Eseuri

Oceanul vieții

Îmi imaginez lumea ca pe un ocean: cu pericole și cu mister, cu furie și cu acalmie, cu viață fascinantă și cu hăuri ale morții, cu splendoare și cu beznă. La timp de vreme bună, oceanul este liniștit. El și Ea, perechea celebră, se îmbrățișează și se iubesc nebun. În vremuri de furtună, se desprind ca să supraviețuiască. Fiecare se luptă cu valul lui, care are să-i spună ceva despre sine. Nu poți învăța lecția valului tău, dacă nu treci singur prin el.

***

Uneori văd apropiindu-se un „mare val”. Îmi vine să te sun, să împărtășesc cu tine teama, incertitudinea, neîncrederea în mine. Înțeleg că ai valul tău de dovedit și rămân cu mine, în mine. Îmi adun toate forțele, le pun miză și răzbat. Apoi simt c-am pus o cărămidă la stima mea de sine. Mă bucur de victorie ca de ceva foarte personal, ca de o cucerire identitară. Și iar îmi vine să te sun, ca să îți povestesc bucuria mea de a fi cineva nou. De parcă faptul că afli tu ce-am făcut, mă validează. Amân… și în următoarea secundă îmi sunt de-ajuns, văd că deja am trăit experiența și că pot să mi-o asum. Că nu mai arde să-ți vorbesc. Că pot rămâne aici, în plinătatea clipei. Eu cu mine (observator și observat), cu victoria mea și cu sentimentul că nimic nu lipsește.
Alteori valul mă lovește zdravăn, pe moment mă scoate din joc. Și-mi vine să te sun să mă plâng de eșec: iată, mi-am gustat limitele, acum știu clar până unde mă întind. Și-aș vrea să știi și tu ce nu sunt. Poate doar cât să m-ascult spunându-ți, poate doar cât să mă clarific eu. În fond eu am nevoie să mă definesc. Să fiu atât de important încât să mă privesc atent, să mă văd.
Și gata. Ziua continuă cu valuri mai mici. Deseară, când apele se vor liniști, poate ți-oi povesti…

***

Un pescăruș s-a îndrăgostit de o insulă pustie, atât de tare încât a rămas să trăiască aici, a renunțat să mai zboare peste ape spre marele țărm. S-a convins pe sine că mersul pe jos i se potrivește mai bine. Că a avea un „acasă” este de neprețuit, iar zborul înalt este pentru aventurieri inconștienți. Dar într-o zi insula s-a cutremurat și s-a scufundat. Pescărușul era cât pe ce să se lase și el acoperit de ape. În ultima secundă a văzut cerul și și-a amintit fascinația zborului, l-a năpădit dorul de-a fi explorator.

***

Suntem tentați să facem șpagatul intre două relatii interumane. Ne temem să ieșim din una care s-a deteriorat, pentru că nu avem alta nouă să punem în loc. De parcă doar cu noi înșine, am rămâne fără pământ sub picioare. Între două insule ar trebui să zburăm. Să ne fim suficienți un timp. Să gustăm singurătatea ca pe un veritabil contact cu sinele. Să ne perfectăm zborul (ceea ce suntem sau ce știm să facem fără să trebuiască să dovedim asta cuiva). Să ne schimbăm perspectiva explorând înaltul cerului. Să integrăm lecția pierderii, dar și cea a regăsirii individuale. Să îl descoperim pe acasă interior, fără să inventăm forțat un altul exterior. Să ne refacem energia  înainte de a intra în schimb energetic cu altcineva. Să deznodăm pe rând ițele dependenței și să le ancorăm în noi înșine. Pentru ca abia după ce ne vom fi întregit și ne vom fi studiat ca în vitrină, să știm ce-avem de pus la împletit cu cineva.

