Biblia e doar un mod de a explica viața, folosind simboluri.

Raiul e în burta mamei, în casa părintească, în luna de miere.

Adam și Eva sunt masculinul și femininul ființei mele, tata și mama, eu și perechea cu care am fuzionat.

Mușcatul din fructul oprit reprezintă îndoiala în atotputernicia altcuiva (și aspirația de a-l depăși): îndoiala că tu tatăl, tu iubitul/a, tu maestrul-model ați fi perfecți.

Expulzarea din rai este nașterea, plecarea din casa părintească, părăsirea domiciliului conjugal, ieșirea din oricare iluzie sau de sub tutela unui mentor profesional.

Pedeapsa neascultării pentru Adam e munca întru supraviețuire, pentru Eva e nașterea în durere. Bărbatul se va lupta ca adult cu teama de eșec (anxietate de performanță), femeia se va lupta ca adult cu teama de abandon (sacrificând femeia din ea în numele mamei din ea). Adolescentul pornește în viață dorindu-si inconștient să-l depășească profesional pe tată, adolescenta pornește în viață visând să devină o mamă mai bună decât a avut. Bărbatul va investi cel mai mult la nivel de viață în profesia lui, femeia în cuibul ei (copiii ei).

Și povestea continuă și în biblie și în viață.

Regulile-porunci care trebuiesc respectate oferă granițe, asigură un cadru de siguranță pentru o copilărie sănătoasă. Când le încalci o faci pentru că ești pregătit să îți testezi propriile limite, să te cunoști și să îți contruiești un cod de valori personale, o moralitate proprie în cadrul căreia să funcționezi fără a te pune în pericol ca ființă, intrându-ți în propria grijă.

Obiceiurile tradiționale sunt rețete pentru a face față etapelor vieții. Permisiunea de a juca în hora satului era recunoașterea adolescenților de către adulți și intrarea lor în alte roluri, conform unei noi trepte de vârstă. Nașterea, căsătoria și moartea erau evenimente prezentate în biserică întregii comunități, un mod prin care individul să fie văzut și recunoscut de către societatea căreia îi aparține, (fapt care îl ajută să își asume noul rol identitar). Pomenirile morților (cu pomenile de rigoare) aveau ca scop separarea progresivă de cei dispăruți, prin parcurgerea unor etape la intervale din ce în ce mai mari de timp. Chiar gestul de a da unor necunoscuți vine din nevoia nesatisfăcută de a-i mai da ceva răposatului. Vine deci să compenseze această nevoie. Discuțiile de la aceste praznice (despre bunele și relele făcute de cel dus) fac ca durerea să se exprime în cuvinte și întăresc relațiile dintre cei rămași, tot pentru a facilita desprinderea psihologică de sufletul dispărut. Păstrarea tradiției în sine conferă sentimentul apartenenței de neam, altă fațetă identitară.

Spovedania e un mod de a-ți scoate gândurile din minte, de a-ți exprima vinovăția, un pas spre iertarea de sine. Sărbătorile mari de peste an sunt prilej de odihnă și de întâlnire cu familia extinsă la intervale regulate de timp. În același timp sărbătorile dau sens trecerii timpului, sunt bucurii programate care să contrabalanseze pierderile inerente.

Toate au un rost și un sens legate de viață. Tradițiile păstrează legătura dintre generații și ne definesc identitea culturală. Când te lupți cu Dumnezeu, e pentru că te lupți cu propria poveste de viața, te zbați să îți accepți realitatea identitară. Il conții pe tatăl pe care îl renegi, oricât i te-ai împotrivi. Când îl învinovățești pe Dumnezeu pentru ceea ce ți se întâmplă e pentru că nu îți asumi responsabilitatea faptelor tale sau pentru că nu faci față fenomenelor incontrolabile.

Rugăciunile către Dumnezeu sunt meditații, modalități de relaxare psihică și fizică, ritualuri de ieșire din stare de alarmă, de stres. Ele aduc beneficii psihologice reale credincioșilor. Credința în Dumnezeu este speranță în triumful vieții, adică, în ultimă instanță, credință că vei reuși să depășești o situație dificilă (chiar dacă motivația este una externă inițial, pe ea se poate sprijini motivația internă). Recunoștința față de Dumnezeu este un mod de a exprima bucuria pentru ceea ce ai, conferindu-ți o stare de bine. Coincidențele par semne de la Dumnezeu: prin ele dăm sens întâmplărilor de viață. Credinciosul este mult mai des fericit (deși poate scăpa în iluzie) decât cel ce se luptă cu Dumnezeu. Pentru că sentimentul preponderent al credinciosului este speranța, în timp ce cel al antireligiosului este furia.

Există și o categorie de indivizi care sunt atei, fără a fi antireligioși: indivizi care se încred în sine (Dumnezeul lor stă în respectul de sine) și care își recunosc limitele impuse de viață. Nu mai luptă cu alții pentru că își acceptă propriile defecte. Înțeleg că religia e doar un mod al altora de a gestiona viața, pe care îl pot tolera.  Nu mai au nevoie de o reprezentare superioară, de un tată suprem care să îi protejeze de rău, pentru că au ieșit din dependența absolută. Au o reprezentare de sine și una a vieții, complete. Au învățat să facă față propriei singurătăți și fricii de moarte. Pentru ei Dumnezeu este însăși viața pe care știu că nu o pot controla deplin, dar în fața căreia aleg o atitudine personală care să facă diferența, care să lase amprenta propriei existențe. Aceștia sunt cei ce acceptă fără a fi resemnați. Cei ce își cunosc și puterea și vulnerabilitatea. Cei ce și-au întâlnit cumva propria moarte. Cât să respecte fiecare secundă a vieții de neprețuit și fiecare legătură interumană ca pe un prilej de iubire.

