzi pentru vedeta numărul unu a vieții noastre.  Setea de a primi e de fapt nevoia de a da. De a ne da. Cu prezență, cu autenticitate, cu iubire. Adică… cu profunzime. Conștient. Asumat. Asta face ca frustrarea de a fi doar actor și interpret al propriei vieți, și nu regizor-scenograf al reprezentației de mâine, să fie acceptabilă. Calitatea prestației mele dă sens fiecărei clipe trăite. Poate că altcineva face marile alegeri pentru mine, poate că-mi sunt prescrise situații, gânduri, emoții, dar eu sunt cel prin care acestea trec. Eu simt. Eu mă bucur. Eu experimentez. Și asta este un privilegiu.

Cum este viața ta?… Uneori sunt fericit. Uneori sunt nefericit. Mereu SUNT.

Standard
Eseuri

Magia cuvântului

La început a fost cuvântul…

Un bebe în burta mamei simte întâi mirosul. Se pare că ne trezim la viață strâmbând din nas… Apoi plescăim primul gust… Și abia apoi auzim. Așa că la naștere, când dăm cu ochii de această lume, nu prea vedem mare lucru, dar suntem familiarizați deja cu muzica sunetelor. Recunoaștem melodii pe care le-am ascultat cât încă eram în pântec și reacționăm la vocea mamei și la bătăile inimii ei atunci când îi stăm la piept.

Desigur, primele nevoi ne sunt legate de mirosuri, gusturi, atingeri, senzații termice și nu se știe în ce măsură cuvântul este o nevoie. Dar atunci când apare prima dorință, ea sigur poartă un nume. O asociere de sunete are putere de simbol pentru un lucru sau o persoană, așa că e foarte tentant să înveți să pronunți formula magică pentru a obține obiectul râvnit: „ma-ma”, „pa-pa”. Învățăm atât de bine asta, încât în mintea noastră cuvintele (auzite sau citite) sunt legate de imaginile obiectelor reprezentate de ele. Când spun „măr”, deja îl văd în minte. Și dacă primele dorințe erau legate de obiecte concrete din câmpul nostru vizual, pentru care învățam cuvântul (ca să cerem celor mai puternici), cu timpul tindem să neglijăm legătura dintre dorință și cuvânt.

Se spune că dorințele sunt realiste atunci când realizarea lor ține de noi înșine. Dar pentru împlinirea lor, aceasta e doar prima condiție. Următoarea este legată de cuvânt. Atunci când pui în cuvinte potrivite, atunci când definești în detaliu visul pe care îl ai, creezi în mintea ta filmul, previziunea. Și deja simțurile tale sunt ațâțate de imagini, deja guști, miroși, pipăi: mental, ca reprezentare corticală, dar și la nivel de receptor (salivezi, te înfiori, etc). În felul acesta mintea e păcălită la nivel inconștient că deja s-a întâmplat ceea ce îți doreai. Iar cum banda de conștient e foarte îngustă și controlul e deținut de inconștient, te vei comporta ca un învingător, vei avea mușchii deja pregătiți pentru acțiunile cele mai potrivite care să te facă să devii în mod conștient, ceea ce cumva erai deja. În acest mod cuvântul face ca lucrurile să se întâmple miraculos. Însuși Dumnezeu întâi a numit și apoi a făcut.

Puterea cuvintelor m-a vrăjit însă cu mult înainte să încep să descifrez tainele minții. În copilărie ele mă purtau în lumea poveștilor, și nu doar a celor fermecate. Bunica îmi povestea vieți adevărate din tezaurul ei experiențial. Cuvintele ei creau imagini aprinse în mintea mea însetată de culoare, unele mi-au rămas și azi la fel de vii. Mai târziu, cuvinte cu greutate din scrieri celebre mi-au adus parfumul unor epoci clasice și m-am lăsat purtată de ele în timp și spațiu, în alte vremuri și lumi.

Dar de departe cuvântul mă fascinează când e vorba de suflet: emoția înghesuită în cuvânt și care explodează când acesta e rostit; cuvântul care șochează și blochează prin sensul fix, rigid, care îi este atribuit; cuvântul care rănește, care atacă, dar și cel care susține, care încurajează, care hrănește emoțional; și mai ales metafora…

Metafora emoționează, metafora conține umor, metafora se prelinge în inconștient și descătușează energii, metafora resemnifică surprinzător, metafora reconstruiește, metafora înnoiește, renaște, umple de sens. Metafora spune o poveste. Metafora are o logică savuroasă. Metafora este esență de viață. Metafora mișcă. Metafora transformă. Metafora întotdeauna bucură. Metafora este măsura creativității.

Metafora e un joc de cuvinte care trezește copilul din noi cu tot entuziasmul, pofta de viață și darurile sale. Metafora diagnostichează și vindecă.

Metafora este pentru cuvânt ceea ce omul este pentru Dumnezeu.

Standard