***

Oricine poate orice. Nu totul, dar pe rând, orice aspect care ține de el, nu de altul. Doar mintea care minte ne închide porți. Să fie Lucifer cel ce ne picură în suflet neputința? Sau să fie însuși Dumnezeu cel care ne provoacă punându-ne obstacole, ca un părinte ce își antrenează copilul întru devenire? Vom plânge și vom râde, o să avem emoții intense, adică vom fi vii. Nu va părea prea lungă viața și nu ne vom plictisi. Plictisul îl definesc azi ca pe o înstrăinare de afecte, ca pe o pierdere a contactului cu tine însuți. Plictisitul este pe jumătate mort. Fugind de durere, a ajuns să nu mai simtă mare lucru. Simțurile îi sunt amorțite.
Trezirea începe din tine: să-ți frămânți, să-ți bați ca-ntr-un aplaudat, să-ți mângâi corpul, să-l asculți când are ceva să-ți transmită. Să-i calibrezi antenele-simțuri spre lume. Să-l accepți. Și să iubești ceea ce ești în clipa asta: cu metehne, cu frici și cu păreri de rău, cu ambiții și cu nevoia de spune ceva, de a fi cineva. Și pentru că tu ești de fapt doar o picătură a oceanului și în același timp o copie în miniatură a lui, când te accepți pe tine, ajungi să accepți tot universul.
Și asta nu e resemnare, ci deschidere, asumare a apartenenței la armonia lumii, în care binele și răul pot fi doar unghiuri diferite și prea strâmte de vedere.
Nu lupta era miza, ci iubirea! Ce bine că ești, ce mirare că sunt! *

 

* vers din Poezie de dragoste, Nichita Stanescu

Standard
Pilule de reflectie

Fericitul Sisif

Aproape tot ce am de spus azi a spus deja Albert Camus în Mitul lui Sisif. Doar că îmi place prea tare subiectul ca să nu filozofez și eu pe marginea lui, chiar dacă, pe alocuri, pare doar un ecou.
Sisif a sfidat zeii și a urât moartea, așa că a fost blestemat să urce la infinit un bolovan până aproape de vârful unui deal: fără șansa de a-l atinge vreodată, pentru că piatra se rostogolea înapoi. Și truda lui fără sens a părut altora nefericire demnă de sinucidere.

Doar că împlinindu-și blestemul Sisif devine fericit. Renunță să se mai lupte cu absolutul cel de neatins și își continuă drumul. Răzvrătitul condamnat la absurd, abandonând sensul final, abdică din rolul perfecționistului. Nemairaportându-se la zei, rămâne în raport cu sine. Pierzând motivația externă, dă un sens personal, interior, vieții cea fără de sens.

Cât timp mai credem în absolut, cât timp ne definim fericirea ca pe un țel dependent de fapte, evenimente și personaje din afara noastră, rămânem în afara fericirii căutate cu sârg. A te vedea acționând înseamnă a descoperi sensul în prezență, în acum și nu într-un „o să…” de nicicând. Fericirea se trăiește doar azi. Nu te satisface ca amintire, nu-i atinsă cât timp e râvnită. E în clipă.

Sensul vieții ești tu. Să crezi în tine după orice eșec, să continui urcușul spre zei știindu-ți limitele, acceptându-te cu iubire și pentru plus (la urcare) și pentru minus (la coborâre). Asta înseamnă să te găsești pe tine rotund tocmai în absurdul vieții. Când doar tu ți-ai rămas. Și implicarea ta în a fi.

Urcăm fiecare din noi o povară pe dealul lui Sisif. Doar că uneori ne oprim. Ne oprim la întâlnirea cu absurdul, cu lipsa de sens a efortului în care ne zbatem: și aici experimentăm depresia sau furia față de noi ori față de alții (ca auto- sau hetero-agresivitate). Ne oprim mai pe urmă în descoperirea sinelui, când candidăm la titlul de Zen. Sau continuăm drumul, cu urcuș și coborâș, cu lumea, cu viața, cu noi înșine între cer și pământ… explorând permanent șansa de a trăi, acționând.

Standard
Pilule de reflectie

A spune altuia ce să facă…

…este un sport tradițional românesc. Mama îi spune fetei, deși aceasta e mamă la rândul ei. Vecina de la parter le spune proaspeților însurăței de deasupra. Preotul îi spune spoveditului. Pacientul îi spune doctorului. Microbistul îi spune fotbalistului. Fiecare este expert în viața altcuiva și se minunează că acesta din urmă nu-i în stare să facă ceva ce se impune evident. Și după ce expune prețioasele sfaturi, este îmbătat de aroma laurilor copleșitoarei înțelegeri pe care o deține… (De ce mi se pare că despre mine vorbesc?!… nu mi se pare, de-a voastră sunt!)