Indiferent cât de bine sau nu și-a intrat în rol, cu toții avem un tată. Și pentru că acțiunea este specifică bărbatului, în timp ce femeia este prin definiție conținătoare, îl putem considera pe tată ca fiindu-ne creator. Și asta în ciuda diferenței colosale de efort din partea celor doi protagoniști primordiali: sarcina, nașterea și îngrijirea copilului mic fac investiția mamei la nivel de viață personală de neconcurat. Dar toate acestea urmează creației, deci nu fac subiectul discuției.

Pentru copil tatăl este atotputernic, nu doar pentru că fizic este cel mai mare, ci și pentru că mama își arată propria vulnerabilitate: ea este sentimentală, plânge, se vaită, cere ajutor, în timp ce tatăl își ascunde cultural slăbiciunile, este rațional și furnizează soluții. Așa că el este un model de perfecțiune pentru copil, dar mai ales pentru băiatul care se va identifica sexual cu tatăl său, dorindu-și să devină așa de mare, așa de puternic, așa de deștept și așa de mascul. Există o perioadă din copilăria fiecăruia dintre noi în care suntem de-a dreptul îndrăgostiți de tată, deși prima dragoste a fost mama. Chiar și un tată absent ne fascinează: misterul care îl învăluie ne face să ni-l imaginăm ca pe o zeitate abstractă fără defecte, în timp ce mama părăsită e de-un concret deziluzionant.

Părinții par perfecți pentru că ei știu cum să ne asigure supraviețuirea într-o perioadă de viață în care singuri nu ne-am descurca. Apoi pubertatea ne modifică trupul făcându-l să semene cu al celor mari și tari, iar adolescența ne face să ne îndoim de perfecțiunea lor, tocmai pentru a ne permite ieșirea din dependența de ei și a ne diferenția (eu sunt altcineva!). Începem să le vedem limitele, neputințele omenești și suntem foarte dezamăgiți. Ne simțim trădați chiar, deși doar mintea noastră a creat iluzia atotputerniciei tatălui. De ce ne doare mai tare imperfecțiunea lui? Pentru că el și-a ascuns vulnerabilitatea, a pozat în atotputernic, a uzat de imaginea sa narcisică în fața noastră. Iar acum, nefăcând față negativului tatălui, ne desprindem ca să fim noi noul erou: Tu nu ești bun cum am crezut, dar eu voi fi!

Fiul se contraidentifică cu tatăl ca să poată să plece și să devină el însuși. Fiul risipitor e mai iubit decât cel ce rămâne în ogradă nu pentru că se întoarce cu coada între picioare și trebuie răsplătit că s-a răzgândit, ci pentru că este recunoscut (de tată) ca individ care și-a dobândit autonomia, spre deosebire de cel rămas în dependență. Când a plecat era dezamăgit de defectele părintelui, dar în călătoria lui și-a cunoscut propriile defecte și limite. Asta l-a făcut conștient de viața ca un întreg. Acum știe despre el că are și plusuri și minusuri și deci că și tatăl are și plusuri și minusuri. De aceea s-a răzgândit. El nu s-a întors ca să reintre în dependență, ci pentru că s-a găsit căutând. Spre deosebire de el, cel rămas acasă persistă în paradigma perfecțiunii tatălui, care nu îi permite să afle cine este el însuși.

Povestea se repetă de-a lungul vieții la infinit, cât nu-i învățăm lecția. Ne îndrăgostim, suntem fermecați de calitățile partenerului ignorându-i defectele, rămânem fascinați la umbra lui până când îl învățăm amarnic pe de rost… Conștientizarea defectelor lui înseamnă dezamăgire profundă care ne face să ne răsculăm iar, rebeli ca în adolescență. Și dacă atunci am reușit să ne separăm sănătos de părinți (fără traume și vinovăție) o vom face și acum, căutându-ne pe noi, cei de care iar ne-am rătăcit. Altfel disperarea de a trăi fără celălalt e frică de noi înșine și vom căuta alt substitut cu care să astupăm golul din noi: altă dependență. Ne vom arunca cu ochii închiși în altă relație, ne vom amorți mintea cu fel de fel de droguri, ne vom abandona unei religii, unui domeniu al științei (făcând carieră în stil roboțel) ori unui copil (sacrificiul mamei eroine). Până la urmă doar schimbăm obiectul fascinației noastre în căutarea unui tată care să nu ne mai dezamăgească. Doar pentru că nu vrem să admitem imperfecțiunea. Doar pentru că răzvrătindu-ne nu nimerim drumul către noi. Doar pentru că ne încăpățânăm să căutăm aurul pe aiurea, ignorând ceea ce deținem deja: și aur și noroi.

Schematic acest proces arată astfel: iluzie–deziluzie-separare-conștientizare-întoarcere. Iar creatorul atotputernic, Tatăl, e doar tatăl, stăpânul universului copilăriei noastre, care ne va urmări la nivel simbolic toată viața.

Unii rămân în iluzie la umbra unui obiect al fascinației lor. Alții se blochează în deziluzie alegând suferința ca pe un mod de a fi (victimele resemnate) ori lupta fără sfârșit cu morile de vânt precum Don Quijote care vrea să schimbe lumea. Lupta cu ceilalți e doar o reflecție a luptei din tine însuți (dintre binele și răul pe care nu ți le asumi). Iar ultimii, deveniți conștienți (răzgândiți), acceptă. Nu mai trebuie nimic reparat ori cosmetizat. Nu mai e nevoie să fie pe alt continent, departe de părinți ori de propriii copii, pentru că s-au găsit. Și se întorc. Nu la ce au fost, ci cu ce au devenit. Pentru ei viața e frumoasă așa cum e și pentru că e.

Cu aur și noroi.