De la capăt! Mai pe șleau!… Eu te văd purtând inutil o povară, ce-ți face viața grea. Tu nu știi că tu nu ești povara și c-ai putea să o lași jos. Și-mi vine să te opresc, să te rog, să te conving… îmi vine și să ți-o trag naibii jos din cârcă! Orice-aș face, data viitoare te întâlnesc purtând același bagaj, cu aerul că altfel „nu se poate!”, că ăsta ți-e destinul.

Și cum ar fi ca în clipa asta să accept că în economia vieții tale, povara este piesă a unui puzzel perfect, fără de care te-ai dezechilibra?… Ar fi fix ca și cum eu m-am eliberat de-o asemenea povară. Căci ceea ce mă face să fiu deranjat de a ta este cea din cârca mea: nevoia mea strigă să fie văzută, dar eu nu știu că eu nu sunt povara și că aș putea să o las jos… Iar dacă mi-am rezolvat deja această problemă, știu că povara ta te face mai vânjos, că te învață o lecție de viață. Și îți permit să trăiești această experiență, respectându-te ca ființă capabilă să ia cele mai potrivite decizii pentru momentul evolutiv în care se află.

Pot, desigur, să-mi doresc pentru tine un anume progres. Dar dorințele uneori se împlinesc, alteori nu. Iar dacă vreau sau simt că trebuie să te schimb într-un anume sens, acesta este un mod de a-mi condiționa propria viață: „nu pot trăi dacă nu faci tu asta!”. E evident că vorbesc despre o nevoie a mea și nu, așa cum pretind, de o nevoie a ta. E evident că tu nu ești pregătit pentru nici o schimbare, că în mine e un conflict, că spre mine ar trebui să mă uit. Iar dacă îmi iau ochii de pe tine, s-ar putea ca faptul că nu-ți mai sar în ajutor și că îmi retrag responsabilitatea pentru viața ta, să te facă să te vezi și tu, să te autoresponsabilizezi. Căci grija mea pentru tine era piesa care se potrivea perfect indiferenței tale față de propria viață. Și dacă o scot din joc, vei fi nevoit să umpli golul cu altceva.

Și dacă mă uit și mai atent spre mine, îmi dau seama că o dorință a mea este realistă doar când visul ține de mine. Ce-mi doresc să faci tu poate rămâne de-a pururi la nivel imaginar… Așa că-mi aleg din fantezie doar dorințele pentru care eu pot face acum primul mic pas. Și îl fac.

Standard
Pilule de reflectie

Cu sau fără reguli

Noi ăștia care-am apucat vremuri ceaușiste am fost crescuți îngrădiți de reguli. Cravata de pionier ne strângea de gât, centura ne ținea în frâu, tunsoarea sau bentița de pe cap ne ordona personalitatea.  Părinții ne erau plecați peste zi la muncă și încă nu se inventase conceptul de „bonă”. Era nevoie de un set serios de reguli care să confere unui copil singur siguranță. O cheie legată de-un șnur, lista cu sarcini găsită pe masă și graba de a le face, ca să rămână timp pentru joc, ne erau reperele zilei. Așa că am asociat regula cu lipsa libertății.
Copiilor noștri am vrut să le oferim tot ce n-am avut, ca o reparație adusă vechilor frustrări (ce mai haine și ce mai jucării!). Și mai presus de toate le-am dăruit libertate. Noi cei saturați de reguli ne-am simțit bancheri peste conturile libertății. Ne-am imaginat că asta le va da aripi puilor noștri, pentru că nouă regulile ne erau împletite cu frici-bolovani.

Doar că regulile sunt tocmai cele care dau copilului contur. El nu se poate responsabiliza de la sine, ci doar prin introiectarea restricțiilor și legilor părintești. Până și jocul are reguli. Ca să se descopere, copilul are nevoie de un spațiu strâmt de acțiune, dincolo de care ar fi confuz, risipit, pierdut. Și cu cât avansează în vârstă, spațiulul va fi din ce în ce mai larg, regulile se renegociază, sunt mai permisive. Fiecare an în plus din vârsta copilului trebuie să primească recunoaștere din partea părintelui prin faptul că este cucerit un drept nou. Iar de la adolescență începi să te bazezi pe ce ai sădit în copil până acum (dacă ai făcut-o), convertind regula în consultanță. „Te informez cu privire le experiența mea în domeniul cutare, dar îți las permisiunea să alegi varianta care ți se potrivește, îți acord încrederea că ești capabil să decizi și să îți asumi consecințele propriilor acțiuni.”

Iar drepturile vin la pachet cu responsabilități. „Ai voie să… pentru că acum ești în stare să… . Și când nu aveai voie multe, era pentru că ele toate îți puneau încă viața în pericol și nu era de dragul de a-mi exercita eu puterea. Putere pe care totuși o aveam: ca tată al tău, eram cândva centru al universului tău, îți eram Dumnezeu. Iar acum îmi slăbește puterea în fața ta, îmi scade responsabilitatea pentru viața ta, redevenind mai al meu. Primesc în schimb satisfacția că am făcut treabă bună, pentru că iată, stai pe picioarele tale.” Evident, pentru unii poate fi devastator să piardă dreptul de a-și controla copilul. Sunt cei care și-au pierdut sensul personal și-și făcuseră un scop din a-l servi pe copil. Iar copilul care din loialitate față de părinte rămâne sub coordonarea acestuia își blochează creșterea psihologică, își mutilează spiritul, își pierde pofta de viață și încrederea în sine. Rămâne dependent și integrează dependența ca axiomă a vieții lui, cu nenumărate fațete.

Prea multe reguli te sufocă, nu-ți lasă loc să ființezi. Prea multă libertate îți șterge granițele, ajungi să te confunzi cu ceilalți: iar fără contur, nu-ți mai păzești pielea. Un toxicoman îmi spunea… „Dacă tata mi-ar fi pus reguli, probabil viața mea era alta! Eu eram tentat să fac orice.”

La români, ieșirea femeii tradiționale de sub asuprirea bărbatului (a se citi bătaie și stat la cratiță) i-a conferit acesteia și puteri pe care să nu le poată duce. Bărbatul o fi ripostat el inițial și-apoi s-a relaxat. A lăsat-o să-și măsoare mușchii făcând carieră, dar ea a vrut să facă pe bărbatul și acasă, a preluat și gestionarea regulilor în fața copiilor. Ea a devenit polițistul isteric, iar el fratele mai mare, de gașcă, al copiilor. Doar că un tată infantilizat crește un băiat ce nu se poate maturiza. O mamă general crește o fată insensibilă, care nu-și asumă feminitatea. Cât sunt mici (ea) îi mai păcălește, dar la un moment dat nu mai este credibilă. Autoritatea este tatăl, prin har dumnezeiesc. Iar mama este conținătoare de emoții. În engleză aș continua aici cu… Because.

Libertatea și responsabilitatea sunt astfel fațetele aceleiași monede, nu se exclud. Doar că cea din urmă este ștanțată prima. Iar când n-ai avut șansa unui tată care să știe să facă asta, nu-ți rămâne decât, cu timpul, să începi să-l suplinești: să-ți pui câteva reguli prin care să te păzești de pericole reale, să-ți lași ceva libertate de explorat viața. Măcar cât să-l exersezi pe tine pe tatăl care ai putea fi…

Standard
Pilule de reflectie

Vietnamezul

Petrecere de Paște, cu lume multă și copii de toate vârstele. Un băiat de cinci ani, cu structură atletică și cu ochii ca tăciunele a intrat în curte ca o sfârlează, amestecându-se firesc printre ai nostri. M-a uimit de la început cât de sigur pe el era. I se spunea Vietnamezul și prima mea reacție a fost de dezaprobare tacită dar puternică față de etichetare.

S-a descălțat ca să intre în casă să-și umple pistolul cu apă. Invitat să mănânce, a anunțat „am poftă de un fruct” și după ce a primit acordul, s-a deplasat și s-a servit singur. A fost lovit repetat de un copil mai mic și, departe de gândul de a se răzbuna (fie și doar verbal), conștient de superioritatea sa fizică, și-a exprimat frustrarea vorbind despre sine: „Mă doare. Acum chiar m-am supărat. Trebuie să fug din calea piticului.” A participat la un joc de strategie care îi depășea nivelul intelectual al vârstei, cu implicare curajoasă, bucurându-se de fiecare mică înțelegere ca de descoperirea unei comori. La un moment dat mi-a încredințat cu emoție un secret al lui, pe care m-a rugat să-l păstrez și eu: „am o carte soldat!”.

M-a deranjat tot timpul cuvântul „vietnamezule”, îmi venea să-i trag de-o parte pe cei ce-l foloseau să le explic ce sensuri excluzive are. Doar că băiatul era OK cu porecla sa, parcă și-o asuma, părea chiar mândru de ea.

Copiii au înțelepciunea de a întâmpina clipa cu prezență și cu un bun-simț universal, dar băiatul ăsta părea școlit de o experiență prematură de viață. Ulterior am aflat că mama lui era studentă în ultimul an, urma să devină, ca și el când va crește, „medic de spital”. Tatăl plecase definitiv în țara lui, Vietnam. Așa că el se luase deja în grijă.

Toată ziua a stat cu noi, n-a venit nimeni să-l revendice și nici el n-a avut nevoie de susținerea vre-unui apropiat. Se înserase serios când am plecat. Mi-am luat la revedere de la fiecare cu îmbrățișări. Lui i-am spus cu căldură „Mi-a făcut plăcere să te cunosc, Vietnamezule!” Răspunsul lui prompt a venit ca un trăsnet din cer: „Știți, doamnă, pe mine mă cheamă Andrei.”

Standard
Eseuri

Dragul meu,

Nu ne mai văzuserăm de mult, așa că abia așteptam să-ți vorbesc despre mine, dar și să aflu cum îți e ție acum. Aveam atât de multe să ne spunem, încât gândurile ni s-au învălmășit și n-am mai știut cu ce să începem. Parcă totul era superficial, n-aveam curajul să ne scufundăm în intimități afective.

Ne-a fost mai ușor să filozofăm: suntem amândoi atât de buni la asta! Teoriile noastre nu sunau foarte diferit, un martor ar fi putut spune că se confundă. Dar noi sesizam diferențe de interpretare care căscau prăpăstii între noi. Așa că fiecare încerca să explice în detaliu varianta lui, iar celălalt n-avea răbdare să asculte, părându-i o denaturare, o pervertire a adevărului propriu.

Îți priveam chipul atât de familiar, de parcă ai fi fost tot cel pe care-l știam eu… ori acum, evident, erai altcineva. Vorbeai despre mine ca despre cine am fost și mi-era greu să te conving cine am devenit. Citeam unul pe fața celuilalt dezamăgire: așteptările ne-au fost mai mari… nu prea ne mai potriveam în înțelegere. Și-aveam așa un sentiment acut că celălalt s-a pierdut… de noi, dar și de sine, dar și de firescul vieții. Și nici măcar nu mai părea recuperabil. Cu toate strădaniile, niciunul nu era credibil pentru celălalt. Așa că în cele din urmă am renunțat. Ne-am despărțit în pace.

După ce ai plecat am realizat că nu ne-am îmbrățișat. Și câtă nevoie aveai! Și câtă nevoie aveam! Am înțeles că nici de data asta nu mi-a reușit acceptarea. Pentru că și de data asta mi-aș fi dorit să mă vezi tu pe mine și m-am purtat ca un copil care se dă cu fundul de pământ să atragă atenția, protestând. Să-ți arăt cine am ajuns. Să te salvez din iluzia în care te zbați, cu cunoaștere autentică. De parcă doar dacă ai vrea să fii ca mine, m-aș simți iubită de tine.

Și dintr-odată am văzut cât de tare ne oglindim unul în celălalt. Cât de relativă este cunoașterea. Cum am ratat încă o șansă de a ne întâlni real, emoțional. Că indiferent ce spuneai, dacă aș fi putut să ascult, dacă aș fi putut să accept ca adevăr al universului tău, dacă n-aș mai fi vrut să modific, să corectez, ar fi însemnat că te văd, că respect realitatea ta… OK, ăsta ești tu! te iubesc așa! Nu trebuie spus și nu trebuie făcut nimic anume. Este suficient să fim ceea ce suntem în clipa asta, miracol de prezență împreună.

Mi-e atât de clar acum când ești departe… și-atât de-nvolburată am fost lângă tine. Acum știu că nu vreau să te modelez nicicum. Că te port mereu cu mine în ceea ce sunt. Că nu avem nimic de dovedit. Vreau doar să ajungă la tine iubirea mea. Iertarea mea. Recunoștința mea.

Scriu asta în timp ce aud clopotele învierii. Înțeleg că te-am pierdut în o mie de feluri, ca să te câștig dincolo de fapte, în sufletul meu. Ca să te accept nu pentru că mi-am propus, ci pentru că iată, nimic nu mai pot schimba. Nu mi-a mai rămas decât acceptarea. De tine, de mine. Că totul are un sfârșit. Că orice sfârșit este un început.

Hristos a înviat!

Standard
Pilule de reflectie

Te văd

Viața oricărui om este presărată cu crize identitare. Din timp în timp ne confruntăm cu examenele vieții. Ceea ce făceam din obișnuință nu se mai potrivește cu proaspăta realitate sau  chiar cu ceea ce tocmai am devenit. Așa că este nevoie de o updatare, cel puțin la nivel de comportament, dacă nu și la nivel de structură.

Criza adolescentină este una dintre cele mai evidente, pentru că ea are loc într-un corp modificat peste noapte, care îți cere restructurări majore și de ordin psihologic. Cumva în sertărașele vechi nu au loc noile achiziții. Este ca și cum ai de făcut curățenie de primăvară în ele, ca să arunci ceea ce nu îți mai folosește. Să muți în sertărașele noi ceea ce încă îți asumi că ești , alături de ceea ce abia ai aflat că ai putea fi. Te primenești luând la mână propria ființă, fiecare detaliu, fiecare colțișor. Și acest proces este încărcat de emoție puternică. E greu să renunți la părți din tine, e ca și cum rămâi mai singur, mai vulnerabil fără ele. E greu să primești părți noi de eu, e ca și cum ești invadat de extratereștri.

Uneori nu faci față unei situații noi, de parcă nu deții softul de funcționare pentru starea aceea. Îmi amintesc un eveniment de pe la 25 de ani: unui prieten bun îi murise sora într-un accident. Voiam din tot sufletul să pot să-l susțin, să găsesc o vorbă sau un gest cu care să-l îmbrățișez. Doar că întâlnirea mea cu moartea era de nesuportat în acel moment. Nu învățasem lecția „Iubirea din moarte”. Mi-era îngrozitor de frică, așa că n-am putut să-mi privesc prietenul în ochi. Vinovăția izvorâtă din această neputință m-a făcut și mai tare să fug și de el și de mine. Să mă închid. Genial ar fi fost să stau pe loc, să-i privesc durerea, să-mi accept frica. Să mă deschid și confruntându-mă cu ele să cresc, să învăț firescul. Dacă-i dădeam voie, ar fi răsarit de la sine, din bunul-simț al seminței ființei mele, din Dumnezeul meu.

Orice schimbare presupune un efort, o suferință. Doare să crești. Chiar și când pare o schimbare în bine, ai și ceva de pierdut, renunți la o obișnuință (dependență) veche. Se reactivează astfel teama de abandon, cu toată seria ei de vechi pierderi, începând de la momentul în care ai fost înțărcat, dacă nu cumva chiar de la exilarea din paradisul placentar. Și poți să fii atât de afectat, de blocat în pierdere, încât să ignori câștigul, șansa de a sta în picioare, mai drept, mai înalt ca oricând.

Dar până să permiți propria creștere, uneori ai nevoie să fii moșit. Un suflet deschis să-ți fie suport, să te conțină. Cel mai de preț cadou pe care ți-l poate oferi cineva, este acceptarea pe parcursul unei crize personale. Să te iubeacă așa cum ești, să-ți respecte travaliul, să se raporteze la suferința ta cu grijă și îngăduință, să te disculpe de vină, să-ți valideze experiența aceasta ca pe ceva natural. Să te lase să fii jos, ca să poți să fii sus. Să te vadă așa cum nu ai curajul să te vezi: până în adevăr…

Standard
Eseuri

Răsfăț în dar

Azi sunt Floriile. Doar azi mă cheamă Florentina. Este ziua mea și vreau s-o încep cu mine. Doar cu mine. Ies tiptil din dormitor și din casă. Fără telefon Smile.

Dimineața îmi pare festivă, de primăvară extravagantă: verde invadant… festival de cântec înaripat vibrant, în plină forță, concurențial… pomi împodobiți narcisic cu flori stridente… pomi ningându-și petalele cu grație. Câinii dorm cu lene adolescentină, statui încremenite la soare. Bate toaca într-un ritm nou. Lumina cucerește umbrele.

O bătrânică în baston trece strada cu încetinitorul. Bărbații de la volan se opresc, tot mai mulți, și mie-mi pare că așteptarea lor prelungită aduce un omagiu tuturor femeilor din viața lor.

O pisică merge în poante pe iarbă. Furnicile cară chestii. Un gândac traversează grăbit aleea, o furnică tresare intersectându-se cu el: „M-a mâncat? Nu. Am treabă, plec mai departe.” Simt pe piele și soarele fierbinte și adierea rece.

Un bătrânel poartă un buchețel de lalele într-o plasă de cârpă. Cântăreții au ajuns la unison: armonia șoptită are valențe hipnotice.

Mă scutur de amorțeală și de petalele din păr. Mă îndrept hotărâtă spre centrul SPA. Cu zece lungimi de bazin cred că-mi desăvârșesc cadoul de autorăsfăț…

Standard
Eseuri

Sindromul telefonului pierdut

Zece dimineața. Am o zi tare plină, cu mulți oameni și cu drumuri lungi. Mă aștept să revin acasă spre ora zece seara. În geantă am îndesat pe lângă cele obișnuite, două caiete, apă, ceva de mâncare și o carte. Prima oprire: la piață, să xeroxez cartea. Durează mai mult decât mă așteptam, ce bine că am plecat mai devreme de acasă. Nu mai am loc în geantă pentru al doilea exemplar, așa că rămân cu el în mână. Aș vrea să știu cât e ceasul, dar mi-e greu să caut telefonul în aceeași geantă burdușită, așa că întreb pe cineva: stau bine. Mai fac doi pași și mă lovește un gând: dacă l-am uitat acasă? N-ar fi deloc bine. Prima întâlnire e într-un loc aglomerat și nu am stabilit repere clare, fără telefon ar fi dificil. Sunt în plină stradă, îmi golesc geanta ghemuită, pe marginea trotuarului: nici urmă de telefon. O iau repede spre casă: tot răul spre bine, o să las cartea xeroxată, mă eliberez de ea.

Ajung, urc trei etaje, caut peste tot: nimic. Fata mea tocmai a plecat la un examen: poate i se descărcase telefonul și l-a luat pe-al meu în ultimul moment. Mă supăr rău pe ea… dar asta-i șansa să-l găsesc. Și eu cum mă descurc fără el? Poate l-am uitat la xerox… Fug înapoi. Tot nimic. Probabil că e foarte târziu deja, habar n-am pe ce lume sunt. Îmi vine să mă mai întorc o dată acasă: era un loc unde n-am căutat. Puteam să iau alt telefon din casă, deși nu am contactele mele în el. Oricum nu mai ajung la timp. Și fără R se compromite și ședința de grup la care urma să fim moderatori peste o oră. Am de mers un pic cu autobuzul până la metrou și, ca niciodată, nu vine. N-am luat mașina mea pentru că era mai rapid cu metroul. Iar îmi vine să mă întorc acasă: poate găsesc pe internet numărul de telefon al lui R. Realizez că a merge înainte îmi oferă mai multe șanse.

În sfârșit vine autobuzul, prinde toate stopurile, ajung la metrou. Ora afișată a depășit cu 7 minute ora întâlnirii cu R. Evident, și metroul întârzie. Privesc oamenii și încerc un sentiment de disperare. O să cer un telefon. Nu știu decât trei numere: al meu, al soțului meu, al celei mai bune prietene. Să urc întâi în metrou. Vine. Mă văd în geamurile lui: arăt ca naiba… îmi corectez cât pot mimica. Întru și mă așez, hotărâtă să cer un telefon. Stupoare: toate persoanele din jurul meu își folosesc telefonul chiar acum și nu par dispuse să se întrerupă. Pe dreapta un adolescent joacă frenetic, butonând agitat. Pe stânga un bărbat pare că navighează pe internet. In față o domnișoară radiază toată citindu-si mesajul primit și, tacticos, cu același zâmbet debordant, răspunde. Până și pensionara care se pregătește să coboare are telefonul lipit de ureche și e angrenată într-o conversație importantă. Încerc să îmi lărgesc aria de căutare și e incredibil… în jurul meu sunt doar oameni cu telefon. Eu sunt un specimen pe cale de dispariție, eu n-am telefon. Copiii mei rămași acasă au telefon. Doamna care calcă rufe acum la mine acasă are telefon. Eu n-am. Și nici nu știu cât e ceasul. Stau nemișcată pe locul meu, dar în mine e un ciclon al nedreptății.

Ajung. Alerg spre locul unde mă aștept să fie R, rugându-mă la zei. Nu este. Văd un ceas: 24 de minute întârziere. M-o fi așteptat sfertul academic, 20 de minute… dar nu poți cere mai mult. Nu mai am nici o altă șansă: trebuie să cer un telefon. Mă văd iar într-un geam: eu nu mi-aș da nici unul. Să plec singură mai departe? Fac eforturi să aleg o persoană, deși simt că mă scurg… M-aș bucura să mă întâlnesc cu orice om, numai să aibă o față cunoscută. La un pas de mine, ca din senin, cu telefonul la ureche, R îmi zâmbește: „E în regulă, sunt aici.” Trupul mi se zdruncină tot în îmbrățișarea în care îmi ascund lacrimi. Sunt un om fără telefon care a întâlnit un om cu telefon.

Nu vreau să sun pe nimeni altcineva, mi-e de-ajuns acest om. Luăm taxiul și ajungem. Ca un făcut, grupul nu s-a strâns. Unii au întârziat, alții par plictisiți. Ne intrăm în rol, creștem energia grupului și ducem treaba la capăt. Am dat din ce n-aveam, așa că am nevoie de aer curat. Îmi sun soțul: este contra cronometru, are de terminat un raport urgent, așa că nu-i timp de consolări, nici context de intimitate. Măcar l-am anunțat cum să dea de mine.

Mănânc fără chef. Ce-o fi făcut fata mea la examen? Cel mic o fi mâncat? Am uitat să-i spun soțului că trebuie să rezolve el cina. Formez numărul meu: telefonul este închis. Îmi mai întrerup o dată soțul ca să afle dacă fata mea știe ceva de telefonul meu. Nu știe. După ce închide realizez că n-am întrebat de examen.

Următoarea întâlnire din agenda mea este anulată (după alte câteva telefoane pentru aflat numere de telefon…): „Sunt cu mașina în service acum.”

Stau într-un parc, sub un pom. Au înflorit păpădiile. Cum poate un telefon să mă despartă, în asemenea hal, de lume?

Ajung la ultima locație. Voi sta aici 4 ore. Îmi place mult ce se întâmplă, deși resimt încă, paradoxal, lipsa unei părți din mine. Povestesc ce-am pățit și mi se confirmă că este un sentiment firesc: și alții l-au experimentat la fel de acut.

Mă întorc acasă cu o prietenă. Trece printr-o perioadă furioasă. Conduce agresiv și înjură surprinzător,deși este o persoană foarte decentă. Mă sfătuiește s-o iau tare pe tipa de la xerox, sigur știe ceva. Realizez că nu am ranchiună pentru hoț, că nu plâng după bani, că pierderea a fost de alt fel. Că telefonul îmi dă o siguranță, un control asupra situațiilor de peste zi, că este un instrument indispensabil structurării evenimentelor, încât a devenit o parte din identitatea mea. Că fără el sunt confuză, pierd repere, mă simt ruptă de toți ai mei și uneori ineficientă în activitate.

Mi-era dor să regăsesc sentimentul de acasă. Am urcat scările cu sufletul încă fragil. Copiii au sărit să mă întâmpine. Pe masa din bucătărie mă aștepta o farfurie plină. În dormitor mă aștepta o îmbrățișare. Apoi un deget a atins poza mea pe ecranul unui telefon. Numărul meu a fost afișat și a început să sune o melodie necunoscută…  „Ăsta este acum telefonul tău.”

Standard